viaþa viaþa viaþa

More documents

Recommendations

Info

Note de lector „Galaţi ‑ biografie spirituală” ‑ de prof. univ. dr. Ioan Brezeanu De curând a apărut o lucrare despre Galaţi, scrisă de profesorul universitar dr. Ioan Brezeanu, inti‑ tulată: „Galaţi – biografie spiritua‑ lă”, în care sunt prezentate peste 260 de personalităţi ale ştiinţei, culturii şi artei gălăţene. Autorul, care este „Cetăţean de onoare al Municipiului Galaţi”, este cunos‑ cut atât ca profesor şi pedagog de excepţie, are o înaltă pregătire profesională, fiind în acelaşi timp şi un pasionat cercetător şi cule‑ gător de folclor literar din judeţele Galaţi şi Brăila. Este posesorul unei bogate şi valoroase „Arhive de fol‑ clor” care numără aproape 70 de volume, publicând 23 monografii de folclor, artă populară, istorie şi cultură, legată de judeţul şi muni‑ cipiul Galaţi. Volumul publicat acum este re‑ zultatul unei laborioase munci de zeci de ani care îl onorează atât pe autor, cât şi pe cei ce trăiesc sau au legături cu meleagurile gălăţe‑ ne, prin faptul că sunt prezentate personalităţi gălăţene, unele bine cunoscute, altele deşi foarte im‑ portante, mai puţin ştiute de noi. Nu trebuie să uităm că Alexandru Ioan Cuza a fost, după 1844, ju‑ decător al Tribunalului Ţinutului Covurlui, iar cel ce aparţine între‑ gului neam românesc, Costache Negri, şi‑a legat o importantă par‑ te a vieţii sale de judeţul Galaţi şi, de asemenea, eroii de la Plevna şi Mărăşeşti, Alexandru Cernat şi Eremia Grigorescu, s‑au născut în judeţul Galaţi. Dacă amintim nu‑ mai că unicul laureat al Premiului Nobel din ţara noastră, George Emil Palade, aparţine Galaţiului prin descendenţa sa paternală, iar V.A. Urechia, Dumitru I. Vasiliu şi Ioan Zugrăvescu, cunoscuţi oa‑ meni de ştiinţă care au fost no‑ minalizaţi pentru acest prestigios premiu, s‑au născut sau au avut legături cu municipiul nostru, ne dăm seama de valoarea culturii gălăţene. În lucrarea menţionată, sunt încă 57 de membri ai acade‑ miei (folclorişti, istorici, matema‑ ticieni, fizicieni, jurişti, pedagogi, ierarhi ortodoxi ş.a.), în afara altor membri ai Academiilor de Ştiinţe Medicale, Ştiinţe Tehnice, Agricole şi Silvice, precum şi ai unor membri în academii şi societăţi internaţio‑ nale. Volumul publicat de profe‑ sorul Brezeanu pune în evidenţă şi animatorii culturali, prozatorii, po‑ vestitorii, dramaturgii şi muzicienii care s‑au născut sau au avut legă‑ turi cu judeţul şi municipiul nostru. Autorul are meritul de a fi readus în memoria noastră toate aceste prestigioase personalităţi care au contribuit la îmbogăţirea patrimo‑ niului nostru naţional, cât şi a spiri‑ tualităţii poporului nostru. Gh. Enăchescu “O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare. Am uitat, luat de vreme şi de vre‑ muri, dar acum, după aproape patru decenii, când aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gân‑ desc: cu ce rămânem din viaţă? În secolul al XVI‑lea un strămoş, şoimar domnesc, a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa sutaşului său. Familia s‑a ales cu un uric, o schimbare de nume, o moşioară şi un mormânt de în‑ grijit. La 1878, un alt antecesor, ve‑ nit din Banat ca să lupte pentru Principate, s‑a aruncat să pună sus, foarte sus, steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi‑a pier‑ dut mâna, dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult. În 1916, la Mărăşeşti, tatăl tatălui meu a rămas pe glie, dar familia a primit în urma lui medalii şi un petic mai mare de pământ. Celălalt bunic dinspre Idei 4 9 mamă a luptat şi el acolo – dezer‑ tor din armata austro‑ungară, distins cu înalte ordine militare româneşti, a avut viaţă, a trăit până când l‑a îngăduit Cel de Sus. Cel mai tânăr frate al tatălui meu a murit pe 22 iunie, la trecerea Prutului, au rămas după el medalii şi amintiri puţine; altul – ofiţer de carieră – a avut no‑ roc şi a scăpat de la Stalingrad, a scăpat şi de la Banska şi a murit în patul lui după 80 de ani. Socrul meu, comandant de regiment ,s‑a întors de pe front cu un glonţ în piciorul scurtat şi o pungă de ordine şi medalii. Cel mai frumos cadou l‑a primit de la camarazii săi – un inel, pe care de aproape 50 de ani îl port eu. Cu dragoste şi tristeţe. Cumnatul lui şi un nepot s‑au întors după ani buni de prizonierat. Statul de atunci le‑a dat servicii cât să nu moară de foame: nu luptaseră împotriva cui ”trebuia”, ‑ ca şi cum ar fi pu‑ tut alege! Tata n‑a fost pe front, ca prim născut al unui erou din Primul Război Mondial. După 1947, statul i‑a dat ”mult timp de gân‑ dire” fiindcă nu‑şi alesese pri‑ eteni politici de unde „s‑au ales” noii lideri. Pardon, secretari. Sau comisari, sau… cevaşilea. Nici eu nu am fost pe front, că nu a mai fost pe vremea mea ni‑ ciun conflict militar deschis. Dar, învăţat prost că patria e numai una şi pentru ea trebuie să dai tot, am ieşit în stradă cu armele mele, microfonul şi condeiul în 22 şi în 23 şi în 24… şi în 25 era să nu mai ies, ci să intru… sub un tanc. În decembrie, 1989. Norocul meu s‑a numit atunci soldatul Constantin, care a sărit, m‑a împins alături şi şenilele au trecut pe lângă noi, ca şi rafala următoare. M‑am ales şi eu cu o medalie. Şi prietenul meu de atunci, Constantin, s‑a ales şi el cu medalii şi porţi deschise spre facultate, de care, poate, altfel nu ar fi avut parte. Stau şi mă gândesc: fac ţara asta, statul ăsta, guvernul ăsta, parlamentul ăsta destul pentru ”eroi”, pentru cei care au dat o mână, un picior, o viaţă! pentru - 10 mai 2009 Istorii personale Epoca erorilor naţie? Mi‑e teamă că nu. Acum eroii ni se întorc ”pe scut” din Afganistan, din Irak, oare şi din Kosovo? Ce caută acolo, ce apără? Democraţia cui? Interesele cui? Solda primită şi recunoaşterile militare acoperă durerea mamelor, soţiilor, copiilor orfani din urma lor? Eu, cu un asemenea trecut fa‑ milial ”dubios”, de ţărani legaţi de glia lor, nu a altora, vă spun drept că nu înţeleg. Eroismul celui care se duce la vecin ca să‑l oblige şi eventual să‑l şi schilodească fiindcă nu gândeşte la fel cu el, este departe de înţelegerea mea nativ ţărănească, vopsită cu o brumă de carte universitară. Iată de ce eu cred că trăim nu o epocă a eroilor cântaţi de marii poeţi ai neamului, ci o epocă a erorilor produse de marii politicieni ‑ pig‑ mei ai neamului. HIVA "V.L Mihai Miron Preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
9 - 10 mai 2009 Problema Războiului de Independenţă din 1877 – 1878 a împărţit istorio‑ grafia română în două grupe, din care una susţine că ar fi fost război de cucerire a independenţei, alţii afirmă că este vorba de război de apărare a independenţei. Nu am fost vasalii Porţii După cum se ştie, încă de pe timpul domnitorului Mircea cel Bătrân din Ţara Românească şi a lui Petru Aron din Moldova, s‑au purtat tratative bilaterale, con‑ sfinţite de sultani în capitulaţii, a lui Mircea cel Bătrân datând din 1393, a lui Petru Aron, care s‑a gă‑ sit, datând din 1455‑1456. A urmat capitulaţia din 1460‑1462 a lui Vlad Ţepeş, iar în Moldova a lui Bogdan cel Orb, din 1511‑1513, apoi a lui Petru Rareş din 1529 şi a lui Vasile Lupu din 1634. Analizând texte‑ le acestor capitulaţii, din niciuna nu rezultă că ţările române ar fi renunţat la prerogativele funda‑ mentale: suveranitate şi indepen‑ denţă, întrucât, scrie în art. 1, ţara a rămas „să se guverneze după propriile sale legi, iar domnitorul Valahiei să aibă dreptul de a face război şi pace şi acela de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Iar în art. 4, scriu „Domnitorii creştini vor fi aleşi de către mitropolit şi boieri? Pentru a‑şi asigura pacea Ţara Românească…. Să dea „trei mii piaştri roşii visteriei otomane”. Deci este clar că Ţara Românească nu a devenit vasală Porţii. În capitulaţia lui Bogdan Cel Orb, în art. 1 „Poarta recunoaşte Idei 5 9 Mai 1877 Cucerirea sau apărarea Independenţei? Moldova ca ţară liberă şi necuceri‑ tă”. În art. 3 se prevede că „Poarta se obligă să apere Moldova…” Moldova ”va fi condusă şi gu‑ vernată după propriile ei legi”, „Domnitorii săi vor fi aleşi pe via‑ ţă de naţiune…”, Moldovenii „vor putea întreţine în solda lor o trupă înarmată…”, iar contribuţia în bani, şoimi şi iepe gestante, „…totul sub titlul de dar”. Deci nici din tratatul cu Moldova nu rezultă că ţara ar fi fost vasală Porţii. În atare situaţie, când Poarta se angaja să apere ţările române, con‑ tra unei dări anuale, relaţiile dintre ele pot fi considerate ca „Alianţă inegală”. Deci este clar că Moldova şi Valahia nu au fost vasale Porţii. Totuşi unii sultani, când ţările române erau slabe, au schimbat domni, la cererea unei parde lo‑ cale aflate în opoziţie cu titularul marii dregătorii, cerere sprijinită cu daruri consistente, fără ca acest procedeu să le confere vreun drept, deoarece „Nemo Suo Jure Male Uti Debet”. Ruperea Alianţei ilegale Lupta împotriva abuzurilor oto‑ mane a început din 1772, cu ocazia congresului de la Focşani, când o delegaţie de boieri munteni a dat reprezentanţilor Rusiei, Austriei şi Prusiei vechile tractaturi, solicitând respectarea vechilor drepturi con‑ semnate în capitulaţii. Revoluţia din 1848 a continuat lupta pentru respectarea vechilor tractaturi, luptă dusă şi de Alexandru Ioan Cuza. Guvernările conservatoare dintre 1871 – 1876 au cerut Porţii Carol Popp de Szatmary ‑ Carol I în timpul Războiului de Independenţă otomane renunţarea la „alianţa inegală”, deoarece Imperiul oto‑ man nu mai era cel de odinioară, nemaifiind în măsură să apere Noua Românie. Dar poarta a re‑ fuzat, spunând „non possumus”. Aceasta era situaţia din primăvara 1877. Ştiind că „De jure” ţările ro‑ mâne nu au renunţat prin niciun tratat româno‑turc la dreptul su‑ veran de a purta tratative cu terţe ţări, a semnat la 4‑16 aprilie 1876, o convenţie cu guvernul rus, aceasta căpătând dreptul de a trece trupe spre Dunăre, deoarece turcii nu respectau clauzele Tratatului de la Paris din 1856, privitoare la creş‑ tinii de sub dominaţia lor, aflaţi la sud de Dunăre, Rusia declarând război Imperiului otoman la 12‑24 aprilie. După cum a spus Aleco‑paşa, fapt confirmat de Bălăceanu‑agentul român la Viena, „Turcia se consideră ca fi‑ ind în stare de război cu noi încă de când am încheiat convenţia cu Rusia”. Au urmat bombardamente asupra Brăilei la 21 aprilie – 2 mai, a Calafatului, Bechetului, Olteniţei şi Călăraşiului la 26 aprilie – 8 mai, jafuri şi asasinate săvârşite de baz‑ buzuşi pe malul românesc. La 25 aprilie – 7 mai, ziarul Românul a cerut declararea independenţei absolute, prin ruperea „alianţei ine gale” cu Poarta otomană. Ca urmare a bombardamentelor tur‑ ceşti, la 26 aprilie – 8 mai, artileria română de la Calafat a bombardat Vidinul. În ziua de 29 aprilie – 11 mai, Adunarea de la Bucureşti a votat propunerea de a „pune toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi asigura existenţa statului român, astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu poziţie politică bine definită şi naţiunea de sine stătătoare să poată îndeplini misi‑ unea sa istorică”, întrucât „Poarta rupsese legăturile speciale pe care le avea cu România”, atacând‑o în loc să‑i acorde protecţie. Camera a votat pentru cu 58 deputaţi, 25 Lupta de la Griviţa ‑ 1877 contra şi 5 abţineri. A doua zi a vo‑ tat şi Senatul o moţiune similară. Ce a spus M. Kogălniceanu în ziua de 9‑21 mai? „Domnilor, şi Camera şi Senatul, la interpelările domnilor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de război, au re‑ cunoscut că suntem deslegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă. Aceste două voturi au hotărât si‑ tuaţiunea şi nu avem nevoie de un comentariu mai mare. În stare de război, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoa‑ re… Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebarea, ce am fost noi înainte de declararea războiu‑ lui? Fost‑am noi dependenţi către turci? Fost‑am noi vasali ai Turciei? Avut‑am noi pe sultanul ca suze‑ ran? Străinii au zis aceasta, noi nu am zis‑o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă, era ceva, erau nişte le‑ gături care „erau slabe când româ‑ nii erau tari, nişte legături care erau tari când românii erau slabi…”. Deci Kogălniceanu nu a spus că vom fi independenţi după ce vom bate pe turci, ca să se afirme că Războiul ar fi fost de „Cucerire a Independenţei”. Deoarece M. Kogălniceanu a spus: „Suntem in‑ dependenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, având în vede‑ re că Poarta ne declarase război, că ne bombardase oraşele de pe malul Dunării, ţinând cont că prin niciun vechi tratat nu renunţasem la suveranitate şi independenţă şi că nu fusesem niciodată vasa‑ lii Porţii, războiul din 1877 – 1878 a fost drept, motiv pentru care nu poate fi numit de „Cucerire a Independenţei”, rămânând aşa cum este corect, deci cum trebuie să le spună şi dascălii de istorie ele‑ vilor, că este vorba de „Război de Apărare a Independenţei”. G.ral brig./rt/Staicu Neculai 9 mai, triplă sărbătoare Ziua de 9 mai are astăzi pen‑ tru noi o triplă semnificaţie: proclama‑ rea Independenţei de Stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de‑al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei. La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s‑au întrunit în sesiune extraordinară şi au pro‑ clamat independenţa de stat a României. Mihail Kogălniceanu a rostit ce‑ lebrul discurs în care a exclamat “Suntem inde‑ pendenţi, suntem naţi‑ une de sine stătătoare!”. Declaraţia de independen‑ ţă a ţării a fost semnată de principele Carol I la 10 mai 1877. Cum să‑ţi formezi o părere Problema Războiului de Independenţă din 1877 – 1878 a împărţit istoriografia româ‑ nă în două părţi, care îşi dis‑ pută modul în care trebuie înţeleasă această importan‑ tă sărbătoare a românilor: unii susţin că ar fi fost război de cucerire a independenţei, alţii că este vorba de război de apărare a independenţei. Într‑o discuţie purtată când veneam de la Bucureşti cu o profesoară de istorie din Buzău, aceasta mi‑a spus că este vorba de cucerirea in‑ dependenţei, căci aşa ar fi afirmat Mihail Kogălniceanu. Ca să poţi avea o părere do‑ cumentată asupra acestei chestiuni, trebuie să ai o viziune clară asupra relaţii‑ lor româno‑otomane de‑a lungul veacurilor, adică de la prima confruntare cu tur‑ cii, a lui Vlaicu Vodă din 1369 când, cu ajutorul nobilului de Dobca, din Transilvania, i‑a învins şi i‑a gonit dincolo de Dunăre, până la războiul din 1877. Această analiză am dezbătut‑o în proiectul tezei mele de doctorat în Şt. Pol. – Economice, cu ti‑ tlul „Prin veacuri, luptând pentru apărarea suveranităţii şi independenţei ţărilor române, Moldova şi Valahia”. G.ral brig./rt/ Neculai Staicu HIVA "V.L
Page 1 and 2: Editorial Din cauza problemelor din
Page 3 and 4: Viaþa După o săptămână de cer
Page 5 and 6: Viaþa În arest Prins pe Garofiţe
Page 7 and 8: Viaþa Aforisme de Constantin Oanc
Page 9 and 10: Viaþa Sfat pentru soacre „Să nu
Page 11 and 12: Viaþa Pe Brăilei Maşina bate cor
Page 13 and 14: Cartele Pre Pay: Orange, Vodafone,
Page 15 and 16: Cartele PrePay: Orange la cele mai
Page 17 and 18: Atenţie! Pentru mare publicitate c
Page 19 and 20: www.viata‑libera.ro caleidoscop V
Page 21 and 22: Ştiri de weekend Premieră pentru
Page 23: 9 - 10 mai 2009 Prof.dr.ing. Vioric
Page 27 and 28: 9 - 10 mai 2009 Curiozităţi 7 Din
Page 29 and 30: Cugetări Când „răutatea” dev
Page 31 and 32: Un duel Eroii mei sunt doi cocoşi
Page 33 and 34: Tratat despre... poate Nepoate, poa

viaþa viaþa viaþa

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?