viaþa viaþa viaþa

9 - 10 mai 2009
Itinerarii 11
Drumeţii la extreme
Povestea
din staţiunea Durău
Cine nu a vizitat, până acum, fermecătoarele locuri din Ceahlău
nu ar trebui să mai stea prea mult pe gânduri. Poate, să reflecteze
mai îndelung la momentul ales pentru vacanţă – de 1 mai, staţiunea
Durău a fost plină la refuz, ceea ce nu este întotdeauna pe placul
tuturor. Mai ales dacă mergi la munte pentru a te odihni şi, special,
de a scăpa de vecinii „bine crescuţi” care ştiu să se distreze cu manele
date la maxim şi grătare sub balcon… Aşadar, exceptând posibilii
mârlani pe care îi poţi întâlni chiar şi în inima Parcului Naţional
Ceahlău, totul este acolo minunat. Dar să le luăm pe rând.
Staţiunea – pensiuni,
hotel şi mănăstire
Staţiunea Durău nu este câtuşi
de puţin mare. Pensiunile sunt
aproape unele lângă altele, iar pentru
cazare (cu preţuri cuprinse între
70 şi 120 de lei – fără mâncare) este
bine să sunaţi la telefon înainte de
a ajunge aici, mai ales că una se
postează pe internet şi alta găseşti
la faţa locului. La hotel „Bradul” te
poţi caza oricând şi chiar poţi sta
bine-merci cu 120 lei/noapte (cu
reducere 20% dacă rămâi mai mult
de două nopţi) dacă faci excepţie
de câteva aspecte, precum: lipsa
pliculeţelor cu şampon din baie,
lipsa benzii de securitate de pe
toaletă (aşa, să te convingi că s-a
spălat după ultimii turişti), faptul
că în fiecare dimineaţă trebuie să
cauţi la bucătărie chelneriţa pentru
a face comanda, faptul că preţul
omletei cu caşcaval variază de
la zi la zi (?!) faptul că dacă se sparge
un pahar cu suc pe jos, în sala
de mese, îţi vei lipi pantofii trei zile
de gresie. În rest, se doarme bine
(dacă nu ai neşansa să se cazeze
lângă tine nişte vaşnici apărători
ai manelelor), se mănâncă mulţumitor,
iar aerul de munte face toţi
banii, cum se spune. În staţiune
se poate vizita Mănăstirea Durău,
o ctitorie din sec XVII a uneia din
fiicele domnitorului Vasile Lupu,
pictura fiind realizată de către
marele artist Nicolae Tonitza.
Gâfâind prin pădure
Pentru o plimbare pe unul
din traseele din Parcul Naţional
Ceahlău, taxa de intrare este de 3,5
lei/adulţi. Sfat: dacă nu sunteţi un
împătimit al muntelui, ci un simplu
sedentar de birou, care crede că a
veni la munte înseamnă a ieşi din
maşină, cinci minute, a respira puţin
aer curat şi a intra apoi, repede,
în camera de hotel, nu vă duceţi pe
munte! Ascultaţi un sedentar care
nu a respectat acest sfat minim
şi s-a amăgit, crezând că distanţa
prezentată pe hartă e la fel de mică
şi în realitate. Ce s-a întâmplat: un
traseu Durău (850 metri altitudine)
- cabana Fântânele (1.220 metri
altitudine), estimat de cunoscători
a fi realizat într-o oră şi jumătate,
l-am făcut în patru ore. După care,
traseul Cabana Fântânele-Cascada
Duruitoarea (1250 de metri), estimat
de profesioniştii muntelui a
se efectua în 45 de minute a fost
făcut în trei ore. Exceptând durerea
atroce de picioare, disperarea
de a nu se termina niciodată
drumul a brupt, frustrarea de a fi
depăşit chiar şi de bătrânele de
60 de ani (?!) şi enervarea de a vedea
că până şi în parcul naţional
există mârlani care aruncă pungi
de plastic în pădure sau rup flori,
drumul este extrem de frumos, pădurea,
minunată, ca într-o poveste.
Cabana Fântânele este însă un loc
de neînţeles pentru cei neobişnuiţi
cu aşa ceva; o sală de mese destul
de îngrămădită, în care mirosurile
se amestecă exploziv, preţuri mult
mai mari decât în staţiune (o cutie
cu bere clasică – 9 lei!), dormitoare
cu minim şapte paturi (15 lei/
noapte/pat) şi… cam atât. Cascada
Duruitoarea este însă fantastică,
deşi traseul este atât de dur (repet,
pentru cei neobişnuiţi cu drumeţiile
pe munte), încât ai impresia
că nici Niagara n-ar merita atâta
efort…
Text şi foto:
Maria Măndiţă
Necrolog
De sufletul
bunului-simţ
Cu tristeţe în suflet
anunţăm dispariţia
dintre noi a
bunului-simţ românesc. Din
nefericire, bunul-simţ românesc
s-a înecat (la mal).
Nu ştia, săracul, să înoate
şi chiar dacă a încercat să
facă două-trei mişcări în
apă, adâncimea lacului de
acumulare în care şi-a dat
duhul, în cele din urmă, nu
l-a ajutat câtuşi de puţin.
Martoră la această tragică
pierdere pentru români,
vă povestesc. Bunul-simţ
românesc se plimba prin
judeţul Neamţ; uneori mai
scăpa piciorul, mai aluneca,
fie pe la marginea unei păduri,
unde românii făceau
grătare direct pe iarbă, fie
printr-un parc naţional, în
care unii „scăpau” din mâini
pungile de plastic din care
mâncaseră seminţe…
Totuşi, aşa şubred cum
era, bunul-simţ românesc
încă mai trăia. Îşi oblojea rănile
create de astfel de mârlănii şi
mergea mai departe. Însă, înfierbântat
de nervii făcuţi de
şmecherii-de-cartier-cu-maşină-dă-lux-pe-munte,bunul-simţ
românesc s-a gândit
să se mai răcorească. Şi
a plonjat în lacul de acumulare
de la barajul „Izvorul
Muntelui”.
Din păcate, bunul-simţ nu
ştia, săracul, să înoate, aşa
că imediat după ce a sărit în
apă, s-a şi stins. Şi în locul său
nu se făcu fântână – că nu
suntem la balada Meşterului
Manole – ci un mal de peturi.
Care PET-uri zac şi astăzi la
baza barajului, atât de multe,
încât cu greu realizezi că este
vorba de sticle de plastic…
Barajul nu mai este punct de
atracţie turistic; în schimb,
PET-urile…
Text şi foto:
Maria Măndiţă
HIVA "V.L