COORDONATE ECLESIOLOGICE IN ... - Revista Teologica

de astazi, arhim. Gheorghios Kapsanis, egumenul Manastirii Grigoriou, atunci cand zice: „Biserica, dupa cum o
traieste si o exprima (pr. Staniloae), are un dinamism nemarginit, dinamismul nesfarsit al iubirii lui Dumnezeu, care-l
invita pe om neincetat sa iasa din singuratatea sa, sa-L intalneasca, sa aleaga si sa se uneasca cu El.â€
Nu numai in Rasarit a fost sesizata dimensiunea dinamica a vietii Bisericii in opera pr. Staniloae, ci si in Apus, si ma
refer aici la teologul apusean Albert Scherrer Keller, care spune ca pr. Staniloae „a incercat neobosit sa depaseasca
intelegerea eclesiala statica, unilaterala si orientata spre institutie a dogmaticii ortodoxe scolastice si sa vada fiinta
Bisericii in dialogul dintre Dumnezeu si oameni, dintre om si om, dintre preot si parohie, dintre adunarea episcopilor si
adunarea tuturor credinciosilor, intre Biserica si societate ... In opinia sa, Biserica poate sa-si implineasca misiunea ei
intr-un mod corect, doar daca ramane (dincolo de dialogul cu oamenii) intr-un dialog continuu cu cuvantul Scripturii.
Ea poate sa ramana insa in acest dialog, doar daca se gaseste intr-un dialog continuu si cu Parintii din toate timpurile,
cu intelepciunea lor de a trai si intelege Revelatia.â€
Traditia Bisericii, care insumeaza in sine si cuvantul Scripturii, nu e altceva pentru pr. Staniloae decat „transmiterea
lui Hristos cel Viu dintr-o generatie in alta.†Dainuirea atmosferei unei astfel de vieti dinamice intre credinciosi in
Biserica este imposibila dupa pr. Staniloae in afara restaurarii comuniunii intre cei ce cred in Dumnezeu: „Biserica
trebuie sa-si implineasca rolul fundamental de a restaura comuniunea dintre oameni. Prin fiecare dintre misionarii ei
ea trebuie sa devina mediul de restaurare a comuniunii dintre oameni, comuniune pierduta in viata marilor orase, care
nu au nimic altceva decat deserturi umplute de un mare tumultum. Omul este singur in mijlocul acestui vacarm. In
distractiile orasului ... el sufera de singuratate.†Biserica Ortodoxa trebuie – potrivit pr. Staniloae – „sa
treaca dincolo de antropologia ei teoretica si sa devina, asemeni sfantului, implicata in relatiile umane specifice
circumstantelor dificile ale zilelor noastre.†Cu alte cuvinte, pr. Staniloae crede in necesitatea „reinnoirii sensului
ortodox al Bisericii de comuniune.â€
Perceperea Bisericii prin trairea in Dumnezeu ca realitate dinamica are loc dincolo de restabilirea dimensiunii
comuniunii, prin manifestarea in viata de zi cu zi a iubirii fata de Dumnezeu si de semeni. Potrivit pr. Staniloae, cea
mai mare responsabilitate a Bisericii este aceea de a arata iubirea lui Dumnezeu si de a face lucratoare si eficienta
iubirea oamenilor. In acest sens, Biserica trebuie sa-si cheme toti membrii, toti diaconii, toti episcopii si toti
credinciosii ei sa se dezlantuiasca in iubirea lui Dumnezeu fata de lume. Din perspectiva iubirii „Biserica este
organul iubirii lui Dumnezeu fata de lume, cea care exprima nu numai scopul pe care Dumnezeu l-a dat lumii prin
Biserica, ci de asemenea si metoda prin care Dumnezeu lucreaza, folosind in interiorul lumii Biserica, care e
intotdeauna iubire...â€
Desi aspectul triadologic al intelegerii Bisericii este practic inseparabil de cel hristologic sau pnevmatologic, vom
incerca pentru o mai buna intelegere a acestora in gandirea teologica a pr. Staniloae, sa le prezentam atat cat este
posibil separat.
Potrivit lui Ronald G. Roberson, invatatura despre Biserica la pr. Staniloae „este in mare parte o reflectie asupra
sintezei eclesiologice a Parintilor greci, unde constituirea Bisericii prin Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime este
perceputa ca si actul final al Treimii in lume, urmator venirii lui Hristos ... o cooperare activa dintre Fiul si Duhul in
lume.†Biserica e vazuta astfel ca si mediu al activitatii Fiului si Duhului in lume, ca si singurul loc unde persoanele
pot experia comuniunea cu Dumnezeu si comuniunea autentica cu celelalte persoane. Ca si extindere a Intruparii,
Biserica se constituie, dupa pr. Staniloae, printr-o actiune trinitara, in care toate Persoanele divine sunt active. In
aceasta lucrare, actiunea Fiului si a Duhului e insepara-bila.
Pr. Marc Antoine Costa de Beauregard este de parere ca pentru pr. Staniloae dogma trinitara nu este nici ideologie,
nici teorie metafizica, nici macar o simpla doctrina. Ea coincide cu experienta comunitara a crestinilor. Adevarul
Treimii este deci real si palpabil in trairea Bisericii, relatiile trinitare manifestandu-se concret in viata Bisericii.
In spiritul teologiei patristice a Bisericii, la pr. Staniloae contemplarea Sfintei Treimi si preaslavirea Sa nu ramane o
realitate existentiala exterioara, ci infiat de Duhul Sfant, credinciosul este primit in taina iubirii Tatalui si a Fiului. Duhul
Sfant este, in gandirea teologului roman, Cel Care asigura relatia vie dintre Tatal si Fiul, si intrucat El este Cel Care
face din cei botezati fii si fiice ale Aceluiasi Tata, El este Cel Care asigura cunoasterea deplina si treimica a Domnului.
„Ortodoxia nu explica deci Biserica dintr-un punct de vedere exclusiv hristologic: Biserica este trup al lui Hristos
doar pentru ca Acelasi Duh al Fiului i-a unit pe toti membrii Sai in Hristos, ca frati ai Sai si ca frati intre ei, si astfel i-a
condus pe toti impreuna in sanul uneia si aceleiasi relatii filiale cu Tatal.â€
Marc Antoine Costa de Beauregard sustine ca eclesiologia trinitara caracterizeaza de fapt intreaga teologie ortodoxa
con-temporana, Biserica constituind o teofanie a Treimii. In acest sens el se refera la reciprocitatea dintre Hristos si
Duhul Sfant in Biserica, facand trimiteri si la un alt teolog contemporan al diasporei ruse de azi, la pr. Boris
Bobrinskoy.
Pentru a intregii aceasta scurta evidentiere a eclesiologiei trinitare contemporane, merita sa amintim si constatarea lui
Karl Christian Felmy, care referindu-se la pr. Schmemann, vede unitatea in pluralitate a Bisericilor ca analogie a Sfintei
Treimi. „Nici un Ipostas dumnezeiesc nu este Dumnezeu intr-o masura mai mica sau mai mare decat celelalte, nici
unul nu este numai o parte a lui Dumnezeu, ci fiecare este cu totul Dumnezeu, in toata plenitudinea, dar numai in
comuniune cu celelalte Ipostasuri. Potrivit acestui exemplu, Bisericile locale trimit fiecare la celelalte si la marturia lor
distincta despre Traditie, si in acelasi timp, fiecare Biserica locala este Biserica „soborniceascaâ€.
Legatura dintre dogma Sfintei Treimi si invatatura despre Biserica este vazuta de pr. Staniloae ca o extensiune a vietii
de comuniune a Sfintei Treimi in umanitate sau ca viata de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul
Sfant. „Biserica este aceasta extindere a lui Hristos in oameni, acest laborator in care se realizeaza treptat
asimilarea oamenilor cu Hristos cel inviat ... Biserica e campul de actiune al energiei harului care tasneste din Hristos,
adica al Duhului Sfant Care salasluieste deplin in umanitatea lui Hristos cea inviata si din ea ni se comunica noua ...
Biserica e extensiunea sociala a lui Hristos cel Inviat.â€
Referindu-se la Sf. Grigore de Nyssa, pr. Staniloae afirma ca iubirea intratreimica devine principiu constitutiv al
Bisericii prin Fiul: „Fiul, prin Intruparea Sa, prin recapitularea umanitatii in Sine, face ca iubirea Tatalui fata de Sine
sa se reverse si peste oameni si oamenii sa iubeasca in Hristos pe Tatal, cu aceeasi iubire de fii. Din aceasta se vede