Studiul privind potentialul de clusterizare la nivelul ... - ADR Nord-Vest

egioNet
1. Clustere – Introducere. Context european şi naţional. Avantaje şi beneficii.
Conceptul de cluster apare în 1990, atunci când profesorul Michael Porter îl inventează şi
popularizează, ca reprezentând “o concentrare geografică de companii şi instituţii
interconectate într-un anumit domeniu”. În Franţa şi Belgia, clusterului i se atribuie
denumirea de „pol de competitivitate”, fiind de asemenea acceptată şi denumirea de
„district industrial”sau „aglomerare industrială”.
Definiția clusterului apare şi în legislația românească (HG 918:2006 – Programul Impact: “o
grupare de producători, utilizatori şi/sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor
practici din UE în vederea creşterii competitivităţii operatorilor economici.”
Conform Cadrului Comunitar pentru Ajutor de stat pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare
clusterul este reprezentat de “grupări de companii independente (start-up-uri inovative,
IMM-uri) şi organizaţii de cercetare, care activează într-un anumit domeniu şi într-o anumită
regiune, în scopul stimulării activităţilor inovative, prin promovarea interacţiunilor intensive,
accesului la facilităţi comune, schimburilor de experienţă şi cunoştinţe şi prin contribuţia la
transferul tehnologic, networking şi diseminarea informaţiilor.”
Descrierea cea mai simplă a clusterelor are la bază descrierea relațiilor furnizor-client şi a
lanțului valoric. Cele mai multe companii cumpără materii prime, servicii, componente de la
alți furnizori şi le înglobează în produsele lor, pe care le vând clienților. Modelul lui Porter de
interacțiuni în cadrul unui cluster ia în considerare ca şi element al „lanțului valoric”,
avantajul competitiv al unei companii care derivă din modul în care îşi gestionează
activitățile, de la proiectarea de produs şi achiziționarea materiilor prime, până la vânzare şi
service.
Cooperarea a devenit o tendință în Uniunea Europeană, iar clusterele și rețelele de
cooperare sunt considerate „motorul” dezvoltării economice şi inovării, acestea
reprezentând un cadru propice de dezvoltare a afacerilor, de colaborare între companii,
universități, instituții de cercetare, furnizori, clienți şi competitori situați în aceeaşi arie
geografică (locală, națională, trans-națională). Această formă liberă de asociere, care include
atât mediul economic, cercetarea şi inovarea, instituțiile statului cât şi autoritățile publice,
poate contribui şi în România la dezvoltarea economiei naționale. Cu ajutorul unei astfel de
structuri, diferitele domenii de activitate pot fi prezente pe piața națională şi internațională,
cu produse şi servicii competitive.
Există două tipuri de clustere:
- vertical – cluster de tip integrator, organizat în jurul unei societăți puternice,
recomandat oraşelor mari, zonelor metropolitane;
- orizontal - ce presupune asocierea societăților mai mici,în domenii precum: turism,
industria alimentarã, prelucrarea lemnului etc. Acest tip este indicat pentru zonele
mai puțin dezvoltate sau județe mici.
4