viaþa viaþa viaþa

Foileton
Somnul
de
frumuseţe
(23)
”Ăsta nu cumva‑i actor?”
– se chiorî Eva la ecranul tele‑
vizorului. Cu gâtu´ ei lung de
girafă vedea lucrurile cam de
sus. Asta i se şi reproşa: prea
se dădea prinţesă! Pache, băr‑
bată‑său, le vedea altfel: „Eşti
proastă, fă! Nu vezi că scrie şi
dădesupt? Îi prinţ! Prinţ sadea!”
„Poate joacă rol de prinţ...” –
încercă ea să nu se lase mai
prejos. „Eşti nebună? Ce, poa´
să joace rolu´ ăsta în fiece zi,
la ştiri?! Face, fată, campanie,
la europarlamen‑
tare.” „Ce dracu´‑s şi ălea?” – se
miră Eva, care nu întâlnise aşa
ceva la Zoo, în Spania, acolo de
unde venea ea. Deşi alegeri tot
erau şi acolo: publicul alegea la
care dintre animalele sălbatice
mai simpatice să dea banana
şi la cine bomboana, îngrijito‑
rul alegea la cine să dea supli‑
ment de haleală, iar directoru´
se alegea din când în când cu
câte‑o practicantă proaspătă,
de la Facultatea Animalieră
Europeană din La Mancha.
Da´ Eva nu se mulţumi
cu răspunsurile lui Pache,
deşi ăsta era, nu´ş de ce, cam
deştept în ziua aia. Ea conti‑
nuă, scărpinându‑şi de carpeta
cu „Răpirea din serai” cocoaşa
ei de cămilă blănoasă: „Auzi?
Bine‑bine, e prinţ, punem
cazu´, da´ atunci de ce naiba
candidează la europarlamen‑
tarele alea sau ce‑o fi ele, în
loc să prinţească în linişte pă
la noi?” Pache, care tot citea
acu´ un ziar bulgăresc vechi,
încă bun de citit şi azi, pen´că
tot nu ştia el bulgăreşte, îi răs‑
punse înţelept: „Şi ce? Bulgarii
n‑au avut şi ei, săracii, ca
prim‑ministru un rege? Şi ce,
au murit? N‑au murit! Ba au şi
intrat în Uniunea Europeană!”
„Mda – confirmă ea, care auzi‑
se de aşa ceva şi pe la Zoo, în
Spania, atunci când animalele
sălbatice se speriaseră că vor
avea parte şi de vizitatori din
Bulgaria şi România. Care mă‑
nâncă seminţe‑n faţa lor, da´
canci să le dea şi lor banane
şi bomboane! Auzi, Pache? –
nu se lăsă ea. Da´ pă urmă n‑a
venit criza şi‑n Bulgaria?” „O
fi venit, fă, o fi venit, da´ toată
lumea face criză. Ştii când m‑a
durut atuncea ficatu´, după
Paşte? Şi‑o fo dă la maţe, dă
la drob şi ţuică, nu dă la UE!”
Apoi, gândindu‑se la faza cu
actorul: „Şi chiar de‑ar fi ac‑
tor – ce, tu nu eşti şi nevastă,
şi girafă, şi cămilă, şi io tot te
iubesc un pic?”
Victor Cilincă
De viaţă
Cu siguranţă
Fel de fel2 9
Dumneavoastră ştiţi ceva cu siguranţă?
Adică, aveţi certitudini? Cum ar fi: iubesc
copiii, chiar şi pe cei căcăcioşi; îmi plac
florile, nu contează care; părinţii mei vor
fi mereu lângă mine, cu alte cuvinte – mă
vor susţine; când am să mă fac mare, am
să mă fac pompier; viaţa mea trebuie să
arate… aşa! Certitudinile sunt lucruri gre‑
le, nu te joci când vorbeşti despre asta. Îţi
trebuie timp, inocenţă şi DELOC sau doar o
foarte mică doză de auto‑cunoaştere (dacă
este multă auto‑cunoaştere, s‑au dus nai‑
bii siguranţele, la propriu şi la figurat). Şi
începi să le creezi: sunt un om bun, fac lu‑
cruri bune, îi ajut pe bătrânii care se spală,
aprind două lumânări pe an şi înjur numai
în timpul săptămânii.
Hotărâtor
De fapt, înjurăturile ar fi cea mai mică
problemă. Tentaţiile sunt, după cum este
atât de evident, de jur împrejurul meu şi
în mine, infinite. De pildă, trei puşti s‑au
hotărât acum vreo trei săptămâni să spar‑
gă un schimb valutar. La Galaţi, ca să vezi
ghinion! Şi tocmai sâmbăta, în singura mea
Răul de la rădăcină
zi liberă! Mă rog, pe unul l‑au şi prins, ur‑
mează şi ceilalţi. Ce legătură are asta cu
problema? Vă zic acuşi: „Ce au făcut cu
banii, cu cele 45 de milioane, după jaf?”, îl
întreb pe anchetator. „Şi‑a luat mâncare …
Concubina lui şi‑a luat vopsea de păr…”.
Aha… Cum? Ce şi‑a luat? Vopsea de păr?!
Adică un om – chiar şi tâmpit fiind – se
gândeşte că dă O SPARGERE, fraţilor, O
SPARGERE ‑ adică va face pârnaie până va
rivaliza cu Monte Cristo şi va îmbătrâni în
puşcărie ‑ pentru vopsea de păr?!? Cum a
fost? Ea a venit nervoasă şi a spus: „Dragă,
mi se văd rădăcinile, lua‑te‑ar dreacu’ de
fraier! De nimic nu eşti bun!” şi el a înţeles:
„Bine, fă, în morţ*** ***, am să jefuiesc un
schimb valutar, poate te opreşti din hodo‑
rogit!”.
Important
Cât de disperaţi putem să ajungem pen‑
tru NIMIC? Cât de tare putem să ne pier‑
dem minţile pentru că ne lipseşte un zero,
un lucru de grija căruia precis nu ne putem
duce la budă? Şi totuşi este real: mie îmi
tremură existenţial mâinile pe o pereche
nouă de blugi. O urăsc aproape pe vân‑
zătoarea care se bucură zilnic de ei, mă‑
foto Bogdan Codrescu
Elena Parapiru
- 10 mai 2009
Să îţi arăţi
dragostea
faţă de
persoana de
lângă tine
nu te costă
nimic…
car că îi vede! Simţeam la fel faţă de omul
care vindea gumă cu Tippi Tip, la mare, pe
stradă – ştiam precis că nebun mai mare ca
acela nu există: cum să dai, chiar şi pe bani,
ceva atât de perfect gustos?!? De ce să mă
mir că pentru o vopsea de păr şi trei pungi
cu chips‑uri un bărbat şi‑a luat lumea în
cap şi dus a fost, cu încă doi profunzi ca el,
să o facă pe caraghiosul cagulat?
Cât
Pe undeva, şi eu, şi tu, şi tipul ăla cu
vopseaua de păr, ne simţim al naibii de vi‑
novaţi. Pe undeva, fiecare am greşit. Urât.
Pe undeva, ştim că suntem datori să facem
măcar o jumătate de bine. După modelul
cagulatului, luăm o decizie mai proastă
chiar decât cea care ne‑a murdărit prima
dată conştiinţele. El i‑a luat femeii vopsea,
a mituit‑o să se simtă iubită, a convins‑o că
îi pasă. Ea o fi crezut că i se cuvine. El o să
îmbătrânească la puşcărie, cu tot cu vechi‑
le ei rădăcini. Dar eu şi cu tine ştim că grijile
lui s‑au terminat. Noi avem de spălat urme,
conştiinţe, până ajungem să ne iertăm
pentru faptul că şi noi ne‑am mituit poves‑
tea personală cu „vopsea de păr”. El a fost
condamnat, noi întrebăm câţi ani facem.
HIVA "V.L