Fişă verificare standarde universitate - Universitatea de Arte ...

5
talent autentic. Deosebit de ingenioase ni s-au părut
culorile orchestraţiei sale şi punerea în evidenţă a părţilor
solistice ale viorii.” Emiliu Dragea în “România liberă”
din 19 februarie 1991;
„Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de coarde de
Leonard Dumitriu a relevat o fire mai lirică şi o gândire
componistică modală, materialul sonor izvorând din
complementaritatea modurilor orchestrei cu ale solistului.”
Mihai Cosma în “Actualitatea muzicală” nr. I, martie
1991;
„Lucrarea, în primă audiţie, aparţine unui gen prezent
rareori pe afişul scenei lirice ieşene – opera de cameră, ai
cărei exponenţi sunt, de altfel, destul de puţini la număr.
Dirijorul Leonard Dumitriu, cunoscut în mediile muzicale
pentru bogata sa activitate componistică, a considerat că a
venit momentul să abordeze şi opera de cameră.” Rosana
Henisch în “Evenimentul” din 3 decembrie 1998;
„Leonard Dumitriu a scris o operă de cameră la
reprezentarea căreia are nevoie doar de şapte solişti
instrumentişti şi şase solişti vocali. Spectacolul are umor,
vervă, are un remarcabil caracter tineresc. Este o comedie
muzicală potrivită pentru Momentul care nu reprezintă o
capodoperă ci un exerciţiu Caragiale. Exerciţiu pe care
autorii ieşeni l-au rezolvat cu inteligenţă şi imaginaţie” Alex
Vasiliu în “Monitorul” din 21 decembrie 1998;
„A ieşit o operă de cameră, ce în montarea regizorului
artistic Anda Tăbăcaru-Hogea a primit o înfăţişare
adecvată stilului caragialesc. Limbajul este cel cu care nea
familiarizat deja Leonard Dumitriu: scriitura modală,
polifonică, cu ciudate surprize venite în întâmpinarea
textului” G.C. în “Rampa” din 27 ianuarie 1999;
„La sala Studio a Operei în primele zile ale lui decembrie a
avut loc un adevărat eveniment, cum cred că trebuie
considerată premiera operei de cameră Groaznica
sinucidere din strada Fidelităţii de Leonard Dumitriu.
Orchestraţia densă a secţiunilor tutti, intervenţiile solistice
expresive, asigurarea fundalului muzical dar şi sublinierea
acţiunii cu ajutorul grupului instrumental sunt puse în
slujba comicului. Maniera parlando îmbinată cu cantando
ne trimit la genul operei buffe italiene, dar adaptarea trece,
precum am mai subliniat, prin tradiţia operei comice
româneşti şi a muzicii de balet cu program expresionist”.
Paula Bălan în “Cronica” din ianuarie 1999;
„Şi totuşi, cum e muzica: bună sau rea?, vă veţi întreba. Aş
spune: adecvată. E o prelungire a textului ( nu întâmplător
compozitorul şi-a elaborat singur libretul) servind admirabil
acţiunea. Este mai degrabă un tot decât o altoire pe felii
distincte” Ioan Dobrinescu în “Actualitatea muzicală”
nr. I, martie 1999;