MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - IGSU

6
2. SCURT ISTORIC
Despre primele organizări în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor există
date şi informaţii încă din Antichitate. La Roma şi în alte oraşe ale imperiului
funcţionau aşa-numitele cohorte de vigiles însărcinate cu supravegherea modului în
care era folosit focul, dar şi cu intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu, cu cetăţile
şi oraşele sale aglomerate, nesistematizate, cu majoritatea clădirilor construite din
lemn, a consacrat formula echipelor de intervenţie puse la dispoziţie de bresle, care
acţionau la chemarea mai-marilor oraşelor, cu mijloace de stingere specifice
profesiei: găleţi şi butoaie (sacale) pentru apă, pompe manuale, topoare şi alte
mijloace de dezvelit şi demolat, scări etc.
Epoca modernă inaugurată de prima revoluţie industrială, care a făcut posibilă
trecerea de la producţia manufacturieră la cea de masă, industrială, generată de
apariţia maşinilor şi mecanismelor acţionate de abur, a permis dezvoltarea
comunităţilor umane, creşterea în dimensiune a oraşelor, apariţia unor noi pericole de
incendiu. Acestea sunt argumentele care au condus la apariţia serviciilor de apărare
împotriva incendiilor, alcătuite din oameni plătiţi şi pregătiţi permanent să facă faţă
pericolelor. Asemenea organizări aflate sub autoritatea organelor administrative ale
marilor oraşe din Muntenia şi Moldova, în principal, la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi din
Transilvania, au apărut încă din secolele XVII – XVIII. Însă eficienţa respectivelor
servicii era mult diminuată fie datorită slabei organizări şi motivaţii pentru pregătire
şi intervenţie, fie datorită slabei dotări şi inexistenţei unor reglementări clare în
domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia şi Moldova, întrucât în
Transilvania erau valabile reglementările impuse de Cancelaria de la Viena).
Un motiv dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinică a apărării
împotriva incendiilor l-a constituit declanşarea, din neglijenţă ori provocate de trupele
de ocupaţie pe timpul deselor războaie ruso-austro-turce, a unor mari incendii care au
distrus aproape în întregime multe din oraşele ţării, dezastre în faţa cărora
comunităţile umane asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole din anul 1829,
încheiată în urma războiului ruso-turc, consfinţea, prin prevederile sale, obţinerea
unei relative autonomii a Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman şi intrarea lor sub
protectorat rusesc. Consecvent politicii sale în atitudinea faţă de români, Imperiul
Ţarist nutrea speranţa înglobării treptate a acestora (începutul îl făcuse cu Basarabia,
la 1812), înglobare pe care evenimentele istorice ulterioare nu au mai permis-o.
Paradoxal însă, măsurile luate de administraţia rusă în cele două Principate –
Muntenia şi Moldova – vor pregăti terenul pentru emanciparea acestora, chiar dacă
nu s-a dorit acest lucru decât, în parte, şi în raport cu turcii.
Printre înnoirile impuse în Regulamentul Organic, înfiinţarea primelor nuclee
ale armatei naţionale s-a remarcat ca una dintre cele mai importante. Această
realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru apariţia armei pompierilor.
Eşecul organizărilor anterioare ale activităţii de stingere a incendiilor – în special de
la nivelul celor două capitale, Bucureşti şi Iaşi, au determinat căutări pentru găsirea
unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod se rezolvau problemele disciplinei,
pregătirii specifice, dotării, intervenţiei rapide (încă din primele faze ale dezvoltării
incendiilor, altminteri nu se mai putea face nimic, dat fiind că majoritatea clădirilor