articole şi eseuri - Revista HELIS

GRIGORE SPERMEZANRĂTĂCIND PRINTRANZIŢIE- articole şi eseuri -Editura Univers StiintificBucuresti, 20121

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a RomanieiSPERMEZAN, GRIGORERatacind prin tranzitie,/ Grogore Spermezan – Bucuresti,Univers Stiintific, 2012-05-15ISBN 978-973-1944-63-0342.256(125)2

CUPRINSCuvânt înainte …………………………………………… 3I. Identitate naţională: perspective culturaleCultură şi destin ………………………………………… 6. Sentimentul propriei identităţi …………………………… 8Cultură şi valoare ……………………………………….. 13,,Răfuiala” cu trecutul ……………………………………. 16Românii văzuţi de alţii: o scrisoare a lui Constantin Michael-Titus ………….. 18II. Cultură şi spiritualitate româneascăTitu Maiorescu – fondatorul Societăţii ,,Junimea”….…… 22Dor de Eminescu. ……………………………………… 30In memoriam: Iulia Haşdeu ……………………………. 32Înţelepciunea vieţii ………………………………… 34Destine: Nicolae Steinhardt …………………………. 35III. Şcoală şi educaţie: învăţământul românesc - încotro?Catastrofa pedagogică ……………………………. 39Cunoaşterea direcţiei …………………………………….. 42Care este dimensiunea reală a reformei învăţământului? .. 44Răspunzând nevoilor proprii: modelul Europei – de la seducţiela compatibilizare …………………….. 46Demnitatea profesiei ………………………………… 48Competenţa generatoare de autoritate ……………….. 50,,N-ar fi rău să fie bine”…………………………………. 51Etica, dincolo de simplul deziderat …………………..… 55Garcea ……………………………………………………… 533

Efectele perverse ale testelor-grilă de bacalaureat dinperspectiva filosofiei ……… 57Educaţie şi speranţe de viitor ………………………………. 60Cartea şi seducţia televizorului ………………………….. 64IV. Perspective filosoficeO carte de filosofie admirabilă …………………………... 69Platon: Apărarea lui Socrate ……………………………. 70Un sens uitat al înţelepciunii: filosofia înţeleasă şi practicată ca,,pregătire pentru moarte” (melete thanátou) ……………. 75Socrate - precursor de geniu al gândirii critice ………….. 81Conceptele – instrumente ale cunoaşterii ……………….. 92Ludwig Wittgenstein şi actualitatea filosofiei limbajului . 95Conotaţiile etice ale Holocaustului din România ……… 102O nevoie presantă a zilelor noastre: cunoaşterea şi utilizareagândirii critice …… 1134

CUVÂNT ÎNAINTEÎntr-o perioadă în care societatea românească de azi esteaborbită de grijile materiale ale asigurării existenţei cotidene, avorbi despre cultură, şcoală şi educaţie pare lipsă de realism. Înprincipiu, se admite că acestea reprezintă nişte podoabe frumoase,bune de etalat şi de admirat pentru zilele noastre, dar de prea micăutilitate într-o lume în care posesia bunurilor materiale a devenitobsedantă şi aproape exclusivă pentru mulţi dintre concetăţeniinoştri. Verbul ,,a avea” a trecut de multă vreme în faţa verbului ,,afi”, oamenii fiind evaluaţi nu după ceea ce reprezintă ca valoriintrinseci, ci după ceea ce posedă. Conform unei prejudecăţiactuale, deţinătorul unor frumoase situaţii financiare şi materiale,indiferent cum acestea au fost obţinute, este considerat deştept şitrebuie privit cu respect, în schimb prostia este echivalată cusărăcia. E greu de luptat împotriva unei atari opinii, conştient deadevărul vorbei de duh a lui Grigore C. Moisil, care arăta că estemai greu de dezintegrat o prejudecată decât un atom. Scriind acesterânduri, mi-am dorit doar să subliniez că şcoala, cultura şi educaţiasunt astăzi postate într-un nedorit şi nemeritat con de umbră, iarreevaluarea lor mi se pare un act de reparaţie necesar.Trăim astăzi un moment de cotitură, trebuie să ne integrămîntr-un nou tip de societate, ca atare ne punem întrebări legate deidentitatea şi alteritatea noastră dintr-un spectru larg de probleme:cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, ce loc ni serezervă în concertul naţiunilor lumii lumii civilizate, ce dăm şi ceprimim în schimburile culturale la nivel mondial, ce avem de făcutpentru cultura şi educaţia cetăţenilor României de azi în vedereaunei mai bune adecvări la noile realităţi etc. E greu să pretindemrespectul celor dinafara ţării dacă nu avem noi înşine conştiiinţa5

locului şi rostului nostru în lumea civilizată.În mass-media s-a utilizat sintagma ,,intrarea noastră înEuropa” ca obiectiv esenţial al perioadei postdecembriste, efect alunui anume complex de inferioritate pe care unii dintre noi şi l-auasumat cu resemnare. Din punct de vedere geografic, am fost mereuîn Europa, n-am fost strămutaţi aici de aiurea. Dar problema trebuiepusă nu doar geograficeşte, ci şi istoric. ,,Suntem locuitori aiaceleiaşi planete, fără ca prin aceasta să fim contemporani”,susţinea istoricul britanic Arnold Toynbee, ceea ce este un alt modde a spune că trăim o istorie cu mai multe viteze. ,,Intrarea înEuropa” înseamnă proba de foc a sincronizării istoriei noastre cuistoria altor popoare respectate pentru ceea ce reprezintă în lume.Rămâne doar să arătăm, prin fapte, că putem fi racordaţi la sistemulde valori europene, că merităm să fim priviţi în lume cu mai multrespect decât acela de ,,cetăţeni de mâna a doua”, toleraţi dar nupuşi pe picior de egalitate cu deţinătorii unor cărţi de identitateoccidentale. Trebuie să avem curajul să ne asumăm propria noastrăistorie, fără să aşteptăm resemnaţi şi creduli să ne-o scrie alţiidinafară, nu întotdeauna bine intenţionaţi chiar şi atunci cândadevărul istoric despre noi era sau este bine cunoscut, motivele unorastfel de prezentări rămânând absconse..Anul 1989 a însemnat şi, o dată cu ea, a sistemuluicaracteristic de valori din România postbelică. În şcolile noastreaproape că s-a renunţat le educaţia patriotică pe motiv că arconstitui o perimată ,,ideologie comunistă”, într-o vreme în carepare a fi la modă ,,spiritualizarea frontierelor”. Dacă marile naţiuniîşi cultivă firesc demnitatea naţională, este cel puţin suspectă grabacu care timidele încercări de a face apel la sentimentele mândrieiromâneşti sunt taxate ca ,,naţionaliste” sau ca ,,reminiscenţe aletrecutului”. Pe urmele anticilor stoici, Jean-Jacques Rousseauresimţea încorsetările unor graniţe naţionale, proclamându-seorgolios ,,cetăţean al lumii” (cosmopolitos), fiind adeptul cultivăriitinerei generaţii în spirit internaţionalist. Departe de mine gândul dea ne retrage în propria carapace într-o vreme în care fenomenul,,mondializării”sau ,,globalizării” a devenit de decenii o realitate,cred că va trebui să învăţăm ce sunt verticalitatea şi demnitatea6

naţională. Să avem curajul să ne cunoaştem cine şi ce suntem şi săne prezentăm în faţa lumii aşa cum suntem, fără complexe deinferioritate şi nejustificată pudoare. Este greu de crezut căstrăinătatea ne va descoperi valorile şi spiritualitatea ce exprimăidentitatea noastră naţională, dacă nu ni le cultivăm la noi acasă.Şcolii noastre îi revine un rol esenţial în promovarea culturiiromâneşti, dar în această privinţă instituţia ne-a rămas datoare.Cititorul poate găsi în paginile acestui volum câteva aspecteasupra unor teme filosofice care credem că merită atenţia celorinteresaţi. Creaţiile filosofice româneşti nu au eludat şi nu vor puteasă eludeze racordarea lor la marile ideei ale filosofiei universale,devenit patrimoniu al umanităţii. Reîntoarcerea la cîţiva dintregânditorii de marcă ai lumii, precum Socrate sau LudwigWittgenstein ni s-a părut revelatoare şi inspiratoare pentru creaţiafilosofică românească din totdeauna.Sunt probleme care l-au preocupat pe autorul acestor pagini şicare au fost făcute cunoscute în perioada de după decembrie ‘89prin articolele apărute în paginile unor publicaţii centrale saulocale, precum Tribuna învăţământului, Helis, Apollon sau Revistade Filosofie Analititică, dar există şi articole care n-au văzut luminatiparului până acum. Probabil că, dacă ar fi fost scrise mai recent,unele pagini ar fi putut fi refăcute, dar ideile cuprinse în ele îşipăstrează actualitatea. Sperăm că aceia care vor avea răbdarea de ale parcurge vor avea satisfacţia că nu au risipit timpul parcurgândrândurile noastre.utorulA7

I. IDENTITATE NAŢIONALĂ: PERSPECTIVECULTURALEMoto:,,Toate popoarele – în măsura posibilităţilor lor şi înconformitate cu organizarea social-economică şi cu epoca căruia îiaparţin – îşi aduc contribuţia lor la dezvoltarea culturii universale”.Athanase Joja,,Fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o faţăproprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a o răsfrânge pentrualţii”.Mircea Vulcănescu9

CULTURĂ ŞI DESTIN,,Când te întâlneşti cu ţara ta? Vreau să spun, când eşti conştientcă trăieşti într-un univers propriu, cu axele lui de coordonate, cuvalorile lui, pe care la admiţi fiindcă sunt ale tale, pe care nu le poţiignora fiindcă nu te poţi ignora pe tine însuţi?”Înscriindu-se în tradiţia marilor noastre personalităţi preocupatede perspectiva universală asupra culturii române, astfel îşi începeaprofundul gânditor care a fost Anton Dumitriu fascinantul său eseuTerra Mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal. Manifestându-şi, înegală măsură, încrederea în posibilitatea de a crea ,,fenomenulspiritual românesc pe plan internaţional”, Mircea Eliade şi-a purtatţara de origine în suflet de-a lungul şi de-a latul paralelelor şimeridianelor lumii pe care a străbătut-o. Considerând că generaţia saare menirea de a găsi stilul major al culturii române, Tudor Vianudorea ca aceasta să ofere răspunsuri la toate marile întrebări ale lumiiîn calitate de reprezentantă a poporului nostru, ,,cea dintâi generaţietorturată de imperatuivul sintezei”, după afirmaţia orgolioasă aaceluiaşi Mircea Eliade. Rămas şi el credincios celor de acasă, unuldintre marii români afirmaţi pe marea ,,scenă europeană” în a douajumătate a secolului XX, umanistul George Uscătescu a depusremarcabile eforturi pentru ca valorile culturii noastre, considerate afi ,,cu posibilităţi universale, cu responsabilităţi universale”, să fiecunoscute în lume.Ideea că ,,matricea culturală” românească poate zămislipersonalităţi de prestigiu şi audienţă universală, capabile să seimpună în centrul, iar nu la periferia unei mari culturi, merită să fiereţinută. Ne-am obişnuit să ne privim cu un moştenit ,,complexprovincial”, uitând de ceea ce susţinea în deplină cunoştinţă de cauzăHenri Coandă: ,,Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista multe naţiicare să-i fi adus, faţă de numărul de locuitori, atât cât i-a adus naţiaromână în ultimii 120 de ani”.Pentru poporul român şi cultura sa, istoria a fost aproape o11

,,succesiune neîntreruptă de adversităţi”, după expresia lui GeorgeUscătescu. Clasificarea popoarelor în ,,mari”, ,,mijlocii” şi ,,mici”,adesea uzitată, este folosită - de regulă - împotriva noastră, româniifiind trecuţi în neinvidiata ultimă categorie. Suntem consideraţiuneori, concesiv, cel mult o ţară dar nu şi o cultură ,,mijlocie”,etichetă ce pare a ne-o fi însuşit cu resemnare. Statornici de mileniiîn vatra strămoşească, caz singular între vecinii noştri, mereu trebuiesă ne justificăm locul pe care-l ocupăm printre popoarele Europei.Valori culturale româneşti există şi, cu siguranţă, vor maiexista. Acestea însă trebuie să fie recunoscute public, având nevoiede prestigiu ca să se impună şi să-şi exercite influenţa. Cu rareexcepţii, străinătatea a ignorat şi continuă actualmente să ignoreoriginalitatea, expresivitatea şi varietatea creaţiei noastre culturale.Mult invocata ,,barieră lingvistică”, româna nefiind o limbă decirculaţie europeană, poate explica într-o oarecare măsură aceastănecunoaştere, ,,ieşirea în lume” prin traduceri, manifestări artisticeetc. necesitând consistente sume financiare de care niciodată n-amdispus în ultimii ani, situaţie neimputabilă altora dinafara graniţelor.Există însă şi o altă explicaţie, care nu ne poate lăsa indiferenţi:suntem ignoraţi dintr-un dispreţuitor orgoliu, punându-se semnulidentităţii dintre starea noastră economică periferică şi starea noastrăculturală, ,,complexul de superioritate” occidental – devenit de multăvreme prejudecată – producându-ne o reală insatisfacţie.Integrarea noastră în structurile europene va avea nu doar unimpact economic, ci şi unul cultural. Să nu ne legănăm în iluzii înaceastă privinţă, ne avertiza un cunoscut diplomat român într-uninterviu apărut în presă: există o puternică presiune culturală şi vatrebui să fim preocupaţi cu precădere de afirmarea identităţii noastreculturale în lume.Problema a fost şi este reală, fiind sesizată şi de un alt ilustrucărturar, Onisifor Ghibu: ,,Noi nu dorim să ne occidentalizăm, să neeuropenizăm sau să ne civilizăm cu orice preţ, ci să ne dezvoltăm lamaximum şi optimum calităţile noastre specifice, pe care apoibucuros le închinăm pe altarul Europei şi al întregii omeniri”.Am în faţă traducerea în franceză a cunoscutei Trilogia12

cunoaşterii a lui Lucian Blaga. Stabilit de câtăva vreme la Paris,profesorul de filosofie George Piscoci-Dănescu şi-a propus săînfăţişeze lumii occidentale, într-o limbă de circulaţie universală,opere reprezentative ale culturii noastre, colecţia în care aparelucrarea de referinţă a poetului şi filosofului Lucian Blaga fiindsemnificativ intitulată Philosphia perennis. Este un pas înainte pecare îl salutăm cu bucurie şi îl dorim urmat de alţii similari, cu atâtmai mult cu cât îngrijitorul colecţiei nu este la prima traducere deacest fel, fapt întrutorul remarcabil.,,Va veni o vreme – spunea Constatin Noica în ştiutul său stil demarcă specific neliniştilor gândirii – când cel care se va dori salvatîntru cultură va trebui să înveţe româneşte”. Dorita profesie a unuifilosof inconfundabil pleacă de la credinţa într-un destin măreţ alpoporului român şi al culturii sale în lumea de azi şi de mâine.Rămâne la latitudinea conştiinţei noastre de dascăli dacă vom reuşisau nu să păstrăm nestinsă în inimile elevilor flacăra vie a acesteicredinţe.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 263, 6 februarie 199513

SENTIMENTUL PROPRIEI IDENTITĂŢIPrintr-o stranie metamorfoză, noţiunile de patrie, patriotism şiconştiinţă naţională vehiculate în ultimii ani par să-şi fi pierdutstatutul valoric de altădată. Contrapuse artificial ,,deschiderii spreEuropa” şi spre lume, acestea sunt văzute dintr-un anumit unchi caun balast stânjenitor de care este mai bine să ne debarasăm cât mairapid, dacă nu dorim să rămânem izolaţi de ,,adevărata civilizaţie”.Concepţie socio-politică ce minimalizează apartenenţa oamenilor lacomunităţile lor statale sau naţionale, cosmopolitismul reliefeazăcaracteristica fiinţelor umane de a fi ,,cetăţeni ai lumii”, al căruinefiresc corolar este indiferenţa faţă de patrie şi / sau dispreţul faţă decultura şi tradiţiile naţionale. Pentru scriitori ca Ion Lăncrănjan, însă,patriotismul formează fermentul propriei identităţi naţionale: ,, (…)cei mai de seamă fii ai poporului român, cei mai luminaţi şi cei maiînzestraţi, cei mai buni şi cei mai drepţi, cei mai cinstiţi şi cei maisinceri, cei mai cutezători au trecut prin văpaia acestui simţământ, is-au dăruit fără nici o reţinere, dăruindu-se de fapt ţării şi poporuluidin care se trăgeau” 1 .Încă din 1936, Camil Petrescu semnala polemica purtată întredouă reviste cu privire la raportul dintre tradiţie şi cosmopolitism.Suntem înconjuraţi de ziduri chinezeşti şi vegetăm într-o inerţieorientală indiferentă, rămânem locali şi trăim în suburbia culturii, nusuntem europeni, susţine una dintre ele. De cealaltă parte, apărătoriidau alarma: ne ameninţă o invazie cosmopolită, limba, obiceiurile şiliteratura fiind în primejdie. Polemica are un caracter cronic,opinează Camil Petrescu, fiind continuată într-o formă sau alta,uneori în tăcere dar acutizată în anumite momente 2 . Mi se pareremarcabilă premoniţia autorului cunoscutelor Teze şi antiteze, cuatât mai mult cu cât un astfel de moment al acutizării îl trăim astăzi.1Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, Editura Sport-Turism, 1982, p. 70.2Camil Petrescu, Suflet naţional, în volumul Aesthesis carpato-danubian, EdituraMinerva, Bucureşti, 1981, p. 162.15

Ştim că dorita racordare de după 1989 a României la circuitulmondial economic şi cultural nu va fi uşoară, că acele câteva deceniiîn care am aparţinut ,,blocului estic” prin înţelegerea din 1945, de laIalta, a marilor puteri învingătoare au lăsat urme adânci, care se vorputea cicatriza printr-un proces de durată, că lumea largă nu ne vaprimi cu braţele deschise dar realitatea a depăşi orice închipuire. Amfost şi suntem văzuţi în exterior prin prisma unor prejudecăţi, capersoane şi cetăţeni români suntem priviţi cu suspiciune şi chiarostilitate, iar oglinda în care am fost reflectaţi a fost mai întotdeaunastrâmbă. Chiar şi atunci când se cunoştea adevărul despre ceea cesuntem cu adevărat am fost zugrăviţi în culorile cele mai sumbre,personajul sângeros Dracula devenind emblematic pentru noi. Iaratunci când imaginea ta în lume este voit distorsionată şi estemenţinută astfel artificial este greu să nu fii şocat iar orgoliul tău sănu reacţioneze.Am avut întotdeauna sentimentul că românii, asemenea oricăruialt popor, au calităţile dar şi minusurile lor mai mult sau mai puţinmanifeste, iar dacă cineva doreşte să ne cunoască cu adevărat trebuiesă ia în considerare ambele faţete ale profilului nostru spiritual.Convinşi că adevărul despre noi trebuie să iasă la vedere asemeneauleiului la suprafaţa apei, am aşteptat încrezători ca imaginea desprenoi prezentată în lume să fie cea veridică sau apropiată de realitate.Am constatat că ne-am înşelat şi că nu contează ceea ce faci sau ceeace eşti cu adevărat, ci ceea ce se spune că faci sau că eşti. Nu nepermitem să vorbim de o ,,conspiraţie antiromânească” (a cui şi de ceîmpotriva noastră?), dar am pierdut o bătălie mediatică extrem debine orchestrată în afara ţării şi nu se ştie când vom avea prilejul de ane lua revanşa. Recuperarea ,,deficitului de imagine” presupunetimp, eforturi financiare importante, voinţă şi tenacitate din partenoastră pentru a repara răul făcut, acţiune de durată şi de anduranţăN-am pretins a fi protagonişti în orice domeniu cultural de larginteres pentru naţiunile lumii contemporane, dovadă de realism şibun simţ. Am avut însă în ultimii ani neplăcuta surpriză să aflăm căne menţinem în nedoritul ,,top” al ţărilor profund marcate defenomene negative. Cu ,,ajutorul” (dezinteresat oare?) al mijloacelorde comunicare în masă, internaţionale dar şi interne, România a16

devenit în mentalul colectiv al altora dinafară ţara handicapaţilorfizici şi mintali, cu o lume interlopă ciudată şi agresivă, undeprostituţia este la ea acasă iar dezumanizarea merge până laînstrăinarea propriilor copii, cu un popor intolerant ce nu înţelegevalorile democraţiei şi dă dovadă de xenofobie, antisemitism şi urăde rasă, greu de înţeles pentru epoca pe care o trăim etc. Să fim noioare singurii purtători ai tuturor relelor posibile, faţă de care ,,lumeacivilizată” trebuie să ia imediat o atitudine de punere la punct?Catalogaţi ca aparţinând lumii estice şi a unei culturi minore, nevedem plasaţi în nedorita postură de Cenuşăreasă a Europei, greuacceptabilă pentru fiecare din noi.Concepţia pretinsei inferiorităţi culturale a esticilor faţă decivilizaţi apuseană a fost admirabil sintetizată de George Călinescu înmonumentala sa Istorie a literaturii române. Abordând problemaspecificului naţional, Călinescu arăta că, în bună măsură,neîncrederea în noi înşine a fost inculcată chiar de străini.Continuând civilizaţia Orientului şi perfecţionând-o, occidentalul –dintr-un uşor de înţeles amor propriu – a împins mândria până la atăgădui orice valoare restului lumii, pe care adesea îl cunoaşte cu oaproximaţie de-a dreptul scandaloasă. Pentru el, ,,occidental” esteegal cu civilizat, ,,oriental” cu barbar, clasificarea occidental-orientalfiind luată în alb-negru. În 1913, Noua revistă română a pus câtevaîntrebări unor savanţi occidentali, răspunsurile lor dovedind noţiunivagi şi globale despre geografia Orientului, iar opiniile deduse dinprejudecăţi. Un ilustru profesor avea credinţa că se află în faţa unoranalfabeţi şi ne propunea şcolile Apusului. Eram sfătuiţi să imităm pejaponezi, care şi-au trimis tinerii la şcolile europene şi americane şicare, la reîntoarcerea în ţară, au adus cu sine ştiinţa şi civilizaţiaeuropeană spre care s-au ridicat. Cerându-şi scuze pentru francheţeasa, savantul nostru a încheiat: ,,Numai astfel popoarele din Balcanivor putea aspira la idealul uman”.George Călinescu vedea în această francheţe semnul uneiignoranţe penibile: că România este în Balcani, că japonezii – poporcu o cultură străveche – au venit în Europa să se facă egali cueuropenii, când ei au venit să studieze tehnica modernă etc. Va trebuisă ne străduim să modificăm noţiunile geografice greşite sau datele17

istorice fanteziste din mintea occidentalului, să dovedim că stăm pe otradiţie culturală neîntreruptă, că prin Dimitrie Cantemir noisimbolizam nivelul vechiului cărturar european 3 . Dacă facem un arcpeste timp, vedem că lucrurile nu s-au schimbat prea multcomparativ cu vremea în care George Călinscu îşi scria observaţiile.Într-o vreme în care se manifesta o adevărată voluptate a preseiexterne, dar şi interne de a prezenta în negru tot ceea ce ţine deimaginea României, era greu să nu-ţi pui întrebări cu privire lapropria-ţi identitate naţională. Devenisem un popor de extremişti, cuun pronunţat spirit antisemit, cu o morală inacceptabilă de vreme cenu respectăm ,,drepturile minorităţilor sexuale”, exponenţi ai unuiortodoxism religios desuet, o ţară cu mari convulsii sociale şi etnicecare ating cote explozive, o zonă în care ,,insecuritatea” turiştilorstrăini sosiţi în ţinuturile mult mediatizatului erou negativ Draculaeste notorie etc. Poţi rămâne indiferent ca om atunci constaţi că esteatacată însăşi ,,coloana de rezistenţă” prin care am înfruntat vitregiileneamului: limba, istoria, credinţa sau morala creştină?Se poate constata că mulţi occidentali ne privesc de sus şi de peo poziţie de superioară bunăvoinţă. Un italian care, la câţiva ani dupărevoluţia din decembrie ’89, a vizitat un liceu de tradiţie din Urzicenişi s-a întreţinut cu elevii prin intermediul translatorului a fost întrebatcum văd elevii italieni pe colegii lor români, iar răspunsul a fostfranc: ei ştiu prea puţine despre existenţa voastră ,,dar speră săajungeţi şi voi cândva la nivelul lor de pregătire intelectuală”. Dardacă lucrurile stau invers? A fost o întrebare pusă de un elev român,care a stârnit discuţii aprinse legat de învăţământul românesc şi celeuropean. S-a arătat că, imediat după 1990, în oraş au fost anunţatesuccesiv mai multe conferinţe pe teme religioase susţinute depredicatori occidentali, care – asemenea misionarilor de altădatătrimişi printre aborigeni – au dorit să ne înveţe semnificaţia Bibliei!Luările de cuvânt s-au axat în jurul întrebării: cu toată propagandaateistă făcută în România în deceniile comuniste, să fi fost noi unpopor fără Dumnezeu? Este nevoie să vină cineva dinafara ţării să neînveţe ce înseamnă spiritul învăţăturilor lui Hristos? Or, noi suntem3George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia adoua revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 973-977.18

un popor creştin de milenii şi nu a fost nevoie să ne creştinăm ,,pecale administrativă”, prin porunca unui rege şi nici să ne ,,botezăm”creştineşte prin trecerea unui râu.Misiunea istorică a popoarelor n-are întotdeauna aceeaşistrălucire, scria Mircea Eliade. Există naţiuni la căror rol în istorie n-a fost niciodată pus la îndoială; dar există şi altele, puţin fericite, careîndeplinesc misiuni ingrate, pe care omenirea uită să le pună lasocoteală. Un asemenea rol discret a revenit românilor. Noi n-amcunoscut odihna, calmul, bucuria de a crea în timp. Constant atacaţi,n-am putut decât să ne apărăm, printr-un război continuu, însuşidreptul la existenţă. Cu fiecare bătălie, românii şi-au riscat totul:dreptul la viaţă, religia, limba şi cultura lor proprie 4 .Nici azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult, chiar dacămodalităţile utilizate sunt altele. Trebuie să ne apărăm propriaidentitate culturală, într-o vreme în care presiunea exercitată deintegrarea în structurile europene creşte continuu. Istoria noastră parea fi supusă unei revizuiri în care nu este urmărit adevărul, cirealizarea unor oculte interese geo-politice. Ni se contestă originea şivechimea, ni se contestă drepturile noastre dintotdeauna asuprealocurilor în care ne-am născut şi trăim, ni se contestă toponimiileromâneşti ale acestui spaţiu etnografic. Dar dacă, într-o zi - arăta unprozator transilvănean trecut în lumea nefiinţei -, ni se va cere înmodul cel mai democratic posibil să ne luăm râurile în spate şi să nemutăm din această ţară, ce vom face noi, românii: vom da cursacestei cereri?Aflăm cu stupoare că istoria noastră a fost trunchiată, că avemo etnogeneză incertă, că aşa-zisele drepturi româneşti asupraspaţiului carpato-danubiano-pontic sunt fantasme lipsite de suportreal. Ca răspuns la ,,falsificările” istoriei noastre realizate prinpropaganda comunistă din deceniile anterioare anului 1989, ni seservesc opinii ,,adevărate” despre noi fabricate în alte ţări: ,,poporulvalah (…) nu posedă curaj şi mândrie, iar firea lui este distrugătoare;românul are o fire uşuratică (…), este indolent (…), întregul poporprogresează lent în domeniul cultural”. Într-o carte editată în SUA şi4Mircea Eliade, Les Roumains –précis historique, Éditions Roza Vânturilor,Bucureşti, 1992, p. 46.19

Australia apare următoarea caracterizare: ,,Valahii sunt un popor cufire de trântori, gata oricând să fure, să jefuiască şi în cruzime suntmai răi decât ţiganii”. ,,Scăderile morale ale valahilor sunt un faptistoriceşte dovedit. Sălbaticele lor cruzimi (…), asasinateleanimalice, neînfrânatele lor jafuri şi prădări sunt păcate de neiertat,care aruncă o întunecată umbră asupra acestui popor. Înclinaţiile lorrele, părăsirea şi trădarea celor care s-au aflat cu ei sunt de asemeneaîn firea lor, iar în locul unei confruntări deschise ei preferă intriga şiasasinatul”. Putem să analizăm aceste rânduri, să facem comparaţiicu istoria altor popoare în care preceptele morale sunt departe demoralitatea zilelor noastre, dar comentariile sunt de prisos.În tulburătorul său roman O zi mai lungă decât veacul,prozatorul Cinghiz Aitmatov ne vorbeşte de nişte personaje straniinumite ,,mancurţi”, care – în urma unor procedee barbare la care aufost supuşi –, îşi pierd memoria şi ascultă orbeşte poruncilestăpânilor care i-au mutilat pentru totdeauna din punct de vedereintelectual. Se doreşte oare ,,mancurtizarea” noastră cu orice preţ,spălarea creierelor pentru a primi ideile gata preparate înlaboratoarele de aiurea în privinţa propriei noastre istorii naţionale?Există multe şanse ca acest nedorit fenomen să se producă, dacăinstituţiile de învăţământ nu vor fi preocupate de formarea conştiinţenaţionale în rândul tineretului studios.,,Popoarele străvechi se caracterizează prin civilizaţie pastorală,prin retragerea la munte, de unde pot privi şi ocoli invaziile”, noteazăGeorge Călinescu. ,,Popoarele noi migrante sunt, dimpotrivă,zgomotoase, gesticulează şi au o vădită predilecţie pentru civilizaţie.Venite din căruţe, ei transformă curând vehiculele în corturi şicorturile în oraşe” (…) Englezii fug bucuroşi la ţară. Regresiuneaspre sat e o trăsătură a raselor vechi. De aceea, teoria primitivităţiinoastre trebuie să cadă. Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni” 5 . Sădesprindem din textul ilustrului nostru critic literar că trebuie săînlăturăm ideea că suntem un popor de mâna a doua. Curios estefaptul noi, statornici într-o vatră ,,de patru ori milenară”, dupăexpresia istoricului Nicolae Iorga, nu am fi ,,europeni” după uneleconcepţii, în schimb se mândresc cu această calitate alţii veniţi de5George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, op. cit.20

aiurea, dinafara bătrânului continent, într-o epocă mult mai apropiatăde zilele noastre. Situaţi la răscrucea marilor furtuni, românii auconstruit minuscul, fără să atragă atenţia tocmai pentru că şi-au văzutperiodic culcată la pământ munca lor.,,Fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o faţă proprie, unchip al lui de a vedea lumea şi de a o răsfrânge pentru alţii”, susţineMircea Vulcănescu. ,,Căutăm axa de orientare a spiritului românescde existenţă şi raţiunea prin care justificăm dreptul de a fi români înfaţa spiritului pur” 6 . Opinia lui Mircea Vulcănescu nu este singulară,Athanase Joja subliniind, la rândul său, că toate popoarele îşi aduccontribuţia lor la dezvoltarea culturii universale. Gânditor de marcăşi strălucit logician, A. Joja a căutat să ne ofere un profil spiritual,după care fizionomia morală a poporului român ar avea următoarelecomponente: raţionalism, sentiment viu al naturii, umor şi vivacitate,putere remarcabilă de absorbţie, spirit de toleranţă şi măsură în toate,refuzul misticismului 7 .Sinteză a unor elemente adesea foarte diferite, fizionomiamorală a unui popor nu este un fenomen uşor de definit şi am puteaobiecta că, în definitiv, cele câteva trăsături considerate caracteristicepentru noi sunt, de fapt, general umane. În sprijinul afirmaţiilor luiAthanase Joja vin şi alte mărturii culese de Mircea Eliade cubune. ,,Le paysan roumain est l’homme le plus tolérant d’Europe”,scria Lucien Romier, iar sir Ernest Baker, rector la King’s College,numea toleranţa românească ,,olandeză”. Scriitorul german HansCarossa considera bunătatea şi ospitalitatea din acest spaţiu ca,,proverbiale”, afirmând că ,,nu cunosc nici un popor mai ospitalierdecât poporul român”. Oameni care, de-a lungul secolelor, au fostnevoiţi să rătăcească prin păduri, să-şi vadă casele distruse şicâmpurile devastate, înţeleg cel mai bine ce înseamnă ospitalitatea,comentează Mircea Eliade.Nu putem cunoaşte sufletul românesc, nici poporul român fărăa cunoaşte creştinismul său, arăta acelaşi mare istoric al religiilor,6Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura FundaţieiCulturale Române, Bucureşti, 1991, pp. 91-92.7Athanase Joja, Filozofie şi cultură, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. 201-202.21

Mircea Eliade. Daco-romanii au fost primul popor, la nord deDunăre, convertit la creştinism. Ei s-au convertit şi n-au fost botezaţiîn virtutea unui ordin sau prin forţă, precum barbarii din secolul alVII-lea. În creştinism se remarcă o dublă moştenire: rurală şiculturală. Românii au asimilat respectul ordinii şi al ierarhiei,echilibrul spiritual şi lipsa de fanatism. Este uşor să identificămaceste atitudini în creştinismul românilor, ei nefiind nici fanatici, nicinu s-au lăsat antrenaţi de curentele tenebroase ale unui misticismnebulos 8 .Patriotismul nostru nu s-a bazat niciodată pe dorinţa de a-iscoate pe alţii afară din viaţă, crede Ion Lăncrănjan, acesta ne-aapărat naţia fără a milita pentru surparea altor naţii, în numeledreptăţii şi cinstei care ne-au caracterizat întotdeauna. De aceea, ni separe o regretabilă confuzie să vedem în patriotism o formă denaţionalism şi şovinism care exclude alte naţii. E greu de acceptat căo persoană este considerată ,, europeană” dacă manifestă o iubire fărădiscernământ pentru toate naţiile. În acest sens, mi s-a părutsemnificativă declaraţia patriotului scoţian Andrew Fletcher ofSaltoun (1653-1716), făcută în urmă cu câteva secole: ,,Show me atrue patriot, and I will you o lover, not merely of his country, but ofall mankind. Show me a spurious patriot, a bombastic fire-eater, andI will a rascal. Show me a man who loves other country equally withhis own and I will show a man entirely deficient in sense ofproportion. But show me a man who respects the rights of all nations,while ready to defend the rights of his own against them, and I willyou a man who is both a nationalist and internationalist” 9 . (Arătaţimiun adevărat patriot şi vă voi arăta un iubitor nu numai alpropriei ţări, ci al întregii omeniri. Arătaţi-mi un patriot prefăcut, unpalavragiu bombastic şi vă voi arăta un ticălos. Arătaţi-mi un omcare iubeşte alte ţări la fel precum a sa proprie şi vă voi arăta un omlipsit în întregime de simţul proporţiei. Dar arătaţi-mi un om carerespectă drepturile tuturor naţiunilor, fiind gata să apere în acelaşitimp drepturile propriei ţări împotriva acestora şi vă voi arăta unom care este deopotrivă naţionalist şi internaţionalist).8Mircea Eliade, op. cit., p. 47.9Andrew Fletcher of Saltoun, A Companion to Scotish History.22

Printre românii stabiliţi înafara ţării, prof. dr. ConstantinMichael-Titus a fost prezentat într-o prefaţă de carte ca fiindcetăţean ,,britanic cu domiciliul la Londra, dar cu inima în Româniaşi cu mintea în secolul XXI”. Călător pe întreg mapamondul (aconferenţiat în peste treizeci şi cinci de ţări), C. Michael-Titus îşipermite să afirme de la înălţimea experienţei dobândite că, la oraactuală, ,,pregătirea şi disciplina intelectuală a românilor estesuperioară pregătirii şi disciplinei din Occident, excepţie făcândanumite domenii tehnice şi de cercetare ştiinţifică fundamentală”.Conştient că viitorul aparţine tinerilor, el cere acestora să plece de laînsuşirile noastre naţionale ca pârghii pentru o posibilă redresare:,,românitatea”, ,,omenia”, ,,mândria”. ,,Pentru a reuşi, tineretul arenevoie să-şi deschidă mintea şi sufletul la tradiţiile autentice, fără aimita nimic din ceea ce vine dinafară. A asculta ce se zice şi a şti ceşi cum se face în afară este indispensabil, dar a imita astfel deformule este periculos pentru viitor căci ele, chiar atunci când suntexcelente, au fost concepute pentru un popor cu tradiţii diferite şi cuo spiritualitate care nu este aceea a românilor. Credinţa în tradiţie şiîn specificul naţional nu este numai o formă de sentimentalism sau depatriotism, ea este singura formulă care permite existenţa unei forţesuficiente de dedicaţie şi de muncă, de inspiraţie continuă”.Subliniind că omenia noastră este unică în Europa, C. Michael-Titusarăta că suntem europeni din punct de vedere geografic, dar şispiritualiceşte Europa se află în noi, omenia românească preluândînalte idealuri cunoscute în istorie, precum anticul Kalos Kagathos(om frumos la trup, la minte şi la suflet) al grecilor sau principiiromane de genul ,,a da fiecăruia ce i se cuvine”, ,,a nu face răualtora” sau ,,a trăi cinstit”. ,,Românul învaţă uşor şi graţie tradiţiei luiel românizează ceea ce acceptă. Românul nu are nevoie săîmprumute căci nu este sărac în acest sens şi nu are nevoie să imitecăci nu este nou venit în civilizaţia europeană” 10 .Avem dreptul să ştim cine şi ce suntem în concertul popoarelorlumii de azi. Avem dreptul să admirăm ,,partea noastră de cer”, cumatât de sugestiv o numea C. Noica: ,,S-ar putea ca din Honduras să se10C. Michael-Titus, Cuvinte pentru ţară, Gruparea culturală ,,Europa în România”,Bucureşti, 1993.23

vadă stele mai frumoase, dar acestea sunt stelele noastre” 11 . Iar dacăvom aborda problema destinului românesc în lume, avem datoria săne amintim credinţa exprimată de Lucian Blaga în finalul Spaţiuluimioritic: ,,Tot ce putem şti, fără teama de a fi dezminţiţi, este căsuntem purtătorii bogaţi ai unei excepţionale posibilităţi. Tot ceputem crede, fără a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că nis-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ” 12 .Iunie 1995CULTURĂ ŞI VALOARE,,România n-are nimic original în afară de ţărani, artăpopulară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nuputem intra decât pe poarta de din dos a istoriei” 13 . Scrise la 24 de anişi apărute în 1936 la editura bucureşteană Vremea, aceste gânduri ale11Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, EdituraEminescu, Bucureşti, 1987, p. 10712Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere, vol. 9, Editura Minerva, Bucureşti,1985, p. 331.13. Emil Cioran: Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas,Bucureşti, 1990, p. 51.24

lui Emil Cioran, filosoful român care avea să cunoască ulteriornotorietatea mondială după stabilirea în Franţa, aduceau în discuţielocul şi rolul culturii româneşti în concertul culturii europene şimondiale. Complexat ca individ de faptul de a se fi născut într-ocultură ,,minoră”, Cioran cere României să se alinieze marilornaţiuni, renunţând la anonimatul care a reţinut-o de a se afirmaistoric. Şansa noastră constă în sincronizarea cu orizontul culturaloccidental, în urbanism şi industrializare, iar dacă România doreşteintrarea în istorie, atunci va trebui să renunţe la ţărănescul ei fondcultural balcanic.Avem dreptul să fim de acord cu ideile lui Emil Cioran saudimpotrivă. Faptul însă că acestea îşi păstrează actualitatea la maibine de şase decenii de la publicarea lor denotă că problema ridicatăatunci îşi aşteaptă şi azi soluţionarea corespunzătoare. Cioran doreşteun mesianism românesc, o devenire proprie neamului nostru care săne integreze în rândul popoarelor mari. Întrebările şi problemele salecontinuă să ne tortureze: ce-am reprezentat ca popor în concertulcelorlalte naţiuni, ce valoare are istoria noastră, ce şanse avem încumpăna viitorului? ,,Credinţa lui Cioran - opinează Eugen Simionîntr-un comentariu asupra acestei cărţi care a zguduit conştiinţele -este că trăim, toţi, pe fundul unui infern şi a lua act de completa,radicala noastră pieire reprezintă singura noastră formă de salvare” 14 .Tentativa de a surprinde acum, într-un articol limitat,caracteristicile culturii române ne poate conduce într-un impas;singura întreprindere acceptabilă rămâne aceea de a schiţa câtevatrăsături distinctive ale culturii în general. Din cele aproximativ 250de definiţii inventariate ale acestui complex fenomen social, amselectat-o pe următoarea: cultura este ansamblul valorilor materialeşi spirituale existente la un moment dat în societate, prin care omultransformă mediul său şi se perfecţionează (se desăvârşeşte) totodatăca om.Chiar dacă apropiate, conceptele de cultură şi societate nu seidentifică, sfera socialului fiind mai largă decât cea a culturalului:orice produs uman devine fapt de cultură numai dacă este apreciat ca14. *** Pro şi contra Emil Cioran: între idolatrie şi pamflet, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1998, p. 26225

valoare. Uşor de sesizat, valoarea este elementul central al culturii şipoate fi definită ca o relaţie socială în care se exprimă preţuirea unorlucruri, fenomene sau fapte în virtutea corespondenţei însuşirilor lorcu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurileacesteia. Există valori morale (precum binele, cinstea, sinceritatea),valori politice (democraţia, echitatea, libertatea, dreptatea), valoriestetice (frumos, tragic, comic) etc., adică acele elemente apreciate încadrul unei comunităţi. Sociologul american Ralph Linton defineacultura simplu ca ,,modul de viaţă al unei societăţi”, ansamblul defapte sociale, de caracteristici proprii unui anumit grup. Pentru un altsociolog american, Margaret Mead, cultura este ,,ansamblul formelordobândite de comportament ale unui grup de indivizi uniţi printr-otradiţie comună, transmise prin educaţie”: modul de a spăla vesela,de a găti la bucătărie, de a culca bebeluşii sau modalitatea de adesemna şeful guvernului, toate acestea fac parte din cultură.Dacă prin termenul de ,,cultură” sunt desemnate toatemodurile colective de existenţă ale unei societăţi oarecare, rezultă cănu există societăţi ,,inculte”, o atare expresie apărând ca ocontradicţie în termeni. Nu putem vorbi de ,,civilizaţi” şi ,,sălbatici”,ci doar, cel mult, de civilizaţii diferite, existând tot atâtea culturidiferite câte societăţi distincte există. În timp ce, ceea ce esteuniversal, comun tuturor oamenilor relevă natura lor, aratăconstantele biologice, tot ceea ce aparţine culturii poartă marcadiversului şi relativului. Sexualitatea şi moartea, care aparţin naturii,sunt universale; ritualurile de nuntă şi cele funerare, care ţin decultură, variază la infinit. Similar, există mai multe forme de artă,mai multe sisteme politice, mai multe religii. În timp ce natura uneifiinţe se transmite prin ereditate biologică, cultura se comunică prinmoştenire socială. Cu riscul de a ne repeta, conceptul de ,,cultură”desemnează atitudinile, credinţele, moravurile, valorile dobândite şitransmise prin educaţie. Cultura este ceea ce învăţarea socială adaugănaturii.Cultura românească zămislită de aceste ţinuturi constituie odimensiune existenţială proprie acestui popor. Nu putem decât să fimde acord cu Mircea Vulcănescu atunci când afirma, în 1937, că ,,a fi26

omân înseamnă a fi om într-un anumit fel” 15 . În aceeaşi lucrare,gânditorul - dispărut prematur, în 1952, la doar 48 de ani, întemniţele Aiudului - îşi continuă ideea: ,,(…) fiecare popor are, lăsatăde la Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi dea o răsfrânge pentru alţii. Fiecare îşi face idee despre lume şi despreom, în funcţie de dimensiunea cu care i se proiectează lui însuşiexistenţa” 16 . Prea ades nemeritat minimalizată azi, cultura noastrăexistă şi va exista.Pe urmele lui Lucian Blaga, Constantin Noica arăta că suntemceea ce se numeşte o ,,cultură minoră” (în sensul precumpăniriivalorilor ţărăneşti), ceea ce nu înseamnă neapărat inferioritatecalitativă. Un străin din Apusul catedralelor şi al gigantescului defactură gotică notează la sfârşitul călătoriei: ,,Sunt încântătoarebisericuţele acestea ale Bucovinei”. Pierzându-se adevărata măsură alucrurilor, el califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutuluiromânesc. Dar ce rost ar avea alăturarea catedralelor de bisericilenoastre, când alta e măsura lăuntrică? 17 Şi Noica subscrie ideii căprecumpănirea valorilor ţărăneşti înseamnă păstrarea noastră înrândul întârziaţilor istoriei, precizând însă că nu tot ce e ţărănesc afost la noi anistoric, că nu orice tip de viaţă rurală este vegetativ,static, nepolitic şi conservator. Am putea preciza că, azi, e necesară oserioasă reflecţie asupra raportului dintre tradiţie şi inovaţie încultura noastră. La ce renunţăm şi ce adaptăm? Fireşte, schimbul devalori între culturi ale unor popoare diferite este posibil şi necesartotodată, dar nu orice vine dinafară este neapărat expresia uneisuperiorităţi culturale. Mimetismul necritic observabil actualmente lanoi poate duce la forme hibride golite de substanţă, care nu ne potlăsa indiferenţi.Una dintre erorile fundamentale legate de fenomenul culturaleste etnocentrismul, tendinţa fiecărei societăţi din totdeauna de aconfunda propria sa cultură cu cultura în general, respingând15Mircea Vulcănescu: Dimensiunea românească a existenţei, EdituraFundaţiei culturale române, Bucureşti, 1991, p. 22.16Idem, p. 91.17Constantin Noica: Pagini despre sufletul românesc, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1991, pp. 41 - 42.27

umanitatea oamenilor aparţinând altor culturi sau etnii culturale.Grecii antici numeau ,,barbare” popoarele ce vorbeau o altă limbă şiaveau alte obiceiuri decât cele greceşti, iar spaniolii de acum câtevasecole, după descoperirea Americii de către Columb, au desemnatechipe de călugări trimise pe noul continent pentru a determinadacă ,,indienii” au sau nu suflet, dacă erau cu adevărat oameni. Dinpăcate, în calitate de aparţinători ai unor popoare din sud-estulEuropei, cunoaştem un astfel de etnocentrism occidental ce poate ficaracterizat ca un ,,imperialism cultural”, ca şi cum culturaoccidentală (de exemplu, acel american way of life, modul de viaţăamerican) ar deţine monopolul adevărului. Gânditorul românAlexandru Tănase arăta justificat că nu există o singură alternativă lacultura contemporană, că - într-o lume diversă - e nevoie depluralism şi descentralizare culturală. Realitatea românească este însădeparte de un asemenea deziderat, cu riscul pierderii identităţiinoastre: nu numai că nu se împlineşte aspiraţia lui Emil Cioran deimpune valorile noastre în lume, ci nouă ni se impune modalitateaoccidentală a altora de a face cultură.Seismul social declanşat de istoricul an 1989 a însemnatpentru România prăbuşirea unei lumi de o anumită factură şi, o datăcu ea, a sistemului caracteristic de valori. Asistăm azi la un atacconcentric purtat din exterior şi din interiorul ţării asupra culturiiromâne pe multiple planuri, fiind vizate istoria, cultura specifică,credinţa noastră tradiţională, modul nostru de viaţă. Aflăm astfel căistoria noastră a fost o mistificare de tip comunist şi deci trebuierescrisă, fie chiar şi de aşa-zişii specialişti din ţările vecine, cădomnitorii noştri reprezentativi au fost plini de păcate, că Eminescu afost antisemit, că felul nostru de a fi nu corespunde exigenţelor de tipeuropean. Precum altădată misionarii creştini civilizatori în ţinuturileaborigenilor africani sau australieni, România a cunoscut invaziaunor predicatori creştini sosiţi cu Biblia în mână de peste mări şi ţăripentru a ne învăţa ce este ,,dreapta credinţă”, deşi suntem cel maivechi popor creştin din Europa. În calitate de educator, cum săreacţionezi citind în presa românească sau străină despre aşa-zisalinie de demarcaţie a lui Samuel Huntington, care vehiculează ideeacă ,,civilizaţia se opreşte la porţile ortodoxismului”? Să credem apoi28

că morala românească este inacceptabilă pentru Europa, de vreme ceunul dintre voturile care s-au opus intrării ţării noastre într-un anumeorganism internaţional a fost motivat de ,,nerezolvarea problemelorminorităţilor sexuale din România”? Fireşte, lista ar putea ficontinuată, dar ne oprim aici: examinaţi de occidentalii erijaţiîntotdeauna în profesori din 1990 încoace, românii mereu nu aureuşit promovarea examenelor. Împinşi mereu la periferia marilorculturi, ne-am obişnuit să ne privim cu un moştenit ,,complexprovincial”. Statornici de milenii în vatra strămoşească, caz singularprintre vecinii noştri, mereu trebuie să ne justificăm locul pe care-locupăm printre popoarele Europei.După prezentarea acestor probleme, ar trebui să încercăm sărăspundem la clasica întrebare: ce-i de făcut? Un exemplu concret nise pare semnificativ: preferinţa tineretului nostru pentru rock esteexplicabilă printr-o mediatizare excesivă a muzicii străine, dar câţidintre ei ştiu că rock-ul este dans de origine africană? Să fie culturanoastră tradiţională inferioară celei africane? Ştim că gusturile nu sediscută şi nu oferim soluţii prefabricate, dar poate că nu ar fi rău săne reamintim că, în discotecile din Grecia, muzica pusă este exclusivgrecească, fără ca tinerii eleni să vadă în asta ceva nefiresc.Valori culturale româneşti există şi, cu siguranţă, vor maiexista. Acestea însă trebuie să fie recunoscute public înafaragraniţelor, având nevoie de prestigiu ca să se impună şi să-şi exerciteinfluenţa. Cu rare excepţii, străinătatea a ignorat şi continuă să ignoreoriginalitatea, expresivitatea şi varietatea şi creaţiei noastre culturale.Un francez sosit la Urziceni cu care am discutat a fost extrem desurprins să afle că marele ,,lor” stilist francez Emil Cioran esteromân, fiind convins de acest adevăr abia după consultareadicţionarului Larousse în zece volume, unde acesta figura dreptfilosof francez de origine română. Mult invocata ,,barieră lingvistică”a lipsei de cunoaştere a culturii noastre înafara ţări, româna nefiind olimbă de circulaţie europeană, poate explica într-o oarecare măsură oatare situaţie.Integrarea noastră viitoare în structurile europene va avea nudoar un impact economic, ci şi unul cultural. Cum miza pusă în joceste mare, să nu ne legănăm în iluzii în această privinţă, ne avertiza29

un cunoscut diplomat român într-un interviu apărut în presă: există oputernică presiune culturală şi va trebui să fim preocupaţi cuprecădere de afirmarea identităţii noastre culturale. Opinia mi se parejustă, iar învăţământului nostru de azi îi revine, în sensul amintit, unrol crucial.,aprilie 1999,RĂFUIALA” CU TRECUTULIntens popularizată de anumite cercuri intelectuale, o activitatepropagandistică internă de actualitate caută să acrediteze ideea căRomânia ultimelor decenii socialiste a însemnat un imens ,,deşertcultural” pe harta civilizaţiei mondiale. Văduviţi de accesul la,,adevărata cultură”, ni se explică, a trebuit să vină sfârşitul luidecembrie ’89 pentru a începe să buchisim cu migală ABC-ulvalorilor universale.Acceptarea unui atare punct de vedere echivalează cu arecunoaşte că întreaga noastră evoluţie culturală postbelică a fostparalelă culturii universale. Departe de mine gândul că stareaculturală din perioada socialistă era ,,cea mai bună cu putinţă dintretoate stările posibile”, dar tentativa de a impune opinia paralelismuluicultural implică răspunsul la întrebarea-cheie ridicată de unul dinpersonajele literare ale lui Marin Preda: ,,Pe ce te bazezi?” Să fi30

existat între noi şi marea cultură universală handicapul specificţărilor subdezvoltate, cronologic contemporane secolului nostru, dartrăind într-un cu totul alt timp istoric? În ceea ce mă priveşte,răspunsul este unul negativ.Una dintre căile de acces spre cunoaşterea valorilor culturalemondiale constă în traducerea operelor literare, ştiinţifice, filosoficeori social-politice de largă circulaţie. Realizată până în 1989 dinperspectiva ideologică dominantă, politica traducerilor a eludatdestule lucrări notabile străine, dar incomode pentru regimulcomunist din România. Am da însă dovadă de cecitate sau reacredinţăignorând realizări peste care cu greu se poate trece. Să fi fostoare pauperă cultura care a pus la dispoziţia cititorului romântraducerea capodoperelor lui Homer, Sofocle, Cervantes,Shakespeare, Dostoievski, Gabriel Garcia Marquez ori CinghizAitmatov? Să fi fost oare străină aceasta de faptul că, într-o tabărăşcolară de limbă engleză organizată în România, studenţii vechiuluiAlbion veniţi să ne instruiască au constatat cu stupefacţie că eleviinoştri citiseră lucrările beletristice ale unor clasici britanici desprecare oaspeţii înşişi aveau doar vagi cunoştinţe?Dacă scoatem din discuţie lucrările ştiinţifice, asupra căroracriteriile ideologice rămâneau inoperante, cele mai afectate depolitica traducerilor au fost, cu siguranţă, domeniile filosofic şisocial-politic. Cu toate acestea, am fost lipsiţi noi oare descânteietoarele dialoguri ale lui Platon, de cărţile de căpătâi ale luiAristotel (câte ţări din lume se pot mândri că au tradus integralOrganon-ul?), de lucrările lui Descartes, Rousseau, Kant, Hegel oriMarx? Avem dreptul de a nega faptul că majoritatea titlurilor apăruteîn colecţia ,,Idei contemporane” puteau figura, la loc de cinste, înorice bibliotecă din lume? Când am avut posibilitatea de a lua contactcu lucrările traduse în româneşte ale unor mari economişti (JohnKenneth Galbraith, Jan Tinbergen), oameni de ştiinţă (AlbertEinstein, Werner Heisenberg, Norbert Wienner), sociologi reputaţi(Alvin Toffler, Marshall McLuhan) ori gânditori de talia lui HerbertMarcuse sau Karl Jaspers, este greu de susţinut că am fost totalmenteprivaţi de cunoaşterea spiritului epocii. Ne-a împiedicat cineva să lecitim şi să ne formăm o concepţie proprie sau să facem cunoscute31

aceste lucrări în rândul elevilor noştri? Faptul că se putea face maimult este cu totul o altă problemă, dar contestarea netă ne duce într-opoziţie extremă, fără acoperire în fapte.Cultura română postbelică a ultimelor decenii, cu luminile şiumbrele ei specifice orânduirii comuniste, are nevoie de o analizălucidă sine ira et studio. Perioada a permis apariţia unei literaturiteziste, cu eroi care îşi sacrificau viaţa personală pe altarul realizăriibinelui general, luptând înflăcărat pentru colectivizare ori pentrucauza socialismului etc., dar şi apariţia unor cărţi remarcabile.Abordând doar câteva aspecte tangenţiale din largul spectrucultural, n-ar trebui să uităm că, pe scenele noastre dramatice, au fostmontate spectacole cu piese clasice autohtone sau universale, caredezmint notoria comparaţie a ,,Siberiei culturale” din Româniasocialistă. Cum poţi să reacţionezi când auzi la televizor opinii degenul ,,piesele lui Caragiale nu s-au bucurat de prea multe montări întimpul regimului comunist?” Dacă nici Caragiale nu a fost jucat,atunci cine?Esenţa problemei în discuţie constă în valorizarea culturii maidegrabă prin prisma politicului decât prin ceea ce aceasta reprezintăîn sine. Lumea românească pare a fi scindată bipolar: aceia care, înnumele convingerilor ,,anticomuniste” actuale, flutură ideea căîntreaga cultură autohtonă de după 1945 a fost ,,o imensă eroare”, iar– pe de altă parte -, aceia care nu cred că s-a pierdut contactul cumarea cultură universală şi că s-au produs şi la noi valori reale, pestecare nu se poate trece cu uşurinţă. Dacă până şi comemorarea dinianuarie a poetului naţional Eminescu a constituit un prilej demanifestare a opţiunilor politice, înseamnă ca axa noastră axiologicăa suferit o incredibilă contaminare. Ne vine oare atât de greu săacceptăm ideea că talentul creatorului nu ţine neapărat de culoareapolitică, iar valoarea sa nu rezidă în convergenţa ideilor artistice cuopţiunile politice proprii? Avem atât de multe valori încât nepermitem să le negăm? Să fie oare nevoie de opinii venite din afaraţării care să ne reveleze valoarea culturii noastre?Acceptabilă în principiu, ,,răfuiala” nihilistă cu trecutul faceteoretic imposibilă evoluţia culturală. Numită cândva şi ,,noaptea deo mie de ani”, perioada Evului Mediu a cunoscut reevaluări32

succesive care au dus la eliminarea erorii de a fi fost înţeleasă doar caun hiatus între antichitatea clasică şi epoca modernă. Cred că de untratament similar ar trebui să se bucure şi cultura noastră dindeceniile socialiste, dacă vrem să-i găsim locul adecvat pe scalavalorilor, care este şi poate fi disociată de pasiunile politiceconjuncturale ce ne despart nu rareori. Să sperăm că timpul răbdătorva reaşeza curând lucrurile în matca lor fireascăTribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 14, aprilie 199433

ROMÂNII VĂZUŢI DE ALŢII: O SCRISOARE A LUI C.MICHAEL-TITUSL-am cunoscut pe Constantin Michael-Titus în perioadaimediat următoare anului 1989. Stabilit la Londra - după ce fugisedin România în Franţa în tulburii ani postbelici, unde îşi luase undoctorat în filologie -, se întorsese acum în ţară cuprins de valul deeuforie al multor conaţionali aflaţi pe alte meleaguri, pentru carefaptul că ,,mămăliga românească” îşi găsise prilej să explodeze înacel sfârşit de decembrie al unui an de graţie era un titlu de mândrieşi o faptă demnă de admirat în ochii occidentalilor. Că, de atunci,entuziasmul şi simpatia faţă de români – mai ales în ochiieuropenilor - s-au diminuat drastic în cele două decenii scurse, astaeste o altă poveste.34

Am descoperit cu surprindere că Michael-Titus, originar dinPloieşti, îşi are rădăcinile în Jilavele, ba chiar că eram un fel derude prin alianţă, ceea ce ne-a apropiat. Venea la Urziceni aproapeîn fiecare an şi trăgea la nepotul său, colonelul de aviaţie IonDrăgana. A venit de mai multe ori şi la mine acasă, unde – împreunăcu alţi prieteni concitadini – puneam ţara la cale la un pahar devorbă. Era un interlocutor plăcut, cu două doctorate (pe cel de-aldoilea îl luase în Anglia), ne povestea că a vizitat 37 de ţări, unde aconferenţiat pe diverse teme, iar în Statele Unite – ţară pe care ovizitase de zeci de ori - se simţea ca la el acasă O vreme amcorespondat cu domnia sa la Londra, continuând discuţiile de câteori revenea în ţară, apoi ne-am întâlnit tot mai rar, ocupaţi fiind cuprobleme personale. Am aflat cu regret că ne-a părăsit nu demultpentru totdeauna, trecând în eternitate, românii pierzând astfel unintelectual de marcă.Am găsit, din întâmplare, printre hârtiile mele o scrisoare a luiC. Michael-Titus, care îmi era adresată. Nu era datată, iar pliculcare ar fi putut să-mi spună asta prin ştampila poştei din Londra afost rătăcit. Oricum, scrisoarea bătută cu îngrijire la maşină a fost,cu siguranţă, redactată până în anul 1995 şi se referea la modul încare sunt priviţi românii în lumea occidentală. Pe vremea aceea,noi, interlocutorii din Urziceni ai lui Michael-Titus, nu avusesemşansa de a vedea lumea occidentală la ea acasă Ne plăcea săcredem că nu suntem totalmente de neglijat ca popor, că însemnămceva în concertul european al naţiunilor, dar poate că percepţianoastră nu era realistă, existând un evident decalaj între părereafavorabilă pe care o avem despre noi înşine şi modul în care eram şiîncă mai suntem priviţi dinafară. Cred că tema dezbătută este la felde actuală ca şi în urmă cu aproape două decenii. Nu mai am cumsă-i mai cer lui C. Michael-Titus permisiunea de a-i publicascrisoarea, dar nu cred că ar fi avut nimic împotrivă, mai ales căscrisoarea e redactată asemenea unui articol. O redau cu ortografiaautorului, cu speranţa că ea poate să facă lumină asupra uneiprobleme controversate şi delicate pentru noi. Titlul îi aparţineautorului acestei cărţi.35

VĂZUŢI DE ALŢIIUn prieten român, profesor şi adânc pătruns de însemnătateaomeniei româneşti ca virtute naţională, mi-a scris recent să-mi cearăsă-i comunic, când aşi avea timp, câteva aspecte din opiniaOccidentalilor despre Români. Nu mă aşteptam la o asemenea cererecăci gândindu-mă am înţeles repede că va trebui, dacă răspund, să facun efort să trec dincolo de ,,zavistia zilei” şi să-i dau prietenului meuo idee cât se poate de precisă de ceea ce Românii şi Româniaînseamnă în Occident sau pentru Occidentali. Am încercat deci şiînainte ca să pot da orice idee pozitivă, trebuie să-i spun prietenuluimeu că România sau Românii ca naţiune, nu sunt sub nicio formăcunoscuţi sau prezenţi în mintea oamenilor din Occident. Mi s-aîntâmplat să merg odată la poştă şi să mi se spună că timbrul pe careîl pusesem pe o scrisoare pentru România nu era suficient căci36

înafara Europe era mai scump. Cu multă politeţă, am reuşit săconving pe Doamna funcţionară de poştă că România era în Europa.Lucrurile se prezintă cam astfel: ,,Bucureşti? Unde este? Ce ţară?Românii sunt ce? Acolo în Moldova rusească sau unde?”Există totuşi Occidentali Francezi, Englezi, Americani şiGermani, care cunosc România şi îi cunosc pe Români, fie pentrucăau studiat mai bine şi mai profund Istoria şi Geografia, fie pentru căau fost în România şi au trăit acolo un oarecare timp. Ei cunosc ţaraşi îi cunosc pe români, dar în ce sens au înţeles ei această naţiune estecu totul altceva. Pentru ca să satisfac curiozitatea sau interesulprietenului meu, voi da aici câteva aspecte culese dela diverşiOccidentali.Cineva din Germania spunea: ,,Românul este foarte ospitalier”.Un compatriot al acestui Occidental din Germania a adăugat însă oconsideraţie cam în felul următor: ,,Românul duce uneoriospitalitatea sa până la o situaţie de neacceptat. Această ospitalitatedevine o adevărată mască socială involuntară. Ea ascunde adevărataînfăţişare morală, adevăratul caracter şi adevărata viaţă şi aceastaîmpiedică adevărata prietenie cu purtare şi vorbă făţişă”.Tot ce pot eu spune asupra acestui comentariu este căpreocuparea Românului de a oferi întotdeauna tot ce are el mai bun adus poate la această formă în mintea unui German.Un Occidental spunea în repetate rânduri la el acasă după unoarecare timp de şedere în România: ,,Românul nu poate fi patriotfără zgomot şi cocardă. În realitate, Românii, acasă la ei sau înstreinătate nu sunt niciodată împreună, niciodată uniţi, ci suntîntotdeauna contra altor Români. Poate că le lipseşte sensul civicnaţional”.În ceea ce priveşte sensul naţional al Românului, am găsit căaprecierea unui Francez are o oarecare valoare: ,,Românul estenaţionalist într-un sens etnic şi uneori pare înclinat spre atitudininaziste, dar în realitate el este contra violenţei. Naţionalismul lui estemai mult defensiv datorită, fără îndoială, condiţiilor geografice şiistorice ale României”.37

Este în fapt judecata unui om care trăind în România a reuşit săînţeleagă ceva din acest terific complex istoric pe care istoriculbritanic Seton-Watson îl califică drept miracol.Un Occidental care a petrecut mulţi ani în România ca diplomatspunea la o masă cu ocazia unui congres internaţional: ,,Este un picplictisitor să vezi cât de sentimentali sunt Românii faţă de Franţa,care în fond nu a făcut pentru Români şi România mai mult decât alteţări din Occident”.La această remarcă, un istoric danez a adăugat opinia sapersonală: ,,Da, ei par să aibă un ataşament sentimental pentruFranţa, dar aceasta este poate din cauza temerii continue de izolare înistorie, izolare la care Românii au fost condamnaţi dintotdeauna; auşi ei, poate, nevoie să creadă că au pe cineva în lume”.Poate că prietenul meu, cu ajutorul vreunui coleg profesor deistorie, va putea să califice aceste păreri; eu, personal, nu pot decât sămă abţin.Eram la o masă, una din acele mese la care aproape fiecarepersoană era de o naţionalitate diferită. Se mânca mult şi mâncăruricu caracter şi origine internaţională. Se tot vorbea şi se făceau glumeşi aprecieri de tot felul. La un moment dat, vorbind despre farmeculfeminin din lumea întreagă, cineva cu un fel de autoritate în materie aspus: ,,Femeia română este poate cea mai fermecătoare în Europa.Este ca o floare unică, dar numai atunci când ea nu ţine să fie lamodă cu orice preţ şi când nu imită, tot cu orice preţ, moda dinOccident”.Şi de data aceasta îi las prietenului meu sarcina să calificecomentariul.Eram odată la un seminar restrâns universitar când un profesora început să explice celor prezenţi: ,,Românul nu este un Occidentalîn sensul francez sau englez sau în sensul general de aici. El areunele trăsături în caracterul său şi în purtarea sa care îl arată ca fiindmai mult din centrul Europei când ştie de preferinţă limba germană şimai mult din Estul Europei când ştie de preferinţă limba franceză.Românul este însă, într-un fel foarte particular, mai european decâtmulţi Occidentali. El are acel simţ şi acea atitudine a omului solidarîn mod inconştient cu cei care au aceeaşi origine etnică şi aceleaşi38

surse lingvistice. Această solidaritate instinctuală cu ceea ce numimspiritul european şi mentalitatea europeană, îl face foarte adaptabil încea mai mare parte a Europei. Mai mult decât atât: Românul estesingurul păgân din antichitate, dar creştin în acelaşi timp. Dialogulsău cu nevăzutul şi cu Dumnezeu, maniera în care îşi sărbătoreştesfinţii şi sărbătorile religioase, precum şi rolul ce l-a avut preotul înistoria română, arată pe Român mai mult venit din antichitate. El şi-aacordat viaţa cu simbolurile creştine aşa cum nici o altă naţiune nu afăcut, în afară poate de Germani, care au păstrat şi creştinat multe dinaspectele din universul zeilor gotici”.Specialiştii ar putea judeca aceste afirmaţii cu mai mult folosnoi cei care trecem pe lângă atâtea simboluri şi atâtea mistere aleumanităţii, fără să fim întotdeauna conştienţi că o facem.Ceea ce doi Occidentali au afirmat într-o discuţie despredemocraţia în România este poate un exemplu că în realitate nici onoţiune nu este absolut universală şi absolută în sensul ei.Un Occidental a spus odată la o discuţie între prieteni:,,Românii nu înţeleg democraţia şi nu par să fie capabili de a oconcepe vreodată, chiar împrumutată din Occident. Împrumutată,democraţia la ei ar fi ca în trecut, degradată”.La această afirmaţie, un alt Occidental care ştia şi româneşte adat următoarea replică: ,,Românii au avut întotdeauna un fel dedemocraţie a lor, bazată pe sensul solidarităţii familiale şi pe omenie.Ceea ce s-a întâmplat cu democraţia formală la ei a fost degradarebalcanică inevitabilă în anumite circumstanţe istorice şi politice. Nuromânii au degradat acest tip de democraţie formală ci circumstanţelebalcanice”.Citind aceste fragmente venite din Occident, prietenul meu vaafla nu ceea ce gândeşte Occidentul despre Români şi România, darceea ce gândesc câţiva din acei puţini Occidentali care ştiu unde esteRomânia, care este capitala şi i-au văzut pe români. Omul de rânddin Occident nu ştie de existenţa Românilor, iar guverneleoccidentale pot să ştie numai dacă este în interesul lor imediat şiconcret. Altfel zis, ca întotdeauna, Românii şi România sunt singuriîn ceea ce priveşte destinul lor.39

Michael-TitusaDr. C.LondrHelis, revistă de cultură, Slobozia, Anul IX, nr. 6-7 (98-99),iunie-iulie 2011II. CULTURĂ ŞI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ40

Moto:,,Viitorul ţării atârnă de ceva mult mai sigur decât de geniu şide talent: atârnă de munca noastră, a fiecăruia”.Simion Mehedinţi41

TITU MAIORESCU - FONDATORUL SOCIETĂŢII,,JUNIMEA”Preocupat de locul şi rolul poporului român în concertulnaţiunilor lumii, cărturarul ieşean Alexandru Zub pleda în urmă cucâţiva ani pentru selectarea şi reeditarea celor o sută de cărţihotărâtoare şi reprezentative pentru destinul culturii noastre. Printreele, propunerea distinsul istoric includea şi o carte de căpătâi aculturii româneşti, considerată cu adevărat emblematică prinvalenţele ei formative pentru generaţiile noastre următoare: Logicalui Titu Maiorescu (1876) 18 .Ne vine greu să găsim un omagiu mai frumos adus lui TituMaiorescu, cel considerat azi pe bună dreptate ,,culturii româneşti moderne, al cărui început datează din ultimeledecenii ale secolului al XIX-lea” 19 . Chiar dacă, după unele opiniiinteresate, opera sa nu a strălucit prin întindere şi originalitate,aceasta s-a instituit rapid şi durabil în model creativ, generaţiileformate de Titu Maiorescu în spirit raţionalist văzând în el peadevăratul (dacă nu cumva singurul!) mentor al direcţiei moderne aculturii româneşti.18Titu Maiorescu: Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1988, traducere de Alexandru Surdu, prefaţă de Sorin Vieru, p. 5.19Viorel Iulian Tănase: Tradiţia maioresciană în logica românească, EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 11.42

La antipod, în epocă nu au lipsit nici detractorii: Ion Ionescu dela Brad, B.P. Haşdeu ş.a. evaluează tendenţios opera lui TituMaiorescu nu doar ca fiind una lipsită de originalitate, ci şi deînţelegerea specificului naţional şi a realităţilor româneşti în genere,o bună ilustrare a proverbului că doar în pomul încărcat de rod seazvârle cu pietre. Ulterior însă, viaţa şi activitatea sa au constituit unveritabil centru de interese culturale şi teoretice din anii interbelici,dar şi din ultimele decenii: ,,Disputat, criticat, elogiat, desfiinţat,autorul Beţiei de cuvinte, a rămas o piatră de încercare pentru toţi şipentru orice fel de interpretare”, arată justificat Gh. Al. Cazan.Motivele sunt simple: peste moştenirea maioresciană nu se poatetrece decât cu riscul pierderii uneia dintre cele mai fertile perioadedin istoria culturii române şi din istoria filosofiei româneşti 20 . Dacăţinem cont de discipolii săi direcţi, maiorescienii P.P. Negulescu, C.Rădulescu-Motru şi Ion Petrovici, de linia urmată de Mircea Florianşi de logicienii clasicişti Florea Ţuţugan, Dan Bădărău, PetreBotezatu şi Ion Didilescu, atunci trebuie să fim de acord cu opinia luiAlexandru Surdu că, în ceasul de început al învăţământului modernîn România, prin ,,prin rolul său de călăuzitor şi animator cultural,Maiorescu a însemnat pentru filosofia românească deschiderea uneiepoci care merită să îi poarte numele” 21 . Să nu uităm însă aici nici pesavanţii Simion Mehedinţi, marele geograf şi pe Gheorghe Bogdan-Duică, istoric literar, amândoi oameni de întinsă şi profundă culturăformaţi de acelaşi strălucit mentor şi promotor al cultului valorilornoastre autentice şi, totodată, om cu vocaţie pedagogică.În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, societatearomânească a trăit evenimente de o importanţă crucială pentrudestinul ei: Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 1859(unitatea mult visată a românilor, cum afirma Nicolae Bălcescu),reforma agrară din 1864, cucerirea independenţei de stat pe câmpulde luptă (1877), apar legi care organizează noul stat al Românieimoderne, iar cultura română cunoaşte o perioadă de strălucire: prin20Gh. Al. Cazan: Istoria filosofiei româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1984, p.122-123.21Alexandru Surdu: Vocaţii filosofice româneşti, Editura Academiei Române,Bucureşti, 1995, p. 33.43

decretele domneşti ale lui Alexandru Ioan Cuza se înfiinţeazăuniversităţile din Iaşi (1860, prima universitate românească) şiBucureşti (1864), care vor deveni adevărate focare de cultură, în1866 ia fiinţă Societatea Academică Română, care va deveniAcademia Română (1879) etc. Afirmaţia tendenţioasă că românii n-au cunoscut democraţia în această perioadă este inexactă, dacă avemîn vedere că din 1866 a existat o totală libertate a presei, aşa cum nua existat în multe ţări europene ale vremii (însăşi casa princiară, apoicea regală au fost ţinta unor atacuri şi ironii rămase fără consecinţăpentru publicişti) 22 .Chiar dacă extrem de sumar prezentate aici, acestea reprezintăetape decisive pe drumul modernizării societăţii româneşti pe careTitu Maiorescu le-a trăit efectiv, el nefiind unul dintre aceia luaţi devalul prefacerilor, ci omul care le-a generat şi a ştiut să-şi punăamprenta personalităţii sale inconfundabile asupra transformărilorsociale ale vremii, din acţiunea sa de pionierat născându-secultura. ,,Un om cu privire ageră este de aceea în stare să prevadăcursul lucrurilor şi să-şi determine în mare măsură destinul”, noteazăel în lucrarea de tinereţe Einiges Philosophische (Consideraţiifilosofice) 23 . Iar Maiorescu a fost omul care şi-a înţeles locul şi rostulsău într-o societate românească: acela de ziditor de ţară nouă.Imperativul său categoric este acela ca el şi ceilalţi asemenea lui săpună la temelia zidirii frumosul, binele şi adevărul, marile valori aleomenirii din toate timpurile, lucru posibil prin promovarea şiconsolidarea direcţiei ,,noi”. Intelectualul de marcă de dincolo dePrut, academicianul Mihai Cimpoi observa cu fineţe că Maiorescueste stăpânit - deopotrivă în scris ca şi în viaţa publică - de un spiritdemiurgic: în-fiinţându-se ca om de cultură, el în-fiinţează şi culturaromână: ,,Activitatea sa se desfăşoară sub semnul ÎnceputuluiAbsolut, el apărând ca un Pionier în stare pură, ca un deschizătorideal de direcţie nouă. De la el începe Totul [...]” 24 . De fapt, aceastaconstituie o dimensiune goetheană, criticul fiind obsedat de Goethe, a22Josif Constantin Drăgan: Istoria românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti,1993, p. 163.23Titu Maiorescu: Critice, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 3.24Idem.44

cărui biografie o cerceta încă din copilărie, la început reticent, apoidin ce în ce mai cucerit, arată George Călinescu: ,,Este învederat căel avea să înfăptuiască universalitatea gotheană: să fie scriitor şi omde stat, experimentator mereu tânăr al femeii şi om de lume, exaltatcu conştiinţa de sine şi senin - obiectivat” 25 .Titu Maiorescu se naşte la Craiova în ziua de 15 / 27 februarie1840, ca fiu al lui Ioan Maiorescu, profesor la Şcoala Centrală dinCraiova şi inspector, o figură luminoasă a epocii de formare aînvăţământului românesc modern. Ardelean de origine (născut în1811 la Bucerdea Grânoasă, lângă Blaj, mort în 1864 la Bucureşti),Ioan Maiorescu se trăgea dintr-o familie ţărănească, numele luiadevărat fiind Ioan Trifu. Datorită înrudirii sale după mamă cu PetruMaior, el va începe să semneze I. Trifu Maioreanu, I. Maior, I.Măiorescu, optând în cele din urmă pentru I. Maiorescu. Teolog deformaţie (cu studii la Blaj, Pesta şi Viena), Ioan Maiorescu a jucat unrol de seamă în timpul revoluţiei de la 1848. Mama lui TituMaiorescu, născută Maria Popasu, era sora cărturarului episcop alCaransebeşului, Ioan Popasu.Excepţional înzestrat de la natură, Titu Maiorescu are o carierăstrălucită: după studii elementare urmate în mai multe locuri din ţară,el urmează studiile la Academia Theresiană din Viena (pe care otermină în 1858 ca întâiul pe şcoală), iar la 25 iunie 1859 îşi susţineoral, la Universitatea din Giessen, pe baza unei lucrări dinainteelaborate şi intitulate Despre relaţie (publicată ulterior în Germaniaîn 1860), doctoratul în filosofie, calificativul fiind magna cum laude.La scurt timp, pleacă la Paris cu o bursă din ţară cu intenţia de a lua olicenţă în drept şi un alt doctorat în filosofie. Reuşeşte să-şi ia licenţaîn drept (12 decembrie 1861), promovează licenţa în litere şifilosofie, dar eşuează în tentativa de a obţine doctoratul în filosofie:cum teza sa La Relation - Essai d’un nouveau fondement de laphilosophie critica eclectismul francez, pe atunci dominant laSorbona, a fost mereu amânat cu susţinerea ei încât, expirându-ibursa, a trebuit să se întoarcă în ţară. Este procuror la TribunalulIlfov (1862), director al Gimnaziului Central, profesor şi rector al25G. Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-arevăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 402.45

Universităţii din Iaşi (la numai 23 de ani!), după care devine agentdiplomatic la Berlin (1876). Deţine apoi postul de ministru alCultelor şi instrucţiunii publice (1884, reluat în 1888-1889), deministru de Justiţie (1990-1901; 1912), ministru de Externe (1910-1912) şi prim-ministru (1912-1913). În toate aceste demersuri,Maiorescu tinde să fie un întemeietor, ceea ce echivalează cu dorinţade a impune ordinea şi adevărul în guvernământ, parlament,învăţământ, să impună o logică, o filosofie şi o istorie a lui.Universitatea din Bucureşti, unde a ţinut cursuri (în 1892 va fi aleschiar rectorul ei), este de asemenea o creaţie maioresciană 26 . Sestinge din viaţă sub ocupaţie germană la data de 18 iunie / 1 iulie1917 la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Bellu dinBucureşti.Cariera sa politică şi profesională a fost presărată cu destuleasperităţi. Dar, Maiorescu a fost omul care era deplin încrezător că-şipoate influenţa şi dirija după proprie voie destinul. Supunându-seunei voinţe extraordinare de a se ,,construi” el însuşi, tânărulMaiorescu a dat dovada unei discipline de fier şi un simţ al măsuriiieşit din comun, autoflagelarea intelectuală prin impunerea unorlecturi serioase având ca rezultat figura academică statuară de carevorbeau cu respect contemporanii, acel ,,om de gheaţă” (sau statuiede sorginte olimpiană), detaşat de preocupările lumeşti. Prin acţiuneasa cu adevărat prometeică, el şi-a manifestat intenţia ,,de a întoarcepe firmamentul vieţii publice româneşti Soarele progresului”, aratăMihai Cimpoi 27 . Începând din 1855 şi - cu mici întreruperi - până în1917, Maiorescu ţine un jurnal ce va însuma 42 de caiete (editate şitraduse din germană de Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre discipoliisăi), în care îşi mărturiseşte reuşitele şi încercările preocupării salepentru autodesăvârşire. Iată ce nota acest tânăr înzestrat la 31decembrie 1857, în pragul susţinerii bacalaureatului său vienez: ,,Decea mai mare însemnătate pentru orientarea mea ştiinţifică a fostiniţierea în filosofie, în ansamblu, şi în logică, această ştiinţă extremde interesantă. Ea m-a dus să năzuiesc spre cea mai bună formulare acugetării, spre adevărata exprimare, fără greşeli, concisă, spre26T.Maiorescu, op. cit., p. 427Idem.46

evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în tinereţe le întrebuinţeziatât de des; ea mi-a insuflat mai întâi cu adevărat dragostea pentru odirecţie de gândire pe care nu o voi părăsi niciodată” 28 . Sublinierea îiaparţine şi ,,direcţia de gândire” propusă la vârsta de nici 18 ani nuva fi părăsită: prin intrarea sa ulterioară în viaţa ştiinţifică şi culturalădin ţară, raţionalismul de tip cartezian avea să triumfe, claritatea şitendinţa permanentă de evitare a cuvintelor goale fiind recunoscutechiar şi de adversarii săi pe tărâm politic şi cultural.Dacă aceste mărturisiri juvenile arată o personalitateexcepţională ce se va contura pe deplin pe parcursul vieţii, sunt celpuţin surprinzătoare tendinţele de a le da o interpretare negativă.George Călinescu le consideră drept manifestări ale unui copilprecoce şi ambiţios, hotărât să le ofere o lecţie colegilor săi de multmai bună condiţie socială de la Academia Theresiană, care i-austrigat dispreţuitor ,,valah” în virtutea titlurilor aristocratice pe care ledeţineau: ,,Fără îndoială, copilul se revelă de la început ca opersonalitate, dar cu structura omului care va izbuti în viaţă,nicidecum a geniului. (...) Mentalitatea e a unui bucher suficient şiinuman de serios” 29 . Este reconfortant să afli că o astfel de opinieeste amendată de criticul Vladimir Streinu: micuţul ,,valah” nu esteun ,,tocilar” cuprins de patima premiilor şcolare, el având dorinţafirească de răspunde la nobleţea de sânge cu nobleţea de spirit 30 . Darmaliţiozitatea lui Călinescu nu se opreşte aici. Analizând activitateapredecesorului său, el îi reproşează lui Maiorescu că nu are ,,ocunoaştere sistematică a literaturilor”, că în calitate de critic ,,avemtoate indiciile că era foarte puţin erudit în materie literară”, că era uncunoscător vag al literaturii franceze şi ceva mai temeinic al celegermane, că a încercat să împace două profesii opuse (,,profesor defilosofie şi avocat, iată două ocupaţii inconciliabile”), că a ţinutseama cu religiozitate de opinia publică şi nu a avut tăria de a sesustrage obligaţiilor mondene (,,Întâi relaţiile omeneşti” - zice el -apoi literatura), că de pe urma cursurilor sale de filosofie n-a rămasnimic, înafara amintirilor despre orator (,,Trebuie să fi fost un orator28T. Maiorescu: Jurnal I, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 74.29George Călinescu: op. cit., p. 398.30Vladimir Streinu: Clasicii noştri, Editura Tineretului, 1969, p. 5347

mare, judecând după opera lui, însă ce are de-a face oratoria cufilosofia?”), că nu a devenit o certitudine în filosofie prin opere desubstanţă, după ce în tinereţe fusese o promisiune etc. Călinescu îlurmează aici pe Nicolae Iorga, care afirmă că animatorul şicreatorul ,,Junimii” scria cu ,,solemnitate în formă” şi ,,goliciune înfond”, trimiţându-i lui Maiorescu dincolo de mormânt ironia căera ,,la el acasă profesor de filosofie şi filosof” 31 . Tuturor acestoracuze li se poate răspunde cu pertinenta observaţie a lui AlexandruSurdu: ,,I s-a reproşat lui Maiorescu, adesea fără temei şi fără nici oreferinţă la atmosfera intelectuală a vremii, lipsa de vocaţie creativă,mai ales în filosofie. De parcă restul contemporanilor săi făcuserăceva pe această linie, iar el nu ar fi reuşit într-o eventualăcompetiţie” 32 .Dar numele lui Titu Maiorescu rămâne indisolubil legat desocietatea ,,Junimea”, al cărei personalitate reprezentativă şicoordonator a fost. Ne putem închipui ce impresie copleşitoaretrebuie să fi produs în ţară tânărul reîntors din străinătate după studiistrălucite acolo, cu licenţe şi doctorate luate în marile capitale alelumii, dar hotărât să-şi lege destinul de pământul natal. Ne putemînchipui ce sentimente încercau elevii şi studenţii pe care i-a instruitde-a lungul carierei sale didactice în faţa celui care în tinereţedobândise o solidă instrucţie abordând scriitori clasici de la Homer şiVirgiliu până la Shakespeare, Dickens şi Lessing, dar care dovediseinteres pentru studiul limbilor străine - germana, franceza, italiana,engleza -, ca şi pentru limbile vechi: latina şi greaca. Iată cum îldescrie unul dintre foştii lui elevi ieşeni, viitorul liberal George Panu:,,Pe dl. Maiorescu îl cunoşteam în afară de ocazia prelegerilor salepopulare, fiindcă îmi fusese director de liceu, pe când fusesem înclasa a IV-a. A fost vreo trei ani director. Nu pot spune că noi, elevii,îl iubeam; d-sa era rece şi ceremonios cu elevii, avea întotdeauna ointenţie muşcătoare în tot ce spunea, dar îl stimam şi aveam mareidee de învăţătura sa, ceea ce este suficient” 33 . Nu este nimic31Vladimir Streinu, op. cit., p. 57.32Alexandru Surdu, op. cit., p. 32.33George Panu: Amintiri de la ,,Junimea” din Iaşi, vol. I, ediţie, prefaţă şi tabelcronologic de Z. Ornea, Biblioteca pentru toţi, 1971, Editura Minerva, Bucureşti, p.48

surprinzător că astfel de personalitate a creat în spaţiul culturalromânesc o mişcare de amplă rezonanţă numită ,,junimism”.Junimea a luat fiinţă la Iaşi în 1863 (după alte surse, inclusivGeorge Panu, în 1864), îndată ce Maiorescu, după câteva luni deşedere în capitala moldavă, a putut să-şi facă acolo prieteni. Era oadevărată asociaţie de doctori, majoritatea de formaţie intelectualăgermană, ceea ce va atrage ulterior acuza de filogermanism dinpartea adversarilor. Într-adevăr, Theodor Rosetti (cumnatuldomnitorului de atunci Al. I. Cuza) era doctor drept la Berlin, P. P.Carp doctor în drept la Bonn, iar Iacob Negruzzi (fiul lui CostacheNegruzzi) doctor în drept la Heidelberg. Făcea excepţie doar VasilePogor, cu doctoratul în drept obţinut la Paris. George Călinescususţine că de acum încolo orice junimist serios va căuta să-şi iadoctoratul în Germania, Maiorescu având o curată obsesie în privinţaasta. Cei cinci fondatori încep să ţină regulat şedinţe o dată pesăptămână, la început duminica.Dacă acceptăm cele scrise de George Panu, atunci Junimea erao societate deschisă în care nu se făcea politică, având devizapretenţioasă ,,entre qui veut, reste qui peut” (intră cine vrea, rămânecine poate) 34 . Anecdotic, membrii acesteia susţineau că originileJunimii se pierd în noaptea timpurilor, practic însă ocazia înfiinţăriiei sunt prelegerile populare inaugurate de Maiorescu la Iaşi laînceput în saloanele Băncii din Moldova. În numărul jubiliar alConvorbirilor literare din 1892, redactorul acestora Iacob Negruzzipovesteşte găsirea numelui societăţii. Propunerea de a se numiJunimea i-a aparţinut lui Theodor Rosetti, nume acceptat cuentuziasm de toţi membrii. Cuvântul Junimea a avut iniţial sensul dereprezentanţi ai tinerimii faţă de bătrâni, în multe din articolele luiMaiorescu scriind că Junimea, adică tinerii au datoria etc., dar apoiacest cuvânt şi-a pierdut mai târziu semnificaţia lui primară.George Călinescu arată că în ,,programul ermetic al asociaţiei”stă pe primul plan acţiunea politică, atât fondatorii cât şi Maiorescuurmărind obţinerea unor locuri în parlament, junimismul însemnândun simplu program de stânga în doctrina conservatoare. Junimiştii307.34Idem, p. 215.49

urmăreau câştigarea unor partizani politici, iar când un membruvotează cu adversarul el este socotit trădător. Un astfel de trădător vafi socotit şi George Panu, devenit unul dintre inamicii de temut aigrupului politic junimist după părăsirea Junimii literare. Zigu Orneaarată că întâmplarea a vrut ca autorul Amintirilor de la ,,Junimea”din Iaşi, cel care i-a transmis posterităţii fizionomia, să nu fie unuldintre fideli, ci un dezertor intrat într-un conflict ireductibil cu foştiisăi colegi de cenaclu 35 . Dar marele merit al Junimii este acela de a fiştiut să se dedice unui scop cultural, fără a pune îngrădiri ideologice,argumentează George Călinescu. Societatea literară şi-a agonisittipografie, a adus în discuţie problema ortografiei limbii române, afăcut un plan de tipărituri şcolare bune, s-a gândit să instituie bursede studii în străinătate pentru tinerii merituoşi, având în vedere şieditarea unei reviste proprii. Este greu de crezut că, prin astfel deacţiuni oneste şi stimabile, junimiştii nu încercau să câştige simpatiiprintre intelectualii vremii. Dar Maiorescu a avut intuiţia de a disociaculturalul de politic, pretinzând chiar că junimiştii se abţin de la oricepolitică, iar reuniunile Junimii nu aveau nici un raport cu junimismulpolitic. Ideologia lui Maiorescu putea fi acceptată de oricine şi serezuma la trei puncte:1. Absolută potrivire între fond şi formă: decâtuniversităţi, licee, reviste, cărţi ce reprezintă forme goale, lipsite deconţinut şi care imită modelele străine, mai bine lipsă;2. Inaugurarea spiritului critic, în scopul înlăturăriiformelor goale ale civilizaţiei, dar lipsite de conţinut;3. Aşezarea criticii în marginile adevărului, adicădescătuşarea ei de orice constrângere exterioară 36 .Încă din 1865, junimiştii preconizau scoaterea unei revisteproprii, după modelul cunoscutei Revue de deux mondes; faptul se vaproduce la 1 martie 1867, când vor apărea Convorbirile literare,organul literar al Junimii, faza ieşeană. Dacă programul ideologicmaiorescian rezumat în cele trei puncte era unul negativ, de aiciînainte junimiştii au posibilitatea să facă o operă pozitivă,constructivă, crescând implicit şi aria de audienţă a gazetei. În35Idem, p. V (prefaţă de Z. Ornea).36G. Călinescu, op. cit. p. 420.50

momentul apariţiei Convorbirilor literare nu exista gazetă literarăpropriu-zisă, cu literatura ocupându-se gazetele politice ale vremii, încare puteai vedea poezii, nuvele sau satire. În numărul inauguralapare programul revistei elaborat de Titu Maiorescu, după mărturiaredactorului Iacob Negruzzi, în care sunt prezentate ţelurile şiprogramul noii publicaţii: ,,În Iaşi, unde nu se mai află centrulpolitic, a rămas o inteligenţă destul de răspândită, unde înalte şinumeroase instituţii şcolare întreţin o activitate ştiinţificăpermanentă, s-a format încă de mai mult o societate literară Junimea,care din an în an ia proporţii crescânde şi totodată solide şi din parteacăreia publicăm tot în acest număr importantul apel către autoriiromâni. Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibăscopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiilorliterare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apardin orice ramură a ştiinţei, de a da seama despre activitatea şiproducerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servica punct de întâlnire şi de înfrăţire între autorii naţionali. [...] Subnumele de Convorbiri literare va apare la două săptămâni o revistă înformatul stinsei România literară. Începutul este modest, darredacţiunea sperează că va putea da în curând acestei foi proporţiunimai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în drept de a aşteptadin partea tuturor autorilor români” 37 . Poate că nu întâmplător, câtevaluni mai târziu Titu Maiorescu este numit membru al SocietăţiiAcademice Române (20 iulie 1667), la vârsta de 27 de ani.Apărută din martie 1867 şi până în august 1944, mai întâi laIaşi, apoi din 1885 la Bucureşti, revista Convorbiri literare s-abucurat de un imens prestigiu intelectual în ţara noastră. În primeledecenii, ca organ al societăţii Junimea avându-l ca redactor pe IacobNegruzzi iar ca spirit rector pe Maiorescu, a exercitat o puternicăinfluenţă asupra mişcării literare româneşti din a doua jumătate asecolului al XIX-lea. O istorie a literaturii române care să eludezeefervescenţa creatoare stârnită şi stimulată continuu de Junimea şiConvorbiri literare ar fi de neconceput. Chiar şi fără a fi partizani aiideilor junimiste, obiectivitatea ne obligă se recunoaştem37Titu Maiorescu, op. cit. ( în “Tabel cronologic” semnat de Domnica Filimon), p.19.51

extraordinarele merite ale acestei instituţii, deci implicit meriteledeschizătorului de drumuri în domeniul culturii, Titu Maiorescu.Până la încetarea activităţii sale la Bucureşti în 1916, an în careRomânia intra în primul război mondial, Junimea şi-a desfăşuratactivitatea prin şedinţe literare săptămânale, prelegeri publice avândca scop formarea unui orizont larg ştiinţific şi educarea estetică prinrevista Convorbiri literare Mai întâi, a promovat literatura devaloare, subliniind rolul factorului estetic în producerea şi apreciereaoperei de artă. Apoi, a trezit şi impus spiritul critic în cultura română,combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând odirecţie nouă în gândirea şi literatura română. Cu precădere prinMaiorescu, societatea literară Junimea s-a pronunţat în problemelelimbii şi ortografiei, pledând pentru eliberarea unei limbi eliberate deexagerări puriste sau diverse mode (de exemplu, italienismul), pentruîmbogăţirea şi modernizarea limbii literare şi artistice. În perioadabucureşteană a Junimii, realizată prin mutarea lui Titu Maiorescu înCapitală, revista Convorbiri literare va acorda spaţii largi unuievantai de discipline, încurajând deopotrivă istoria, filologia şigeografia. Acelaşi mentor a avut merite mari în afirmarea clasicilorliteraturii române: M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I.Slavici.În anul 1871, Convorbiri literare publică articolul luiMaiorescu Direcţia nouă în poezia şi proza română, în care autorulse întreba dacă va avea România un viitor, dacă aceasta va aveaputerea de ,,a ridica şi de a purta sarcina culturei”: ,,Va putea săpăşească în lucrare paşnică pe aceeaşi cale pe care civilizaţiaapuseană a adus atâta bine omenirii?” O parte a răspunsului,considera Maiorescu, ,,atârnă de la direcţia spiritelor din societateade astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul celmai larg al cuvântului” 38 . El arată că starea literaturii române şidirecţia spiritului public sunt departe de a fi mulţumitoare,constatând lipsa lor de valoare, ,,falsitatea şi pretenţiile necoapte aleistoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate”.Dar dacă diagnosticul este dur, de aici nu urmează că trebuie sădeznădăjduim: ,,Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru38Idem, p. 97.52

literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, îndeosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimântnatural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea le datoreştecivilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuareaelementului naţional” 39 . Articolul lui Maiorescu are şi o altăconotaţie, fiind studiul de consacrare a lui Mihai Eminescu, la ovârstă la care viitorul poet naţional depăşise cu puţin graniţa celordouă decenii de viaţă. ,,În fruntea noii mişcări e drept să punem peVasile Alecsandri”, pe care Maiorescu îl consideră ,,cap al poezieinoastre literare în generaţia trecută”. Dar criticul are geniala intuiţiede a-l impune conştiinţei publice pe Mihai Eminescu, situându-l înimediata apropiere a poetului Doinelor şi lăcrămioarelor, între ceidoi existând o diferenţă de aproape trei decenii de viaţă: ,,Cu totulosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat încuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginileiertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l citămîndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată putereacuvântului este d. Mihai Eminescu” 40 . Chiar dacă astăzi ierarhiileliterare - întotdeauna subiective şi discutabile - s-au schimbat, chiardacă ne vine greu să ne imaginăm că autorul ,Luceafărului a fostcotat valoric ca inferior ,,regelui poeziei” Alecsandri, să nu uităm căla vremea apariţiei lui studiului lui Maiorescu situarea lui Eminescupe un onorant loc secund însemna o apreciere pozitivă.Dacă criticul manifesta dragoste şi preţuire unică pentru poet,aceasta s-a concretizat în ajutorul inclusiv financiar pe care criticul s-a străduit să i-l acorde fără ostentaţie în perioada bolii. La întrebareaautorului Luceafărului, însănătoşit temporar, cu ce mijloacemateriale este ţinut în Italia pentru recreare, Maiorescu îi răspundeîntr-o scrisoare din februarie 1884: ,,Bine, domnule Eminescu,suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii dumneata iubirea şi dacămidai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare,admirarea adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literarpentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literarăşi politică? [...] Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care39Idem, p. 98.40Idem, p. 99.53

noi toţi prietenii d-tale (şi nu numai aceştia) am contribuit pentrupuţinele trebuinţe materiale ce le reclama situaţia.Şi n-ai fi făcut şi d-ta, din mult puţinul ce l-ai fi avut, când ar fifost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale?” Iarsfârşitul scrisorii este copleşitor:,,Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filosofieimpersonală ce o aveai totdeauna, adaoge-i ceva veselie şi petrecereprin frumoasa Italie, şi la întoarcere mai încălzeşte-ne mintea şiinima cu o rază din geniul d-tale poetic, care pentru noi este şi varămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române” 41 . CriticulVladimir Streinu susţine că această scrisoare, de n-ar fi fost decât eaîntre rândurile lui, şi ar fi fost spre gloria eternă a lui Maiorescu.Cât priveşte pe Caragiale, Maiorescu nu avea un motiv de a-liubi, deşi l-a promovat şi i-a recunoscut talentul de geniu. VladimirStreinu susţine că amândoi erau autoritari şi scenici, dar că fiecare îşijuca rolul pentru două lumi care nu se întâlnesc niciodată într-o salăde teatru: Maiorescu era actorul publicului cultivat, iar Caragiale alplebei. Invitat în cercul de oameni subţiri ai Junimii, Caragiale îşidădea uneori în stambă, de sub masca scriitorului apreciatstrâmbându-se din când în când suburbia: ,,Seara Junimea, Caragialelipsit de tact ca la mahala, în discuţia cu Alecsandri...”, noteazăcriticul în însemnările sale din martie 1884. Autorul Scrisoriipierdute nu s-a sfiit mai apoi să se dedea la atacuri josnice împotrivalui Maiorescu, fără ca acesta să răspundă în vreun fel şi fără a-şimodifica buna părere despre opera dramaturgului. Să recunoaştem,orgoliile marilor personalităţi sunt adesea greu de înţeles, dar aicidiferenţele nu sunt doar de opinie, ci şi de caracter.Am cădea în facil dacă am analiza trecerea pe la Junimea a luiEminescu, Ion Creangă sau Alecsandri, relaţiile dintre aceştia cuMaiorescu sau celebrele farse făcute autorilor ieşeni ai Convorbirilorliterare de către B.P. Haşdeu şi confraţii săi bucureşteni. Chiar dacăincitante, ne mulţumim de aceea să le consemnăm în treacăt, fără ane opri asupra lor, conştienţi de faptul că ele interesează mai degrabăistoria anecdotică a literaturii române.41Vladimir Streinu, op. cit., pp. 59-60-54

Revenind la rolul major jucat de Titu Maiorescu, trebuiesubliniat că el întemeiază o direcţie critică în cadrul culturii noastreîntregi, iar nu numai critica literară. Critica trebuie să fienecruţătoare, deoarece ,,Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mairămâne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un publicmare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia partela acea lucrare, şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cât bine şicât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spreperceperea tuturor inteligenţelor”. De aceea trebuie recunoscut,,dreptul şi datoria cel puţin a câtorva scriitori, de a veghea asupracelorlalţi şi de a le spune din când în când fără cruţare: aici aţi greşit,dacă în adevăr au greşit”. Criticul trebuie să devină deci uncolaborator al ,,ordinii publice”, un factor social care are rolul de acontribui la realizarea societăţii ideale visate de Maiorescu, în careconlucrează politica, ştiinţa şi arta, cărora le corespund valorile debine, adevăr şi frumos. În grija sa de a înălţa nivelul vieţi publice princultură, Maiorescu este preocupat cu precădere de ,,junageneraţiune”, critica sa dorind să combată înrâurirea proasteiliteraturi asupra tineretului. În volumul II al În semnărilor zilnice,Maiorescu notează undeva: ,,Influenţa asupra tineretului studios îmipare mereu foarte importantă”, de aceea critica lui ia tonul educator.I s-a reproşat lui Maiorescu că a scăpat din vedere că literaturanoastră este doar în faza de început, iar a nu ţine seama de vârsta eifragedă înseamnă a descuraja pe toţi cei doritori de a scrie. Daracesta este tranşant: este literatura noastră începătoare? Atunci ,,(...)Să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuie descurajate de laviaţa publică, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult,fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase [...] Căci dacă lipsa de oriceliteratură este unul dintre semnele de barbarie a popoarelor, oliteratură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturiiîncepânde”.Urmărind un ideal superior de educaţie publică, promotoruldirecţiei critice” a desţelenit un teren care îşi va arăta ulterior roadelesociale. De aceea, să remarcăm fina caracterizare a aceluiaşiVladimir Streinu: urmărind ,,(…) promovarea mentalităţii obştei lastarea de garanţie a viitorului ţării, putem spune că Maiorescu a făcut55

cea mai înaltă politică a culturii româneşti: politica progresuluinaţional” 42 .Împotriva tuturor detractorilor, să-l lăsăm pe Nicolae Bagdasarsă creioneze portretul final al marelui său înaintaş, revendicat înegală măsură de literatură şi filosofie: ,,Meritul mare al lui TituMaiorescu în filosofia românească însă, în afară de lucrările sale,care, prin claritatea stilului, conciziunea ideilor şi stringenţaargumentării, au servit ca model celor care i-au urmat, este altul:acela de a fi ştiut să aleagă, dintre studenţii ce-i audiau prelegerile, pecei cu aptitudini filosofice şi să le dea tot sprijinul. E suficient săamintim că C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinţi, I.Petrovici, ca să nu pomenim decât aceştia, i-au fost elevi spre a ne daseama ce a putut însemna Maiorescu ca dascăl. În această privinţăfilosofia românească nu poate să nu-i fie recunoscătoare” 43 .Apollon, revistă de cultură, artă şi civilizaţie, Urziceni, Anul I,nr. 1, 29 martie 200742Idem, p. 65.43N. Bagdasar: Scrieri, ediţie îngrijită de Gh. Văduţescu, Editura Eminescu,Bucureşti, pp. 28-29.56

DOR DE EMINESCU…Într-un articol de rezonanţă în cercurile de intelectuali românidin epocă publicat de revista Cuvântul la 2 ianuarie 1928, tânărul - peatunci, de numai douăzeci de ani - Mircea Eliade lansase generaţieisale o incitantă provocare: să ne închipuim că anul care urmează este,pentru fiecare din noi, ultimul nostru an de viaţă lăsat de Creatorpentru a ne îndeplini menirile pe pământ (Anno Domini); ce ne vomstrădui să facem în cele douăsprezece luni pe care ştim că le maiavem de trăit, ce vom lăsa în urma noastră, înainte de a ne prezenta lajudecata de apoi? Răspunsul lui Eliade este revelator: avem datoriade a realiza o operă care să ne reprezinte ca personalitate şi care săpermită afirmarea noastră în lume, o aspră şi neîntreruptă muncă deşaisprezece ore pe zi, aşa cum părinţii niciodată n-au muncit înscopul de a ajunge oameni şi a face din ţara noastră un pământ aloamenilor, cu speranţa că, la sfârşitul toamnei, aproape de moarte,vom fi alţii şi alta va fi ţara. ,,Suntem datori să vieţuim o intensăviaţă spirituală, consumantă, neodihnită, fără rezerve ingrată. Iaraceasta nu se împlineşte decât cu infinite şi continue renunţări”.O astfel de conştiinţă torturată de ideea responsabilităţiimenirii ei în lume a fost, cu certitudine, Mihai Eminescu. Cel pe careConstantin Noica îl definea drept ,,omul deplin al culturii române”şi-a simţit chemarea de a face lucruri mari, cu convingerea că timpulîi este potrivnic, că dispune de prea puţin timp pentru proiectele saleşi, deci, nu trebuie să-l risipească zadarnic. Considerat de TituMaiorescu, cu peste un veac în urmă, cea mai înaltă întruchipare ainteligenţei româneşti, Eminescu a rămas în poezia noastră cucalificativul de ,,nepereche”. A muncit cu tenacitate, până la istovire.Destinul i-a fost dramatic, notează George Călinescu: ,,Tot ce avut despus, a spus până la 33 de ani. Viaţa lui se confundă cu opera,Eminescu n-are altă biografie”. Însetat de absolut, a publicat preapuţin în timpul vieţii: doar 37 de poezii (numai Vasile Cârlova, celtrecut în nefiinţă atât de devreme, a publicat mai puţin), migălindu-şi58

versurile cu răbdare de artizan. ,,Trebuie să cumpăneşti de o sută deori o scriere până o dai publicităţii!”, notează el. A lucrat lacapodopera sa Luceafărul aproape zece ani, trecând-o prin circa 19variante.Ne-am obişnuit să vedem în el întruchiparea perfecţiunii. Acelei fizice, dar şi a celei spirituale. Chipul lui tânăr, cunoscut dinfotografia făcută în perioada studenţiei, are o frumuseţe zeiască. Unuldintre contemporanii care au avut marea şansă a vieţii de a-l vedeaafirmă că avea ,,cap de Apollo”. Fascinaţia pe care o manifestă încăasupra noastră e neprielnică disocierii mitului de realitate. Asemenealegendarului rege Midas, considerăm că tot ceea ce a fost atins demăiastra pană eminesciană se transformă în aur. În orice domeniuasupra căruia s-a aplecat, devine autoritatea cea mai cunoscută şirespectată. Fără a fi fost economist de profesie, a fost transformat încel mai autorizat gânditor economist al secolului al nouăsprezecelea.Se potriveşte aici ironia aceluiaşi mare spirit critic, GeorgeCălinescu: Eminescu a fost un profet în toate, care a prevăzut tot,până şi ,,prăbuşirea sistemului monetar” din secolul ce i-a urmat!Identificat de Mircea Eliade cu esenţa spiritualităţii româneşti, cualfa şi omega, la Eminescu totul e posibil: de la el pleacă şi sereîntorc toate…Genialitatea lui Eminescu nu se reduce la poezie, răzbătând şidin publicistica risipită în presa vremii. Perpessicius afirmă că niciuna dintre problemele politice, sociale şi economice care dirijează unpopor nu i-a fost absentă, viziunea asupra lor fiind profetică şiactuală. Profetică, în sensul că el aruncă seminţele ce vor rodi înviitor. Putem accepta fără rezerve opinia distinsului critic sau să opunem între paranteze. Cert este că Eminescu nu şi-a permis să scriedecât despre lucruri asupra cărora s-a documentat, uneori cu asuprade măsură. Să luăm câteva dintre ideile lansate în articolele salededicate economiei naţionale. Într-o economie slab dezvoltată, răulcel mare e sesizat în sărăcia constatată pretutindeni, iar cauza ediagnosticată rapid: ,,se consumă mai mult decât se produce”. Acestapoate fi eradicat prin dezvoltarea concomitentă a industriei şiagriculturii: ,,O naţie care produce grâu, poate trăi foarte bine, nuzicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor59

industriale înaintate. Neapărat că nu trebuie să rămânem poporagricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentrutrebuinţele noastre (…)”. Temelia progresului nostru nu poate fidecât munca susţinută şi temeinică, singura care ne-ar permitedezvoltarea şi intrarea în concertul naţiunilor civilizate. Ni s-ar putearăspunde că acestea sunt truisme; ele sunt însă adevăruri care artrebui să ne dea şi azi de gândit.Dincolo de perioada când au fost elaborate, pilduitoare şiinteresante sunt şi ideile despre şcoală şi sistemul de învăţământromânesc. Ca revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (1 iulie1875-4 iunie 1876), dar şi - vreme de un an şi jumătate - profesor (degermană, logică etc.), Eminescu şi-a îndeplinit funcţiile cu o rarăconştiinciozitate, bună credinţă şi destoinicie. În peregrinările saleprin şcolile din satele moldovene, constatând absenteismul masiv alelevilor de la cursuri, el conchide: ,,Cauza relei frecventări nu esteaversiunea poporului nostru contra şcoalei, ci sărăcia”. Ostil învăţăriimecanice, tânărul revizor şcolar devine ferm în opţiunea sa: ,,Ar fi dedorit ca învăţământul să aibă mai multă viaţă. Cu deosebire însă,trebuie ca copiii să nu înveţe nimic pe de rost, ce n-au priceput pedeplin”. Cunoştinţele memorate mecanic şi neînţelese ,,sunt nişte cojideşarte ce încurcă memoria în zadar”; ,,memoria nu păstrează nimicnepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-ajucat nici un rol”. Concluzia logică desprinsă din inspecţiile la faţalocului este aceea a descongestionării elevilor de sarcinile şcolare,deoarece ,,azi, în timpul programelor încărcate, n-ajung să ştie nimiccumsecade”. Laudă şi recomandă Cartea de citire a lui Ion Creangătocmai pentru că ţine cont de intuiţia vie, lipsindu-i păcatele imputatemai sus. Vom încheia cu o observaţie, a cărei modernitate nu sepoate să nu frapeze: ,,Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul săînveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşiprofesorul”.Animat de neamul românesc din care se simţea parteintegrantă, era preocupat de propăşirea sa generală: ,,Iubim ţara şinaţia noastră cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are putere de a oiubi” (Timpul, 22 februarie 1879). Legatul testamentar alVăcăreştilor ,,creşterea limbei româneşti / ş-a patriei cinstire” îşi60

găseşte deplina realizare în activitatea şi opera lui Eminescu, ,,omuluniversal”, enciclopedistul încadrabil în galeria în care strălucescDimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu şi Nicolae Iorga. Prin versurile sale,istoria patetică a neamului românesc românesc a fost ,,proiectată îneternitate”, afirmă Mircea Eliade. Acelaşi demn urmaş eminescianîntr-ale spiritului ne povăţuieşte: să-l citim, să-l înţelegem, să-lasimilăm. Restul vine de la sine…Ne vine greu să găsim un alt omagiu mai de suflet decât acelaadus peste timp de un poet fascinant precum Nichita Stănescu:,,omul, opera şi epoca s-au identificat absolut, s-au identificat în totce reprezenta nou, dinamic şi în naştere. Adică în creaţie. Pentruliteratura noastră, Eminescu este un concept”.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 521, 17-23 ianuarie200061

IN MEMORIAM IULIA HASDEUNu ştim decât în termeni probabilistici care ar fi fost evoluţiaintelectuală a Iuliei Hasdeu, precoce geniala fiică a savantului românBogdan Petriceicu Hasdeu, ilustru istoric, filolog, scriitor şi ziarist.Cert este că ea a trecut în nefiinţă în 1888, cu două săptămâni înaintede a împlini 19 ani, cauza fiind boala netratabilă la vremea aceea:tuberculoza. Una dintre personalităţile de prim rang ale sfârşitului deveac XIX, filosoful francez Émile Boutroux o prezenta în 1890 ca ,,otânără extraordinară, cu o imaginaţie atât de vie şi de fecundă, cu unsuflet atât de frumos şi de sincer îndrăgostit de ideal”.Născută la 2 noiembrie 1869, Iulia (căreia în cercul de intimi aifamiliei i se spunea Lili sau Lilica) va uimi încă din copilărie princalităţile intelectuale cu adevărat fascinante, care stârneau admiraţiaunanimă aprecierile elogioase ale celor din jur: la doi ani şi jumătaterecunoştea literele şi memora poezii, la patru ani înţelegea nemţeşteşi povestea basme, avea o memorie prodigioasă şi dovedea multăprecocitate în aplicarea cunoştinţelor dobândite (la doar şase aniparcursese manualele şcolare ale cursului primar, la opt anineîmpliniţi - cu dispensă de vârstă - a trecut cumulate examenelepentru cele patru clase), studia germana şi engleza, lua lecţii de pian,canto şi desen. A primit premiul I cu cunună după examenele degimnaziu susţinute le Liceul Sf. Sava din Bucureşti, în paralelsusţinând examene la Conservator, ziarul Românul din acea perioadăinserând o notiţă care menţiona rezultatele excepţionale obţinute defiica lui Hasdeu. Acest copil precoce a beneficiat de bibliotecabogată a tatălui, ale cărei volume de Alecsandri, Ispirescu, Corneille,Shakespeare fuseseră parcurse şi adnotate de Lili cu acea pornirecopilărească de revoltă că este nevoită să crească în umbra unuipărinte ilustru, făurindu-şi profilul de tânără talentată şi erudită.În 1881, Iulia pleacă la studii la Paris, însoţită de mama sa. Vafi primită în clasa a treia a Colegiului Sévigné, având colege multmai mari ca vârstă decât ea. După primele examene încununate desucces, a devenit bursiera statului român, primind trei sute de franci62

pe lună. În iulie 1886 îşi ia bacalaureatul în litere la Sorbona,frecventând în acelaşi timp cursurile la École des Hautes Études, toţiprofesorii ei considerând-o drept foarte bine pregătită.Corespondenţa purtată de Iulia Hasdeu pe vremea studiilor salela Paris cu tatăl ei rămas la Bucureşti este instructivă şi azi pentru toţiaceia care îşi făuresc personalitatea. ,,Închei spunându-ţi că şcoalamerge foarte bine, că sunt foarte bună pentru clasa mea şi că sper săfiu cea mai bună”, scrie Lilica la 22 octombrei 1881. Iar tatăl opovăţuia: ,,să le dovedeşti că româncele prin inteligenţa şi silinţa lorsunt superioare francezelor”, simţindu-se îndatorat să adauge:,,ÎnParis vei fi auzit deja vechiul proverb Noblesse oblige. Nu vorbescdespre nobleţea sângelui, care este ceva foarte secundar, dar naturate-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei şiaceastă nobleţe obligă a mări mereu cu fiecare zi reputaţiunea ce ţi-aifăcut-o, aşa-zicând, din leagăn” (4 octombrie 1881).Bogdan Petriceicu Hasdeu urmărea de la distanţă programul delucru al Iuliei, program pe care el însuşi îl sugerase şi îl încuviinţase:pregătirea conştiincioasă de zi cu zi a temelor, lecturi din Hugo,Lamartine, Musset, Vigny şi despre Napoleon, ore de greacă şi delatină, de pian, canto, pictură, iar duminicile - vizite la Louvre,Versailles, spectacole de operă. Dar părintele se îngrijorează curândpentru sănătate fiicei afectate de miopie, dureri de cap şi o tuse rebelăce duceau la multe nopţi nedormite. Cel care altădată o atenţionacu ,,Să nu uiţi că eşti fiica lui Hasdeu”, de data aceasta îi scrie Iulieialarmat: ,,Alţi părinţi au nevoie de a împinge pe copiii lor la studii.Cât de fericit tată sunt eu, care mă văd forţat a mai astâmpăra zelulde învăţătură al copilaşului meu!”În anul 1886, luând bacalaureatul, Iulia s-a hotărât să urmezefacultatea de litere şi filosofie de la Sorbona, alegere sprijinită detatăl său. Inteligenţa neobişnuită, puterea de pătrundere şi spiritul desinteză, asociate cu o intuiţie rar întâlnită a esenţei fenomenelor -indiferent de ce natură ar fi fost ele - sunt însuşiri pe care IuliaHaşdeu le-a cultivat creator prin studiu sistematic. Dizertaţiilepregătite pentru seminarii depăşeau cu mult cerinţele impuse deastfel de lucrări. Impresionat, profesorul de literatură franceză îipropune Iuliei să colaboreze la o editare a operelor lui Moliere63

destinate unei colecţii şcolare. În anul I a susţinut lucrarea Logicaipotezei, după ce parcursese critic scrierile lui Platon, Aristotel,Descartes, Copernic, Keppler, Leibniz, Francis Bacon; în anulurmător a elaborat lucrarea despre Cartea a doua a Istoriei luiHerodot.Se părea că nimic nu ar fi împiedicat realizarea planurilor deviitor ale acestui copil genial: la douăzeci de ani Iulia ar fi devenitprima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, căci la École desHautes Études profesorii, urmărind ritmul pregătirii ei, au căzut deacord că teza de doctorat va putea fi elaborată în numai doi ani dezile. Subiectul ales era “Filosofia populară a românilor: logica,psihologia, metafizica, etica şi teodiceea” - o temă ce implicacunoştinţe vaste. Dar dorinţa Iuliei Haşdeu de a se realiza plenar esteamânată: stări de slăbiciune, dureri de cap, răceli frecvente care oţineau în casă şi făceau să apară multe absenţe în dreptul numelui ei.La facultate, în aulă, locul Iuliei Haşdeu, al româncei care seimpusese colegilor şi profesorilor prin inteligenţă, asiduitateaneobişnuită şi erudiţia ei ieşită din comun a rămas gol. În anul 1888,la recomandarea medicilor, s-a mai încercat o cură inutilă de aer înElveţia. Ea pleacă spre casă cu speranţa că în mănăstirile dinMoldova se va tămădui, dar sfârşitul era aproape: se stinge din viaţăîmpăcată cu destinul tragic în ziua de 17 / 29 septembrie 1888, unzbor frânt la nouăsprezece ani neîmpliniţi...Ceea ce nu au ştiut cei din jur şi nici tatăl Iuliei în mult preascurtul răgaz al vieţii acesteia a fost existenţa caietelor de versuri,povestiri, drame istorice în limba română şi în limba franceză cedovedeau sensibilitate şi intuiţie artistică. Lăsăm celor în măsură săaprecieze versurile unei adolescente care nu a apucat să se bucure deviaţă prezentând în fragment din poezia Roumanie (România), încare autoarea se adresează muzei:Á tes pieds, tu verras en bas, sur cette terreAu couchant, entre un fleuve immense, un fleuve roi.Et des monts, dont les bois sont remplis de mystere,Un coin fleuri, doré, lumineux; si tu disEn voyant ce coin-la: “Mais c’est la paradis!64

C’est le pays de Dieu, c’est la terre bénie!”- Muse, tu diras vrai:Car c’est la Roumanie.Jos pe pământuri care aproape-s asfinţite,Între un mare fluviu, un fluviu împărat,Şi piscuri cu păduri de taine năpădite,Străluminat vedea-vei şi-n înflorire plaiul,Şi dacă-aşa văzându-l vei spune: “Este raiul,Ţara lui Dumnezeu, blagoslovită glia”,O, Muză, drept vei spune:căci este România.(În româneşte de Victoria Ana Tăuşan)Personalitatea Iuliei Hasdeu are semnificaţia unui destindeschis spre posteritate.2004Notă: Acest articol se bazează pe prefaţa semnată de CrinaDecusară-Bocşan la volumul Iulia Hasdeu: Scrieri alese, Editura Minerva,Bucureşti, 1988.65

ÎNŢELEPCIUNEA VIEŢIIÎn primăvara lui 1989, când - ,,împăcat cu sine şi cu aceastălume” - trecea hotarul celor veşnice la aproape 77 de ani, puţinidintre contemporanii noştri îl cunoşteau la adevărata dimensiune peNicolae Steinhardt, cel convertit în ultima parte a vieţii în monahulNicolae de la mănăstirea maramureşeană Rohia. A fost însăîndeajuns apariţia postumă a ediţiei princeps a lucrării sale Jurnalulfericirii (1991) pentru ca publicul românesc iubitor de cultură să aibărevelaţia unei personalităţi fascinante, de o rară complexitate şiprofunzime, oricând încadrabilă celor ale prietenilor şi colegilor săide generaţie Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran.Înfruntând cu stoicism vitregiile vieţii, Steinhardt şi-a asumatcondiţia de înţelept, convins fiind de justeţea observaţiei lui Sartre:nu contează ce face istoria din tine, ci ceea ce faci tu din ceea ce afăcut istoria din tine.Fidel memoriei acestui om de excepţie, universitarul FlorianRoatiş editează lucrarea N. Steinhardt în interviuri şi corespondenţă(Editura Helvetica, Baia Mare, 2001), cel de-al treilea volum al serieiCaietele de la Rohia, punând la dispoziţia celor interesaţi destulemateriale inedite ce permit formarea unei imagini mai adecvatedespre intelectualul rasat şi remarcabilul cugetător care a cunoscut,,fericirea de a fi creştin”. În prefaţă, editorul remarcă că autorulacestor corespondenţe a fost un om de carte în cel mai deplin înţelesal cuvântului, ,,ispita lecturii fiind una căreia Steinhardt nu a putut săi se sustragă nici înainte, nici după ce a îmbrăcat haina monahală laRohia. Este nu numai un cititor împătimit, care-şi găseşte în cărţihrana sufletească de care are atâta nevoie, ci şi un fin analist, cu unacut simţ al valorii” (p. 7).Interviurile şi corespondenţa (purtată, printre alţii, cu SergiuAl-George, Ion Caraion, Mircea Eliade şi Virgil Nemoianu) permitreconstituirea unei adevărate filosofii practice, ale cărei principiiSteinhardt a avut tăria de a le aplica în viaţă. Am reţinut observaţia66

vă ,,omul mic” îşi iroseşte în chip neinteligent ,,bunul cel mai de preţ(cantitatea de timp de care dispune)” (p. 17). Amintindu-l peprietenul său C. Noica, monahul de la Rohia considera că rostuloricărei vieţi este rodirea talantului din sinea fiecăruia: ,,Asta cereael oricui voia cu adevărat să trăiască, să nu facă în zadar umbrăpământului” (p. 25). Apreciind temeinicia lucrării, acelaşi Noica îşialesese ca principiu creativitatea: ,,Sfatul lui cel dintâi - aratăSteinhardt despre cercul filosofului de la Păltiniş - era: creează, scrie,nu sta de lemn Tănase, lenea ori lecturile vagi ori şuetele fără sfârşitîl scoteau din sărite; voia opere, fapte, ca un goethean ce era” (p.26).Anticipând condiţia noastră de azi de trăitori urgisiţi sub vremi,Steinhardt este optimist: ,,Ştiu că poporul român e un popor e unpopor talentat, inteligent, viguros. Crizele nu trebuie să ne sperie, săne descurajeze” (p. 27). Credincios dintotdeauna umanismului şivalorilor ei împărtăşite de artă, el notează că ,,A da este nespus maieuforic decât a primi”, considerând că marii creatori precumDickens, Tolstoi, Eminescu sau Shakespeare sunt, în ultimăinstanţă, ,,distribuitori de fericire” (p. 28). Faţă de necazuri, ,,Soluţiae una singură, se cuprinde în trei cuvinte: răbdare, curaj, resemnare”,însoţite însă de ,,o voie bună în ciuda realităţii, care-i trăsăturafundamentală a omului întreg când e înfruntat de soartă” (p. 81).Esenţa vieţii sale, crede Steinhardt, ,,se reduce la apriga încercare dea obţine - fie şi în mică măsură - acea detaşare şi acea neacrităresemnare” accesibile creştinismului (p. 122). În luptă cuvicisitudinile vieţii ,,se cade să fim întotdeauna mai tari decât şi ” acesteia (p. 137)Ca întotdeauna, lectura scrierilor lui Nicolae Steinhardt nupoate fi decât benefică pentru cititorul interesat, constituind un prilejde veritabilă delectare intelectuală.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 634, 18-24 martie 2002)67

DESTINE: NICOLAE STEINHARDTAvem incredibilul talent de a ne recunoaşte valorile laadevărata lor dimensiune abia după trecerea lor în lumea celorveşnice. Relevant este cazul lui Nicolae Steinhardt, autorul uneiopere fascinante apărute postum, una dintre cele mai bune dinliteratura română contemporană, adevărat elogiu adus creştinismului:Jurnalul fericirii (ediţia princeps - 1991), probabil ce mai citită cartea deceniului trecut. Fără a fi singura sa lucrare, Jurnalul fericirii sedovedeşte a fi un adevărat manual al bunului creştin venit din parteaunul evreu convertit la ortodoxie în închisorile comuniste (Jilava, 15martie 1960), primirea sfântului botez însemnând pentru viitorulmonah maramureşean Nicolae Delarohia ,,o făptură nouă”, după cumnu obosea el să repete. La întrebarea ,,Nu cumva te-ai botezat dininteres?”, Steinhardt răspunde laconic: ,,Da, desigur din interes, dincel mai mare, al mântuirii”. Să nu uităm, convertirea (clandestină) lacreştinism produsă în temniţă nu era rodul unui impuls necugetat,producându-se la 48 de ani, deci la vârsta deplinei maturităţi.Doctor în drept al facultăţii de profil din Bucureşti (1936) la 24de ani, Nicu Steinhardt (cum îi spuneau prietenii) va avea neşansa dea trăi o perioadă tulbure după instaurarea regimului comunist. Îndecembrie 1958 încep arestările celor din lotul ,,Noica-Pillat”, luiAlexandru Paleologu, Vladimir Străinu, Al. O.(Păstorel) Teodoreanu,Arşavir Acterian şi Sergiu Al.-George adăugându-li-se ulterior(1960) şi Nicolae Steinhardt. ,,Crima” lui Constantin Noica şi aprietenilor săi a constat în organizarea unei reuniuni private în careerau lecturate şi comentate texte de filosofie clasică (în specialPlaton), adică exact ceea ce va constitui mai târziu un titlu demândrie pentru cultura românească! În calitate de prieten al luiNoica, Steinhardt a fost invitat să devină martor al acuzării grupuluinoician arestat pentru complot împotriva statului democrat-popular.Cum acesta refuză să coopereze, este arestat imediat, judecat68

împreună cu restul lotului şi condamnat la 14 ani de muncă silnicăsub acuzaţia de complicitate cu fascismul. Refuzul de recunoaşte căîn prezenţa lui s-au purtat discuţii ,,duşmănoase” şi că s-a complotatîmpotriva orânduirii de stat îl vor transforma din martor în inculpat.Steinhardt recunoaşte că decizia sa de a nu deveni martor al acuzăriipentru a-şi salva conştiinţa a fost influenţată de tatăl său, Oscar(inginer, fost coleg la Politehnica din Zürich cu Albert Einstein): ,,Eadevărat, zicea tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le veiavea liniştite (...), vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să deviimartor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune dar nopţilevor fi îngrozitoare”. Dincolo de decizia demnă a unui om de elită dea face mai degrabă puşcărie decât să devină o unealtă a regimuluicomunist prin trădarea unui prieten, pentru Steinhardt C. Noica a fostpersonalitatea cea mai importantă în ordinea formaţiei salaintelectuale: ,,(...) în afara părinţilor mei, e omul care mi-a influenţatcel mai mult viaţa”. O întâlnire oricum benefică pentru amândoi, darşi pentru cultura noastră naţională.Titlul acestui roman-jurnal ar putea fi derutant: el lasă impresiacelui care nu l-a parcurs că autorul a realizat în celula deţinuţilorînsemnări cronologice la zi. Dar, aşa cum mărturiseşte Steinhardt,,,creion şi hârtie nici gând să fi avut în închisoare”, ca atare pretinsuljurnal este mai degrabă o evocare memorialistică în careevenimentele sunt prezentate pe sărite, ceea ce nu-l împiedică să fie ocarte realmente fascinantă. Mai mult, despre ce ,,fericire” poate fivorba, de vreme ce perioada evocată cuprinde perioada sa de detenţie(1959-1964), Steinhardt fiind eliberat cu ultimul lot al deţinuţilorpolitici, ca urmare a graţierii acordate din dispoziţia lui GheorgheGheorghiu-Dej? Cum poate fi fericit un om cu un destin atât deaspru, condamnat şi torturat numai pentru vina de a fi un intelectual,personaj tragic care ar fi putut spune, precum Malraux, că ,,Istoriami-a traversat viaţa ca un tanc”? Răspunsul este relativ simplu:fericirea vine din acceptarea religiei creştin-ortodoxe de cătreneliniştitul Nicu Steihardt. Jurnalul fericirii este cartea unui destin şia unei biografii spirituale remarcabile. ,,Cine a fost creştinat de copilmic nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul.Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale69

fericirii”. ,,Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi odulceaţă.(...) Un simţământ de siguranţă absolută”. Creştinismul estereligia fericirii.Problema depăşirii ,,terorii istoriei” preocupă pe Steinhardt,ieşirea din universul concentraţionar presupunând apelul la treisoluţii lumeşti, accesibile oricui. Prima dintre ele îi aparţine luiSoljeniţân (Arhipelagul Gulag, volumul I): acceptarea deliberată şifără şovăire a morţii de către cei anchetaţi de instituţiile de represiunecomunistă. Renunţând la tot ceea ce are omul mai preţios, adicăviaţa, învinuitul nu mai are ce pierde, dispărând riscul cedării, alconsimţirii la denunţ, ceea ce îl face invulnerabil în faţa torţionarilor.Cea de-a doua soluţie aparţine lui Alexandr Zinoviev: neadaptarea lasistem de către zurbagiul sau vagabondul care nu e în câmpul muncii.Aflat la marginea societăţii, acestuia nu i se poate lua nimic, fiindimun la presiuni pentru că nu poate fi şantajat. Fiind liber şi sfidândsistemul, el îşi poate permite să spună cu glas tare lucruri pe care alţiinu-şi permit nici să le şoptească. În sfârşit, cea de-a treia soluţieaparţine lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski şi constă înatitudinea activă în faţa ,,terorii istoriei”: lupta îndârjită împotrivasistemului, care duce la întărirea propriului caracter. Când VladimirBukovski a fost convocat pentru prima oară la sediul K.G.B., elpovesteşte că nu a putut să doarmă toată noaptea, dar nu de teamă, cide nerăbdarea de a striga adevărul în faţa anchetatorilor; Steinhardtconsideră că nu s-au pronunţat niciodată cuvinte mai extraordinare înlume, apreciind la superlativ o astfel de atitudine curajoasă.Dar autorul Jurnalului fericirii alege o a patra soluţie: aceea acredinţei în Dumnezeu, care-i aduce în inimă liniştea sufletească decare are atâta nevoie, în fruntea cărţii sale alegând un citat dinEvanghelia după Marcu: ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”.Academicianul Eugen Simion numeşte cartea lui Steinhardt ,,jurnalulunei convertiri religioase”, regretând că nu l-a cunoscut maiîndeaproape pe subtilul său autor. Închisoarea nu-l abrutizează peNicu Steinhardt, ci îi şlefuieşte caracterul, oferindu-i o altăperspectivă asupra lumii şi determinându-l să preţuiască altfelomul: ,,Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină,dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale70

eznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; amintrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos,supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmispuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine, cât de mică; iesadmirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;ies împăcat; cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei,ba şi cu mine însumi”.Recunoscător poporului român pentru că l-a acceptat încredinţa sa religioasă, Steinhardt îi apreciază la superlativ mărinimia.Într-o vreme în care ni se aduc acuze grave faţă de evenimenteletragice ale începutului anilor ’40, poate că merită să cunoaştem şipunctul de vedere al lui Steihardt asupra acestei problemecontroversate: România, spune el, a fost ,,singura ţară aliată subinfluenţă germană în timpul celui de-al doilea război mondial, în careevreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitlerşi de oamenii săi; mărinimiei acesteia, a poporului român socotesc cătrebuie să i se răspundă cu simţăminte de ataşament şi gratitudine”.Am amintit despre aceste lucruri îndeobşte cunoscute pentru căpot fi întâlnite în cartea Nicolae Steihardt - Prin alţii în postumitate(Editura Helvetica, Baia Mare, 2002), cea de-a patra din seriaCaietele de la Rohia. Cel care a alcătuit şi îngrijit lucrarea,universitarul băimărean Florian Roatiş, nu a avut fericirea de a-lcunoaşte personal pe autorul Jurnalului fericirii, ceea ce nu l-aîmpiedicat să realizeze un act cultural de excepţie prin care săcinstească memoria celui care, urmând sfatul lui C. Noica, a devenitîn ultima parte a vieţii monah al mănăstirii maramureşene Rohia,împăcându-se astfel cu lumea şi cu sine însuşi. Personalitatea deexcepţie a scriitorului-călugăr capătă contur pregnant citind,,tetralogia” care îi este dedicată alcătuită de Florian Roatiş, toatecărţile apărând la editura Helvetica: volumul I - Nicolae Steinhardtsau fericirea de a fi creştin (1999); II - N. Steinhardt în amintireacontemporanilor (2000); III - N. Steinhardt în interviuri şicorespondenţă (2001). Volumul prezentat aici cititorilor revistei esteultimul apărut până în prezent, dar nu ştim dacă nu cumva FlorianRoatiş intenţionează să continue seria de volume dedicate unui spirit71

exemplar şi bulversant chiar şi după trecerea lui dincolo de celelumeşti.Editorul a selectat în acest volum o parte din textele publicateîn reviste pe parcursul unui deceniu despre cărţile postume aleomului şi eseistului N. Steinhardt. Florian Roatiş opinează cărecenzenţii grupaţi aici, plăcut surprinşi de şocul resimţit la contactulcu cărţile monahului de la Rohia, au alunecat în encomion, singuruldintre cei prezenţi în acest volum care prezintă o viziune critică fiindSergiu Al.- George, de altfel prieten şi coleg de temniţă cuSteinhardt. Nu credem că această viziune apolinică, luminoasădespre marele dispărut împietează receptarea la adevăratadimensiune a cărţilor sale, în definitiv singura măsură a valorii unuiautor. Suntem siguri că toţi aceia care au avut fericirea de a-lcunoaşte direct sau numai din cărţile lui nu au avut meschine gânduriascunse în a elogia monumentul de spiritualitate care a fost NicolaeSteinhardt, ei fiind oameni de bună intenţie.Abordarea critică a operei steinhardtiene s-a concretizat înultimul timp cu elaborarea unor lucrări de licenţă, de grad didactic şisunt în curs de elaborare teze de doctorat pe această temă. Dar,indiferent dacă sunt urmărite scopuri ştiinţifice sau doar plăcerea de acunoaşte opera lui Nicolae Steihardt, consultarea Caietelor de laRohia devine obligatorie. Seria editorială pe această temă îngrijită deFlorian Roatiş constituie un punct de referinţă peste care nu putemtrece fără a ne văduvi din punct de vedere spiritual. Lectura ei nupoate avea decât efecte benefice pentru toţi aceia, îndeosebi tineri,care ,,se mai caută” dorind un model de viaţă exemplar. Iar NicolaeSteinhardt este, cu certitudine, unul dintre acestea.Helis, revistă de cultură, Slobozia, Anul I, nr. 1, mai 200372

II. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC – ÎNCOTRO?Motto:,,Şcoala nu este bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine.”Grigore C. Moisil74

CATASTROFA PEDAGOGICĂ,,Mulţi dintre cei care slujesc – sau cred că slujesc – şcoalaromânească se vor mânia pe această carte şi-l vor ocărî pe autor.Prefer însă tăcerii laşe oprobriul (…) E o carte izvorâtă dinamărăciune şi nu din ură sau indiferenţă”.Aşa îşi începe avertismentul către cititor autorul lucrăriiCatastrofa pedagogică 44 , reputatul specialist în pedagogie IonNegreţ, universitar la catedra unei facultăţi cu profil militar dinBucureşti. Subintitulată sugestiv Explorări subiective asupradestinului şcolii româneşti la sfârşit şi început de mileniu, cartea sedoreşte a fi o radiografie lucidă a stării actuale a instituţiei noastre deînvăţământ. Nu avem cunoştinţă ca vreo altă lucrare similară apărutăîn ultimii ani să fi abordat aceste probleme acute şi presante pentrufiecare slujitor al şcolii. Desigur, cititorii revistei Tribunaînvăţământului au luat deja cunoştinţă cu unele dintre ideile întâlniteîn paginile acestei cărţi din serialul Şcoala românească la cumpătulvremii, serial urmărit – după semnalele şi informaţiile noastre – cumare interes pretutindeni în ţară. Nu ne propunem, de aceea, săfacem o recenzie a lucrării, mai degrabă intenţionăm să punctămcâteva dintre ideile care merită să fie actualizate.Perioada 1948-1989 a însemnat subordonarea completă a şcoliifaţă de regimul comunist. Dincolo de aspectele caracteristice uneisocietăţi atinse de maladia oncogenă, şcoala rămânea cel mai puţinatinsă de flagel, în condiţii grele învăţându-se, totuşi, carte.Explicaţia constă în aceea că, într-un astfel de tip de societate, şcoalaera singura şansă pentru tinerii noştri, conform dictonului ,,Ai carte,ai parte”. Autorul crede că dacă eroul de roman al lui LiviuRebreanu, ambiţiosul Ion ar fi fost desproprietărit, ar fi plecat la oraş,să înveţe carte. Rezultatul eforturilor unor generaţii împinse decondiţiile sociale spre şcoală a fost paradoxal: ,,Suntem astăzi una44Ion Negreţ, Catastrofa pedagogică, Editura Afeliu, Bucureşti, 1995.76

dintre neamurile cele mai cultivate ale Europei, condamnate lamoartea prin carte de către tătucul Stalin”.Explozia socială din decembrie ‘89 a pus cu acuitate pe tapetproblema reformei societăţii româneşti, de înfăptuirea căreia eraulegate speranţele noastre de mai bine. În aceste context, şcoala nuputea face excepţie. Ştiam că există cel puţin două domenii la care sepricepe tot românul: fotbalul şi agricultura. Ne-am convins căacestora trebuie să li se adauge şi un al treilea: cel al şcolii. Cu orâvnă demnă de o cauză mai bună au fost elaborate proiecte de legiale învăţământului de puzderia noastră de partide, de sindicate, chiarde asociaţii de locatari, de românii din diaspora sau de străini. Chiardacă reforma nu poate fi redusă la elaborarea cadrului normativ,acesta rămâne unul dintre vectorii ei directivi. Păreau a fi întrunitetoate condiţiile pentru a întemeia în România visul pleiadei marilornoştri dascăli interbelici: ,,o educaţie fără seamăn pe lume”. Dar n-afost să fie!Ideea de reformă a produs efecte hipnotice asupra românilorpost-decembrişti, oamenii şcolii fiind convinşi că aceasta va aducefericirea. Dar ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1990 încoace asemănat mai degrabă cu deschiderea sacului lui Eol, vânturiledezlănţuite stârnind anarhia, măsurile luate (multe insuficient fondatesau luate sub ,,presiunea străzii”) conducând la ceea ce arată însuşititlul cărţii: ,,catastrofa pedagogică”. Ion Negreţ nu se sfieşte să-şialeagă drept moto al unuia dintre capitole cuvintele lui GiovanniPapini: ,,Trecutul e groaznic, prezentul e dezgustător”. În loculvisatului festin descris de finalul fericit al basmului Cenuşăresei careşi-a regăsit condurul, la care urmau să benchetuiască toţi slujitoriişcolii româneşti, am avut parte de crunta dezamăgire produsă deconfruntarea dintre iluzii şi realitate.Efectele negative pe termen lung ale unor decizii luate înultimii ani sunt greu de anticipat azi. Şcoala este prima instituţiesocială care intră în contact cu viitorul, iar de bunul mers al acesteiaatârnă însuşi viitorul neamului românesc. S-a dovedit încă o datăcă ,,mai binele” este duşmanul binelui. Nu bunele intenţii sunt puseaici în discuţie, ci rezultatele concrete mult îndepărtate de celescontate. Deocamdată, conchide autorul, reforma se desfăşoară fără o77

minuţioasă examinare a stării de lucruri din şcoală (nu ştim prea binece trebuie reformat), fără o motivaţie clară (care sunt cauzele careobligă la măsuri de reformă), fără o finalitate limpede şi fără scopiriclare pe termene medii, dar Cassandra presimte că toate acestea arputea însemna ,,catastrofa pedagogică” de mâine…Sunt extrem de incitante observaţiile legate de aliniereaînvăţământului românesc la structura şcolii moderne de azi a lumiioccidentale. Sugestiile venite dinafară nu ne-au lipsit şi au fostprimite cu deferenţă chiar şi atunci când erau în vădită contradicţiecu realitatea, nu doar extrem de puţin măgulitoare. Cei veniţi de pealte meleaguri ne-au găsit jerpeliţi, năuciţi, înfometaţi şi au trasconcluzia că suntem şi proşti. În loc să obiectăm, le-am ţinut isonul,ba chiar ne-am luat în serios sperând că merită să ,,plecăm capetele”,dacă străinii se vor dovedi generoşi cu noi. Ion Negreţ recunoaştefără rezerve că ar fi bine ca şcoala românească să intre în armonie custructurile europene, fiecare din părţi dând şi primind la rândul eiceea ce are mai bun. Dar cum poţi rămâne indiferent aflând căUNESCO solicită un studiu asupra însuşirii scris-cititului în România(?!?), pornind de la ipoteza stranie pentru oricare dintre noi: potelevii români care frecventează şcoala să înveţe să scrie şi săcitească? Să fi crezut oare propunătorii studiului că românii tocmaiau coborât din copac şi nu există certitudinea că sunt apţi de a seiniţia în cultură, că ei sunt în postura fetiţelor Amala şi Kamala,găsite în India după ce ani buni au crescute în pădure de haite de lupi,având astfel mari dificultăţi de socializare? Ce mai este de spusatunci când un important organism financiar susţine deschis prinexperţii săi că ,,sistemul de învăţământ din România nu atingestandardele de performanţă ale CEE şi OECD”? 45 . Când şi cum auconstatat ei acest lucru? Care sunt acele standarde deperformanţă? ,,Cel bogat se crede, bineînţeles, şi mai deştept”,conchide cu amărăciune autorul. Şi atunci apar întrebările: şcoalaromânească de azi e cu adevărat bolnavă? Sau e doar ,,bolnavulînchipuit?”45CEE - Comunitatea Economică Europeană; OECD (Organization for EconomicCo-operation and Development) – Organizaţia pentru Cooperare Economică şiDezvoltare.78

Am auzit, nu rareori, opinia că rezultatele elevilor români,,olimpici” internaţionali, care au învins la destule discipline chiar ,,laei acasă” elevi din ţări mult mai dezvoltate economic, nu suntrelevante pentru şcoala şcoala noastră, românii fiind ,,dopaţi” printr-opregătire suplimentară intensivă (ca şi cum ceilalţi ar fi fost aduşi laconcurs direct de pe stradă!). Chiar dacă luăm argumentul în serios,pot fi ridicate alte întrebări: cum se face atunci că elevii noştri care n-au făcut niciodată parte din loturile olimpice şi au plecat cu familiilelor în Occident au fost înscrişi în şcolile de acolo în clase cu un ansau doi mai avansate decât cele din România? Cum explicăm faptulcă mulţi dintre licenţiaţii noştri plecaţi din ţară cu speranţa realizăriiocupă catedre universitare în centrele culturale de mare tradiţie dinEuropa occidentală ori de peste Ocean? Cine ar putea spune, cu mânape inimă, că elevii şi profesorii noştri sunt mai slab dotaţi din punctde vedere intelectual decât omologii lor din străinătate, pentru a sepermite aceste calificative cel puţin deranjante? Care sunt atunciacele ,,standarde de performanţă” pe care nu le pot atinge elevii şiprofesorii din România? În virtutea cărui fapt ne-am trezit – fără voianoastră - în postura de eterni examinaţi, în vreme ce alţii de aiurea îşiarogă calitatea de examinatori exigenţi doar pentru că aparţin vreuneiţări occidentale?Abordând direct şi tranşant problemele şcolii, lucrareaCatastrofa pedagogică nu-şi propune teoretizări şi nici soluţiidefinitive. Cu siguranţă, ideile exprimate într-un stil polemic vorderanjante pentru mulţi dintre aceia care, într-un fel sau altul, aulegături cu şcoala. Rămâne al latitudinea fiecăruia dacă este sau nude acord cu opiniile, de multe ori incomode, exprimate în aceastăcarte. În ceea ce mă priveşte, mi-am adus aminte lecturând-o de unadintre reflecţiile protagonistului celebrului roman 1984 al lui GeorgeOrwell: ,,Cele mai bune cărţi sunt cele care îţi spun ceea ce ştiaidinainte”…Mai 199679

CUNOAŞTEREA DIRECŢIEIProces sinuos şi complex, reforma învăţământului românesc dăsemne evidente de situare într-un punct de impas. Caracterizateadesea prin sintagma ,,alinierea la ţările occidentale”, direcţia şisensul acesteia par a ţine mai degrabă de o odisee al cărei grad sporitde indeterminare alimentează scepticismul multora dintre noi.Concept vag, ,,Occidentul” poate să însemne atât Franţa sau Anglia,cât şi - în egală măsură – Italia, Germania sau S.U.A., ţări ale cărorsisteme de instruire şi educare cunosc diferenţe notabile. Plecând dela premisa (discutabilă) că învăţământul nostru nu corespunde,,standardelor lumii civilizate”, pentru care dintre posibilele modeleoccidentale optăm? Încotro ne îndreptăm? Ce rezultate suntpreconizate? Există garanţia realizării pasului înainte? Vom aveaoare mari surprize privitor la decalajul eventual dintre aspiraţii şiefectele concret ce se vor obţine? Un sondaj sociologic efectuat înrândurile cadrelor didactice din întreaga ţară ar arăta că se ştiu puţinelucruri despre mersul reformei, că nu există certitudinea superiorităţiimodelelor străine faţă de modelul de învăţământ românesc, că nuexistă unanimitate în a vedea în sistemul nostru doar o ,,copiecosmetizată” a tipului de învăţământ sovietic, cu atât mai mult cu câtacesta este departe de a fi un învăţământ slab sau mediocru etc.Restructurare a unui nou mod de gândire şi acţiune, este greude crezut că reforma are şanse reale de reuşită în absenţa adeziuniicelor aflaţi în situaţia de a o transpune efectiv în practică: slujitoriişcolii. Uitarea sau neglijarea acestui aspect pot conduce la un boicottacit prin neimplicare, reacţie aproape normală la ştiutele ,,sarcinivenite de sus” ale partidului unic de altădată. Şi atunci, se puneîntrebarea: în ce măsură sunt cadrele didactice cucerite de ideilereformei? Altfel spus, sunt acestea dispuse să treacă fără rezerve lamaterializarea ei? Prinşi în vârtejul unei existenţe cotidiene cenuşii,preocupaţi de sâcâitoarele dar presantele necesităţi ale vieţii noastreatât de impregnate de materialitatea care ne ţine închişi în cadrul unuiorizont îngust, ne vine greu să privim departe. Este greu să ceri unor80

oameni a căror grijă prioritară este supravieţuirea de pe o zi pe alta sălupte pentru idealuri ce presupun gând slobod şi fără apăsare.Ne dorim cu toţii un învăţământ superior celui pe care îl avempână în prezent. În absenţa unor elemente cuantificabile, mă îndoiesccă învăţământul nostru se situează sub nivelul celui occidental, chiardacă dotarea noastră materială este departe de cerinţele actuale.Impresionat de gradul de pregătire al elevilor noştri, anticipat în ţarade baştină a fiind specific ,,republicilor bananiere”, un profesorfrancez ne mărturisea nu demult că ,,în condiţiile date,dumneavoastră, profesorii din România, sunteţi adevăraţi eroi”.Prezentate in mass-media drept ,,calul troian” capabil să destrameinerţia de care dau dovadă instituţiile şcolare româneşti, celecâteva ,,implementări” ale unor pedagogii de tip german sau elveţianstârnesc mai degrabă o ridicare din umeri decât un exemplustimulativ. Oare asta să însemne reforma? Riscăm un experimentpedagogic la nivel naţional? Ne vom convinge pe viu de adevărulproverbului ,,Mai binele este duşmanul binelui”?Dincolo de schimbările legate de programă sau manuale,reforma ar trebui să înceapă cu analiza activităţii didactice a fiecăruiadintre noi. Va trebui să avem tăria de a ne recunoaşte minusurile şide a acţiona prin efort, migală şi rigoare liber consimţite pentruoptimizarea procesului instructiv-educativ. Dar, în lipsa unui răspunsclar la întrebarea ,,Învăţământul românesc: încotro?”, bâjbâielile vorpersista, stârnind nesiguranţă şi derută. O schimbare de dragulschimbării nu are cum să stârnească entuziasmul.Considerat cândva pionier al şcolii noi, humuleşteanul Creangă,ca pedagog, nu simbolizează nici un principiu; el - opinează GeorgeCălinescu în monografia pe care i-a dedicat-o - e ,,un dascăl de laţară cu mult bun simţ şi cu talent care întreabă în dreapta şi în stângacu multă râvnă şi face tot cum îl taie capul”. Putem să considerămexemplul ca pilduitor în situaţia dramatică în care suntem puşi săoptăm, având conştiinţa poverii responsabilităţii pentru viitorul şcoliiromâneşti? Exprimându-ne teama de a nu reedita cunoscuta poveste aîmprumutului ,,formelor fără fond”, credem că soluţia se poate ividoar pe solul realităţilor noastre. O reevaluare obiectivă a81

învăţământului românesc din ultimele decenii făcută în acest scop mise pare a fi mai mult decât necesară şi se impune de la sine.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 46, 14 noiembrie 199482

CARE ESTE DIMENSIUNEA REALĂ A REFORMEIÎNVĂŢĂMÂNTULUI?Schimbările presupuse de reforma învăţământului românescsunt mai mult decât necesare. Poate că ar trebui spus răspicat căacestea urmează să fie făcute nu pentru obţinerea vreunei atitudiniaprobatoare din partea altora din afară, ci pentru a răspunde unorimperioase cerinţe interne. Vectorii reformei sunt impuşi derealităţile noastre. Nu ne poate fi indiferent faptul că tinerii românicare au posibilitatea să-şi continue studiile sau chiar să se angajeze înOccident sunt, în general, cotaţi ca fiind bine instruiţi, dar trebuie săavem permanent în vedere faptul că prioritatea noastră absolută oconstituie pregătirea propriei forţe de muncă. Conform dictonuluibiblic, întotdeauna ţi-e mai aproape cămaşa decât haina…Cu certitudine, o reformă presupune imense resurse financiare.Departe ca bugetul de stat să-şi reverse cu dărnicie cornul abundenţeiasupra şcolii, nici nu se întrevăd semnale că lucrul acesta s-ar puteaproduce curând. E greu să realizăm modernizarea învăţământuluinostru în absenţa mijloacelor necesare. Material sau de altă natură,orice ajutor primit dinafară este bine primit. Nu este vorba dereiterarea exclusivistă a vehiculatei doctrine interbelice ,,prin noiînşine”, dar nici de respingerea ei apriorică. Vrând sau nevrând, vatrebui să încercăm să devenim eficienţi realizând maximum cuposibilităţi materiale mai mult decât modeste.Nu putem şi nu avem dreptul să neglijăm experienţa altora înmaterie de învăţământ. Închiderea în dosul unui ,,zid chinezesc” nearfi realmente fatală. Dar tendinţa de minimalizare a tot ceea ce s-arealizat la noi dă impresia că în spaţiul nostru geografic şi de sufletnu s-ar fi produs, în ultimele decenii, idei pedagogice care să merite,cât de cât, atenţia. Am fost convins întotdeauna că am avut şicontinuăm să avem pedagogi de valoare. Dar specialiştii noştri de azine-au rămas datori în multe privinţe. Deplasările lungi şi numeroasefăcute de aceştia în străinătate în scopul declarat al reformei nu par săfi avut rezultatul scontat. Sau, cel puţin, asta suntem lăsaţi să84

înţelegem noi, cei aflaţi nemijlocit în vârtejul schimbărilor. Ar fi fostnormal ca revistele de specialitate şi, cu atât mai mult, Tribunaînvăţământului să publice rezultatele la care s-a ajuns. S-ar fi pututargumenta în paginile lor despre virtuţile sau carenţele sistemeloroccidentale la care ne raportăm permanent. Chiar contradictorii,opiniile specialiştilor pe probleme de învăţământ ar fi avut darul săincite oamenii şcolii din întreaga ţară la luări de poziţie într-o direcţiasau alta. Şansele de a găsi o soluţie optimă sunt mai mari dacănumărul acelora care consideră că au ceva de spus este mai ridicat.Dar, până acum, aşteptările ne sunt înşelate. Departe de mine gândulcă specialiştii noştri – din cercetare sau nu – ar ocoli spinoaseleprobleme ale reformei. Se uită însă cât de importanţă este informareaoamenilor şcolii asupra acestor demersuri, în condiţiile în caresuccesul reformei depinde, în primul rând, de aceia chemaţi s-oaplice.E păgubitoare prejudecată să vedem în oamenii aflaţi la catedrăsimpli ,,practicieni”, oarecum îndepărtaţi de teoria pedagogică. Înpaginile acestei reviste au fost consemnate apariţiile a diverse lucrăride specialitate pe diferite domenii şi niveluri de învăţământ având caautori colegii noştri din întreaga ţară. Creativitatea nu are barieregeografice, putând fi la fel de bine întâlnită în şcolile de pe întregteritoriul României, de la Arad la Constanţa, de la Baia Mare laGiurgiu. Dascălii buni şi pasionaţi de meseria lor au căutatîntotdeauna să modalităţile adecvate de realizare a unor lecţii reuşite,fără să aştepte indicaţii ,,de sus”. Aceştia constituie una dintegaranţiile reformei în care suntem angrenaţi. Într-o perioadă deconfuzie şi nesiguranţă, ei reprezintă o certitudine.Mărturisesc că nu cunosc dimensiunea reală a reformei, deşiîncerc să-i intuiesc dimensiunea şi complexitatea. Ce modelpropunem? Dispunem de mijloacele necesare realizării unui scop atâtde ambiţios? Care sunt priorităţile de moment? Ceea ce se întâmplăacum ne duce cu gândul la versurile lui Camil Petrescu din ciclul derăzboi Marş greu: ,,Nu ştim / Nici unde mergem, Nici unde negăsim”. Când vom putea exclama şi noi, asemenea anticilornavigatori greci ai mărilor, ,,Bucuraţi-vă, se vede pământul!” Cine nepoate oferi mai mult informaţii despre reformă? Dorim un răspuns la85

aceste întrebări şi la multe altele similare, pe aceeaşi temă, care aufost sau pot fi puse. Până le vom afla, nu ne rămâne decât săîncercăm să ne facem cât mai bine datoria la catedră. Reuşitareformei depinde de fiecare din noi.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 346, 10 septembrie199686

RĂSPUNZÂND NEVOILOR PROPRII: MODELULEUROPEI - DE LA SEDUCŢIE LA COMPATIBILIZAREMult discutata reformă a învăţământului românesc actual sedovedeşte un proces de durată, orientat cu faţa spre viitor. Încercămsă descifrăm azi trăsăturile distinctive ale României de mâine şicăutăm să detectăm coordonatele esenţiale ale şcolii româneşti depeste ani. Avem nevoie de o prognoză realistă, lucidă asupra a ceeace va însemna viitorul nostru, deşi ştim că în plurideterminatuldomeniu social gradul de anticipare are un coeficient de probabilitatemult mai ridicat decât în alte domenii abordate de ştiinţă. Ne vinegreu să schiţăm, fie şi în linii generale, trăsăturile societăţii româneştide peste un deceniu, fiindu-ne mai la îndemână să prezicemreapariţia cometei Halley pe cer. Mai mult ca oricând însă, filosofianoastră socială trebuie să se încumete să rişte o prognoză, în funcţiede care să ne putem organiza activitatea noastră didactică prezentă şiviitoare. Oricâtă inerţie ar dovedi în această tentativă de schimbare,şcoala nu se poate sustrage unor comandamente sociale.Obsedanta preocupare de a ne ,,alinia” la standardele şcoliloroccidentale de azi este, până la un punct, explicabilă. Învăţământuluiromânesc al ultimelor decenii i-au fost imputate toate păcateleposibile: închistare sau chiar dogmatism, exces de informaţie îndetrimentul laturii formative, supraîncărcarea elevilor şitransformarea acestora în recipiente a ceea ce ,,magister dixit excathedra”, lipsa de stimulare a creativităţii ori de participare la actulpropriei lor instruiri etc. Trecându-le în revistă, te simţi îndemnat săte întrebi dacă, în toată această perioadă atât de blamată actualmente,pot fi trecute şi realizări cât de cât notabile. Judecând după acuzeleaduse, se pare că nu. Uităm că, în cultură, progresul presupune nudoar discontinuitatea sau ruptura, ci şi o necesară continuitate, ştiutulraport dintre tradiţie şi inovaţie. Avem senzaţia că, în procesulreformei, ni se cere să facem ,,tabula rasa” din tot ceea ce ştiam.88

Dacă toate metodele noastre de predare şi învăţare, teoriilepsihopedagogice studiate şi aplicate sunt perimate, recurgerea lamodelele străine care prezintă destule avantaje pare firească. Curiscul de a uita, iarăşi, că ele au fost ,,croite” după realităţile şinevoile specifice ale altor ţări.În paginile acestei reviste (Tribuna învăţământului N.N.) aufost emise suficiente opinii cu privire la drumul pe care trebuie să-lurmăm. Seducătoare în sine, modelele occidentale ne sunt prezentateca superioare posibilelor variante romaneşti. Voci autorizateconsideră că Germania ne oferă modelul optim de învăţământ pe carear trebui să-l preia România. Nu avem dreptul să ne îndoim decalităţile acestui sistem de învăţământ, probate, de altfel, la el acasă,dar nici nu ne putem reprima întrebarea: va avea România de mâinecaracteristicile distinctive ale Germaniei de azi, cu o dezvoltareeconomică echilibrată şi un nivel de trai de invidiat? Răspunsul pecare-l sugerează analiza realităţilor noastre este, mai degrabă, unulnegativ. În România, industria nu mai pare a fi la modă, ca şi destulealte sectoare economice. Situaţia metalurgiei şi a metalurgiştilor edeparte de a fi roză. Petroliştii şi minerii îşi subţiază rândurile îndetaşamentele lor muncitoreşti căzute în desuetudine. De zootehniştinu avem nevoie. Şi atunci, care va fi domeniul în care noi, cadreledidactice, vom pregăti tinerii care trebuie să se poată integra cât maiarmonios în societatea de mâine?Se afirmă adesea că ar trebui să ne reamintim de condiţianoastră interbelică de ,,grânar al Europei”, că vocaţia noastră a fostagricultura şi, ca atare, ar trebui să ne întoarcem la ceea ştim săfacem mai bine. Să fie aceasta soluţia de viitor? Iată însă ce scriarelativ recent unui săptămânal bucureştean un inginer român stabilitîn Germania: fără industrie, o ţară nu poate niciodată să-şi ridicenivelul de trai. Cu zece milioane tone de grâu produse de 50.000 deagricultori români, am putea câştiga pe piaţa externă circa douămiliarde de dolari. Firma germană de automobile Volkswagen vindeanual (1992) de 32 de miliarde de dolari, folosindu-se de 119.000muncitori. Calculele productivităţii pe om sunt relevante : 4000 $ lanoi, 327.731 la concernul amintit, germanii fiind de peste 82 de orimai productivi! Ca să obţii asemenea rezultate, e nevoie de o89

pregătire profesională adecvată de care învăţământul nu poate fistrăin. Şi exemplul ar trebui să ne dea de gândit.Mi se poate imputa că o atare viziune asupra rostului şcolii -acela de pregătire a forţei de muncă - este îngustă şi a fostcaracteristică regimului anterior lui decembrie ’89. Semnatarulacestor rânduri este însă convins că oamenii sunt mai mult decâtsimple mărfuri de pe piaţa muncii, că nu trebuie să vedem în eleviinoştri de azi doar pe viitorii angajaţi şi că pregătirea lor urmăreştedezvoltarea plenară a propriei lor personalităţi. Mă număr printreaceia care consideră că învăţământul românesc trebuie să răspundăprioritar nevoilor de mâine ale societăţii proprii, mai degrabă decâtun mimetism de circumstanţă. Compatibilizarea cu alte sisteme deînvăţământ, firească şi inevitabilă astăzi, ar trebui urmărită mai multîn funcţie de interesul naţional. Avem un sentiment de satisfacţiecând foştii noştri elevi care şi-au încercat şansele în străinătate auputut să se realizeze în ţări precum Suedia, Franţa ori S.U.A., deşifenomenul este parte constituantă a ceea ce se numeşte ,,brain drain”(exodul creierelor). Este România atât de bogată încât să-şi permităsă pregătească forţă de muncă gratuită şi calificată pentru alţii? S-avorbit şi despre avantajul pe termen lung pentru ţară pe care ar puteasă-l aducă penetrarea tinerilor români în structurile economice aleţărilor occidentale. Până atunci însă, constatăm că devenim tot maisăraci, inclusiv spiritualiceşte, prin neputinţa de a pune la lucru la noiacasă propriile inteligenţe. Păcat, mare păcat…Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 429, 14 aprilie 199890

DEMNITATEA PROFESIEIÎntr-o societate românească ,,de tranziţie” bulversată de mişcărivizibile ori subterane, învăţământului pare a-i fi rezervată, dacă nupostura de Cenuşăreasă, atunci pe aceea la fel de puţin invidiată derudă mai săracă. Obişnuiţi ani în şir cu ideea că ,,sectorul productivare prioritate”, constatăm că optica actuală asupra slujitorilor şcolii însocietate – în pofida unor declaraţii oficiale de bune intenţii – nu s-aschimbat prea mult.Nefăcând parte din rândurile unor sectoare ,,strategice” precummineritul, transporturile, telecomunicaţiile ori producţia de energieelectrică, în care personalul este remunerat mult deasupra mediei peţară, învăţământul trebuie să se mulţumească cu umila condiţie de,,bugetar” mereu uitat la urmă, reflex nedorit al regimului anterior luidecembrie ’89, care teoretic proclama şcoala instituţie de avangardă,dar în realitate stabilea o cu totul altă ierarhie valorică.Ştim că egalitarismul este o utopie – frumoasă ca orice utopie -,că diferenţele dintre diversele sectoare exprimă contribuţia diferităvaloric adusă de fiecare dintre noi, dar asta nu mă poate împiedica săconstat că raporturile apar ca net distorsionate în defavoarea noastră.Cum să rămâi indiferent descoperind că, înafara unor salarii de treisau patru ori mai mari decât acelea din învăţământ, unii dintreconcetăţenii noştri beneficiază legal de o multitudine de facilităţidoar visate de alţii, precum gratuitatea transportului personal, diversealte servicii gratuite sau supuse unor tarife simbolice, dreptul decumpărare a mărfii din producţie proprie la preţuri modice? Caresunt atunci avantajele noastre, cei care am îmbrăţişat profesia dedascăl? Cum să nu fii consternat aflând că, în alte sectoare, muncapoate fi – în anumite condiţii – dublu plătită, în vreme ce înînvăţământ orele suplimentare sunt dublu…impozitate? Să înţelegemcă noi, dascălii, reprezentăm categoria pe care un coleg dobrogean onumea inspirat ,,oameni ai semi-muncii sau ,,semi-oameni aimuncii”?92

Privind adevărul în faţă, trebuie arătat că prestigiul social alcadrelor didactice s-a erodat prea mult pentru a privi acest fenomencu detaşare olimpiană. Teoriile economice afirmă că mărimeasalariului este serios influenţată de vectorul cheltuieli pentruformarea sau calificarea forţei de muncă; judecând după acestcriteriu, oamenii de serviciu din anumite sectoare productive seformează mai greu decât cadrele didactice, de vreme ce salariile lorsunt sensibil mai ridicate. Dar, admiţând o asemenea stare de fapt, seajunge la o răsturnare a unor valori consacrate prin tradiţie: de ce săstudiezi ani buni pentru a deveni cadru didactic, de vreme ceînţelepciunea proverbului românesc ,,Ai carte, ai parte” devine lipsităde conţinut, iar avantajele materiale nu derivă automat din nivelul depregătire? Să ne mai mirăm atunci că unii dintre foştii absolvenţi ailiceelor noastre deveniţi studenţi la universitate renunţă la studii înfavoarea unor domenii lucrative care să le aducă în scurt timpcâştiguri substanţiale?Viaţa cotidiană şi statutul actual de dascăl ne obligă sărecunoaştem că avem o condiţie socială mai mult decât modestă şi neîncălzeşte prea puţin faptul că şi alţi oameni de cultură neîmpărtăşesc soarta. Cărţile, exponente culturale accesibile altădatăoricui, au devenit tot mai scumpe, iar achiziţionarea lor se transformăîntr-un lux. Ne putem închipui un cadru didactic despărţit de aceastăsursă esenţială prin bariera preţurilor exorbitante ce limiteazădramatic accesul la cultură? Din păcate, prozaismul vieţii este maiputernic decât orice închipuire şi ne prezintă o realitate ce ucidevisele. Din lipsa, devenită banală, a fondurilor băneşti, puţini dintrenoi şi-au putut permite o vacanţă dorită şi meritată la munte sau lamare. Cea mai mare ruşine pentru cineva, scria un eseist spaniol, esteruşinea de a fi sărac.Fără intenţii de lamentare, demersul meu s-a dorit acum opledoarie lucidă pentru statutul şi demnitatea oamenilor de la catedră,intraţi prin forţa împrejurărilor într-un nedorit şi, sperăm, momentancon de umbră. Merităm altceva decât poziţia inferioară în caresuntem situaţi în ierarhia socială valorică, deşi probabil că societateanu ne poate oferi momentan mai mult. Nu suntem doar beneficiari aceea ce se realizează în sectoarele economice, aşa cum greşit se93

consideră adesea, dimpotrivă, creăm noi înşine valori prinpregătirea oamenilor utilizaţi în toate celelalte domenii de activitate,lucru ce trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul. Nu cred cătrebuie să se ajungă neapărat la modalitatea revendicativă extremă agrevei pentru a ne dobândi drepturile, dar trebuie să ne exprimămrăspicat punctul de vedere prin dialoguri constructive, ministerul despecialitate având datoria morală de a le susţine pe lângă forurilediriguitoare. Până acum, cadrele didactice şi-au probat patriotismulprin muncă, pasiune şi competenţă, oferind mai mult decât au primit.Dar în viaţă nu se trăieşte doar cu idealuri!Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 43, 25 octombrie 199394

COMPETENŢA GENERATOARE DE AUTORITATELumea şcolilor noastre de azi nu a fost ocolită de febraschimbărilor postelectorale. În acest microunivers social complex seaşteaptă transformările pozitive, iar speranţele noastre, ale tuturorslujitorilor catedrei nu pot fi dezamăgite. Cei investiţi să ne conducădestinele trebuie să merite încrederea noastră.O privire lucidă ne arată că oamenii de valoare dinînvăţământ au fost aceiaşi dintotdeauna. Ei nu au apărut din neant,pentru că nu sunt rodul unor schimbări politice conjuncturale. Îmivine greu să cred că un bun profesor de matematică, română orifizică nu a putut să se afirme până acum pe alte considerente decâtcele care ţin de competenţă şi pasiune. Nu văd cine l-ar fi pututîmpiedica să se ţină la curent cu noutăţile din domeniul său, culiteratura psihopedagogică necesară, să realizeze lecţii de calitate princare să se impună în conştiinţa elevilor, a colegilor de cancelarie ori asemenilor săi. Îmi întemeiez opinia pe cunoscuta învăţătură: cel carevrea să facă ceva găseşte mijloace, acela care nu vrea să facă cevagăseşte scuze. Este adevărat, scuzele pot fi găsite ceva mai uşor.Cadrul didactic bine pregătit şi ataşat nobilei sale profesii a putut găsimodalităţile eficiente de a se face remarcat. Uneori, înfruntândadversităţi nemeritate, ştiut fiind că doar în pomii încărcaţi de rod searuncă cu pietre.Cei care au ,,tras” tare pentru şcoală până acum, o vor face şide aici înainte. Pe ei se bazează învăţământul nostru, aşa cum s-abazat întotdeauna. Caracterele nu se schimbă după bătaia vântului. Pecei dispuşi să muncească bine nu-i sperie exigenţele ridicate deprocesul instructiv-educativ. Ei sunt greu de înlocuit. Veleitarii pot,,face valuri” pentru scurtă vreme, dar n-au cum să le fie egalivaloric. Simpatiile sau antipatiile politice nu pot conferi automatprestigiul didactic râvnit de toţi aceia care oficiază la catedră. Cândnu faci rabat de la propria-ţi activitate, când ai conştiinţa faptului că96

trebuie să laşi ceva în urma ta, nu poţi să nu culegi - mai devreme saumai târziu - roadele unei munci în care ai investit trudă şi speranţă.Poate că n-ar strica să ne amintim de reflecţia aşternută pe hârtie şiadresată în urmă cu câteva secole lui Voltaire de către Frederic celMare: ,,Datoria mea îmi este Dumnezeul suprem”. Dacă tot serealizează schimbarea, atunci apelul la aceia care întrunesc calităţilemanageriale şi profesionale este binevenit.În fruntea şcolii trebuie să se găsească oameni de mareprobitate, capabili să se impună în colectivul didactic prin autoritateape care ţi-o conferă profesionalismul, etica, exigenţa faţă de sine şifaţă de ceilalţi. Mai mult decât oricând, criteriul esenţial depromovare în funcţiile de răspundere trebuie să fie competenţa.Valoarea didactică nu poate trece în plan secund prin raportare lapartizanatul politic.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 367, marţi 4 februarie199797

,,N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE”…Ne-a vizitat un om de cultură de origine română stabilit de maibine de patru decenii în Occident. Şi-a făcut studiile superioare înRomânia, le-a refăcut într-o ţară europeană de reputată cultură unde aobţinut şi un doctorat, a îmbrăţişat o vreme cariera universitară,având prilejul de a fi chemat să conferenţieze pe numeroasemeridiane ale globului, din America până în Australia, iar astăzi,pensionar fiind, ţine cursuri de franceză la unul dintre colegiilelondoneze. Mărturiseşte că, de câte ori revine în ţară, o face cuemoţie şi nostalgie. Cadru didactic el însuşi, a dorit o întâlnire desuflet cu elevii liceului nostru – pe care i-a descoperit a fi binepregătiţi şi cu o tonică maturitate de gândire -, dar şi cu colectivulprofesoral care-i instruieşte şi educă.Prelungită vreme de câteva ceasuri în cancelarie, discuţia cudascălii nu putea să ocolească spinoasa problemă a învăţământului,cunoscută de toţi interlocutorii din interior. ,,Şcoala româneascăinterbelică – nea spus oaspetele nostru – a fost una de excepţie,probabil cea mai bună din Europa. Judecând după rezultate, chiaractualul sistem de învăţământ mi se pare unul de aleasă ţinută”. Poatecă dumneavoastră aşa vedeţi lucrurile, i s-a replicat, dar nouă mereuni se repetă că suntem departe de standardele europene nu doar înceea ce priveşte dotarea materială, ci şi în aceea a zestrei culturale,soluţia fiind reforma şcolară, de altfel preconizată. Credeţi cămodelul englez ar putea fi panaceul visat? ,,Căutările sunt fireşti şinimeni nu a găsit până acum un sistem ideal; dar, dacă lăsămdeoparte dotarea materială, nu cred că Marea Britanie are unînvăţământ general mai bun decât România. Acesta a fost exemplarpentru secolul trecut, dar astăzi cerinţele sunt altele şi britanicii înşişise gândesc la modernizarea sa”. Atunci cum se face că licenţeleacordate de instituţiile de învăţământ superior din România nu aurecunoaştere internaţională? Nu constituie asta o dovadă că licenţiaţiinoştri sunt insuficient pregătiţi pentru domeniile lor despecialitate? ,,Nici vorbă de aşa ceva! Problema are conotaţie98

politică, occidentalii luându-şi măsurile de precauţie în faţa posibileiemigrări a licenţiaţilor din estul Europei. Ştiaţi că o sută patruzeci decatedre de limbi romanice ale unor universităţi din întreaga lume suntocupate de profesori titulari de origine română, sau că matematicieniiformaţi în România sunt foarte bine cotaţi în S.U.A.? Dacăînvăţământul românesc are atâtea deficienţe, cum se face că eleviiemigranţi în Vest sunt înscrişi la clase cu câţiva ani superioare celordin ţara de origine?”Mi-am amintit de această discuţie acum, când sistemul nostrude învăţământ se află la o răscruce de drumuri. Ne întoarcem laînvăţământul românesc interbelic pentru a reînnoda o tradiţie curezultate strălucite cândva? Manifestăm totală deschidere spre altemodele europene, după un hipercitricism faţă de învăţământulromânesc de după 1948? În primul caz, n-ar trebui să uităm căsocietatea a păşit înainte cu peste o jumătate de secol; în celălalt caz,iată că un posibil model european pare mai fisurabil decât la primavedere.S-a spus că reforma trebuie să înceapă cu înşişi educatorii.Principial, aşa stau lucrurile, fiind greu de crezut că modernizareaînvăţământului se poate face fără oameni care să cunoască temeinicceea ce îi învaţă pe alţii. Dar ce înseamnă un cadru didactic binepregătit? Răspunsul la această întrebare necesită în prealabilrăspunsul la o altă întrebare: ce trebuie să ştie sau să facă elevii noştridupă absolvire? Nu putem aprecia în ce măsură profesorul şi-aîndeplinit sarcina, dacă nu ştim ce anume urmăreşte el. Ştim ceanume va pretinde societatea de mâine de la elevii noştri de azi?Paradoxul educaţiei - arăta un pedagog polonez contemporan - constăîn a învăţa azi, cu mijloace de ieri despre ceea ce va fi abia mâine. Cemeserii am putea recomanda acum, într-o lume aflată în continuăschimbare? Cum ar trebui realizată reforma învăţământuluiromânesc? Cine se încumetă să susţină cum va arăta societateanoastră de mâine, pentru a şti în ce constă reforma începută azi?Soluţionarea problemei poate veni doar din frământările tuturoracelora care slujesc învăţământul acestor locuri, fără obsesiva teamăa modului cum vom fi judecaţi dincolo de graniţele ţării, păstrândlucrurile bune ale învăţământului românesc din ultimele decenii, atât99

de supus observaţiilor acide, mergând până la nihilismulprezumptivei ,,Siberii culturale”, care ar fi fost specifică perioadeisocialiste. Dacă n-am fost contemporani altora din punct de vedere alnivelului material, e greu să nu vedem că nu avem de ce să ne facemcomplexe culturale. Să fie o deficienţă faptul că elevilor noştri li s-acerut la şcoală mai multă carte ca prin alte părţi?Căutări, căutări…Când există dorinţa de schimbare, vor veni şiaşteptatele transformări despre care avem azi doar o vagă idee. Câtdespre rezultat, n-ar fi rău să nădăjduim, asemenea hâtrului Creangă,că ,,n-ar fi rău să fie bine!”Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 7, 14 februarie 1994100

101

ETICA, DINCOLO DE SIMPLUL DEZIDERATDacă învăţământul a avut întotdeauna şi o dimensiunepragmatică, răspunzând unor comandamente sociale, puţine suntdisciplinele care să fie resimţite cu mai multă stringenţă în programade azi a liceelor noastre decât etica. Etapă definitorie pentruformarea personalităţii umane, adolescenţa presupune cunoaşterea şiasimilarea marilor valori umaniste, inclusiv a reperelor morale lacare tinerii trebuie să se raporteze şi să le urmeze în viaţă, fiind uşorde intuit consecinţe nefaste ale absenţei acestora pentru conduita lormorală viitoare.Proces social complex de mare amplitudine şi profunzimeînceput în urmă cu doisprezece ani, “tranziţia la economia de piaţă” amarcat dispariţia unei lumi şi prăbuşirea tablei de valori care areprezentat-o, inclusiv a valorilor morale. Naşterea noii lumi estedificilă şi mult mai îndelungată decât se sconta iniţial, iar schimbărilestructurale au generat fenomene negative care par a fi (şi sunt)scăpate de sub control. Violenţa, drogurile, traficul de carne vie,delincvenţa juvenilă au intrat deja în existenţa noastră cotidiană prinintermediul mass-media autohtone şi ajung să fie privite ca ofatalitate. Bădărănia, trivialitatea şi lipsa bunului simţ manifestate pestradă, în arenele sportive ori în locurile publice nu mai surprind penimeni. Libertatea de expresie şi comportament au căpăta maidegrabă accente de libertinaj, inclusiv în mediile noastre deinformare, înjurătura neaoş românească, fără reticenţe, fiindconsiderată expresia libertăţii de exprimare câştigate prin revoluţie.Nu cred că regretă cineva cenzura de altădată, dar ne întrebăm undeeste autocenzura realizatorilor de programe mediatice, care ar trebuisă reflecteze asupra impactului produs asupra publicului tânăr.Dureros ni se pare faptul că am început să ne obişnuim cu răul şi ampierdut măsura, care ne-a caracterizat întotdeauna. Cum instituţiilede învăţământ nu funcţionează sub un clopot de sticlă care să le102

protejeze de influenţele nocive ale unui mediu social problematic,violenţa şi comportamentul deviant ascendente în şcoli sunt doarreflectarea unei creşteri substanţiale a violenţei din societate. Încalitate de educatori, poate că ar trebui să reflectăm mai mult lacaracterizarea făcută comportamentului deviant de către sociologulamerican Robert King Merton: ,,o reacţie normală a unor oameninormali, puşi în condiţii anormale”, dar şi la înţelepciunea unuiproverb arab, care arată că ,,oamenii seamănă mai mult cu vremea lordecât cu taţii lor”.În locul triumfului spiritului şi al valorilor spirituale ceconferă sensul major al existenţei, asistăm la o perioadă - pe care nuştim dacă trebuie numită ,,materialistă” ori ,,realistă” - ce constă însupraevaluarea unor achiziţii materiale. Valoarea supremă a devenitbanul, destui dintre elevii noştri considerând că ,,realizarea în viaţă”constă în dobândirea de bani suficienţi pentru a putea trăi decent şilipsiţi de griji materiale. Nu mai contează ceea ce eşti, ci doar ceeace ai, important fiind câştigul sub orice formă. Din raportul firescdintre drepturi şi îndatoriri caracteristic oricărei societăţi, mulţi reţindoar drepturile, uitându-se corolarul firesc al îndatoririlor. Grijaegoistă de a primi cât mai mult de la societate, oferind cât mai puţinîn schimb este considerată dovadă de ,,deşteptăciune”. Consideratealtădată primordiale, interesele colective sunt astăzi ignorate înnumele interesului individual. Patriotismul a devenit o noţiunedesuetă, la modă fiind azi calitatea de ,,cetăţean al lumii”(cosmopolit), afişată altădată ostentativ de stoicii antici şi J.J.Rousseau. În definitiv, s-a redescoperit că ,,ubi bene, ibi patria”(unde-i bine, acolo e patria), iar dorinţa tinerilor noştri de a pleca incorpore pe meleaguri străine mai înfloritoare decât cele autohtonetrebuie consemnată ca o dureroasă realitate, fără alte comentarii. Suntmulte astfel de fenomene problematice ridicate de schimbărilemajore produse în societatea românească după ’89 care ar merita săfie puse pe tapet, dar preferăm să ne oprim aici.Puţini sunt colegii de breaslă care să nege faptul că,actualmente, mai mult ca oricând, ,,avem nevoie de morală” înşcolile noastre. Problema ridicată aici nu este aceea a necesităţiiconduitei morale în rândul elevilor, ci a modalităţii concrete prin care103

şcoala poate s-o genereze. E greşită opinia că şcolile singure potrezolva multele probleme ale societăţii româneşti aflate ,,întranziţie”. Dar ele trebuie să înveţe pe tineri cum să continue săînveţe, cum să se adapteze la o lume în schimbare. O parte din,,programa ascunsă” a şcolii este învăţarea normelor şi valorilorsocietăţii, a obligaţiilor fundamentale ale cetăţeanului: loialitatea faţăde societate, supunerea faţă de autoritate, cinstea, simplitatea şipunctualitatea.Educarea tinerei generaţii nu poate fi lăsată doar pe seamainstituţiilor de învăţământ. În societatea modernă, educaţia formalăcompletează rolul familiei în procesul de socializare a tinerilor. Dinpăcate, destule familii au lăsat întreaga sarcină a educării pe umeriicadrelor didactice, ca şi cum rolul lor s-ar reduce doar la asigurareacondiţiilor de existenţă ale propriilor odrasle. Fără intenţii polemice,instituţia bisericii este departe de a fi utilizat oportunităţile oferite deprograma sistemului preuniversitar de învăţământ pentru educaţiamorală a tinerilor. Iar dacă ţinem cont de faptul că prea multeemisiuni televizate fac incredibile concesii vulgarităţii şi prostuluigust cu justificarea ,,Asta vrea publicul!” (care public? acesta nupoate fi şi el educat prin programe de înaltă ţinută?), trebuie sărecunoaştem că noi, oamenii de la catedră, am rămas insuficientsusţinuţi de către celelalte instituţii în greaua misiune de formare atinerei generaţii.În 1939 apărea cea de-a cincea ediţie a manualului Elementede etică pentru învăţământul secundar (clasa a VIII-a), autorii luifiind Dimitrie Gusti (membru al Academiei Române) şi IonZamfirescu (doctor în litere şi filosofie). Considerând că problemaeducaţiei morale a devenit o preocupare centrală a şcolii noastre,autorii şi-au propus ,,să înfăţişeze doctrina educaţiei morale şi,totdeodată, să arate sensul practic în care trebuie dirijată munca deformare a personalităţilor active şi puternice”; mai mult, ei atragatenţia că ,,etica nu urmăreşte să dea imaginea unui om apodictic,pretinzând o înţelepciune definitivă, ci pe aceea a unui om activ,conştient de soarta pe care trebuie să şi-o construiască, muncitsufleteşte de doruri înalte” şi având ,,satisfacţia energică aînfăptuirilor practice”.104

Reeditarea Elementelor de etică poate pune la dispoziţiaprofesorilor de discipline socio-umane un instrument important înprocesul de formare a educaţiei morale în şcoli, un manual erudit, cuo bibliografie în câteva limbi de circulaţie internaţională, cuargumente savante din domeniul psihologiei sociale şi sociologiei.Credem însă că manualul teoretizează excesiv, astăzi resimţindu-senevoia unui manual pentru licee axat pe elementele de etică aplicată.Aşteptăm iniţiativa unor universitari cu preocupări în acest domeniuprecum Adrian Miroiu şi Valentin Mureşan (Bucureşti), TudorCătineanu (Cluj-Napoca), dar şi eticieni din alte centre universitare,oameni capabili să desţelenească un domeniu rămas doar în faza dedeziderat al învăţământului nostru preuniversitar şi care să oferemanualul atât de necesar.Într-un fel sau altul, criza societăţii româneşti, inclusiv ceamorală, trebuie depăşită. Ca pedagogi, nu ne poate fi indiferentăsoarta celor pe care-i instruim şi educăm, în definitiv, rezultatulmuncii noastre. Avem datoria de a forma specialişti buni, dar maiales de a modela caractere umane de valoare pentru care cinstea,modestia, datoria faţă de sine şi faţă de ceilalţi, demnitatea şiresponsabilitatea să nu fie simple vorbe goale.Cu mai bine de două milenii în urmă, Socrate considera cănimeni nu e rău decât din ignoranţă, că este destul să cunoşti binelepentru a-l şi practica. Ceva mai sceptici azi, ştim că acţiunile umanesunt plurideterminate, iar practicarea binelui presupune mai multdecât cunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău. Nu ne facem iluzii căreintroducerea eticii în liceele noastre ar eradica răul din societate.Dar predarea acestei discipline ar putea oferi tinerilor ,,busola”necesară pentru a trăi o viaţă demnă , dând astfel un sens majorexistenţei proprii. Ceea ce nu este deloc puţin lucru.Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 622-623, 24 decembrie2001-12 ianuarie 2002105

GARCEAAm avut revelaţia impactului educativ al programelorteleviziunii asupra tinerei generaţii cu prilejul evaluării la una dinclasele a IX-a a unei lecţii de logică la care, căutând să exemplificconsecinţele încălcării principiilor gândirii, am lecturat frontal câtevapagini din Moş Teacă, cartea lui Anton Bacalbaşa. Elevii au urmăritatenţi firul acţiunii, s-au amuzat de ridicolul situaţiei şi deincoerentele discursuri ale eroului, apoi unul dintre cei aflaţi înultima bancă a conchis cu voce tare: ,,Ca Garcea!”Iată-ne puşi în situaţia tragicomică prin care majoritateaelevilor nu auzise de clasicul personaj al lui Bacalbaşa, dar întregaclasă cunoştea cine era Garcea, eroul agramat, obedient şi zelos, cugrad inferior în ierarhia actuală a unei instituţii de stat investită cumenţinerea ordinii, reprezentat în secvenţele unui grup umoristicextrem de prezent în ultima vreme la sfârşit de săptămână înemisiunile receptate prin cablu ale unui post românesc privat deteleviziune. Chiar dacă, de câteva decenii, oamenii mai mult se uitădecât citesc, mai mult ascultă decât gândesc, determinându-l pe C.Noica să afirme că lumea contemporană e tot mai plină de informaţiişi tot mai săracă în sensuri, nu generalizarea regretabilului fenomensocial al scăderii fascinaţiei lecturii inclusiv în rândul tineretului şicare semnifică declinul “Galaxiei Gutenberg” constituie problema pecare intenţionăm să o supunem dezbaterii.Prăbuşirea sistemului de valori caracteristic societăţii de tiptotalitar (inclusiv a ,,educaţiei comuniste”) realizată în urmă cu undeceniu pune cu acuitate problema instituirii unei alte table valoricedestinate să o înlocuiască pe cea dispărută. Dacă valoarea estedefinită ca tot ceea ce este dezirabil, acea relaţie socială prin care seexprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale,psihologice) în virtutea unor corespondenţe a însuşirilor lor cutrebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurileacesteia, atunci înseamnă că orice tip de societate se ghidează după106

un anumit set de valori posibil încadrabile în trei mari grupe:adevărul, binele, frumosul. Cum nu avem intenţia de a ne lansa înteorii axiologice, ne limităm să punem întrebarea: care sunt valorilela care aderă sau pot să adere elevii noştri? Să nu ne facem iluzii căeducaţia se realizează pe un teren viran rămas prin dispariţia intenţieide a forma ,,omul nou, multilateral dezvoltat”; dimpotrivă, nevoia demodele face ca acestea să fie căutate cu obstinaţie de tinerii noştri fieîn spaţiul social românesc, fie în cel străin, chiar dacă discuţia asupraacestor modele rămâne una deschisă. În acest sens, programele deteleviziune - mai ales prin creşterea posibilităţilor de urmărire a celortransmise prin cablu - pot avea un rol determinant în formareagusturilor morale şi estetice ale tânărului telespectator.Am urmărit succesiv acasă în noaptea de revelion a anului2000 mai multe programe ale emisiunilor TV (ce să-i faci, pentrusalariile noastre de bugetari e mai sănătos să petreci în sânul familieisărbătoarea cumpenei dintre ani!) şi am nimerit ,,ediţia necenzurată”a grupului satiric în discuţie, tabletele în care personajul Garcea eraprotagonist fiind considerate piese de rezistenţă. Fără a putea fiacuzaţi de pudibonderie, rareori ne-a fost dat să vedem şi să auzim peun post de televiziune asemenea insanităţi debitate în texteleinterpretate, pentru care termenul de ,,licenţios” pare un blândeufemism. Ştim că a dispărut cenzura, dar a fost oare aruncată la coşşi autocenzura, acea necesară măsură în toate? Este adevărat că şicreatorii noştri iluştri precum Creangă, Tudor Arghezi sau EugenBarbu şi-au şocat cândva cititorii prin texte îndrăzneţe, dar chiar sănu reuşim să ne păstrăm rezonabil în limita bunului simţ într-unspectacol televizat posibil de urmărit de cele mai diverse categorii detelespectatori, putând fi astfel acreditată ideea că astăzi, în numeleunei aşa-zise ,,democraţii” (prost înţelese), tuturor le este totulpermis? De la băşcălia dusă până dincolo de limita extremă şi până la,,demitizarea” ori negarea unor valori care ne definesc identitateanaţională nu ni se pare a fi decât un pas.Chiar dacă ironia şi autoironia pot constitui uneori dovezi aleunei sănătăţi spirituale, există lucruri cu care nu se glumeşte. Nudemult, un îndrăgit maestru al scenei româneşti de teatru arăta într-oemisiune televizată că există o mare diferenţă între un actor popular107

şi un actor celebru, chiar dacă publicul larg îi poate aşeza, din lipsaunei educaţii estetice, pe aceeaşi treaptă.În calitate de cadre didactice, e greu de crezut că putemrămâne indiferenţi la pervertirea gusturilor elevilor noştri. Trăimvremuri tulburi, suntem adesea excesiv preocupaţi de asigurareapropriei existenţe cotidiene şi de incredibila degradare a statutuluinostru social, cunoaştem că educaţia din şcoală intră adesea încontradicţie cu influenţele educogene ale realităţilor cunoscute deelevi din viaţă şi avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva unastfel de demers ar avea finalitatea luptei duse de nobilul hidalgoDon Quijote cu morile de vânt. A capitula însă resemnaţi în faţavalului de obscenităţi şi pornografie cu care suntem literalmenteinvadaţi adesea de mass-media româneşti înseamnă a permitetriumful prostului gust, al grobianismului, al lipsei de măsură şi aldispariţiei bunului simţ pentru aceia care vor fi maturii societăţii demâine. Ne putem închipui uşor o societate viitoare în care să triumfenonvalorile; ar fi însă păcat să nu ne întrebăm cel puţin dacă nucumva am avea vreo responsabilitate în acest sens…Helis, revistă de cultură, Slobozia, Anul VIII, nr. 2, februarie 2010108

109

EFECTELE PERVERSE ALE TESTELOR GRILĂ LABACALAUREAT DIN PERSPECTIVA FILOSOFIEIAşadar, zarurile au fost aruncate şi decizia MEC 46 a devenitdefinitivă: cu excepţia limbii române, examenul de bacalaureat 2003va consta din aplicarea unor teste-grilă la toate disciplinele. În modfiresc, nici filosofia nu scapă acestei modalităţi de examinare.Nu comentăm decizia ministerului de resort şi nu ne îndoim debunele intenţii ale celor care au luat această hotărâre. Nu ne situămnici în postura unor Cassandre avant la lettre, fiind riscantă lansareaunor previziuni pesimiste cu privire la rezultatele finale înainte determinarea examenului de bacalaureat din acest an, realitatea putândsă le infirme. Aceasta nu ne împiedică să avem fireştile noastrerezerve, pe care vom încerca să le prezentăm succint în rândurileurmătoare.Înţelegem că ideea de la care s-a plecat a fost aceea aoptimizării examenului de BAC, fiind reliefate avantajele oferite denoua modalitate de examinare. S-a considerat că astfel se va realizaatât de invocata ,,obiectivitate” în notare, subiectivitatea profesoruluievaluator fiind adusă practic la zero, putând fi eliminată orice urmăde suspiciune din partea celor examinaţi; că se va scurta simţitortimpul de evaluare, de aici rezultând însemnate economii băneşti şimai puţine probleme pentru organizatorii examenului; că va dispăreastresul candidaţilor, evaluarea putând fi făcută imediat dupăstrângerea ultimei lucrări, iar rezultatele comunicate rapid celorinteresaţi etc. Să recunoaştem, sunt argumente pertinente, greu decombătut.,,Filosofia nu mai este aproape nimic din ceea ce fuseseodinioară, când soarta ei se afla pe mâinile lui Pitagora, Socrate,Platon sau Plotin. Chipul ei, astăzi, s-a modificat aproape complet,46Ministerul Educaţiei şi Cercetării110

până la desfigurare (...)”, arăta justificat un cercetător român 47 . Iargânditorul lucid şi de mare probitate intelectuală al secolului trecutcare a fost Karl R. Popper nota în prelungirea acestei idei: ,,Nu existăceva de felul unei esenţe a filosofiei aptă să fie distilată şicomprimată într-o definiţie. O definiţie a cuvântului poate avea doar caracterul unei convenţii, al unei înţelegeri” 48 . Dardacă e greu de spus ce este astăzi filosofia, aceasta nu înseamnă căstudiul disciplinelor filosofice în liceele noastre ar fi lipsită definalitate educativă, fiind urmărită dobândirea unor competenţe, darşi a unor valori şi atitudini general acceptate. Rostul studieriifilosofiei este mai puţin acela de achiziţionare a unor cunoştinţe detip enciclopedic pentru elevii noştri, cât mai degrabă acela de adestupa mintea celor studioşi.Dacă urmărim actuala programă de filosofie, constatăm că estevizată, cu precădere, ,,dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi analizăa unui text filosofic”. Între alte competenţe generale sau specifice,studiul acestei discipline trebuie să permită argumentarea filosofică aunei probleme din diferite puncte de vedere, realizarea unorconexiuni între cunoştinţele dobândite şi explicarea domeniuluisocial, interpretarea unui text filosofic, formarea deprinderilor degândire analitică, dobândirea capacităţii de a formula argumentat şicoerent - pro şi contra - un punct de vedere propriu (o opiniepersonală), eventuala negociere asupra unei situaţii-problemă printehnici de dezbatere şi argumentare, aplicarea cunoştinţelor defilosofie la o situaţie de viaţă etc.Între valorile şi atitudinile generate de studiul filosofiei nu potlipsi gândirea critică şi divergentă, disponibilitatea pentru dialog şidezbatere (sau, aşa cum arăta Popper, ,,se prea poate ca eu să măînşel şi tu să ai dreptate, dar prin critici reciproce ale punctelornoastre de vedere putem să fim mai aproape de adevăr”), curiozitateaşi interesul pentru studiul filosofiei, ataşamentul faţă de studiulindividual şi reflecţia personală, creativitatea, coerenţa şi47 Cristian Bădiliţă: Platonopolis sau împăcarea cu filosofia, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.5.48 Karl Popper: Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.62.111

igurozitatea în gândire şi acţiune, dobândirea unor convingeri,toleranţa faţă de alte puncte de vedere decât cel propriu, conştiinţa căsuntem fiinţe failibile permanent supuse greşelii ca tot ceea ce esteomenesc acţionând ,,în căutarea unei lumi mai bune” etc.. Nu înultimul rând, să nu uităm modestia intelectuală ca atitudinefilosofică, atât de sugestiv reliefată de Popper printr-o expresie ceaminteşte de Socrate: ,,Este important să nu uităm niciodată deignoranţa noastră. Nu avem voie să pretindem niciodată că ştim şi nuavem voie să folosim niciodată cuvinte pretenţioase” 49 .Dacă la examenul de bacalaureat 2003 se vor utiliza itemisimilari celor de la pretestarea probei scrise de filosofie, atunci puţinedintre competenţele vizate de programă au şansa de a căpătaconsistenţă. Interpretarea textului filosofic, formularea unor opiniipersonale, argumentarea unor puncte de vedere proprii, aplicareacunoştinţelor de filosofie la o situaţie de viaţă etc. devin vorbe goale.Elevii vor fi puşi în faţa unor itemi obiectivi cu alegere multiplă, doarunul din cele patru variante de răspuns fiind corect. Dintre multipleleverbe operaţionale utilizabile în procesul de evaluare, ei par a secantona doar la ,,a compara”, ,,a recunoaşte” şi ,,a identifica”. Buneşi acestea, dar parcă totuşi prea puţin din ceea ce înseamnă filosofie...Un obiectiv esenţial în studiul filosofiei este dobândirea uneigândiri nu doar critice, ci şi divergente. Aici trebuie înţeles căopţiunea de tipul disjuncţiei exclusive ,,ori-ori” între opiniidivergente este totalmente neindicat, filosofia însemnând un teren cunisipuri mişcătoare în care nu rareori ne vedem nevoiţi să aplicămconjuncţia ,,şi-şi”, similară atitudinii regelui Solomon, cel nevoit sădea dreptate la judecată ambelor părţi aflate în conflict. Actualii itemiutilizaţi la examen conduc însă doar la o gândire convergentă, deşifilosofia nu este ştiinţă. Sunt posibile mai multe căi pentru a rezolvao problemă de fizică, dar e posibil un singur rezultat spre careconverge întreaga clasă. La filosofie, însă, trebuie încurajată mai alesoriginalitatea, creativitatea, ceea ce însă intră adesea în contradicţiecu baremele: sau eşti original, dar atunci nu eşti punctat pentru că nuîndeplineşti baremul, sau respecţi baremul, riscul fiind acela de a nu49 Karl R. Popper: În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.100.112

mai fi original. E adevărat că originalitatea şi creativitatea înseamnămai mult subiectivism, dar ar fi un nonsens să ne lipsim de acestadoar pentru că nu se încadrează în nişte bareme aşa-zis obiective.Vor fi avut examenele din anii precedenţi deficienţele lor, darcreativităţii i se lăsa un loc mai mare în notare.Actuala formă de examinare la filosofie la BAC ’93 s-a vrut unpas înainte faţă de anii precedenţi. Dar câştigurile obţinute par a fiprodus tocmai ,,efectele perverse” ce constau în pierderea dinvederea examinatorilor a specificului filosofiei. Probabil, s-a dorit săse arate că se poate realiza şi o altă formă de evaluare decâtanacronica examinare de până acum utilizată la examenele debacalaureat la disciplina filosofie, una sincronică unui modeleuropean. Noua modalitate pare a fi convenabilă mai ales celor lipsiţide har pentru filosofie, dar care au ales-o la examen din varii motive.Ne-am convins că este posibilă şi o altă formă. Persistă însă o micăîntrebare: cu ce rezultate? Pentru că, dacă se insistă în direcţiaaceasta, putem renunţa liniştiţi la examenul de bacalaureat lafilosofie. Sau, cum zicea un glumeţ din zonă, ,,operaţia a reuşit pedeplin, pacientul mort!”Este departe de noi gândul de prefera să ne erijăm în rolullui ,,Gică contra” şi de a spune ,,nu” acolo unde alţii spun ,,da”.Considerăm că actualii itemi sunt nerelevanţi pentru a reliefa rolul pecare trebuie să-l joace filosofia în conturarea personalităţii eleviloraflaţi la început de drum. Credem că toţi slujitorii şcolii doresc bineleînvăţământului şi nu dorim ca observaţiile noastre să fie taxate ca răuintenţionate. În definitiv, n-am făcut decât să aplică ideea lui Popper,după care rolul criticii ideilor în dezvoltarea cunoaşterii este unulesenţial. Să dea Domnul ca noul tip de examinare să fie unul reuşit,contrazicând pesimismul nostru făcut cunoscut în aceste rânduri. Laurma urmei, doar am scris, n-am dat cu parul!Tribuna învăţământului, Bucureşti, nr. 700 (2581), iunie2003113

EDUCAŢIE ŞI SPERANŢE DE VIITORÎntr-o perioadă în care ţara se confruntă cu urgiile unei iernisiberiene, la care se adaugă convulsiile sociale, politice şiproblemele vieţii de zi cu zi, a discuta despre cultură şi viitor cadespre un act de normalitate pare cel puţin ciudat. Trăim vremuritulburi şi preocupările noastre prioritare sunt de natură materială,parcă pentru a-i da dreptate lui Aristotel că oamenii trebuie maiîntâi să trăiască şi abia apoi să trăiască frumos. Prinşi în vârtejulexistenţei cotidiene şi a grijii obsesive de a ne adapta, nu avemvreme de reflecţii adânci. Sau, răspundem din perspectiva unuihedonism de joasă speţă şi a unui orizont existenţial limitat.Suntem antrenaţi într-un ritm de viaţă stresant şi încercăm să neadaptăm într-o lume trepidantă, tot mai greu de înţeles.Cu toate acestea, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, săvedem şi dincolo de realitatea palpabilă. Să sperăm că momentuldificil pe care îl traversăm va fi depăşit, că vom putea privi înaintede pe alte poziţii ce sunt educaţia şi cultura pentru şcoala demâine. Dintr-o astfel de postură am căutat să răspund întrebărilorliceenei Elena Dumitru - devenită reporter - pentru o revistăeditată pe plan local de Colegiul Naţional ,,Grigore C. Moisil” dinUrziceni.. Chiar dacă de atunci au trecut câţiva ani, credem căîntrebările şi răspunsurile nu sunt perimate. Ne exprimămsperanţa că cititorii revistei ,,Helis”ne vor împărtăşi aceastăopinie.Reporter: La ce s-ar reduce, în ziua de azi, idealul unui om?Chiar dacă întrebarea pare simplă, răspunsul nu este nici pedeparte uşor şi nu poate fi nici univoc. Însăşi noţiunea de ,,ideal” estepolisemantică, idealul însemnând fie ceea ce este perfect, desăvârşit,fie ceea ce se referă la domeniul ideilor, fie scopul suprem spre carese îndreaptă în mod conştient şi metodic activitatea creatoare umană114

în toate domeniile ei. Bănuiesc că la acest din urmă sens te referi, caatare voi încerca să-mi susţin opiniile referindu-mă la un „idealeducaţional”, la ceea ce aşteaptă societatea din partea membrilor ei,precizând că nu există un singur ideal şi că istoria a arătat mutaţiisemnificative cu privire la acesta.La limită, am putea spune că idealul educaţional al Sparteiantice a fost ,,militarul”, cel al Atenei antice era ,,kalokagathion”(omul frumos şi bun), cel al Angliei de acum câteva sute de anifiind ,,gentleman”-ul, aşa cum în Germania a fost propus în secolul alXIX-lea ca ideal ,,omul de caracter” etc., fiind greu de crezut căunele din ele ar fi actualmente depăşite. Cunosc prea puţin despreidealurile altor naţiuni din ziua de azi, dar cred că problema trebuievăzută din perspectiva tinerilor unei Românii aflată într-ointerminabilă ,,tranziţie spre economia de piaţă”, viitorul acestoradovedindu-se, din păcate, sumbru. Trăim într-o societate înschimbare, supusă unor continue mutaţii economice, sociale şiculturale şi avem spectrul obsedant al zilei de mâine, grija pentruasigurarea existenţei cotidiene absorbindu-ne aproape total. Aşa seexplică faptul că între ,,a fi” şi ,, avea” accentul cade pe a douapreocupare.Nu mai preţuim oamenii după valoarea lor intrinsecă, ci dupăceea ce posedă (bani, autoturisme de lux, confort de tip occidentaletc.), ceea ce înseamnă efectiv o răsturnare a valorilor, materialismul– sau, mai degrabă, materialitatea vulgară - câştigând net în bătăliacu spiritualitatea. Televiziunile uită adesea să invite în studiourile lorpe adevăraţii oameni de cultură, dar ecranul ne este invadat de felulde învârtiţi deveniţi miliardari în ultimii ani, realizaţi din punct devedere material, cu succes în ,,afaceri” şi cu tupeu cât încape, darcam certaţi cu limba română şi normele gramaticale, deşi ne oferăsfaturi despre cum să reuşim în viaţă, ca şi cum ei înşişi ar fi idealulspre care trebuie să ne îndreptăm.Ar fi absurd să dispreţuim valorile materiale, dar ar trebuim săreflectăm mai mult dacă nu cumva, punând prea mare preţ pe lucruri,riscăm să nu preţuim propria viaţă. Cred că idealul tinerilor de azi artrebui să fie preocuparea pentru realizarea propriei împliniri şi pentrua deveni cetăţeni demni ai ţării lor, adică pur şi simplu oameni. Ei nu115

trebuie să uite că au de învăţat toată viaţa (la 80 de ani, Goetheprefera ca semenii lui să i se adreseze cu ,,domnule student” tocmaipentru că se considera un perpetuu şi modest învăţăcel, în spiritulînvăţăturii măreţului atenian Socrate), căutând să devină competenţiîn domeniul de activitate pentru care optează. Avem datoria să necultivăm după propriile puteri, mai mari ori mai mici cu care suntemînzestraţi, iar tentativa de a ne autodepăşi nu poate fi decât benefică,chiar dacă nu ne este uşor. Nu ar strica să ne amintim mereu decelebra maximă latină ,,Per aspera ad astra” (Pe căi aspre cătrestele).Reporter: Dvs. aţi afirmat că ,,în ziua de azi nu se mai citeşteca în trecut”; totuşi, ce v-a determinat să scrieţi cartea ,,Introducereîn gândirea unor mari filosofi” şi să o publicaţi?Într-adevăr, Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti mi-apublicat cartea amintită, considerând chiar că merită să fie reeditată.Cu riscul de a fi considerat lipsit de modestie, îmi permit să citezcâteva rânduri trecute în consideraţiile introductive: ,,Ne place saunu, în lume se citeşte astăzi mai puţin decât înainte. Cartea şiuniversul tipăriturii, ceea ce sociologul canadian Marshall McLuhan numea inspirat , au cunoscutreculul în faţa ofensivei informaţiei electronice. Trebuie să neîmpăcăm cu gândul că viitorul aparţine computerelor, iar actualelebiblioteci vor deveni anacronice. Nu ştim dacă acest lucru înseamnăun câştig în plan spiritual - problema rămâne oricum deschisă - şi nevine greu să acceptăm că tipăriturile, care au format zeci degeneraţii, şi-au pierdut valenţele formative. Chiar dacă s-ar putea săne înşelăm, credem, totuşi, că miracolul numit carte va mai juca unrol important în viaţa omenirii încă multă vreme de acum înainte”.Fenomenul constatat este, din păcate, real. Vedem pe miculecran filme americane, cu locuinţe dotate cu toate facilităţile, dar încâte dintre ele putem vedea rafturi de cărţi? Putem observa interioarepline de aparatură electronică, dar nu şi aceste podoabe aleînţelepciunii numite cărţi şi considerate, probabil, perimate. Într-operioadă în care,,însăşi acceleraţia se accelerează”, cărţile au ajuns să116

obosească, nimeni nu mai are timp de lectură şi de analizepsihologice pentru că în concepţia occidentalilor “time is money”,timpul putând fi utilizat şi altfel. Fenomenul însă este generalizat,fiind extins la nivel mondial.Mi-am scris cartea cu gândul la cititori, dar în primul rând laelevii mei, cu speranţa că ei vor găsi răgazul necesar de a o parcurgeşi că aceasta va putea contribui la formarea şi dezvoltareapersonalităţii lor, la alegerea unui anumit fel de viaţă şi la adoptareaunei anumite maniere de comportament, de fapt acel triptic filosoficce ţine de cunoaştere, valorizare şi acţiune. Ei sunt aceia care, în celedin urmă, vor putea aprecia dacă scopurile declarate ale cărţii au fostsau nu îndeplinite.Reporter: Ce credeţi că trebuie schimbat în mentalitateatinerilor şi ce îi determină să gândească astfel?Un proverb arab arată că ,,Oamenii seamănă mai mult cuvremea lor decât cu taţii lor”, adevăr de care ne putem convinge noiînşine. Tinerii noştri nu trăiesc sub un clopot de sticlă, ei recepteazăpulsul unei societăţi în permanentă mişcare şi observă că astăziaproape totul se învârteşte în jurul banilor. Un gânditor pe nedreptignorat - îl am în vedere pe Karl Marx cu ale sale Manuscriseeconomico-filosofice din 1844 - a sesizat în secolul al XIX-lea că, pecât de mare este puterea banilor, pe atât de mare e şi puterea mea. Eusunt urât, dar cu bani îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie, decibanii anulează efectul urâţeniei mele. Ca individ sunt olog, însă baniiîmi procură 24 de picioare, ceea ce înseamnă că nu sunt olog. Suntrău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, banul însă este respectat, decişi posesorul lui. Eu sunt lipsit de spirit, însă banii fiind adevăratulspirit al lucrurilor cum ar putea posesorul lor să fie lipsit de spirit? Şiapoi, de vreme ce îmi pot permite să cumpăr oameni de spirit, nu ameu oare mai mult spirit decât toţi oamenii de spirit? Nu transformădeci banii mei incapacitatea mea în contrarul ei?Ar merita să reflectăm mai mult asupra observaţiilor pline demiez ale lui Marx, cu atât mai mult cu cât spiritul vremurilor noastrepare să fie similar cu acela al secolului al XIX-lea, când gânditorul117

german a aşternut aceste rânduri. Un proverb românesc de tranziţieafirmă că ,,Omul fără bani miroase a prost”. Cum pe plaiurile noastrenu prea a fost lipsă de fosfor, cine şi-ar dori să intre în aceastăcategorie?Nu este rău că tinerii noştri se gândesc să dobândească rapidbanii care le permit să-şi acopere multiplele lor nevoi, problema esteaceea că aici există riscul dorinţei de înavuţire rapidă cu orice preţ,chiar al unui ,,pact cu diavolul” pentru a-ţi atinge scopul, adicădezumanizarea şi alienarea propriei persoane. Banul trebuie câştigatprin muncă cinstită, iar demnitatea noastră trebuie păstrată în oriceîmprejurări.Reporter: Ce putem face ca lumea să se schimbe în bine?Şi aici ne situăm pe un teren cu nisipuri mişcătoare, noţiunea de,,bine” fiind relativă: ceea ce este bine pentru individ sau grup depersoane poate fi rău din perspectiva altora. Cum altfel am puteainterpreta imaginile şocante văzute la televizor după atacul terorist dela 11 septembrie 2001 soldat cu prăbuşirea Turnurilor Gemene dinNew York, când în societatea arabă oamenii jubilau pe stradă ca înfaţa unei mari victorii obţinute împotriva americanilor? Cinevaobserva că fiecare se străduieşte să mântuiască lumea de răulceluilalt, urmarea fiind intoleranţa şi fanatismul ce se manifestăpregnant azi, soldate cu victime nevinovate.Visăm la ,,o lume mai bună şi mai dreaptă” din care să disparărăzboaiele, ura, intoleranţa, nedreptatea de orice fel. Să nu uităm căoamenii diferă nu doar după culoarea pielii, ci şi în ceea ce priveştecultura, religia, concepţiile despre lume şi viaţă, interesele. Săacceptăm acest pluralism şi să găsim acel ,,modus vivendi” sau fel dea trăi, care să permită acomodarea reciprocă şi respectul faţă de feluldiferit de a fi al celuilalt.Să lăsăm pe seama politicienilor strategiile privind viitorullumii şi să ne întrebăm ce putem face noi înşine ca individualităţipentru ca lumea să devină mai bună. Nu avem decât să învăţămnecontenit, să dăm dovadă de modestie intelectuală, să muncimpentru a ne asigura o existenţă demnă nouă şi familiilor noastre, să118

ămânem mereu oameni care nu uită de semenii lor aflaţi la greu,conducându-ne după valori precum binele, adevărul şi frumosul.Cugetătorul rus Nikolai Berdiaev susţinea că scopurile supreme alevieţii nu sunt de ordin economic sau social, ci de ordin spiritual, cămăreţia unui popor, contribuţia sa la istoria umanităţii nu suntdependente de puterea statului, nici de dezvoltarea sa economică, cide cultura spirituală.În calitate de cadru didactic, am căutat să induc de la catedrăaceste idei elevilor pe care i-am pregătit, convins că binele nu este oabstracţie, acesta putând fi realizat de fiecare din noi atunci cândavem conştiinţa datoriei împlinite în domeniul nostru de activitate.Înainte de pretinde de la alţii, trebuie să fim exigenţi cu noi înşine. Săgăsim raportul optim dintre ceea ce oferim şi ceea ce primim de lasocietate. Să fim oameni de caracter, câştigându-ne respectul şipreţuirea semenilor noştri. Să ne iubim ţara (cu riscul de a fi persiflat,nu cred că noţiunea de patriotism a căzut în desuetudine) şi, dacă nevom găsi menirea şi împlinirea pe alte meleaguri, să nu uităm deunde am plecat.Să nu uităm nici de morala românească ori de bunul nostrusimţ. Oriunde ne vom afla, să fim înainte de toate OAMENI pe careceilalţi să se poată bizui. Îndeplinindu-ne conştiincios datoria, artrebui să avem permanent în vedere cuvintele marelui geografSimion Mehedinţi: “Viitorul atârnă de ceva mai sigur decât de geniuşi de talent, atârnă de munca noastră, a fiecăruia”. În calitate deoameni, avem puterea de a ne modela şi de ne autoeduca în spiritumanist. Ar fi păcat să irosim această şansă.Helis, revistă de cultură, Slobozia, nr. 2, (106), februarie 2012119

CARTEA ŞI SEDUCŢIA TELEVIZORULUIMotto: ,,Pe vremuri, analfabeţi erau cei care nu mergeau laşcoală. Astăzi sunt cei care merg”. (Paul Guth)În urmă cu câţiva ani, aflat dincolo de Atlantic, am vizitatBiblioteca Metropolitană din New York. Am fost surprins să constatcât de puţină lume e interesată de impozantul lăcaş de cultură dinManhattan în acea dimineaţă însorită de septembrie. Într-o sală delectură imensă, în care respirai cu plăcere aerul condiţionat, erau doardoi bărbaţi maturi, ambii aşezaţi în faţa monitoarelor calculatoareloraflate în centrul încăperii. Nimeni nu răsfoia cărţile ce aşteptaucuminţi în rafturi. Surprinzător, n-am văzut nici un tânăr studios peacolo.Alte experienţe similare le-am trăit în aceeaşi Americă, primaîntr-un zbor cu avionul vreme de zece ore de la Amsterdam laSeattle, cealaltă într-un feribot imens navigând noaptea circa douăore înspre continentul nord-american, venind dinspre o insulă situatăîn Pacific, undeva între Statele Unite şi Canada, în zona căreiafusesem să vedem celebrele ,,balene ucigaşe” (killer whales). Înambele cazuri, câteva sute de pasageri aflaţi în aeronavă, respectivferibot, majoritar americani după accentul lor inconfundabil, păreauplictisiţi de moarte în timpul deplasării, făcând orice, mai puţin săcitească vreo carte sau revistă. Mai apoi, aflat în weekend la plajăîntr-un parc situat undeva pe lângă campusul Microsoft din zonametropolei Seattle, am constatat că, dintre persoanele ieşite la iarbăverde, doar un tip cu aspect de mexican citea pe pătura aşezată peiarbă. Nu emit judecăţi de opinie, nu critic, doar constat şi încerc sămiexplic cele văzute. Nu mă grăbesc să extrapolez vreo concluzie,nu mă îndoiesc că mulţi americani au gustul lecturii, dar experienţeletrăite de mine mi s-au părut revelatoare, fără a pretinde că înţeleg însuficientă măsură spiritul american. Nu exclud nici varianta ca120

tendinţa de a nu fi interesat de cuvântul scris să fie una mondială,americanii nefăcând excepţie.Nu demult, am aflat că japonezii dau dovadă de o incredibilăcuriozitate intelectuală, că ei citesc şi caută să fie informaţi în te mirice domeniu. La o întâlnire relativ recentă a ambasadorului român culocuitorii Ţării Soarelui Răsare, demnitarului nostru i s-a pus, printrealtele, întrebarea care este efectul culturii moţilor asupra culturiiromâneşti în general! Rămâi uimit aflând în ce constau grijilejaponezilor! Americanii par, în schimb, mai blazaţi. Ei nu-şi batcapul cu astfel de probleme minore, adesea nefiind interesaţi nicimăcar de ceea ce se întâmplă în propria ţară, cu atât mai puţin încelelalte. Sigur că poţi fi informat şi din alte surse decât cărţile şirevistele, televizorul fiind una dintre ele. Vrei să afli şi să înţelegimai mult când eşti conştient de ignoranţa ta de tip socratic, când aiconştiinţa faptului că mai ai multe de învăţat, dar când le ştii pe toaten-ai de ce să te mai informezi, ,,la nu şi la da având foile rupte”, cumar fi zis neasemuitul Nichita în una din elegiile sale.Dacă urmăreşti filmele americane prezentate la posturileromâneşti de televiziune, rămâi uimit să constaţi cât de puţine cărţi şirafturi de bibliotecă vezi în locuinţele filmate. Poate că, într-un astfelde spaţiu înscris sub zodia utilului şi confortului, ele par sau chiarsunt cu adevărat desuete. Dacă această tendinţă de eliminare acărţilor din peisajul domestic a apărut de dincolo de Atlantic, ea are omare şansă de a se răspândi pretutindeni, asemenea principiuluidominoului: ,,Când America strănută, restul planetei facepneumonie”, zice o vorbă de duh. Sau, aşa cum observase GustaveFlaubert mai demult, ,,America trebuie lăudată, mai ales dacă n-aicălcat niciodată pe acolo”…Dacă, în multe alte privinţe, e greu să-i concurăm pe americani,în privinţa lipsei de apetenţă pentru citit avem - ca români - şansereale de a ne bate cu ei de la egal la egal. Circulă la noi un banc, încare o soţie iubitoare se confesează unei prietene că îşi face grijipentru că nu ştie ce cadou să-i facă soţului de ziua lui de naştere.Prietena îi sugerează pe rând că potrivite ar fi o cravată sau o cămaşă,dar cealaltă ezită. ,,Atunci, poate n-ar strica să-i faci cadou ocarte!” ,,A, asta în nici un caz, soţul meu are deja una!” În definitiv,121

la ce bun o a doua carte care s-o concureze pe prima? Tare mi-eteamă că aici e mai multă realitate decât glumă…Un distins profesor din Urziceni îmi povestea cândva că undomn din acelaşi oraş avea în apartamentul său o frumoasă bibliotecăcu beletristică de bună calitate, admirată de toţi cei care îl vizitau peacasă. La o discuţie tihnită cu profesorul, volubil după câteva paharede vin bun, omul a mărturisit lăsându-şi interlocutorul stupefiat:,,Mai am de umplut cam o jumătate de metru din bibliotecă, dupăcare am terminat-o şi cu cărţile!” Tipul nu avea treabă cuDostoievski, Hemigway, Dickens, Aitmatov sau Tolstoi, la el seputea verifica butada după care clasicii sunt acei oameni pe care îicitează toate lumea dar nu îi citeşte nimeni, dar se putea mândri cuposesia lucrărilor acestora traduse în româneşte, un blazon de nobleţeintelectuală care, credea el, îi conferă un statut social aparte. .În urmă cu câţiva ani, mi s-a întâmplat să întreb într-o clasă deliceu dacă vreunul dintre elevi a citit romanul lui Alexandre Dumastatăl,,Contele de Monte Cristo”, iar răspunsul a venit spontan şinonşalant: ,,Am văzut filmul!” Răspunsul mi s-a părut simptomulunei lumi grăbite, în care imaginea vizuală oferită de micul ecranprevalează asupra lecturii, care reclamă înţelegere şi imaginaţie dinpartea cititorului. Simptomul nu pare a avea delimitări geografice,putând fi întâlnit pe toate meridianele şi paralelele lumii de azi. Dacăam relatat aici despre America, a fost pentru că am avut şansa de a ocunoaşte ,,la ea acasă”. Trăim un început de mileniu greu de înţelespentru cei mai mulţi dintre noi. Iraţionalismul timpului pe care îltrăim constă în faptul că, de bune decenii, oamenii mai mult se uitădecât citesc, mai mult ascultă decât gândesc, determinându-l peConstantin Noica să afirme că lumea contemporană e tot mai plină deinformaţii şi tot mai săracă în sensuri. ,,Paradoxul vremurilor noastre– observase şi Octavian Paler – este că avem clădiri mai mari darsuflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste”. Eseistulsesizase just că progresul tehnic şi ştiinţific este sau poate fi însoţitde regresul interior…Mi se argumentează uneori că bibliotecile clasice sunt depăşite,că viitorul aparţine cărţilor în format electronic, că totul va ficomputerizat iar ,,Galaxia Gutenberg” - ce caracterizează tipăriturile122

clasice, după celebra expresie a sociologului canadian MarshallMcLuhan - va muri în picioare. Poate că aşa stau lucrurile şi că măaflu în tabăra celor ce luptă pentru o cauză pierdută, dar păstrând înmemorie spusele unei mari conştiinţe a secolului XX, Jean-PaulSartre: ,,Mi-am început viaţa aşa cum, fără îndoială, o voi sfârşi: înmijlocul cărţilor”. Mi se pare că tipăritura a fost întotdeaunafascinantă, iar cărţile constituie depozite de înţelepciune gata să sedeschidă şi să se ofere celor interesaţi de ea. Clasicele cărţi nu pot fiînlocuite de nimic, iar lectura este fundamentală pentru cultivareapersonalităţii fiecăruia dintre noi, mai ales la o anumită vârstă. Poatecă, pentru om şi omenire, cea mai mare invenţie a fost cartea, fără săştim ce va însemna pentru noi computerizarea ştiinţei şi culturiiactuale. Aşa cum sesizase un europarlamentar român, chiar şi Bibliase numeşte Cartea Sfântă, nu Internetul Sfânt, deşi probabil căinternetul va avea câştig de cauză în confruntarea cu tipărituraclasică.Ceea ce au în comun cărţile bune din toate locurile şi timpurileeste faptul că reprezintă pledoarii pentru marile valori ale umanităţii:Adevărul, Binele, Frumosul, Demnitatea, Curajul. sau Libertatea,esenţiale pentru. constituirea tablei personale de valori. Tare mi-eteamă că marile opere, beletristice şi nu numai, nu-şi regăsesc înlumea noastră de azi rostul lor de ghid sau busolă de viaţă, într-ununivers în care materialitatea şi pragmatismul ne-au pătruns prin toţiporii, că Sam Ewing are dreptate când cugetă blazat: ,,Când eşticopil, ajungi în locuri îndepărtate şi exotice cu ajutorul cărţilor. Cânddevii adult, poţi obţine acelaşi rezultat doar cu un credit card”.Una dintre cauzele pierderii interesului pentru lectură este, cucertitudine, vizionarea excesivă a televizorului încă de la vârstăfragedă. Ne obişnuim astfel să vedem şi lucruri care pot fi doargândite (cine ar putea vedea ideile exprimate de Camil Petrescu înromanele sale?), devenind astfel ,,homo videns” şi mai puţin ,,homorationalis”. Filosoful italian Giovanni Sartori îşi intitula una dintrelucrările sale Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune, a căreiipoteză de bază este aceea ca televiziunea este un mediu nociv, careomogenizează gusturile şi modurile de viaţă, care ne atrofiazăcapacitatea de a înţelege şi ne apropie de omul primitiv, într-un123

cuvânt, ne retribalizează. Omul este în mod fundamental caracterizatde limbaj, acesta depăşind rolul de instrument al comunicării, fiindmai ales un instrument al gândirii, al reflecţiei. Cărtile, ziarele,radioul sunt elemente purtătoare de comunicare lingvistică.Tipăritura ne influenţează gândirea, făcând-o lineară, secvenţială,regulată, repetată şi logică. Televiziunea, în schimb, recurge laimagini, care cântăresc mai mult decât lucrurile spuse prin cuvinte.Oferindu-i-se totul pe tavă, omul nu mai recurge la capacităţile saleanalitice, iar acestea, in timp, se atrofiază. Chiar dacă exagerează înacest sens, ,,Vederea nu înseamnă cunoaştere”, spune Sartori În ciudafaptului ca publicul nu este mulţumit de calitatea programelor deteleviziune, acestea rămân sursa primordiala de informaţie sidivertisment, televiziune devenind un membru-cheie a familiei.Sartori prezintă aspectele negative ale televiziunii şi încearcă să tragăun semnal de alarmă asupra influenţei negative pe care privitulîndelungat la televizor o are asupra individului şi, în special, asupracopiilor.Relativ recent, un parlamentar român propunea ca filmelestrăine transmise pe canalele noastre de televiziune să nu mai aibăcoloana sonoră originală, nici să mai fie subtitrate, propunerea safiind aceea ca vocile actorilor străini să fie dublate în româneşte, lafel cum se întâmplă cu filmele străine de animaţie pentru copii. S-arapăra astfel limba română, se motiva, la fel cum se procedează şi înţările occidentale, unde coloana sonoră a filmelor străine estetradusă ,,în cască” în limba ţării respective. Ideea parlamentaruluiromân loveşte în tradiţia deja instituită la noi, o tradiţie bună fie doarşi pentru că telespectatorul este obligat, dacă vrea să înţeleagăacţiunea filmului, să citească rapid textul subtitrat, ceea ceechivalează cu lectura a câteva zeci de pagini obişnuite. Existăpărinţi care recunosc că propriii lor copii au învăţat să citească îndeplinul sens al cuvântului datorită acestui lucru, viteza de apariţie şidispariţie a textului subtitrat obligând tânărul să citească rapid pentrua fi permanent ,,în priză” la acţiunea filmului. N-ar fi păcat să disparăo bună tradiţie, care face mai mult decât simpla propagandă pentrulectură?124

Când nu avem cultul cuvântului, când nu suntem fascinaţi delimba noastră vorbită şi scrisă, rezultatele nu pot fi decâtdezastruoase. Este suficient să urmărim anumite emisiuni la televizorîn care apar aşa-zisele vedete şi VIP-uri şi constatăm câtă dreptateavea gazetarul Cristian Tudor Popescu atunci când afirma că limbaromână este o limbă străină pentru foarte mulţi dintre cetăţenii cuacte ai acestei ţări. În acelaşi sens, Augustin Buzura arăta că dinpreocupările noastre lipseşte cartea, spiritul; avem mulţi ,,oamenipolitici” cu diferite diplome, dar fără carte. Iar unii dintre ei, amcompleta noi, dau dovadă ,,de o ignoranţă enciclopedică”, dupăcelebra vorbă de duh a lui Stanislaw Jerzy Lec. Dacă li s-ar puneîntrebarea care au fost cărţile în lumina cărora s-au format din punctde vedere spiritual, tare mi-e teamă că lista acestora ar fi una nufoarte consistentă.Să nu ne mire că tinerilor noştri nu le place să citească, lecturafiind catalogată ca plictisitoare, dacă nu cumva şi inutilă. Sau, dacăse citeşte, sunt căutate cărţile ,,uşoare”, în nici un caz romanelefluviusau tomurile care presupun concentrarea minţii. Consecinţaeste că vocabularul multora dintre ei este standardizat, redus lacâteva expresii uzuale sau argotice, sărăcit şi lipsit de imaginaţie.Într-o epocă grăbită, nimeni nu mai are timp de analize psihologice şiideal ar fi dacă întregul cuprins al unei cărţi ar putea fi concentrat încâteva rânduri. Aşa cum observa cu sagacitate cineva, în romaneleclasice de dragoste protagoniştii se sărutau la pagina 150, înromanele actuale însă etapele sunt arse cu repeziciune, în pagina adoua bărbatul şi femeia fiind deja în pat! În urmă cu câţiva ani,revista clujeană Tribuna relata cum o studentă îi rezumă cuivaacţiunea din acţiunea din romanul Bunavestire a lui Breban: ,,el vreas-o reguleze şi ea nu se lasă, dar până la urmă tot o reguleză”. Scurt,precis şi la obiect, sinteză exprimată într-o pilulă, nu aiureală! Să neamintim că lui Schopenhauer îi plăcea să citeze o întrebareinteligentă a lui Georg Cristoph Lichtenberg: ,,Atunci când o carte seloveşte de capul cuiva şi sună a gol, e întotdeauna vinovată cartea?”Într-o eră computerizată, vorbim frecvent despre inteligenţaartificială, dar nu băgăm de seamă prostia naturală…125

Jorge Luis Borges susţinea cândva că îşi închipuie raiul nu cape o grădină, ci ca pe o bibliotecă. Nu ştiu câţi dintre contemporaniinoştri ar mai fi de acord cu opinia eseistului şi scriitoruluiargentinian, probabil că nu prea mulţi. Se trăieşte azi la noi sub zodiahedonismului, dar primordial al plăcerilor de ordin material, maipuţin al celor spirituale. Iar pentru om, plăcerile superioare nu pot fidecât de tip raţional, aşa cum susţineau Platon şi Aristotel. Dar cândsatisfacţia de ordin intelectual pe care ţi-o oferă lectura unei cărţi nueste căutată, atunci nu sunt multe lucruri de spus. Sărăcia spiritualănu este lucru de laudă pentru nimeni. Nu e de mirare că, în urmă cudecenii, unul dintre fotbaliştii naţionalei de seniori a României cefăceau cu autocarul un tur al Parisului a exclamat la vederea îndepărtare a Turnului Eiffel: ,,Uite, ai dracu’, unde şi-au găsit ăştia săbage sonda!” Tare mi-e teamă că, de atunci, lucrurile nu doar că nu s-au îndreptat, dar merg tot în jos şi că un astfel de tip de o incredibilăpauperitate spirituală s-a multiplicat o dată cu trecerea timpului.Renunţarea la cărţile clasice are efecte negative incalculabile petermen lung. Chiar dacă mulţi gândesc astfel, progresul material nuatrage automat după sine progresul spiritual al omului, ba chiardimpotrivă. Faptul că dispunem de elemente tehnice şi beneficiem decondiţii materiale superioare faţă de societăţile trecute nu ne conferăşi superioritate spirituală. Spre exemplificare, nimeni dintrecontemporani nu are anvergura intelectuală a lui Aristotel, chiar dacăStagiritul a trăit în urmă cu aproape 2400 de ani. Anticii şi toţi mariinoştri înaintaşi înălţau un altar gândirii, în vreme ce mulţi dintreindivizii de azi sunt ,,analfabeţi ai raţiunii”, care ştiu să scrie şi săcitească, dar sunt incapabili să gândească şi să descifreze sensul unuitext. Lumea cărţilor pare că moare în picioare, asemenea copacilor,dar ea va fi greu de înlocuit. Iar asta mă face să-mi fie dor decuvintele cronicarului Miron Costin: ,,Că nu este alta mai plăcută şimai cu folos omului zăbavă decât cetitul cărţilor”….Helis, revistă de cultură, Slobozia, Anul IX, nr. 6 (100), August2011126

127

IV: CALEIDOSCOP FILOSOFICMoto:,,Eu nu sunt în măsură să ştiu nimic, dar sunt gata să cercetezîmpreună cu tine (…)”Socrate (Cratylos, 391 a)128

129

O CARTE DE FILOSOFIE ADMIRABILĂÎn urmă cu vreo câteva decenii, în perioada crepusculară aregimului ceauşist, dinspre Ploieşti se profila un scandal deproporţii:profesorul de filosofie Irinel Dincă urma să fie scos dinînvăţământ şi trimis la reeducare, dacă nu chiar mai mult, oameniiregimului făcându-şi conştiincios datoria de a veghea la puritateaideologică atât de dragă partidului unic de atunci. Comitetul judeţeande partid Prahova a cerut o anchetă profesională de la Minister şiprofesorul universitar Cornel Popa, reputat epistemolog şi logician,şeful catedrei de Filosofie din cadrul Politehnicii din Bucureşti, a fostdelegat să se ocupa de caz. În biroul secretarului cu propaganda aaflat că un profesor de filosofie cu antecedente penale a înfiinţat osectă dubioasă în Ploieşti şi a racolat mai mulţi elevi şi eleve cu carese întâlneşte periodic. ,,Despre ce sectă e vorba?”, a întrebatuniversitarul bucureştean, iar răspunsul a venit rapid: ,,Este vorba deo sectă de neokantieni”. ,,Da?”, s-a mirat profesorul Popa. ,,Şi unde eacest om, că eu de când caut aşa ceva?” Apoi i-a explicat secretaruluipe probleme ideologice că nu e nici un pericol, că e vorba de niştefilosofi care acum se învaţă la facultate şi că Irinel Dincă nu facedecât să-şi practice forte bine meseria, scandalul fiind astfeldezamorsat. Daţi naibii neokantienii ăştia!L-am cunoscut pe Irinel Dincă, licenţiat al Facultăţii deFilosofie a Universităţii din Bucureşti (şef de promoţie pe ţară în1973) şi trebuie să-i dau dreptate secretarului judeţean cu propagandacă tipul avea antecedente penale. Avea prostul obicei de a-i cita înfacultate pe idealiştii Kant şi Platon, de a-i invoca pe Nietzsche şiCioran, de a recita unele poezii din Eminescu, de a pune întrebăriincomode la seminar sau chiar în discuţiile particulare din căminulstudenţesc. Altfel spus, de a gândi singur, de a da dovadă de spiritcritic şi a reflecta asupra a tot ceea ce întreprinde, fără a prelua de-agata ideile altora. Rezultatul? Irinel Dincă s-a ales cu un stagiu dereeducare pe şantierele patriei socialiste pentru delictul de a fi130

preferat să-şi utilizeze propria-i minte, sancţiunea având menirea dea-l determina pe cel vinovat să cunoască la faţa locului realităţile carei-ar fi putut scoate gărgăunii din cap şi a reflecta la greşeala de agândi singur, în loc să-şi însuşească preţioasele învăţături alesecretarului general al partidului şi, totodată, şeful statului român.Tot e bine, asta pentru că regimul anilor ‘60 pedepsea drastic astfelde ieşiri, soldate cu ani buni de închisoare, de unde puteai ieşi mutilatnu doar sufleteşte, ci şi trupeşte, semnatarul acestor rânduricunoscând cazuri reale de astfel de oropsiţi ai sorţii.Nu mai ştiam nimic de Irinel Dincă, buzoian la origine, cândam găsit zilele trecute într-o librărie bucureşteană cartea sa Filosofia– dragoste de frumos: un posibil manual pentru elevi şi studenţi(Editura Vremea, Bucureşti, 2010). Având subtitlul Încercare deistorie a filosofiei în Grecia antică, lucrarea este realmenteîncântătoare, conturată cu o mână sigură de un autor (actualmentecadru didactic la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti) extrem deexigent cu sine, perfecţionist şi calofil. Într-o vreme în care seconstată fenomenul mondial îngrijorător al scăderii interesuluipentru textul scris, deplâns oficial chiar de reprezentanţi ai mariloruniversităţi din Occident, Irinel Dincă îşi propune să facă filosofiacât mai plăcută şi atrăgătoare pentru aceia care bat la porţile ei.Lucrare didactică adresată mai puţin cunoscătorilor şi experţilor, încare s-a renunţat deliberat la stilul academic, cartea are meritul de eprezenta clar şi convingător idei de o înaltă dificultate teoretică chiarşi pentru un public prea puţin sau deloc iniţiat.Un merit incontestabil al cărţii îl constituie harul didactic alautorului, fapt evidenţiat la lansarea volumului (realizată la PalatulCotroceni) de universitarul bucureştean Valentin Mureşan, de la caream preluat informaţiile legate de scandalul ploieştean amintit:,,fiecare temă e bine structurată, îmbogăţită cu citate elocvente şicomentarii subtile, dar păstrate mereu în zona de înţelegere adestinatarilor. Autorul are un acut simţ al economiei de limbaj, textule uşor de citit, plin de muzicalitate, până la acordul final al ultimeifraze. Realizarea unui echilibru între detaliu şi concentrarea sinteticăe şi el rezultatul unui har unui har didactic îndelung exersat. Scopulautorului este să coboare filosofia în agora într-o formă nu doar131

digerabilă, ci şi entuziasmantă, frumoasă. Pentru aceasta îţi trebuiemai mult decât efort, îţi trebuie har”.Ne bucurăm că putem semnala apariţia unei cărţi de filosofie deexcepţie, îndelung şi cu talent elaborată, o sinteză a filosofiei anticecu deschidere spre modernitate, de a cărei lectură pot profita cu folostoţi aceia tentaţi de dragostea de înţelepciune. Câştigul în plancultural, vă asigurăm, va fi unul pe măsură.Helis, revistă de cultură, Slobozia, nr. 6-7 (86-87), iunie-iulie2010132

133

PLATON : APĂRAREA LUI SOCRATE,,Pe străzile luminoase ale Atenei lui Pericle puteai întâlnizilnic un om ciudat, sărăcăcios la veşmânt, desculţ, mic de statură,care sta de vorbă cu toată lumea şi stârnea curiozitatea tuturora prinparadoxele sale. Era Socrate, unul din cetăţenii cei mai cunoscuţi şimai interesanţi din Atena”.Astfel îşi începea elenistul român Ştefan Bezdechi portretulliterar consacrat unuia dintre filosofii antici cei mai fascinanţi,deschizător al triadei ce reprezintă apogeul cugetării greceşti,completată apoi de Platon şi Aristotel. 50 . Trăitor în veacul al V-lea î.Hr. cunoscut şi sub numele de “secolul lui Pericle”, Socrate (469-399) s-a impus nu doar în conştiinţa contemporanilor săi, ci şi înaceea a epocilor care au urmat, până în zilele noastre. Faima lui nu seîntemeiază pe scrieri, căci nu ne-a lăsat nici una. Cele mai multe dincunoştinţele noastre despre el provin din dialogurile scrise de Platon,care a rămas în preajma lui Socrate ca discipol vreme de opt ani şi i-adezvoltat ulterior ideile în aşa chip, încât e greu să vedem azi unde sesfârşeste gîndirea lui Socrate şi unde începe gândirea originalã a luiPlaton.Atenian de origine şi descendent al pietrarului Sofroniscos şi almoaşei Phainareta, Socrate a trăit în vestita cetate când aceasta seafla în culmea gloriei. Nu avea nici o ocupaţie, trăia din venitul uneimici averi, având o căsuţă şi o nevastă , Xantipa, care era departe dea fi un model de bunătate feminină. Într-un oraş în care toţi seconsiderau politicieni, Socrate nu făcea politică, nu ţinea discursuri şinici nu scria piese de teatru. Îmbrăţişase, totuşi, o meserie grea: aceeade a trezi la o viaţă şi la o cugetare nouă pe concetăţenii săi, meseriepentru care nu cerea nici o plată şi care avea să-i aducă multeneplăceri. El compara poporul în mijlocul căruia trăia cu un cal de50. Ştefan Bezdechi:“Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 156.134

asă, care însă e indolent şi trebuie trezit din trândăvia lui. Şi Socrateavea să fie biciul sau boldul incomod menit să-l deştepte din aceastãprelungã stare de vegetare. În acest sens, Ştefan Bezdechi îlnumea ,,conştiinţa prea sâcâitoare a cetăţii sale’’.Şi-a îndeplinit exemplar datoria sa de cetăţean liber al Atenei,luptând curajos la Potideea, în care a salvat viaţa lui Alcibiade, rănitîn luptă. Indiferent la comodităţile vieţii, Socrate s-a străduit să aibăcât mai puţine nevoi, pentru a fi cât mai liber. Dacă ar fi să-i dămcrezare lui Diogene Laertios, el ar fi exclamat în preajma mulţimii demărfuri expuse de vânzare: ,,Câte lucruri de care nu am eu nevoieexistã!” 51 Considera că acela care are mai puţine nevoi este maiaproape de zei, fiind mai puţin constrâns de trebuinţele de tot felulspecifice semenilor săi. Oracolul din Delphi îl proclamase drept celmai înţelept dintre atenieni, iar contemporanii săi vedeau în el pecineva inspirat de zei. El însuşi vorbea adesea de un geniu familiarcare îi dicta conduita, celebrul său ,,daimonion” care, într-o formăpoetică, ar putea fi interpretat ca o voce a conştiinţei sale.Pentru Socrate, veritabilul obiect al filosofiei este omul.Primii filosofi greci au realizat speculaţii cosmologice despreoriginea universului, natura sa etc. Pentru Socrate însă, rostulfilosofiei este cel înscris pe frontonul templului din Delphi:,,Cunoaşte-te pe tine însuţi” (Gnothi seauton) . A te cunoaşte pe tineînsuţi în scopul de a-ţi putea ordona viaţa şi de a practica virtutea, iarprin aceasta a-ţi fi util ţie însuţi dar şi altora - iată obiectul veritabil alînţelepciunii socratice. El înalţă în mijlocul nostru un altar noiidivinităţi: Raţiunea. Căci acela care gândeşte bine, lucrează bine,gândea Socrate; este destul să cunoşti binele ca să-l şi practici, cugetaacest mare raţionalist al tuturor veacurilor.Dialogul platonician ,,Apărarea lui Socrate” (sau ,,Apologia”,din grecescul apologia, apărare) constituie un veritabil manual decultură civică menit să îndrepte şi să îndrume bunul cetăţean,necorupt de sofistică şi adversar al ei. Sofiştii erau în epocăprofesorii care predau, cu plată, cunoştinţe de politică, de retorică şide filosofie, urmărind în special pregătirea tineretului pentru viaţa51. Diogenes Laertios: Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei,Bucureşti, 1963, p. 163.135

publică. Degenerarea profesiunii lor în sofistică însemna viciereaintenţionată a raţionamentelor şi demonstraţiilor, corecte în aparenţă,dar incorecte în fond, construite astfel pentru a induce în eroare.Sofiştii sunt aceia care susţin că, într-o dispută, nu importă cine aredreptate, ci acela care convinge auditoriul că are dreptate, adevărulsau dreptatea fiind relative, iar nu universale, aşa cum crede Socrate,gânditorul convins că adevărul trebuie să fie unul şi acelaşi pentrutoţi, Adevăr scris cu literă mare.,,Bunul cetăţean”este acela care acceptă să se conformezenecondiţionat legilor patriei sale, chiar şi atunci când le considerănedrepte. Este cazul lui Socrate care, deşi se considera un buncetăţean, la vârsta de şaptezeci de ani va fi acuzat de atenienii săi,găsit vinovat şi condamnat la moarte să bea cupa cu otravă, devenindastfel primul martir din calendarul filosofiei. Activitatea liberasumată de a-i lumina pe atenieni cu lumina virtuţii, pe care Socrateo propovăduia într-un mod agresiv, ironia caustică cu care îşi trataadversarii, nu puteau să nu producă reacţii. S-au găsit trei oameni,Anytos, Meletos şi Lycon - despre care Voltaire spune că istoria lereţine numele numai din cauza gravităţii crimei lor - care l-au acuzatpe înţeleptul atenian de următoarele crime: nerecunoaşterea zeilor pecare îi cinsteşte cetatea; introducerea altor divinităţi; corupereatineretului.Eruditul şi subtilul gânditor român care a fost Anton Dumitriuarăta că dialogul este greşit întitulat Apologii (apărări), pentru căSocrate nu se apără, ci acuză 52 . Faptul că acesta acceptă o sentinţă decondamnare la moarte evident nedreaptă îi dovedeşte măreţia şimoralitatea. El nu doar propovăduieşte nişte principii abstracte, ci aretăria de a trăi la înălţimea acestor principii liber asumate. Dacă ar fifugit din închisoare înainte de execuţie, aşa cum îl sfătuiau uniidintre prietenii care l-au vizitat acolo, ar fi întărit convingereajudecătorilor că l-au condamnat pe drept; viaţa ultimilor ani pe care i-ar fi trăit în exil ar fi infirmat tot ceea ce spusese el concetăţenilor săidespre dreptate şi virtute. Socrate însă şi-a asumat destinul tragic al52Anton Dumitriu : Cartea întâlnirilor admirabile, 1971, Editura Eminescu,Bucureşti, p. 273.136

celui care duce până la ultimele consecinţe unitatea dintre vorbă şifaptă.Întitulându-şi eseul citat Socrate sau înţeleptul în cetate,Anton Dumitriu face o paralelă între concepţiile antice ale Greciei şiIndiei. Şi în India oamenii trăiau în colectivităţi sociale, dar acelacare voia să se desăvârşească trebuia - după ce şi-a făcut datoria faţăde familie şi faţă de colectivitate - să se retragă în pădure ducând oviaţă de ascet. Socrate însă e ferm convins că omul e o fiinţă socială,că cetatea îl face pe om, desfăşurându-şi întreaga activitate în cetateşi sub imperiul legilor ei. El nu voieşte să reformeze cetatea, ci pemembrii ei, reforma preconizată de el fiind una de ordin moral.Ştiinţa lui este ştiinţa valorilor morale. Virtutea de care vorbeşteSocrate este intrarea în ordine: individul trebuie să se integreze încosmosul uman al cetăţii, prin care va participa la cosmosul întreg.Dialogul lui Platon pe care îl analizăm aici prezintăargumentele prin care Socrate respinge acuzaţiile aduse la proces.Apărând în faţa unui tribunal la vârsta de mai bine de şaptezeci deani, înţeleptul va utiliza ,,acelaşi limbaj, de care am obicei să măslujesc în piaţa publică la tarabele zarafilor şi în alte părţi unde mulţidintre voi m-aţi auzit” 53 . Sintetizează el însuşi incriminărileacuzatorilor: ,,Socrate e un om primejdios, care printr-o nelegiuităcuriozitate, vrea să cerceteze ce se petrece în cer şi sub pământ, facesă izbândească o cauză rea în dauna celei bune şi învaţă şi pe alţiiaceste taine” 54 . Neagă vehement că ar fi pretins vreodată plată pentruinstruirea oferită altora, aşa cum făceau sofiştii Gorgias dinLeontinos, Prodicos din Keos ori Hippias din Elis. Aflând, prinintermediul oracolului templului din Delphi, că zeul Apolon îlconsideră cel mai înţelept bărbat al Atenei, se întreabă: ce vrea săspună zeul? Care este înţelesul vorbelor sale, de vreme ce un zeu nupoate să mintă? Cercetând un om politic ce trecea drept înţelept înochii multora, ajunge la concluzia că aceasta este doar o aparenţăînşelătoare. ,,După ce l-am părăsit, cugetam în mintea mea: eu suntmai înţelept decât omul acesta! Se prea poate ca nici el, nici eu să nu53Platon: Dialoguri, 1993, Editura Agora, Iaşi, p. 87 ( traducere din limba greacăde Ştefan Bezdechi).54Idem, p. 89.137

ştim mare lucru; dar deosebirea este că el îşi închipuie că ştie,neştiind nimic, iar eu dacă nu ştiu nimic, nici nu-mi închipui că ştiuceva. Mi se pare că eu sunt ceva mai înţelept în privinţa asta, anumecă nu cred că ştiu ceea ce nu ştiu” 55 . Cercetând şi pe alţii asupraacestui fapt, a ajuns la aceeaşi concluzie, atrăgându-şi duşmăniacelorlalţi. E greşită opinia că el, Socrate ar cunoaşte toate lucrurile;de fapt, el doar demască ignoranţa altora. Înţelept e este doar zeulApollon, care s-a servit de numele lui Socrate parcă pentru a spunetuturor oamenilor: ,,Cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şiSocrate, recunoaşte că înţelepciunea lui e tot una cu nimic” 56 .Acuzaţia că Socrate corupe tineretul, deoarece mulţi tineristau pe lângă el pentru a vedea cum încearcă alţi oameni şi găsind înasta o plăcere deosebită, nu stă nici ea în picioare. Ea este adusă decei dovediţi ignoranţi şi care răspândesc vorba că Socrate e un mareblestemat ce strică tineretul, ei neîndrăznind să spună adevărul,anume că Socrate îi dă de gol, arătându-le că ei se prefac că ştiu, deşinu ştiu nimic. Este şi cazul acuzatorilor: Meletos e înciudat peSocrate în numele poeţilor, Anytos în numele oamenilor politici şi alartiştilor iar Lycon în numele oratorilor.În dialogul înfiripat între el şi acuzatorul Meletos, Socratecontestă afirmaţia acestuia că ar strica dinadins tinerimea ateniană.Există două posibilităţi: sau Socrate nu corupe tinerii, sau o face fărăvoia sa; în ambele cazuri Meletos este vinovat. Dacă prima variantănu necesită interpretare, să luăm cealaltă posibilitate a alternativei:stricând tinerimea fără voie, legea spune că nu poate fi chemat cinevaîn judecată pentru greşeli neintenţionate; dimpotrivă, legea vrea caacelora care au greşit să li se arate greşeala lor, deoarece cucertitudine că acela care îşi cunoaşte greşeala va înceta să mai facăceea ce făcea rău până atunci fără voia sa. Dacă Meletos cunoşteaaceastă greşeală, el trebuia să-l cheme şi să-l lămurească pe Socrate,iar nu să-l aducă în faţa judecătorilor.Meletos îl învinovăţeşte apoi că nu crede în nici un zeu, aşacum cred toţi atenienii vremii sale şi că ar fi afirmat că soarele ar fidoar o piatră, iar luna o bucată de pământ. Socrate însă arată că el55Idem, p. 92.56Idem, p. 94.138

espectă zeii cetăţii, teoriile expuse de acuzator fiind luate din cărţilelui Anaxagoras din Clazomene şi, ca atare, nu îi aparţin. DacăMeletos crede că el ascultă doar de demonul (daimonion) sãu, artrebui sã ştie că acest demon este tot un fel de zeu sau copil de zeu,lucru admis chiar de interlocutor. Recunoscându-i-se cel puţincredinţa în existenţa demonilor, argumentul lui Socrate decurgefiresc: ,,Şi iarăşi, dacă cum se mai spune, demonii sunt copii din floriai zeilor, făcuţi cu nimfele sau cu alte mame, cine ar putea crede căexistă copii ai zeilor şi nu există zei? Asta ar fi tot atât de absurd, caşi cum am spune că există catâri, născuţi din cai şi măgăriţe, şi că nuexistă nici cai, nici măgăriţe” 57 .Dacă şi-a luat în serios rolul de a spune atenienilor lucrurineplăcute, este pentru că a ascultat porunca zeului din Delphi de a sededica filosofiei cercetându-se pe sine şi pe ceilalţi. A părăsi aceastăpostură înseamnă a se depărta de la menirea sa. Nu-l speriecondamnarea la moarte pentru că nu cunoaştem nimic despre ea, deşilumea se teme de moarte ca şi cum ar fi cu siguranţă cel mai maredintre toate relele. Este însă o neştiinţă ruşinoasă să-ţi închipui căcunoşti ceea ce nu cunoşti, moartea putând fi chiar cel mai maredintre toate bunurile pentru om. Ar respinge o achitare dacă i s-arcere să nu mai filosofeze în public asupra acestor lucruri, supunândusemai degrabă poruncii zeului decât iubiţilor săi atenieni: ,,căci toatăîndeletnicirea mea constă în a colinda spre a vă convinge pe voi,tineri şi bătrâni, că înainte de grijile corpului şi de bogăţii, înainte deorice grijă, stă aceea a sufletului şi a desăvârşirii lui. Vă spun întrunacă nu bogăţia face virtutea, ci dimpotrivă virtutea face bogăţia şidin ea îşi trag obârşia toate bunurile, atât cele lumeşti, cât şi celeparticulare” 58 . Compara poporul atenian cu un telegar mare, de rasă,care din pricina mărimii sale e mai domol şi are nevoie de un pintenspre a fi iuţit, acest rol revenindu-i lui Socrate. Cea mai bună dovadăa faptului că zeul l-a dat Atenei este aceea că, de zile, şi-a nesocotitpropriile sale treburi pentru a vedea de cele ale concetăţenilor săi,luându-l pe fiecare în parte ca un tată sau ca un frate mai mare şiîndemnându-l să se îndeletnicească cu virtutea. Nu i-a păsat de57Idem, p. 100.58Idem, p. 103.139

moarte, unica lui grijă fiind să nu facă vreo faptă nelegiuită saunedreaptă. O dovedeşte toată atitudinea sa anterioară şi poziţia luatăîn anumite momente critice în care a fost implicat Astfel, cu prilejulosândirii celor nouă generali ai bătăliei de la Arginuse din anul 406 î.Hr., pe care tribunalul popular cerea să-i condamne în bloc la moartepentru că nu vegheaseră să strângă cadavrele soldaţilor înecaţi înmare în timpul unei furtuni înainte de a urmări corăbiile duşmanilor,Socrate singur, ca unul ce conducea dezbaterile, a avut curajul săînfrunte mânia unui popor întreg, căutând să dovedească faptul căacolo se comite o ilegalitate. Doi ani mai târziu, în 404 î.Hr., el arefuzat să participe la conspiraţia unui grup de uzurpatori denumit,,Cei Treizeci”, pentru a acţiona împotriva unor cetăţeni de vază.Nesupunerea sa i-ar fi atras moartea, dacă guvernul ,,Celor Treizeci”nu ar fi fost răsturnat de la putere puţin timp după aceea.Nu s-a amestecat în politică pentru că a urmărit doar apărareadreptăţii. Nu s-a considerat dascălul nimănui şi a stat de vorbă cuorice a dorit, fără plată, iar dacă unii din cei care l-au cercetat auajuns oameni de ispravă iar alţii nemernici, nu este el pricina aceluilucru. A îndeplinit doar porunca zeului dată prin glasul oracolului,aceea de a face cunoscute muritorilor comandamentele divine. Faptulcă nu a dat sfaturi rele e dovedit şi de comportarea exemplară amultor tineri care l-au ascultat.Trecându-se la votare, din cei 532 de judecători care formaujuriul, 281 l-au găsit vinovat. După cum declara însuşi Socrate,majoritatea a fost doar de 30 de voturi. Conform legilor ateniene, i s-a dat prilejul să-şi propună singur modul de execuţie a pedepsei.Socrate însă a refuzat s-o facă, propunând să fie hrănit din Prytaneu,adică să i se dea de mâncare pe cheltuiala statului, ca unul care aadus servicii notabile cetăţii. Supăraţi pe această propunereconsiderată sfidătoare, juraţii au votat în favoarea pedepsei cumoartea. Probabil că aceia care îl acuzau au presupus că el se vaexila de bunăvoie din Atena înainte de proces pentru a se sustrageacuzaţiilor. Cum Socrate a avut curajul de a se prezenta la proces şide a-şi susţine singur apărarea, urmarea a fost cea ştiută. Impresiainiţială a multora că Socrate va recurge la orice mijloc pentru a fiachitat s-a dovedit greşită: ,,V-aţi înşelat amarnic: nu argumentele140

mi-au lipsit, atenieni, ci neruşinarea şi obrăznicia: pierd procesulfiindcă nu am vrut să vă spun ceea ce vă place să auziţi aşa de mult;pentru că n-am vrut să mă jelesc, să plâng, să mă cobor la josniciilecu care v-au obişnuit alţii” 59 . Socrate e convins că viitorimea îi va dadreptate, iar acuzatorii săi vor fi, la rândul lor, acuzaţi pentrucondamnarea sa la moarte spre care merge senin, doar zeul ştiinddacă drumul său sau al celor rămaşi în viaţă este cel bun.Dacă filosofia înseamnă nu doar cunoaştere şi valorizare, ci şiacţiune, prin Socrate se ilustrează pe deplin latura ei practică saumorală: a duce cu înţelepciune o existenţă demnă până în ultimaclipă. Contemporanii în mijlocul cărora a trăit nu l-au înţeles, darpentru noi poate fi un model. Nu trăim oricât şi deci nu putem şi nuavem dreptul să trăim oricum. Întregul mesaj al scrierii lui PlatonApărarea lui Socrate se poate concentra în ideea că o viaţă care nueste închinată căutării adevărului nu merită să fie trăită.59Idem, p. 113141

UN SENS UITAT AL ÎNŢELEPCIUNII: FILOSOFIAÎNŢELEASĂ ŞI PRACTICATĂ CA ,,PREGĂTIREPENTRU MOARTE” (MELETE THANÁTOU)În calitatea ei de ,,cel mai preţios bun ce le-a fost datmuritorilor de către zei”, după faimoasa caracterizare făcută dePlaton, filosofia a însemnat mereu o tentativă – nu rareori eroică - dea înţelege lumea şi omul, râvna persoanei de a căuta înţelepciunea şide a trăi prin ea. Cu patru secole înainte de Hristos, Aristotel susţineacă toţi oamenii au o filosofie, atât aceia care filosofează, cât şi aceiacare consideră că nu filosofează, filosofia acestora din urmă constândîn justificările aduse refuzului de a filosofa. Ne-am aştepta, de aceea,ca obiectul filosofiei - element peren ale spiritualităţii -, problematicaacesteia să fie clar circumscrise iar conceptul de filosofie să fieunivoc. Realitatea însă ne contrazice, cea mai importantă şi maicomplexă problemă filosofică fiind, în mod paradoxal, definireafilosofiei însăşi, filosofii din toate timpurile necăzând de acordasupra originii, esenţei şi finalităţii acesteia. În studiul său ,,Ce estefilosofia?”, Martin Heidegger consemnează: ,,Cu această întrebareatingem o temă foarte vastă; fiindcă această temă este vastă, earămâne nedefinită; fiindcă este nedefinită, ea poate fi tratată dindiferite puncte de vedere” 60 . La rândul său, Karl Popper afirmă: ,,Nuexistă ceva de genul unei esenţe a filosofiei aptă să fie distilată şicomprimată într-o definiţie. O definiţie a cuvântului filosofie poateavea doar caracterul unei convenţii, al unei înţelegeri” 61 .Termenul de ,,filosofie” n-a însemnat mereu acelaşi lucru, aşacum o dovedeşte un studiu al filosofiei antice greceşti. Avândcunoştinţă e faptul că mulţi termeni contemporani de cultură generalăpe care i-am moştenit din antichitate au fost rafinaţi de spiritul a ceeace Ernest Renan numea ,,miracolul grec”, putem avea impresia60Apud Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis, Editura Enciclopedică Română,1974, p. 10.61Karl R. Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1981, p. 62.142

eronată că popoarele de azi şi vechii greci şi romani se aseamănă.Dar subtilul cunoscător al antichităţii greceşti şi romane, Fustel deCoulanges, ne atrage atenţia că ,,Omul nu mai gândeşte azi aşa cumgândea cu douăzeci şi cinci de secole în urmă (…)” 62 , ca atare existăriscul de a-i atribui acestuia gânduri şi sensuri ale ideilor noastre careîn epocă erau străine, în loc să facem efortul de a descifra modul încare efectiv gândeau anticii. Considerându-ne moştenitorii lorculturali de drept, nu-i mai privim ca pe străini şi aproapeîntotdeauna în ei ne vedem pe noi, cu riscul inerent de a cădea îneroare: ne putem înşela asupra popoarelor vechi atunci când leprivim prin mentalităţile timpului nostru, argumentează Fustel deCoulanges.Chiar dacă utilizăm acelaşi concept practic neschimbat, vechiigreci înţelegeau prin ,,filosofie” ceva sensibil diferit de ceea ceînţelegem noi astăzi. O prezentare sintetică a sensurilor pe carevechii greci le atribuiau acestui termen poate fi găsită în lucrareafilosofului neoplatonic din secolul al VI-lea, David Armeanul,intitulată ,,Prolegomene la filosofie” (Ta prolegomena tesphilosophias), lucrare tradusă şi în româneşte 63 . David Armeanulajunge la concluzia că, până la el, s-au dat şase definiţii filosofiei,suficiente pentru a înţelege ce este aceasta, fomulându-le astfel:1. Filosofia este cunoaşterea celor ce sunt ca fiind cele ce sunt(philosophia esti gnosis ton onton hé onta esti) sau, după expresia luiAristotel, a ,,existenţei ca existenţă”. Pentru vechii greci, conceptulde ,,existenţă” desemna fundamentul lumii, veşnic şi imuabil, acelprincipiu (arché) care întemeiază totul, din care provin toate şi încare se întorc toate.2. Filosofia este cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti(gnosis teion te kai antropinon pragmaton).3. Filosofia este pregătire pentru moarte (melete thanátou).4. Filosofia este asemănarea cu divinitatea, pe cât îi stă omuluiîn putinţă (omoiosis teos kata to dinaton antrópós).62Fustel de Coulanges, Cetatea antică, volumul I, Editura Meridiane, Bucureşti,1984, p. 21.63David Armeanul, Introducere în filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, 1990.143

5. Filosofia este o artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor (tehnétehne kai episteme epistemon).6. Filosofia este dragoste de înţelepciune (philía sophías ).Cu toate acestea, există şi alte definiţii ale filosofiei pe careDavid Armeanul le omite:a) Filosofia este ştiinţa adevărului (theoría tēs aletheίas),conform ,,Metafizicii” lui Aristotel (II. 2. 993 a).b) Filosofia este ştiinţa teoretică a primelor principii şi cauze(idem, I / A. 2. 982 b).c) Filosofia este cunoaşterea de sine a omului (Platon,Charmides, sub forma acelui îndemn pus în gura lui Socrate ,,Gnothiseautōn” - ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”) 64 .Filosofia modernă a preluat doar definiţia care face trimitere laetimologia cuvântului (dragoste de înţelepciune), celelalte intrândîntr-un con de umbră, ceea ce explică de ce filosofia şi-a pierdutobiectul, aşa cum a fost definit de vechii greci. Oricum, dincolo dediferitele ei definiţii aparent contradictorii, acestea au un elementcomun, în ultimă instanţă toate desemnând filosofia ca aspiraţie spreînţelepciune şi cunoaştere. Fapt îmbucurător, secolul XX şi acestdebut de mileniu par să-şi fi reconsiderat atitudinea prin tentativa derecuperare a obiectului şi problematicii filosofiei greceşti, în acestsens un merit incontestabil revenindu-i lui Martin Heidegger.Constantin Noica aprecia faptul că, într-o lume obsedată decunoştinţe, Heidegger reabilitează problema înţelesurilor, adică –după părerea gânditorului român – filosofia însăşi. Când filosoful dela Freiburg se întreba obsesiv ,,Ce înseamnă asta?”, ,,Ce este asta?”,el reiterează căutarea esenţei sau sensului (în greceşte noema)asemenea vechilor greci, de aici predilecţia acestuia pentruetimologii, lecţie însuşită la noi şi de C. Noica. Dacă în veacul alXVIII-lea se arăta că greaca veche ar fi limba filosofiei, două secolemai târziu Heidegger spune că şi germana poate juca acelaşi rol; peurmele sale, C. Noica susţine şi el că româna este de asemenea aptăsă exprime subtilităţile filosofiei, rămânând însă deschisă întrebareadacă şi de ce doar unele limbi – presupuse privilegiate în aceste sens64Apud Mihai Baciu, Introducere în filosofie, ,,Vasile Goldiş” University Press,Arad, 2006, pp. 14 – 16.144

- au capacitatea de a urmări în profunzime sinuozităţile gânduluiadânc.Vom aborda aici doar una dintre definiţiile filosofiei reţinute deDavid Armeanul, aceea că filosofia este o pregătire pentru moarte(în greceşte ,,meléte thanátou”), în general doar menţionată deistoricii filosofiei, abia luată în seamă şi fără a i se da vreo explicaţie,probabil şi pentru că părea legată de concepţiile arhaice, mitologice.Însăşi formularea de ,,pregătire pentru moarte” arată că filosofia eradefinită mai mult prin scopul decât prin obiectul ei, fapt care leapărea bizar celor moderni – şi cu atât mai mult pentru oamenii deazi – ca atare, definiţie mai puţin vrednică de fi luată în considerare.Cu toate acestea, chiar dacă nu este prima dintre definiţiile enumeratede David Armeanul ci doar a treia, neoplatonicianul o aşează pepicior de egalitate cu celelalte definiţii, ceea ce înseamnă că filosofiigreci îi acordau un sens mult mai bogat decât ar apărea pentrugânditorul modern. Pentru mentalitatea modernă, moartea este văzutădrept cel mai mare rău posibil – idee întâlnită, de altfel, şi înantichitate 65 - şi de aceea sunt bune modalităţile care ne îndepărteazăcât mai mult de ea, fiind mai degrabă acceptată ideea că filosofia esteo ,,pregătire pentru viaţă” decât pentru moarte. Probabil că opinia celmai bine exprimată în aceste sens şi care poate fi contrapusădefiniţiei menţionate îi aparţine lui Spinoza, care în teorema LXVII acărţii a patra a ,,Eticii” sale notează: ,,Omul liber nu se gândeşte lanimic mai puţin decât la moarte, şi înţelepciunea sa nu constă înmeditarea asupra morţii, ci în aceea asupra vieţii” 66 . Oricum, ar fiabsurd să credem că nu au existat autori mai vechi sau mai noi caresă nu fi meditat asupra temei morţii, dar opinia lui Spinoza pare săaibă o acoperire reală pentru vremurile noastre. Să constituie atuncidefiniţia anticilor, consemnată de David Armeanul, un nonsens?Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcemîn lumea vechilor greci, încercând să vedem ce s-a înţeles atunci prinideea de ,,pregătire pentru moarte”. În dialogul său ,,Phaidon”, Platon65,,SOCRATE: Toţi ceilalţi consideră că moartea este una dintre marilenenorociri (...)” , găsim în dialogul platonician ,,Phaidon” (68 d).66Baruch Spinoza, Etica – demonstrată după metoda geometrică, Editura AntetXX Press, Bucureşti, 1993, p. 183.145

atribuie lui Socrate următoarea opinie: ,,Nu este limpede că filosoful,spre deosebire de toţi ceilalţi oameni, caută să îşi detaşeze cât maimult trupul de tovărăşia sufletului?” 67 . Un astfel de lucru nu sepotriveşte cu idealurile obişnuite ale oamenilor, de aceea ne putemîntreba la rândul nostru: de ce proceda astfel Socrate sau, dacă dorim,Platon însuşi, cel care nu ezită să-i atribuie maestrului său propriilesale opinii? 68 Conform opiniei eruditului cercetător român AntonDumitriu, răspunsul lui Platon poate fi sintetizat astfel: nici una dingrijile pentru corp, nici una dintre plăcerile trupeşti, nimic din ceeace nu se impune cu mare necesitate nu are o valoare absolută şiadevăratul filosof dispreţuieşte toate aceste valori pe care leconsideră nereale, dar cu care se amăgeşte omul obişnuit 69 . Platonsocoteşte această despărţire o ,,curăţire” (kátharsis), care serealizează prin ,,strădania sufletului de a se detaşa cât mai mult detrup, de a se obişnui să se concentreze în sine, strângându-se în elînsuşi din toate ungherele trupului, de a trăi atâta cât stă în puterealui, şi în viaţa de acum, şi în cea care urmează, singur în sine însuşi,desprins de trup ca de nişte lanţuri” 70 . Eliberarea de care vorbeştePlaton (Socrate) este urmărită de adevăratul filosof, al căruipreocupare de bază este tocmai descătuşarea şi deprinderea trupuluide suflet: ,,Este aşadar un fapt de netăgăduit, Simmias, că adevăraţiifilosofi nu fac altceva, făcând filosofie, decât un exerciţiu neîncetatîn vederea ceasului morţii şi că, dintre toţi oamenii, ei se tem cel maipuţin de a fi morţi” 71 . Socrate argumentează aici că sufletul umaneste nemuritor, spre deosebire de trupul pieritor, de aici liniştea luiimpresionantă înainte de a sorbi din cupa cu otravă de cucută.67Platon, Phaidon, Traducere de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,p. 47 (65 a).68,,Se spune că Socrate, auzindu-l pe Platon citind dialogul Lysis, exclamă: . Într-adevăr, Platonscrisese în dialog nu puţine lucruri pe care Socrate nu le spusese niciodată” (apudDiogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editrua Polirom, Iaşi,1997, p. 135).69Anton Dumitriu, Alétheia – Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică,1984, Editura Eminescu, Bucureşti, p. 163.70Platon, op. cit., p. 52 (67 c).71Idem, p. 53 (67 e).146

Filosoful nu are de ce să se teamă de moarte, spre care trebuie sămeargă mai degrabă bucuros pentru că doar în împărăţia lui Hades,aproape de zei şi nicăieri altundeva, are credinţa de neclintit că vaavea parte de cunoaşterea pură. Cei care ajung la Hades fără a fi fostiniţiaţi în misterii vor zăcea în Mlaştină, în timp ce aceia care ajungacolo purificaţi şi iniţiaţi vor sălăşlui împreună cu zeii 72 .David Armeanul vrea să clarifice aceste texte, arătând că aicinu poate fi vorba de ,,moarte” în sensul ei natural, de o reală,,despărţire a sufletului de trup”, ci de o descătuşare a sufletului,de ,,dobândire a morţii pasiunilor”. David face o interesantăinterpretare, plecând de la nişte jocuri de cuvinte greceşti, întâlnite dealtfel în textele lui Platon: ,,De aceea se şi spune trup (démas) ca unlanţ (desmós) al sufletului, iar corp (sōma) ca şi cum ar fi îngropareşi mormânt (sēma) al lui” 73 . Filosofia devine o pregătire pentrumoarte (meléte thanátou) atunci când implică o ,,purificare”(katharsis) morală, o ,,concentrare” în sine, dar şi o ieşire aconştiinţei din cripta trupului. Pentru filosofii greci, moartea eratocmai limitarea în timp şi spaţiu la dorinţele existenţei corpului,tema fiind, se pare, importantă pentru Platon, de vreme ce va fireluată şi în alte dialoguri, precum Gorgias: ,,Şi – argumenteazăSocrate - poate că în realitate suntem morţi. Am auzit-o din gura unuiînţelept. Spunea că noi acum suntem morţi, că trupul nu-i pentru noidecât un mormânt şi că partea din suflet unde s-au sălăşluit pofteleeste prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrariiînrâuriri” 74 . Iar în dialogul Cratylos, acelaşi Socrate explicăsemnificaţia cuvântului ,,trup” (sōma), care poate fi luat în mai multesensuri: “Şi, într-adevăr, unii spun că este mormântul (sēma)sufletului, acesta find îngropat în el în clipa de faţă. Apoi, prin faptulcă datorită lui semnifică (semaínei) sufletul toate câte le semnifică, şiprin aceasta ar fi numit pe drept semn (sēma). Totuşi, mai alesdiscipolii lui Orfeu îmi par a fi cei care au stabilit numele acesta, însensul că sufletul ispăşeşte pentru ceea ce trebuie să ispăşească, iar72Idem, p. 57 (69 c).73Apud Anton Dumitriu, Aletheia, op. cit., p. 163.74A se vedea Gorgias (493 a), în Platon, Dialoguri, Traducere de CezarPapacostea, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 301.147

spre a se păstra (sózetai), el are acest adăpost, care întruchipează oînchisoare. Aceasta din urmă este, aşadar, trup (sōma), precum oarată şi numele, la sufletului, până ce îşi va plăti datoria; şi nu trebuiedată la o parte nici o literă din cuvânt” 75 . Poate că din ultimul citat artrebui să reţinem ideea cea mai interesantă, anume aceea că filosofiaînţeleasă ca ,,pregătire pentru moarte” este de origine orfică, istoriciifilosofiei fiind unanimi în a recunoaşte că filosofia grecească s-anăscut din credinţele arhaice ale vechilor greci.Ideea că filosofia este o ,,pregătire pentru moarte” este întâlnităşi la alţi filosofi greci şi romani: Pythagora, Empedocle, care spusesecă ,,sufletele sunt îmbrăcate cu un veşmânt străin de carne” (Diels-Kranz, fr. 126), Cicero (Tusculane, I, 31), Caton, Sextus Empiricus(Schiţe pyrrhoniene, III, 230) sau Plotin, autorul acestei tezefundamentale pentru şcoală neoplatoniciană: ,,Corpul este oînchisoare şi un mormânt, şi lumea o peşteră şi o grotă” (Enneade,IV, 8, 3) 76 ; cu anumite modificări, teza lui Plotin va fi preluată şi decreştinism. Abordarea textelor acestor gânditori antici arată că ei nuse refereau la moarte în sensul ei natural, ca moarte a corpului, cadispariţie fizică ci înţelegeau prin aceasta o descătuşare a sufletului, oeliberare a acestuia şi a nevoilor naturale ale corpului. ,,(…) Omulcare, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la plăcerile şi de lapodoabele trupului, pe care le socotea străine de el şi dăunătoare,omul care, dimpotrivă, şi-a dat toată silinţa să înveţe ceva, care, înloc de podoabe străine, a vrut pentru sufletul său podoabe adevărate:cumpătarea, şi dreptatea, curajul, libertatea şi adevărul, omul acestatrebuie să aibă încredere în soarta sufletului. El aşteaptă astfelpregătit, gata să pornească spre drumul către Hades îndată ce o să-lcheme soarta” 77 . În concluzie, ,,pregătirea pentru moarte” practicatăde Socrate şi înţeleasă de Platon era un ansamblu de practici caremergeau de la igiena corporală până la virtuţile sociale şi celefilosofice legate de educarea spiritului: adevăratul filosof trebuie să75Platon, Opere, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp.274 – 275 (400 c).76Apud Anton Dumitriu, Aletheia, op.cit., p. 165.77Platon, Phaidon, Traducere de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,p. 148 (115 a).148

se ,,purifice”, să se elibereze de trecător, iluzoriu şi accidental pentrucă doar în acest mod se poate ajunge la adevăr, la cumpătare, justiţieşi înţelepciune 78 .Plutarh arăta că filosofia este, în primul rând, o artă de a trăi,prin urmare putem opta pentru un mod de viaţă filosofic sau nonfilosofic.Aristotel, primul care a arătat că omul se apropie dedivinitate prin gândirea sa recomandă – ca şi Plotin mai târziu - ,,atrăi conform spiritului”, adică potrivit cu partea cea mai înaltă din noiînşine, care este intelectul. Aceasta înseamnă transformarea sinelui, orevenire la adevăratul eu, echivalentul spiritului sau divinului din noi.Modul de viaţă propriu filosofului constă în detaşarea de senzaţie, deimaginaţie, de pasiuni, în a-i da corpului doar strictul necesar şipărăsirea agitaţiei mulţimii. Viaţa contemplativă implică o viaţăascetică, asceza fiind menită să împiedice partea inferioară asufletului să devieze către sine atenţia ce trebuie îndreptată cătrespirit, dar fără a fi suprimată şi grija pentru celălalt.Dacă facem un arc peste timp, creştinismul a preluat de-alungul veacurilor multe dintre ideile vechilor greci, chiar dacătransformate în funcţie de scopurile doctrinei creştine. La origini, aşacum se prezintă în cuvântul lui Isus, creştinismul anunţa iminenţasfârşitului lumii şi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, un mesajabsolut străin mentalităţii greceşti şi perspectivelor filosofiei. PierreHadot consideră că o filosofie creştină a fost posibilă din cauzaambiguităţii cuvântului ,,Logos”, concept central al filosofieigreceşti, care putea semnifica, la fel de bine, ,,cuvânt”, ,,discurs”,,,raţiune”, dar şi un intermediar între lume şi Dumnezeu numitSophia sau Logos, însemnând cuvântul creator (Dumnezeu spune:,,Să fie lumină!”) dar şi revelator de Dumnezeu. Stoicii concepeauLogosul ca o forţă raţională iminentă lumii, naturii umane şiDumnezeu. Prin identificarea lui Isus cu Logosul etern şi fiul luiDumnezeu, prologul Evangheliei lui Ioan permite prezentareacreştinismului ca filosofie. În secolul al II-lea d. Hr., apologeţiicreştinismului au arătat că filosofii greci au posedat până acum doarpărţi ale Logosului, adică elemente ale Discursului adevărat, pe cândcreştinii îl posedă în întregime. Dacă a filosofa înseamnă a trăi78Mihai Baciu, op. cit., p 21.149

conform Raţiunii, creştinii sunt filosofi deoarece ei trăiesc conformLogosului divin, susţine Justin Filosoful. În aceeaşi manieră ca şifilosofia greacă, filosofia creştină se va prezenta atât ca discurs, cât şica mod de viaţă. Noţiunea filosofică de progres spiritual constituiearmătura însăşi a formării şi învăţăturii creştine 79 . Nu este de mirarecă Justin, printr-un artificiu, îi va înregimenta şi pe precursorii grecide la care a preluat idei în rândul creştinilor ,,avant la lettre” atuncicând notează: ,,Cei ce înainte de Hristos au dus o viaţă condusă deraţiune (logos) sunt creştini chiar dacă au fost consideraţi atei,precum Socrate, Heraclit şi semenii lor” (Apologia, I, 46, 3).Identificându-se creştinismul cu filosofia, în creştinism aparpractici sau exerciţii spirituale proprii filosofiei profane. Clement(cca. 150–cca. 215), reprezentant principal al orientării teologicocreştinedin cadrul şcolii din Alexandria, va putea scrie: ,,E necesarca legea divină să inspire frică, pentru ca filosoful să obţină şi săpăstreze liniştea sufletului (amerimnia), graţie prudenţei (eulabeia) şiatenţiei (prosoché) faţă de sine însuşi” (Stromate, II, 120, 1) 80 . Înaceastă frază întrezărim tot universul gândirii antice. Asemănător vorgândi şi Părinţii Bisericii din secolul al IV-lea, printre ei Vasile dinCezareea, Grigorie din Nazianz, Grigorie din Nyssa sau EvagriePonticul. ,,Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit”,predică Vasile îndemnând la vegherea asupra spiritului şi sufletuluinostru pentru a trăi în conformitate cu raţiunea.În acelaşi secol al IV-lea, în Egipt şi Siria se dezvoltăfenomenul monahismului, atunci când anumiţi creştini încep sădorească să atingă perfecţiunea creştină printr-o practică eroică aîndemnurilor evanghelice şi imitarea vieţii lui Hristos, retrăgându-seîn deşert şi ducând o viaţă consacrată în întregime unei asceze aspreşi meditaţiei. Nu erau oameni cultivaţi şi nu se gândeau la vreolegătură oarecare cu filosofia, găsindu-şi modelele în Vechiul şi NoulTestament, dar şi – variantă posibilă – în exemplele ascetismuluibudist sau maniheist. Ulterior, ,,monahismul savant” al mănăstirilor,descins din cel profan, va desemna modul de viaţă monastic ca79Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 259 –261.80Pierre Hadot, op. cit., pp. 262 – 263.150

perfecţiune a vieţii creştine, rămânând strâns legată de categoriileprofane care sunt pacea sufletului, absenţa pasiunilor, viaţa conformnaturii şi raţiunii. Pentru Evagrie, moartea – pentru care seantrenează acest filosof care este călugărul – înseamnă extirpareatotală a pasiunilor, pentru a atinge perfecta detaşare de corp ceprocură apatheia, absenţa pasiunilor.Putem observa aici multe analogii între viaţa filosofică profanăşi cea monastică: filosoful antic însă nu se retrage nici în deşert, niciîn mănăstire, el trăieşte în lume exercitând uneori chiar şi o viaţăpolitică. Este evident că gândirea creştină a împrumutat de lafilosofia antică anumite exerciţii spirituale, dar ele îşi găsesc loculîntr-un ansamblu mai vast de practici creştine. În fond, creştinismuls-a prezentat ca o filosofie în sensul antic al cuvântului, ca un mod şio opţiune de viaţă ce implică un anumit discurs, alegerea vieţii întruHristos. Ca mod de viaţă, creştinismul a asimilat şi integrat multeelemente ale filosofiei tradiţionale greco-romane, precum stoicismulşi platonismul, dar nu şi epicureismul, în care teologii creştini vedeauacea ,,doctrină bună pentru porci” şi care exaltă plăcerile vulgare,inferioare, considerată adevărat îndemn anticreştin în sensul căacordă prioritate trupului păcătos în faţa sufletului nemuritor.Am punctat aici câteva repere ale efectelor sociale teoretice şipractice ale concepţiei filosofiei înţelese ca ,,pregătire pentrumoarte”, idee reluată şi şi de gânditori moderni şi contemporani.Chiar dacă ideea dezvoltată aici este amendabilă, să nu uităm că,,interpretarea a unei opera este un ideal vid şi oimposibilitate” 81 . În filosofia antică greacă este prezent idealul ,,atrăi aproape de zei”, care nu e un deziderat abstract ci determina unanumit comportament având ca scop atingerea unei stări ontologiceprin care se conferea fiinţei umane o dimensiune universală,,,pregătirea pentru moarte” ducând la cunoaşterea de sine, dar şi afiinţei ca fiinţă, a lumii perfecte şi eterne. Mai este vie astăziconcepţia antică a filosofiei? Dacă prin filosofie înţelegem nu unsimplu discurs teoretic, ci ca o practică, o asceză şi o transformare de81Ilie Pârvu, Cum se interpretează operele filosofice, Editura Punct, Bucureşti,2001, p. 46.151

sine, atunci această concepţie este mereu ,,actuală” şi poate fi mereureactualizată.Helis, revistă de cultură, Slobozia, supliment februarie 2008152

SOCRATE - PRECURSOR DE GENIU AL GÂNDIRIICRITICEÎn filosofie, ca şi în viaţa de toate zilele, există două moduri dea examina ,,tabloul” lumii, arată universitarul canadian PierreBlackburn: pe de o parte, modalitatea automată şi superficială de aexplica lucrurile şi evenimentele (idei, opinii, credinţe, teorii); de153

cealaltă parte, maniera atentă şi cugetată de a şti că aceste explicaţiinu se contrazic, de a prezenta acele instrumente conceptuale carepermit evaluarea ideilor şi credinţelor în vigoare, de a recunoaşteerorile de argumentare şi de a evita să le comitem noi înşine.Reflectând asupra credinţelor şi a ceea ce ele semnifică, asupraadevărului sau falsităţii lor, asupra implicaţiilor şi consecinţele lor,asupra modalităţii în care ele s-au format şi a modalităţilor lor deverificare, începem să facem filosofie. Iar una dintre primele sarciniale filosofiei este examenul critic al propriilor credinţe sau alecredinţelor răspândite în mediul nostru sau în alte medii 82 .Din păcate, oamenii nu sunt în mod natural critici şi trebuiespus că învăţarea gândirii critice este o lecţie grea, aceastapresupunând un efort de ieşire a minţii dintr-o stare de inerţie, decomoditate şi de acceptare fără discernământ a unor prejudecăţi şistereotipuri, care nu rareori ne domină. Aşa cum arăta Francis Bacon,poate că mintea noastră are tendinţa intrinsecă de a accepta iluziile,distorsionările şi eroarea. Dar dacă deprinderea de a gândi critic estedificilă, cu siguranţă că nu este imposibilă. Este nevoie de efort, devoinţă şi de exerciţii care, care pot conduce la rezultatele scontate,acelea de a gândi mai bine. O atare lecţie despre cum să ne folosimmai bine raţiunea ne-a fost oferită în urmă cu aproape două milenii şijumătate de atenianul Socrate, lecţie valabilă şi astăzi.,,Gândirea critică, spun specialiştii, îşi află începuturile înGrecia antică, mai exact, în demersurile teoretice şi practice datoratelui Socrate, dar, aşa cum am sugerat deja, interesul actual pentrugândirea critică a fost determinat şi continuă să fie determinat de omultitudine de factori, mulţi dintre ei fiind puşi în evidenţă dedezvoltarea contemporană a civilizaţiei şi societăţii omeneşti” 83 . Unadin marile conştiinţe ale secolului XX, Karl R. Popper - apreciat demultă lume în primul rând ca filosof al ştiinţei şi apoi ca filosofpolitic – adoptă o atitudine (,,atitudinea omului rezonabil”) care82Pierre Blackburn, Logique de l’argumentation, 2e edition, Ėditions duRenouveau Pédagogique Inc, Saint Laurent (Québec), 1994, pp. VII-VIII.83Petre Bieltz, Gândirea critică, garant al democraţieie autentice, AnaleleUniversităţii ,,Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Litere şi Ştiinţe Sociale,Nr. 2, 2008, pp. 179 – 188..154

poate fi considerată ,,raţionalism critic”, derivată dintr-o tradiţie pecare o datorăm grecilor, dar care - crede el - este o completare afilosofiei critice a lui Kant. ,,Am putea spune atunci că raţionalismuleste atitudinea omului dispus să-şi plece urechea la argumente criticeşi să înveţe din experienţă. Este, în esenţă, atitudinea celui ce admitecă ” 84 .Karl Popper consideră că termenul de ,,raţionalism” ar câştigaîn claritate dacă s-ar distinge între un raţionalism veritabil şi unul fals(ce poate fi numit ,,pseudoraţionalism”). ,,Raţionalismul veritabil” arfi raţionalismul lui Socrate, cel care avea conştiinţa propriilor salelimite şi a dat dovadă de modestie intelectuală atunci când admitea căi se poate întâmpla să greşească. În schimb, ,,pseudoraţionalismul”este intuiţionismul intelectual al lui Platon, este credinţa lipsită demodestie în superioritatea propriei înzestrări intelectuale, pretenţia dea fi un iniţiat, de a şti cu certitudine şi cu autoritate. După Platon, deopinie au parte toţi oamenii, pe când de raţiune (sau ,,intuiţieintelectuală”) au parte numai zeii şi foarte puţini oameni. ,,Oameniimari pot să facă greşeli mari” 85 , consideră Popper, de aceea el sesituează de partea lui Socrate şi a ,,raţionalismului veritabil” pe careacesta îl exprimă comparativ cu PlatonÎn prefaţa la prima ediţie engleză din 1959 a Logicii cercetării,care îl va consacra îndeosebi în spaţiul anglo-saxon, Popper va arătacă este preocupat de problema înţelegerii lumii - inclusiv a noastrăînşine, şi a cunoaşterii noastre ca părţi ale lumii. În efortul lor de agăsi adevărul, filosofii pot utiliza orice modalitate de investigare, cuatât mai mult cu cât nu există o metodă caracteristică şi esenţialăpentru filosofie. Problema centrală a epistemologiei a fostîntotdeauna şi este şi astăzi problema creşterii cunoaşterii (growth ofknowledge), iar creşterea cunoaşterii poate fi studiată cel mai binecercetând creşterea cunoaşterii ştiinţifice.84K. R. Popper, Societatea deschis şi duşmanii ei, vol II, Epoca marilor profetii:Hegel şi Marx, traducere de D. Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 245.85Karl Popper: Societatea deschisă şi duşmanii ei, volumul I, Vraja lui Platon,Taducere de D. Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 7.155

,,Sunt totuşi gata să admit - arată Popper - că există o metodăcare poate fi caracterizată drept . Dar ea nueste proprie numai filosofiei; ea este mai degrabă metoda oricăreidiscuţii raţionale şi prin urmare metoda ştiinţelor naturii în aceeaşimăsură ca şi a filosofiei. Metoda pe care o am în vedere este aceea dea formula problema cu claritate şi de a examina în mod criticdiferitele soluţii propuse” 86 .Popper scrie cu litere cursive cuvintele ,,discuţii raţionale” şi,,în mod critic” tocmai pentru că el consideră că atitudinea raţionalăşi atitudinea critică sunt echivalente. Este esenţial ca, ori de câte oripropunem soluţia unei probleme, să încercăm să criticăm soluţianoastră, în loc de a o apăra precum îşi apără un tată propriul copil.Chiar dacă nu vom lua această atitudine dezirabilă, susţine el, se vorgăsi alţii care vor examina critic soluţia noastră.,,Filosofia este (...) o creaţie europeană, este înfăptuirea genialăa acelui trib indo-european care se numea singur eleni şi care a fostbotezat de romani greci” 87 . Naşterea filosofiei greceşti la sfârşitulveacului al VII-lea î.Hr. s-a înfăţişat istoricilor noi aproape ca ominune, ,,miracolul grec” devenind un termen consacrat pentruexplicarea acestui fenomen. ,,O mână de greci, care laolaltă ar alcătuipopulaţia unei capitale europene mai mari de astăzi, a dat omeniriivechi o cultură, a ajutat la înfiriparea dogmaticii creştine şi apricinuit reînvierea gândirii moderne” 88 , arată Mircea Florian. Larândul său, Popper opinează că istoria timpurie a istoriei filosofieigreceşti, în mod deosebit de la Thales la Platon, este o povestesplendidă, considerând că aproape este prea frumoasă pentru a fiadevărată. Ajuns în acest punct, el lansează o ipoteză tulburătoarelegată de aşa-numitul ,,miracol grec”, care continuă să fascineze şiazi: ,,Desigur, nimeni nu poate explica originalitatea şi geniul. Darputem încerca să aruncăm o oarecare lumină asupra lor. Care a fost86Karl R. Popper: Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981, pp. 59-60.87Mircea Florian: Îndrumare în filosofie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 29.88Idem, p. 36.156

secretul anticilor? Eu sugerez că acesta a fost tradiţia şi anume,tradiţia discuţiei critice” 89 .Prin Socrate, tradiţia antică a gândirii critice a ajuns la apogeu.În Atena vremii sale, Socrate îmbrăţişase de bunăvoie o meseriegrea: aceea de a trezi la viaţă şi la o cugetare nouă pe concetăţeniisăi, meserie de ,,îngrijitor al sufletului” (Protagoras, 313 d-e), devreme ce el considera că esenţa omului trebuie căutată în sufletul său(psyché), meserie pentru care nu cerea nici o plată şi care avea să-iaducă multe neplăceri. A-i învăţa pe oameni să se cunoască şi să seîngrijească de ei înşişi este datoria cea mai importantă pe careSocrate spune că a primit-o de la Zeu. Virtutea umană nu este altcevadecât a-i permite sufletului să fie bun sau să fie ceea ce trebuie să fieprin natura sa. De aceea, pentru oameni valoarea supremă estecunoaşterea, fiindcă ea este aceea care face ca sufletul să fie aşa cumtrebuie să fie, dea ceea îşi dă omul seama că esenţa sa stă în suflet.Socrate face astfel o schimbare axiologică revoluţionară înlumea antică şi nu numai. Asistăm aici la o răsturnare a tablei devalori la care se raportase până atunci întreaga lume grecească, căreianu îndrăzniseră să-i aducă atingere nici măcar sofiştii.De fapt, valorile tradiţionale de bază erau cele referitoare lacorp, dintr-o perspectivă mai degrabă materialistă: viaţa, sănătatea,frumuseţea şi vigoarea fizică, ba chiar şi bunurile exterioare sau careaveau legătură cu exterioritatea omului precum gloria, puterea,bogăţia, frumuseţea şi altele similare. Prin identificarea omuluiadevărat cu sufletul, perspectiva este schimbată radical: în prim-plannu mai trec valorile materiale care au legătură cu trupul, ci valorileinterioare ale sufletului, în special a valorii înţelepciunii, pe care ne-odorim cu toţii. Pentru Socrate, problema centrală a eticii era felul încare trebuie să ne trăim viaţa, iar răspunsul său era că trebuie să trăimdrept. Ne putem întreba dacă a trăi drept înseamnă şi a trăi mai bine,adică mai fericit mai curând decât a trăi nedrept şi probabil că se vorgăsi destui adepţi şi ai celei de-a doua perspective. Platon îi atribuie89Karl R. Popper: Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice,Traducere din limba engleză: Constantin Stoenescu, Dragan Stoianovici, FlorinLobonţ, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 197 (capitolul Înapoi la presocratici), p.197.157

mentorului său opinia că un suflet drept îşi va duce viaţa bine, pecând unul nedrept va trăi rău. Dar a trăi bine înseamnă a avea marenoroc şi fericire: ,,Dar cel care trăieşte bine este fericit şi norocit, celce trăieşte rău este nenorocit” (Republica, 354 a) 90 .Socrate compara poporul în mijlocul căruia trăia cu un cal derasă, care însă e indolent şi trebuie trezit din trândăvia lui. Şi Socrateavea să fie biciul sau pintenul incomod menit să-l deştepte dinaceastă prelungă stare de vegetare. În acest sens, Ştefan Bezdechi îlnumeşte ,,conştiinţa prea sâcâitoare a cetăţii sale” 91 , misiune ingratăliber asumată pe care Socrate o propovăduia printre orgolioşii săiconcetăţeni atenieni, după cum arată Platon în dialogul Apărarea luiSocrate (38 a): ,,Dacă vă spun că cel mai mare bine pentru om este săse ocupe în fiecare zi cu virtutea şi cu celelalte probleme asupracărora m-auziţi discutând şi făcând cercetări, singur şi cu alţii, şi dacăvoi zice, de asemenea, că nu este de trăit pentru om într-o viaţănecercetată, încă mai puţin mă veţi crede” 92 . Socrate aprecia că,pentru el, cea mai serioasă afacere a sa este căutarea modului corectde viaţă. Peregrinările lui pe străzile Atenei, abordând oameni cugust şi cu har pentru filozofie, erau încercări de a-i convinge peceilalţi să se supună unei terapii de care ei nu cred că ar avea nevoie.Remarcabilul cunoscător contemporan al filosofiei socratice,Gregory Vlastos (1907-1991), îl aseamănă pe Socrate cu medicul ceîşi asumă misiunea ingrată de a vizita nişte pacienţi care se credperfect sănătoşi, asumându-şi sarcina de a-i convinge că sunt bolnaviincurabili, deşi ei nu recunosc şi nici nu sunt dispuşi să recunoascăacest lucru 93 . Iar de aici şi până la acuzele aduse acestuia în celebrulproces care i-a adus pieirea n-a mai fost decât un pas.O metodă excelentă de a-ţi diversifica şi dezvolta ideile este,pur şi simplu, să discuţi cu oamenii. Iar Socrate nu se sfiia să stea de90Platon, Republica, în Opere, vol. V, Traducere de Andrei Cornea, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 119.91Ştefan Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 180.92Platon, Dialoguri, Editura Agora, Iaşi, 1993, traducere din limba greacă deŞtefan Bezdechi, p. 36.93Gregory Vlastos, Socrate – ironie şi filozofie morală, Traducere din engleză deMara van Schayk Rădulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 147.158

vorbă cu toţi aceia pe care îi întâlnea, indiferent de condiţia lorsocială. Discuţia cu ceilalţi îţi furnizează, aproape sigur, noi viziunişi perspective. Alţi oameni au avut experienţe pe care Socrate nu le-aavut, idei la care el nu s-a gândit, moduri pe care el nu le-a imaginat.Aşa cum observă Anton Dumitriu, ,,Socrate este primul care spunecă trebuie să te supui regulilor comunicării, care sunt logice” 94 , elimpunând adversarilor obligaţia de a recunoaşte că există legi şinorme independente de voinţa şi interesul nostru, aşezând astfellogica la începutul tuturor activităţilor omeneşti. Pentru acest ateniande geniu nu era o ruşine să înveţe de la ceilalţi. Din dialogulCharmides (166 c-d) aflăm că Socrate era foarte autocritic, elmărturisind că este mai dornic întotdeauna să se examineze pe sinedecât pe ceilalţi. Atenianul era convins că tendinţa tuturorimperativelor etice este perfecţionarea sufletului individual.Perfecţionarea personală e un ideal absolut şi legea de căpetenie e sănăzuim la realizarea ei. Fericirea trebuie căutată în virtute, or virtuteaînsăşi nu e decât această perfecţionare.Conform relatărilor lui Diogenes Laertios, Socrate considera căexistă o singură fericire: ştiinţa, şi un singur rău: neştiinţa, socotindcă nu ştie nimic în afara neştiinţei sale (,,Tot ceea ce ştiu este că nuştiu nimic”) 95 . Şi alţi oameni şi-au declarat ignoranţa, considerând-oinerentă naturii umane şi consolându-se cu acest fapt, fără a încercasă schimbe o atare stare de lucruri. Dar, pentru Socrate,recunoaşterea propriei neştiinţe este primul pas pe drumulînţelepciunii şi adoptării unei atitudini filosofice: ,,Eu nu sunt înmăsură să ştiu nimic, dar sunt gata să cercetez împreună cu tine (…)”(Cratylos, 391 a). Diogenes Laertios arată, în acest sens, că luiSocrate îi plăcea să argumenteze în contradictoriu cu oricine sta devorbă cu el, scopul lui fiind să ajungă la adevăr, nu să schimbepărerile celuilalt. Karl Popper apreciază la superlativ aceastătulburătoare conştiinţă socratică a limitei propriei gândiri,convingerea nestrămutată că întotdeauna avem ceva de învăţat, căîntreaga noastră viaţă este o şcoală.94Anton Dumitriu, Retrospective, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991, p. 244.95Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi,1997, p. 102159

Sofist celebru în epocă, Protagoras afirmase că ,,Omul e măsuratuturor lucrurilor”, sintagmă care ,,a fost şi este considerată magnacharta a relativismului occidental”, după frumoasa expresie auniversitarului italian Giovanni Reale 96 . Pentru Protagoras, criteriuleste ceva relativ, principiul omului-măsură luat ca individ (deşi Th.Gomperz consideră că aici este vorba de omul înţeles ca specie, ceeace ar fi făcut din sofistul antic un precursor al lui Kant), în sensul cănu există criteriu absolut care deosebeşte fiinţa de nefiinţă, adevărulde fals şi, în general, toate valorile. Dar, dacă aşa stau lucrurile cufiecare individ uman, atunci oricine are dreptul la o părere personalăasupra lucrurilor: nu poate exista o concepţie unitară asupra acestora,fiecare văzând lucrurile din punctul său de vedere. Dincolo demultitudinea de păreri individuale, contează doar ceea ce este comunşi valabil pentru toţi oamenii.Nu există ştiinţă despre fiecare individ, ci doar ,,ştiinţă ageneralului”, a ceea ce este comun tuturor lucrurilor (medicul nuînvaţă o ştiinţă pentru fiecare ins, medicina fiind o ştiinţă pentru toţioamenii: dacă el învaţă despre corpul uman, cunoştinţele sale suntvalabile pentru corpul oricărui om). Să depăşim părerea dată desimţuri sau de gândirea superficială şi să ne ridicăm la adevăratacunoaştere, cea generalului şi a ceea ce este caracteristic fiecăruilucru, aceasta este ideea lui Socrate. Să depăşim ceea ce înţelegefiecare om prin termenul ,,dreptate”, ,,curaj” etc., străduindu-ne săne ridicăm la noţiunile generale de ,,dreptate” sau ,,curaj”. Părerileindividuale pot să difere de la om la om, spun sofiştii, raţiunea însăeste una şi aceeaşi pentru toţi oamenii, crede Socrate. Dialecticienisunt aceia care au capacitatea de vedea lucrurile în unitatea şimultiplicitatea lor. Pentru Platon, dialectica este ştiinţa supremă.pentru este metoda sau calea de a ajunge la realitatea lucrurilor.Filosoful este omul care speră sesizeze realitatea, adevărul care seascunde în dosul multiplicităţii amăgitoare a aparenţelor prin metodadialectică şi în calitate de dialectician 97 . Karl Popper afirmă căatenianul pledează pentru un ,,esenţialism metodologic”, presupoziţia96Giovanni Reale, Istoria filosofiei antice, volumul al doilea Sofiştii, socraticii şimicii socratici, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, p. 46.97Athanase Joja, Cunoaştere şi acţiune, 1982, Editura Politică, Bucureşti, p. 54.160

lui Socrate fiind aceea că veritabila cunoaştere constă în dezvăluireaesenţelor şi în descrierea lor cu ajutorul definiţiilor 98 . Un astfel de,,esenţialism metodologic” e opus ,,nominalismului metodologic” asofiştilor, pentru care scopul cunoaşterii e descrierea felului în carese comportă un lucru în diferite împrejurări, de exemplu dreptatea,dacă aceasta are consecinţe bune sau rele asupra vieţii.Acest punct de vedere al lui Socrate va fi contestat ulterior deWittgenstein, cel din etapa Cercetărilor filosofice. Filosoful austriacconsideră că filosofia a fost încătuşată în cercetările ei de ideea că,pentru a te clarifica asupra înţelesului unui termen, trebuie să găseştielementul comun din toate întrebuinţările sale, respingând cazurileconcrete 99 . Nu există o unică trăsătură comună tuturor lucrurilor şifenoemenlor, deşi există multe trăsături comune care se suprapunparţial, existând doar asemănări de familie 100 . De fapt, Wittgensteinacuză aici ,,setea de generalitate” şi ,,atitudinea dispreţuitoare faţă decazul particular” 101 . Ideea că un concept general este o însuşirecomună a instanţelor sale particulare este comparabilă cu ideea căînsuşirile sunt ingrediente ale lucrurilor care au acele însuşiri, deexemplu că frumuseţea este un ingredient al tuturor lucrurilorfrumoase tot aşa cum alcoolul este un ingredient al berii şi vinului şică, deci, am putea frumuseţe pură 102 . ,,Dispreţul pentru ceea ce înlogică pare a fi cazul mai puţin general izvorăşte din ideea că esteincomplet” 103 .Faţă de relativismul sofiştilor, care erau stăpâniţi de unscepticism ucigător şi relativizau orice cunoaştere şi moralitate,Socrate trăieşte convingerea nestrămutată că trebuie să existe unadevăr absolut, care este independent atât de părerile inşilor, cât şi depărerile maselor de oameni. Adevărul absolut ţine de esenţă: ,,Laesenţă se ajunge prin inducţie. Esenţa nu o vezi, nu o simţi, ci o98Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Editura Humanitas,Bucureşti, 1993, p. 47.99Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, traducere de Mircea Dumitru, MireceaFlonta, Adrian Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 56.100Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, op. cit., p. 57.101Idem, p. 54.102Idem, p. 52.103Idem., p. 55.161

contempli prin ochii minţii. Ea nu e individuală, ci universală. E ununiversal. Esenţa se exprimă prin noţiune, iar noţiunea seexplicitează, devine clară prin definiţie. Raţionamentele inductive şidefiniţiile universale sunt privitoare la principiul ştiinţei”, aratăAthanase Joja 104 . Logicianul român apreciază că, odată cu Socrate,subiectivitatea îşi face apariţie în istoria filosofiei, dar nu casubiectivitate individuală, un homo mensura de care vorbeaProtagoras, ci una universală, cu valoare de obiectivitate 105 . Obiectulştiinţei este nu ceea ce e fugitiv asemeni râului curgător, ci ceea ce epermanent în curgerea devenirii, ceea ce e esenţial, în consecinţănecesar şi universal. La temelia concepţiei socratice stă cunoaştereade sine, care nu înseamnă cunoaşterea relativă, oscilantă, instabilă asofiştilor, ci cunoaşterea stabilă, constantă, absolută. În Metafizica sa(1026 b), Aristotel arată că Platon a avut oarecare dreptate când arânduit sofistica în rândul Nefiinţei, ,,căci discuţiile sofiştilor seînvârtesc, în fond, aproape exclusiv în jurul accidentelor”, accidentulavând doar o existenţă nominală, de unde reiese că ,,accidentul e,prin felul său, ceva înrudit cu Nefiinţa” 106 . Pentru Aristotel(Analiticele secunde), ştiinţa are ca obiect necesarul, în vreme ceobiectul opiniei este contingentul, care poate să fie sau sa nu fie. IarSocrate considera obiectul opiniei ca fiind lucru instabil, în vreme ceobiectul ştiinţei este dat de cele universale. Nu e posibilă o ştiinţă afenomenalului, pentru Socrate aceasta fiind ,,ştiinţa a ceea-ce-veşnicesteşi a ceea ce când apare, când dispare” 107 (Republica, 527 b)Dacă facem un arc peste timp, merită să fie reţinut faptul căWittgenstein obişnuia să-şi caracterizeze propriul demers filosoficdin etapa Cercetărilor filosofice ca fiind opus celui al lui Socrate,care cerea insistent interlocutorilor săi să caute generalul,principiile: ,,Când citim dialogurile socratice, avem sentimentul: cepierdere îngrozitoare de timp! Pentru ce aceste argumente care nu104Athanase Joja, Istoria gândirii antice, vol. I (De la presocratici la Aristotel),Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 180.105Athanase Joja, Istoria gândirii antice, vol. I, op. cit., p. 184.106Aristotel, Metafizica, Traducere de Ştefan Bezdechi, Editura IRI, Bucureşti,1996, p. 234.107Platon, Republica, în Opere, vol. V, op. cit. p. 328162

demonstrează şi nu clarifică nimic?” 108 Într-o discuţie purtată în aceiani cu Drury, Wittgenstein afirmă: ,,M-a nedumerit că Socrate estesocotit un mare filosof. Căci atunci când Socrate întreabă ce care estesemnificaţia unui cuvânt, iar oamenii îi dau exemple despre modulcum este folosit cuvântul, el nu este mulţumit şi doreşte să i se dea odefiniţie univocă. Acum dacă cineva îmi arată cum este folosit uncuvânt şi diferitele lui semnificaţii, acesta este tocmai genul derăspuns pe care îl doresc” 109 . Wittgenstein a depus serioase eforturipentru a se desprinde pe sine şi pe ceilalţi de iluzia puternică şipersistentă că există o esenţă a limbajului şi a gândirii, şi că toţi aceiacare practică filosofia ar trebui să ar trebui să aibă ca scop finaltocmai găsirea acelei esenţe.Sofiştii recunoşteau doar accidentele, opuse esenţei, adicălucrurile determinate şi relative, opuse celor existente în sine sauexistente în mod absolut. Reproşul lui Platon (Republica, 493 a) laadresa lor este acela că ,,sofiştii nu-i învaţă pe tineri altceva decâtopiniile mulţimii” 110 , ca atare aşa-numita lor înţelepciune este doar ocârpăceală a părerilor convenţionale ale mulţimii. Pentru Socrate(Protagoras, 313 c), sofistul este ,,un fel de negustor sau traficant demărfuri din care se hrăneşte sufletul (sau mintea)”. PentruProtagoras, orice discuţie este o ,,luptă verbală”, în care vor exista unînvingător şi un învins, fiind important să te găseşti în postura deînvingător (Protagoras, 335 a), spre deosebire de idealul ,,căutăriicomune” exprimat de Socrate, în care unul îl ajută pe celălalt, astfelîncât ambii să ajungă mai aproape de adevăr. Francis Peters e depărere că Socrate a definit virtuţile etice prin definiţii reale, prinesenţele lucrurilor, în opoziţie cu relativismul moral al sofiştilor 111 . Înremarcabila sa carte Comentariu la Republica lui Platon, ValentinMureşan arată că, în termeni actuali, e prezentă aici, într-o formă108Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914 – 1951, Traducere de MirceaFlonta şi Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 37.109M.O’C. Drury, Conversations with Wittgenstein, apud Mircea Flonta,G\nditorul singuratic – Critica şi pactica filosofiei lui Ludwig Wittgenstein,Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 238.110Platon, Republica, în Opere, vol. V, Traducere de Andrei Cornea, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 288.111Francis Peters, Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.163

tacită, presupoziţia filosofică a realismului gnoseologic susţinut deSocrate, opus fenomenalismului sofiştilor. Realismul susţine că existăo realitate autentică în spatele aparenţelor înşelătoare.Fenomenalismul susţine că realitatea se reduce la aparenţăsenzorială, că lucrurile sunt ceea ce realmente par a fi, că totul se aflăla suprafaţă 112 .Atât Socrate, cât şi sofiştii pot fi numiţi iluminişti ai epocii lor,în sensul că nu acceptă părerile tradiţionale ale poporului,supunându-le unor judecăţi critice, fiindcă numai cunoaşterea trebuiesă devină principiul suprem al sufletului. Sofiştii nu trebuieminimalizaţi, ei jucând un rol aparte pe scena istoriei filosofiei, aşacum observă cu acuitate istoricul filosofiei, savantul german EduardZeller: ,,Aşa cum noi, germanii, cu greu am fi putut să-l avem peKant fără Epoca Luminilor, la fel grecii ar fi avut cu greu un Socrateşi o filosofie socratică fără sofişti”. Werner Jaeger, alt reputatspecialist german în filosofia antică grecească, repetă şi el că Socrateşi Platon n-ar fi putut exista fără sofişti, iar aceasta ar fi suficientpentru ca ei să merite să fie studiaţi, chiar dacă nu toţi au fost, însine, figuri de marcă 113 . Oricum, nu există un sistem sofist sau odoctrină sofistă, neputând reduce gândirea sofistă la câteva propoziţiicomune caracteristice unei şcoli filosofice. Luaţi individual, sofiştiiau făcut eforturi independente de a răspunde cu mijloace analogeunor nevoi şi probleme identice societăţii Atenei secolului al V-lea î.Hr., care începea să se dezvolte în sens democratic. Chiar dacă aapărut în Grecia acelei perioade, ca stare de spirit, sofistica e dintoate timpurile şi din toate locurile. Fiindcă paralogismul şi sofismul,arată Athanase Joja, izvorăsc din tendinţa de a privi lucrurile nu dinperspectiva obiectivităţii, ci din aceea a subiectivităţii, în sensul deinterese şi concepţii personale, opuse nu rareori interesului general şiexigenţelor adevărului 114 .112Valentin Mureşan, Comentariu la ,,Republica” lui Platon, Editura Paideia,Bucureşti, 2006, p. 100.113W.K.C. Guthrie, Sofiştii, traducere din engleză de Mihai Udma, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1999, p. 45.114Athanase Joja, Istoria gândirii antice, vol. I, op. cit., p. 201.164

În acest sens, poate fi făcută o paralelă între mişcarea sofisticăşi pragmatism, pentru pragmatişti utilitatea sau succesul fiindcriteriul adevărului. Pentru Gorgias adevărul nu există, iar pentruProtagoras este subiectivitate pură, cel puţin în domeniul ştiinţelornaturii. Pragmatismul amândurora ţine de faptul că, pentru ei,adevărul se defineşte prin eficacitate şi reuşita acţiunii, în loculconformităţii intelectului şi propoziţiei cu realitatea, aşa cum va arătamai târziu Aristotel în Metafizica prin celebra sa teorie a,,adevărului-corespondenţă”. Acuzele lui Socrate ţin de faptul căsofistica promova o imoralitate a gândirii logice, moralitatea gândiriilogice însemnând căutarea dezinteresată şi neobosită a adevărului.Sofiştii însă nu căutau adevărul, ţinta lot declarată fiind succesul,utilitatea de moment.Sofiştii au fost călăuziţi în cea mai mare măsură de libertateaspiritului, dorind eliberarea de tradiţiile de orice natură, indiferentdacă erau tradiţii religioase sau politice, prin intermediul raţiunii. Eiau fost numiţi ,,iluminişti greci” datorită încrederii lor nemărginite înintelect şi raţiune, la fel cum era cazul iluminiştilor de mai târziu. Nusuportau reprezentările gata făcute, semn al exigenţei unei gândiricritice care dorea să-şi exercite puterea şi dominaţia asupra tuturorlucrurilor. ,,De fapt, preocuparea constantă a sofiştilor a fost aceea dea-i face pe oameni să fie cultivaţi, iar cultura trebuie să fi fost pentruei rezultatul unei conştiinţe critice, care se lega de legi, obiceiuri,pasiuni şi religie, în calitatea acestora de obiecte prime, imediate.Prin aceasta înţelegem atitudinea originară a gândirii sofiste, care nucrede, ci cercetează şi critică, iar astfel construieşte conceptul deproductivitate a spiritului care devine conştient de faptul că el singurculege în deplină libertate rodul oricărui lucru” 115 . În locul acceptăriidogmatice a unei prejudecăţi (,,crede şi nu cerceta”), ei îndeamnă lao înţeleaptă examinare a stării de lucruri înaintea luării unei decizii.Sofiştii antici au înţeles cât de important este să-i determini peceilalţi să acţioneze în sensul dorit de tine, fie aceasta şi prin mijloaceneortodoxe. ,,, spunea115G. Saitta, L’illuminismo della sofistica greca, Milano, 1938, p. 34 sqq, apudGiovanni Reale, Istoria filosofiei antice, volumul al doilea Sofiştii, socraticii şimicii socratici, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, p. 41.165

Gorgias într-un discurs ţinut la Atena în secolul al V-lea, cetate undearta discursului persuasiv şi (W.K.C. Guthrie, Les Sophistes, Payot, Paris,1970). Pentru Gorgias: ” 116 . Platonsusţine că Gorgias ar fi afirmat în mai multe rânduri despre cuvânt căar fi un ,,tiran puternic”, iar în dialogul Philebos (58 a-b) aceluiaşiGorgias i se atribuie remarca: ,,Arta persuasiunii întrece cu multcelelalte arte şi este de departe cea mai bună, căci i se supune totul debunăvoie şi nu prin violenţă” 117 . Asemenea proclamaţii au contribuitla fondarea relei reputaţii a sofiştilor care predau arta persuasiunii:retorica” 118 . Regimul democratic al secolului al V-lea î. Hr., care aatins apogeul pe vremea lui Pericle, a permis rapida transformare aatmosferei sociale şi intelectuale, observa Pierre-Maxime Schuhl.Pentru a juca un rol în cetate şi pentru a obţine consideraţia tuturor,nu mai era suficient sa aparţii unei familii onorate prin gloriastrămoşilor, ci trebuia să te impui prin cuvânt, să faci faţă celor ce tecontraziceau, să ai păreri clare despre toate. În consecinţă, nu era demirare că tinerii ambiţioşi îi înconjurau pe sofişti, savanţi care etalauo ştiinţă faţă de care cunoştinţele oferite de educaţia tradiţionalăpăreau destul de rudimentare 119 .Capacitatea de a comunica persuasiv este crucială pentrusuccesul oricărui individ” 120 , consideră Kevin Hogan, specialistamerican în arta comunicării, în opinia sa abilitatea de a-i convingepe alţii fiind cheia principală a bogăţiei, iubirii şi fericirii. Dar acelaşiKevin Hogan ne atrage atenţia că persuasiune poate fi bună sau rea,în funcţie de cine deţine puterea, de modul în care persuasiunea efolosită. Dar modul în care utilizează Socrate persuasiunea se116Lionel Bellenger, La persuasion, Presses Universitaires de France, 1985, Paris,p. 12.117W.K.C. Guthrie, Sofiştii, op. cit., p. 157.118Lionel Bellenger, La persuasion, Presses Universitaires de France, 1985, Paris,p. 12.119Pierre-Maxime Schuhl, Eseu asupra formării gândirii greceşti, Traducere deLiliana Zaschievici, Editura Teora-Universitas, 2000, Bucureşti, p. 156.120Kevin Hogan, Psihologia persuasiunii, Editura Antet XX Press, f.a., p. 6.166

deosebeşte radical de aceea a sofiştilor, primul urmărind scopurionorabile, sofiştii nu. Ce-i drept, sofistica izbutea să realizeze lucrurimari prin faptul că punea întrebări. În acest sens, Socrate are destuleafinităţi cu aceşti ,,iluminişti antici”, dar scopul era diferit. Obiectivulacestor profesori plătiţi de filosofie era acela ca discipolii lor să fiebuni vorbitori şi să poată susţine o controversă, nu să capete ocuriozitate ştiinţifică de dragul unui domeniu. Faţă de sofiştii careaveau un răspuns pentru orice chestiune, Socrate era omul caremărturisea că nu ştie nimic, iar acest lucru nici nu mai ţinea decelebra sa ironie. El aduce însă o atitudine nouă în cercetareaproblemelor etice. Fără a se declara atoateştiutor, este dispus să cauteîmpreună cu alţii, cu interlocutorii săi atenieni sau străini, drumulspre aflarea problemei etice fundamentale: cum poate ajunge omulvirtuos? Dar, pentru aceasta, era preocupat mult de aflarea adevărateidefiniţii a virtuţii, dar şi de problema dacă această virtute poate fiînvăţată sau nu. Pentru a atinge acest ţel, omul trebuie să înveţe maiîntâi să cugete, să analizeze noţiunile, să le înţeleagă conţinutul şiraportul dintre ele. El văzuse ce efecte nocive, ce izvor de greşeală şineînţelegere generează în jurul lor ideile rău înţelese, de aceea stăruia- cu o obstinaţie deranjantă pentru cei din jur – asupra metodeidialectice, care ne învaţă să gândim bine. Acest genial filosof eraconvins că acela care gândeşte bine, lucrează bine. În loculcuvintelor vagi, echivoce, el căuta să prindă noţiunile juste, carecorespund realităţii. Dar noţiunile ştiinţifice trebuiau să fiedescoperite, fiindcă Socrate nu pretinde, precum sofiştii, că el ar fi încăutarea adevărului ultim, ci este în continua căutare a acestuia. Dar,în clipa în care el descoperă o noţiune, aceasta îi pune alte probleme,conduce spre descoperirea altor noţiuni, de aceea atenianul nostru emereu în căutare adevărului. Într-un fel, Socrate a presimţit că ceeace, mult mai târziu, a arătat explicit Kant, anume că ştiinţa este ,,oeternă problemă”, ca şi viaţa, de altfel.Pentru Diogenes Laertios, ,,dialectica este arta de a vorbi princare combatem sau susţinem o temă cu ajutorul întrebărilor şirăspunsurilor celor ce discută” 121 . După unii comentatori, dialectica121Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura AcademieiRepublicii Populare Române, 1963, p. 216.167

platoniciană se reduce la practica elenchos-ului socratic, termentradus în limba română prin ,,examen critic”. În sens larg, elenchosînseamnă a examina o persoană cu privire la un enunţ pe care acestal-a făcut, punându-i întrebări care să antreneze alte enunţuri, însperanţa că acestea vor clarifica înţelesul şi valoarea de adevăr aleînţelesului iniţial; în sens îngust, elenchos-ul e o formă deinterogatoriu încrucişat sau chiar de respingere, aşa cum apare laSocrate în dialogurile timpurii ale lui Platon. Scopul acesteimodalităţi de interogare este acela de a transforma atitudineadogmatică a ignorantului care e convins că ştie răspunsul laproblemă, într-una dubitativă, când interlocutorul nu mai crede căştie, făcându-l să se simtă în încurcătură. Este un prim pas înainte pecalea adevărului, căci nu poate avansa în direcţia adevărului acelacare crede că ştie adevărul 122 .Putem vorbi de două sensuri ale dialecticii platoniciene: sensulinferior sau socratic, care constă în ,,discuţiile în contradictoriu”(Republica, 454 a); în al doilea rând, sensul de cunoaştere supremă(Republica, 534 e) sau dialectica noetică. Cei ce practică dialectica însens socratic se menţin încă la suprafaţa lucrurilor, la nivelulaparenţelor, fără a avea acces la Forme. Totuşi, dialectica socraticăare rolul de a trezi intelectul prin evidenţierea consecinţelorparadoxale ce rezultă din cunoaşterea senzorială nereflectată. Darprelungirea şi împlinirea dialecticii elenctice este dialectica noetică,dialectician fiind acela care are capacitatea de a ,,percepe raţiuneaesenţei fiecărui lucru” (Republica, 534 b) 123 . Filosofia adevăratăînseamnă ascensiunea sufletului ,,către ceea-ce-este”, către esenţe,,,suişul sufletului către locul inteligibilului,” este ,,răsucireasufletului” spre tărâmul Formelor, filosofia însemnând tocmai arta,,răsucirii” dinspre domeniul ,,devenirii” înspre domeniul a ,,ceeace-este”.Dialectica noetică se vădeşte a fi o cale mult mai grea decâtaceea oferită de dialectica elenctică sau socratică, dar rezultatele eine pot conduce mai aproape de adevăr. Caracteristica distinctivă a122Valentin Mureşan, Comentariu la ,,Republica” lui Platon, Editura Paideia,2006, Bucureşti, pp. 85- 86.123Platon, Republica, în Opere, vol. V, op.cit., p. 337.168

cunoaşterii supreme este cunoaşterea Formei Binelui, din care îşi tragfolosul şi utilitatea celelalte virtuţi.Cicero afirmase că Socrate a coborât filosofia din cer pepământ, frază care poate fi rectificată în sensul că acesta a coborâtInteligenţa din cer pe pământ, observă Ştefan Bezdechi: ,,Iată punctulde plecare al celui mare raţionalist al tuturor veacurilor. Căci, orice s-ar spune, fiul lui Sofronisc nu e decât raţionalistul încarnat, care,răsturnând vechile valori, a ridicat în mijlocul nostru un altar măreţnoi divinităţi: Raţiunea. Asupra acestui punct de vedere nu poateîncăpea îndoială, chiar dacă mulţi cercetători au căutat să facă dinSocrate un mistic” 124 . Măreţul atenian era ferm convins că, pentruom, este mult mai important să se cunoască pe sine, acest fapt avândefecte directe în filosofia practică, termen sub care este desemnatămorala.Una din contribuţiile sale cele mai importante este metodadesfăşurării discuţiei, adică arta ,,de a scoate la lumină adevărul cuajutorul întrebărilor”, pe care Platon, în dialogul Theaitetos, onumeşte maieutica.. Socrate era convins că adevărul ,,se află” înfiecare om, care este, astfel, ,,însărcinat” cu el, aşa cum o mamă esteînsărcinată cu pruncul ei. Copilul are nevoie, pentru a se naşte, deajutorul moaşei. La fel şi adevărul, crede Socrate, poate fi ,,moşit”,maieutica având rolul de a conduce omul neştiutor spre recunoaştereaacestui adevăr, care nu este altul decât unul interior.În discuţiile sale desfăşurate public cu diverşi interlocutori,Socrate utiliza ironia (în greceşte eironeiesthai ,,a întreba”),procedeu ce consta în a pune nişte întrebări foarte simple partenerilorde discuţie, dar dispuse cu abilitate cu scopul de a se contrazice înrăspunsuri şi de a-şi recunoaşte ignoranţa. Celebra ironie socraticăera realizată prin mimarea de către Socrate a neştiinţei, a ignoranţeisau a neputinţei proprii, silindu-şi astfel adversarul de dialog să-şifolosească facultăţile de raţionare. Aceasta era calea prin care elputea pune în evidenţă slăbiciunile de raţionament ale preopinenţilorsăi, obligându-i să renunţe la slăbiciunea şi la suficienţa lor obişnuită.Prin această metodă, Socrate voia să îmboldească spiritual la124Ştefan Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 162.169

activitatea proprie, la o cunoaştere veritabilă şi la autocunoaştere.Pentru el ştiinţa nu este ceva dat, ci o activitate veşnic problematică.Omul face dovada că are spirit doar prin autocunoaştere, de aceeaautocunoaşterea şi a fi persoană spirituală sunt unul şi acelaşi lucru.Socrate crede că omul este esenţialmente raţiune, ca atare el trebuiesă se conducă după maximele universale ale raţiunii, pe care le aflăîn cunoaşterea de sine.Socrate a fost primul martir din calendarul filosofiei şi unadintre primele victime ale intoleranţei. Umanist convins, credea cănimeni nu comite răul decât din ignoranţă, pe baza unei falsecunoaşteri a lucrurilor. Este destul să cunoaştem binele pentru a-l şiînfăptui. Cei care fac rău nu pot fi fericiţi şi, întrucât nimeni nudoreşte să fie nefericit, datoria înţeleptului este să-i ajute pe oamenisă găsească calea ce dreaptă prin cunoaşterea adevărată. Aceastăcunoaştere adevărată, dincolo de cea părelnică, este condiţia de aajunge la fericire, la bine şi la dreptate, valori etice supreme îngândirea socratică. Numai omul care face ceea ce este drept poatedeveni un om adevărat. Importantul şi umanistul mesaj al lui Socrateeste acela al încrederii că îndreptarea omului spre adevăr, bine şidreptate este posibilă.Metoda şi modul în care filosofează profundul cugetătorSocrate sunt cu totul altele decât acelea ale sofiştilor. Aceştia dinurmă, lipsiţi de smerenie intelectuală, voiau să impună ideile lor cu osiguranţă apodictică. Mult mai modest în comportament şi atitudine,Socrate nu dorea să fie decât un căutător al adevărului şi un trezitoral omului din somnolenţa neştiinţei, pentru ca acesta să descopereadevărul din adâncurile fiinţei sale proprii. Poate că acesta estedestinul filosofului veritabil din toate timpurile: de a fi trezitorulsufletului uman din din somnolenţa în care l-a cufundat viaţacotidiană, haosul părerilor şi a-l face astfel să ajungă la adevăr, ceeste imanent raţiunii umane. Salvarea sufletului din neadevăr şiajungerea la adevăr, trecerea din haos în cosmos, acel ,,suiş alsufletului către locul inteligibilului”, de care vorbea Platon încelebrul mit al peşterii din dialogul Republica, aceasta pare să fiemarea chemare a filosofului. Din acest motiv, Platon îl considera pe170

Socrate cel mai genial deşteptător al omenirii la lumina adevărului,acela care le face cunoscută altora conştiinţa înţelepciunii 125 .Socrate este filosoful care a avut tăria şi curajul de a trăiconform principiului său esenţial: o viaţă de om necercetată critic numerită să fie trăită (Platon, Apărarea lui Socrate, 38 a) 126 . Aceastăcontinuă examinare (ēlenchos) a vieţii altora şi a celei proprii este ometodă de investigaţie filosofică, nu un simplu mijloc de a produceconfuzie în gândirea interlocutorilor, arată pertinentul comentator alfilosofiei antice greceşti, Gregory Vlastos. Scopul acestei continueexaminări, a acestei interogaţii atât de sâcâitoare şi deranjantă pentruinterlocutori, deşi predominat negativ, este puternic pozitiv: acela dea descoperi şi apăra adevărata doctrină morală 127 . În gândireasocratică, relaţia dintre fericire şi virtute este una de identitate, iarSocrate urmărea cunoaşterea, nu doar convingerea adevărată. CumPlaton reduce examinarea critică la o elită, s-ar părea că pentruSocrate viaţa nu merită trăită de marea masă de oameni 128 .Convingerea lui Socrate este aceea că, dacă noi căutămcunoaşterea, singura speranţă de a o dobândi este prin apelul la,,gândire“ şi ,,judecată”, experienţa senzorială fiind capabilă să neconducă la erori. Formele sunt inaccesibile percepţiei senzoriale,având în plus si caracteristica de a nu putea suferi nici o modificare.În dialogul platonician Sofistul apare ideea că, pentru a primiadevărul, avem nevoie de o pregătire a sufletului prin purificare.Când Socrate arată că arta este ,,cathartică”, ,,katharsis” înseamnăaici ,,izgonire a răului din suflet”, aşa cum face arta medicului cucorpul (226 a). El efectuează aici o ,,katharsis” a sufletului prin celmai bun mijloc de curăţire posibil, punerea de întrebări (ēlenchos),care purifică sufletul de opinii false (230 d), făcându-l apt să acceptecunoaşterea adevărată. Aşa cum reiese şi din dialogul Gorgias,125Ştefan Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pp. 158-159.126,, (…) o viaţă fără cercetare nu mai e viaţă (…), ]n Platon, Dialoguri, Traducerede Ştefan Bezdechi, Ediţie îngrijită de Nicolae Râmbu, Editura Agora S.R.L., Iaşi,1993, p. 112.127Gregory Vlastos, Socrate – ironie şi filozofie morală, Traducere din engleză deMara van Schayk Rădulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 18.128Gregory Vlastos, Socrate – ironie şi filozofie morală, op. cit., p. 22 - 23.171

Socrate se arată absolut convins că ēlenchos-ul este arbitrul supremal adevărului moral. Examinarea micuţului sclav din dialogul Menoneste o reprezentare la scară a ēlenchos-ului socratic.Socrate susţine ideea că filosofia este o pregătire pentru moarte(în greceşte ,,meléte thanátou”), idee şocantă pentru contemporaniinoştri. Conform părerii lui Anton Dumitriu, nici una din grijilepentru corp, nici una dintre plăcerile trupeşti, nimic din ceea ce nu seimpune cu mare necesitate nu are o valoare absolută şi adevăratulfilosof dispreţuieşte toate aceste valori pe care le consideră nereale,dar cu care se amăgeşte omul obişnuit 129 . Eliberarea de care vorbeştePlaton (Socrate) este urmărită de adevăratul filosof, al căruipreocupare de bază este tocmai descătuşarea şi deprinderea trupuluide suflet: ,,Este aşadar un fapt de netăgăduit, Simmias, că adevăraţiifilosofi nu fac altceva, făcând filosofie, decât un exerciţiu neîncetatîn vederea ceasului morţii şi că, dintre toţi oamenii, ei se tem cel maipuţin de a fi morţi” 130 .Gânditori antici nu se refereau la moarte în sensul ei natural, camoarte a corpului, ca dispariţie fizică ci înţelegeau prin aceasta odescătuşare a sufletului, o eliberare a acestuia şi a nevoilor naturaleale corpului.,,Pregătirea pentru moarte” practicată de Socrate şiînţeleasă de Platon era un ansamblu de practici care mergeau de laigiena corporală până la virtuţile sociale şi cele filosofice legate deeducarea spiritului: adevăratul filosof trebuie să se ,,purifice”, să seelibereze de trecător, iluzoriu şi accidental pentru că doar în acestmod se poate ajunge la adevăr, la cumpătare, justiţie şi înţelepciune131.În filosofia antică greacă este prezent idealul ,,a trăi aproape dezei”, care nu e un deziderat abstract ci determina un anumitcomportament având ca scop atingerea unei stări ontologice prin carese conferea fiinţei umane o dimensiune universală, ,,pregătirea pentru129Anton Dumitriu, Alétheia – Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică,1984, Editura Eminescu, Bucureşti, p. 163.130Idem, p. 53 (67 e).131Mihai Baciu, Introducere în filosofie, ,,Vasile Goldiş” University Press, Arad,2006, p.21.172

moarte” ducând la cunoaşterea de sine, dar şi a fiinţei ca fiinţă, alumii perfecte şi eterne.Dacă ,,a învăţa pe cineva” înseamnă a transfera cunoştinţe dinmintea unui învăţător în aceea a unui învăţăcel, atunci Socrate nuoferă o învăţătură. Dialogul său cu semenii, purtat în locurile publicasau în spaţii private ale Atenei, este menit şi reuşeşte să aibă efectulde a-i încuraja şi ajuta în propriul efort de perfecţionare morală.CONCEPTELE – INSTRUMENTE ALE CUNOAŞTERIIÎn calitatea lor de ,,organizatori ai cercetării ştiinţifice”,conceptele au un rol esenţial pentru cunoaştere în general, ele fiind,de fapt, ,,scopul final” al oricărei ştiinţe. De aceea, era de aşteptat caîn filosofie să li se acorde un tratament special acestor unităţicognitive având calitatea de ,,nucleu” al teoriei (John Stuart Mill), elefiind produsele cele mai importante ale cunoaşterii ştiinţifice.Paradoxal însă, cercetătorii - autohtoni sau de aiurea - s-au aplecatpredilect asupra legilor ştiinţifice, teoremelor, explicaţiilor şi teoriilorştiinţifice, acordând conceptelor statutul de rudă mai săracă, dacă nucumva chiar de Cenuşăreasă. Dar, aşa cum observă Giovanni Sartori,atunci când avem un limbaj prost – deci cu concepte proaste –, avemidei proaste, iar când avem idei proaste nu putem avea decât ocunoaştere proastă. În aceste condiţii, reconsiderarea conceptelorştiinţei se impune de la sineCercetătorul român care s-a aplecat pe larg asupra acestorprobleme din domeniu este universitarul timişorean Ioan Biriş, autoral unei incitante lucrări care reuneşte filosofia, metodologia ştiinţei şi173

logica 132 . Apărută în excelente condiţii grafice la prestigioasa Editurăa Academiei, cartea îşi propune să umple un gol resimţit în aceastădirecţie printr-o abordare interdisciplinară a ceea ce autorul considerăcă reprezintă ,,unităţi cognitive”. Autorul îşi explică demersulsubliniind locul şi rolul acestora în cadrul procesului de înţelegereadecvată a lumii: ,,Conceptele ştiinţei pot fi privite (…) atât ca ai cercetării ştiinţifice, ca într-oinvestigaţie sau alta, cât şi ca , ca produs final aldemersurilor de cercetare, constituindu-se astfel în teorii condensateale eforturilor cognitive. Este firesc atunci ca în legătură cu naturaconceptelor şi cu modalităţile de formare a lor să existe diferiteteorii” 133 .Fiecare ştiinţă urmăreşte elaborarea unui sistem de noţiuniexacte în materia respectivă, arăta Ion Petrovici într-o lucrare dereferinţă pentru logica românească: ,,(…) Aşa cum spunem că scopulştiinţelor este să dobândească, într-o materie, un număr de judecăţiadevărate, putem să spunem, privind lucrurile în mod static, că auscopul de a întocmi un complex de noţiuni exacte” 134 Omul de ştiinţăcercetează o clasă de fenomene, vrea să cunoască proprietăţile şistructura acestor obiecte etc., rezultatul fiind dobândirea unorconcepte sau noţiuni. Pe bună dreptate, logicianul Petre Botezatuobserva: ,,Dar cunoştinţele despre un obiect sunt concentrate înnoţiunea acelui obiect. Scopul ultim al cunoaşterii îl constituie, prinurmare, noţiunile şi determinarea lor. Fiecare ştiinţă determinăanumite noţiuni” 135 . Ioan Biriş vine astfel în întâmpinarea ideiiexpuse de Petre Botezatu, constatând că lipseşte o abordare a temeiîn literatura filosofică de specialitate din ţara noastră, iar pe planinternaţional preocupările asupra acestui subiect au fost restrânse. Elreaminteşte cele spuse de Edward E. Smith şi Douglas L. Medin(Categories an Concepts, 1981), aceştia subliniind faptul că, în lipsaconceptelor, viaţa noastră mentală ar fi haotică; conceptele – prinfaptul că nu consideră fiecare obiect ca entitate unică, ci ca132Ioan Biriş, Conceptele ştiinţei, Editura Academiei Române, 2010.133Idem., p 240.134Ion Petrovici, Teoria noţiunilor, Ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 1998, p. 63.135Petre Botezatu, Introducere în logică, vol. 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994, p. 9.174

instanţieri ale claselor de obiecte pe care le exprimă - conferăstabilitate lumii, iar în absenţa lor comunicarea ar deveni imposibilă.Pornind de la ideea că diversele concepte ale ştiinţei trec prindiferite faze până ajung la maturitate, Gaston Bachelard va susţine căexistă un progres ştiinţific, respectiv ,,un progres filosofic alnoţiunilor ştiinţifice”. Ioan Biriş urmăreşte evoluţia conceptelorştiinţei pe verticală, dar şi pe orizontală, subliniind filiaţia de idei, darşi elementele de continuitate şi discontinuitate înregistrate decunoaşterea umană, neuitând să precizeze că ,,demersul nostru estesituat într-o perspectivă logico-filosofică” 136 . Pertinent şi fincunoscător al fenomenului în discuţie, autorul se mişcă cudezinvoltură pe un diapazon larg, apelând la o bibliografieromânească şi străină (în engleză, germană, franceză şi italiană)demnă de remarcat. El constată că, de-a lungul timpului, s-a trecut dela teoria clasică, în cadrul căreia conceptele sunt privite ca definiţii(ale proprietăţilor sau atributelor), la o altă perspectivă, aceea în careconceptele sunt considerate nu ca definiţii, ci drept teorii ca atare.Avantajul conceptelor-teorii ar consta în faptul că ele permitexplicarea învăţării şi schimbării conceptuale la fel ca în cazulteoriilor ştiinţifice. Asemenea modificări nu trebuie să surprindă: subaspect ştiinţific, se impune ca un concept să fie revizuit ori de câteori apar indicii care semnalează discordanţe între realitate şiimaginea conceptuală.Realizând legătura indisolubilă dintre realitate, gândire şilimbaj, cu raporturile lor extrem de complexe, autorul consacrăacestei probleme primele trei capitole ale cărţii. ,,Am putea spune călogica, îndeosebi logica termenilor, a conceptelor, s-a afirmat în timpîn funcţie de modalităţile în care s-a înţeles raportul gândirii culimbajul” 137 , arată el. Demersul i se pare necesar pentru a puteaexplica modalităţile în care se formează conceptele ştiinţifice şicomplicaţiile nebănuite la care se poate ajunge din cauzacomplexităţii relaţiilor investigate. Iar pentru aceasta sunt trecute înrevistă opiniile unor gânditori de referinţă precum Frege,Wittgenstein, Quine, Searle, Austin, Pierce, Cassirer, lista fiind136Ioan Biriş, Conceptele ştiinţei op. cit., p. 181.137Idem, p. 68.175

departe de a fi încheiată. Trecând apoi la termeni, el arată căanalizele filosofice şi cercetările cognitiviste din ultimele deceniiacreditează ideea că legăturile dintre termeni şi referenţi sunt denatură mai elastică decât s-a crezut. Se semnalează faptul că teoriaaristotelică a termenilor rămâne extrem de importantă îndeosebipentru studiul gândirii şi limbajul natural, deci şi pentru cunoaştereaştiinţifică, deoarece marea majoritate a conceptelor ştiinţifice seformează pornind de la termenii limbajului natural. Ultimele douăcapitole ale lucrării sunt dedicate teoriilor conceptelor ştiinţifice, cu oposibilă tipologie a lor.Merită să observăm că, alături de teoriile de rezonanţă ale unorgânditori occidentali precum Popper sau Toulmin, Ioan Biriş nu uităsă evidenţieze contribuţiile româneşti în domeniu, în speţă fiindvorba de lucrările lui Lucian Blaga şi Constantin Noica, pe care leconsideră reprezentative. Din opera lui Lucian Blaga sunt abordatemai ales problemele din ,,Trilogia cunoaşterii”, unde fenomenulştiinţific al vremii sale este bine receptat şi înţeles de cunoscutulfilosof şi poet. Cât despre Constantin Noica, acesta îşi propunereabilitarea individualului în ceea ce el numea ,,logica lui Hermes”(opusă ,,logicii lui Ares”), în care conceptul central era holomerul(sau holoformul), prin care el înţelege ,,individualul încărcat cusensurile generalului”, o unitate în care nu numai partea e în întreg,ci şi întregul e în parte, unitate care cuprinde o tensiune internă întreindividual şi general. Soluţia propusă de Noica pentru salvarealogicii de excesiva povară a formalizării este aceea a readucerii ei înlume prin găsirea unui suport ontic pentru lume. Înseamnă, de fapt,trecerea de la ceea ce gânditorul român numea ,,logica lui Ares”, zeulrăzboiului, la ,,logica lui Hermes”, zeul comunicării şi interpretării.Cartea lui Ion Biriş propune incursiuni nu doar în sferadisciplinelor ştiinţifice, ci şi în aceea a logicii conceptelor. Lucrareanu este o monografie pentru că, sesizând absenţa vreunei abordăriromâneşti de acest gen şi preocupările restrânse asupra subiectului peplan internaţional, autorul – după cum declară în Prefaţă - s-a văzutnevoit să caute şi să propună o serie de soluţii pentru domeniileinvestigate, să construiască ipoteze originale şi să le confrunte cuconceptele produse ale unor ştiinţe particulare.176

E o carte care îndeamnă la reflecţii, deschizătoare de drum şitotodată un reper pentru posibile lucrări viitoare asupra uneiimportante teme legate instrumentele de cunoaştere şi investigaţiecare sunt conceptele.Revista de Filosofie Analitică, Bucureşti, volumul V, nr. 20,iulie-decembrie 2010, pp. 128-131LUDWIG WITTGENSTEIN ŞI ACTUALITATEAFILOSOFIEI LIMBAJULUIChiar dacă o ierarhie a gânditorilor de talie mondială rămâneuna relativă şi fatalmente subiectivă, trebuie să admitem căWittgenstein rămâne un punct de referinţă în evoluţia cugetăriifilosofice, el instituind un nou mod paradigmatic de a face filosofiedin perspectiva limbajului, alături de ştiutele paradigme ontologică şignoseologică. Unii dintre discipolii săi susţin că Wittgenstein nu eraun erudit, ci un geniu spontan, opera sa constituind mai degrabă ocolecţie de intuiţii intelectuale decât originala organizare a ideiloraltora sau ale lui proprii 138 . În lucrarea sa A Biographical Sketch(Schiţă biografică, 1958), dedicată gânditorului austriac şi oferităcelor interesaţi la şapte ani după dispariţia acestuia, G.H.Von Wrightdeclară tranşant că, după părerea lui, Wittgenstein nu a avut nici unpredecesor în istoria filosofiei (,,nu are nici un strămoş în istoriagândirii”), un frumos omagiu adus originalităţii unui gânditorrealmente fascinant din prima jumătate a secolului XX.La aproape şase decenii de la trecerea din viaţă a acestui mareneînţeles care a fost Wittgenstein, el rămâne autorul cel mai discutatîn filosofie din a doua jumătate a secolului XX, cel puţin în literaturafilosofică de limbă engleză. Obiectul predilect al reflecţiilor şiobservaţiilor din textele lui Wittgenstein este limbajul, acesta138Anton Dumitriu: Eseuri, 1986, Editura Eminescu, p. 190.177

precizând într-o însemnare din 1931 că ,,Noi ne luptăm cu limba.Suntem în luptă cu limba” 139 Faptul nu este de mirare, rolullimbajului fiind central, filosofia nefiind formată din gesturi sau actefizice, ci din cuvinte şi fraze, filosofia fiind o activitate legată dediscursuri, dar deosebită de alte activităţi legate de limbaj (precumliteratura, poezia, istoria sau geografia) atât prin stil, cât şi prin felulpropriu de a fi.Se înşeală aceia care cred că vor găsi în opera lui Wittgensteinopinii ferme şi definitive, trasate cu mână sigură, cu privire la ceea ceînseamnă filosofie, religie şi credinţă religioasă. Cel care se prezentasingur un ,,căutător internaţional al adevărului” 140 nu scuteşte penimeni de efortul de a gândi apelând la propria-i raţiune, preluândde-a gata ideile altora, ci îl îndeamnă să-şi pună în valoare propriileposibilităţi intelectuale. De aceea, notează cu modestie în 1931 că,,Eu nu trebuie să fiu decât oglinda în care cititorul să-şi vadă proprialui gândire, cu toate neregularităţile ei, pentru a le putea îndrepta, cuacest ajutor” 141 . Nu avem cum să nu ne aducem aminte aici deSocrate, conştiinţa mult prea lucidă şi sâcâitoare a Atenei vremii sale,cel care şi-a depus toate eforturile şi pasiunea în tentativa sa de a-iîndrepta pe orgolioşii săi concetăţeni în scopul a-i face mai buni.,,Este o mare tentaţie să doreşti să faci spiritul explicit”, notaWittgenstein în Însemnări postume, el luptând efectiv pentru claritateîn exprimarea noastră de zi cu zi. ,,Filosofia, în felul în care folosimnoi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercităasupra noastră formele de exprimare”, afirmă el în Caietul albastru.Iar bătălia sa pentru ,,dezvrăjirea intelectului” merită şi astăzi toateaprecierile celor preocupaţi de filosofie.Spre deosebire de filosofii care au revoluţionat sau reformattradiţia filosofiei teoretice, de la Descartes la Kant şi de la Kant laHusserl, Wittgenstein nu identifică un nou obiect sau o nouă metodă,arată Mircea Flonta. El nu a descoperit adevăratul obiect al filosofiei,139Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume, 1914-1951, traducere deMircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 34140Kimberley Cornish, Evreul din Linz –Wittgenstein, Hitler şi lupta lorsecretă pentru spirit, Bucureşti, Editura Nemira & Co, 2007, p. 262.141Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume, 1914 - 1951, op. cit.., p. 44.178

nici n-a pretins că desăvârşeşte câştigurile marii istorii a gândiriieuropene. Demersul gânditorului austriac este mai radical, elsupunând examinării critice supoziţiile (sau presupoziţiile) ce susţinvechile reprezentări asupra gândirii raţionale, supoziţii metafizicecare îşi au originea încă de la Platon şi stau la baza gândirii europene,acestea fiind acceptate o perioadă de timp ca neproblematice.Presupoziţiile sunt convingeri acceptate în mod necondiţionat decătre individ prin educaţie şi practica vieţii, prin socializare, adică oautoritate exterioară, în general nerecuzată în viaţa noastră. În destulesituaţii filosofii au pornit de la asemenea supoziţii ca de la lucruri dela sine înţelese (lucru arătat mai înainte, de altfel, şi de Francis Baconîn al său ,,Novum Organum” prin celebrii ,,idoli” ce ne afecteazăcunoaşterea), de aceea este surprinzător că ei, cei dispuşi în principiusă se îndoiască de orice, nu au pus în discuţie asemenea supoziţii ci,dimpotrivă, au clădit pe baza lor, conferindu-le o mai mareautoritate 142 . În Cercetări filosofice, Wittgenstein arată că filosofia nutrebuie să acumuleze trăsături necesare alcătuirii unui tablou generalal lumii (Weltanschaung), ci să critice presupoziţiile ontologicemilenare. Pe urmele sale, Willard Van.Orman. Quine afirmă că ,,Oocupaţie principală a filosofiei este explorarea presupoziţiilor”,poziţie ulterior revizuită: activitatea de explorare a presupoziţiilor nuar fi doar ,,o ocupaţie a filosofiei”, ci mai curând filosofia însăşi.Urmărind acest tip omogen de obiecte care sunt presupoziţiile,filosofia s-ar putea recomanda pur şi simplu ca o cercetare asupraunor presupoziţii nelocale ale actului raţional 143 .Ceea ce îi conferă lui Wittgenstein o poziţie unică printrefilosofi - el considerând claritatea, transparenţa un scop un sine - estemodalitatea de a supune examinării critice intuiţiile şi reprezentărileextreme de familiare, unele chiar mai vechi decât filosofia, lucruobservabil mai ales în scrierile sale de după 1930 (când se va stabilila Cambridge şi va începe să predea lecţii studenţilor săi), de laCaietul albastru şi Caietul brun până la ultimele sale note puse pehârtie în ultimele zile ale vieţii sale (aprilie 1951). Aceasta constituie142Ibidem, pp. 174 – 175.143Apud Adrian-Paul Iliescu, Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 155.179

o mutaţie radicală în felul de a înţelege şi practica filosofia, oferindun domeniu de reflecţie inedit pentru filosofi. Dar dorinţa sa de aprovoca curiozitatea intelectuală a cititorului ideilor sale areprezentat un efort prea puţin apreciat la vremea sa decontemporanii săi, Wittgenstein resimţind cu acuitate izolarea saintelectuală, fiind conştient că ceva esenţial îl desparte nu nu doar dealţi filosofi, ci şi de modul comun de a gândi. Prietenului săuMaurice Drury i-a spus odată, în anii de după cel de-al doilea războimondial: ,,Tipul meu de gândire nu este dorit de epoca actuală. Eutrebuie să înot deosebit de puternic împotriva curentului. Poate pestevreo sută de ani oamenii vor dori ceea ce scriu” 144 .Revenind la Cambridge şi la filosofie în 1929, Wittgenstein le-acomunicat studenţilor săi de aici că făcuse o mare descoperire, ,,onouă metodă de a filosofa”, afirmând că ,,filosofia şi-a pierdut aura”şi că ,,există de acum înainte în filosofie un în, comparabil cu ceea ce seîntâmplase când Galilei şi contemporanii lui inventaseră dinamica:fusese descoperită , cum se întâmplase şi atuncicând , astfel încât era posibilacum, pentru întâia oară, să existe filosofi , chiar dacă,desigur, în trecut existaseră filosofi” 145 . Dar nu toţi aceiacare l-au cunoscut i-au împărtăşit entuziasmul, ba chiar au consideratschimbarea de perspectivă ca un pas făcut înapoi. Fostul săuprofesor, Bertrand Russell, va aprecia în autobiografia sa intelectuală(apărută după dispariţia celebrului său fost student şi prieten dintinereţe) că Wittgenstein s-ar fi umilit în faţa simţului comun, la felcum un genialul scriitor rus Lev Tolstoi s-a umilit la bătrâneţe în faţamujicilor, pe care i-a preferat oamenilor culţi. Considerând căaplecarea lui Wittgenstein asupra limbajului obişnuit ar fi odegradare faţă de preocupările sale anterioare, Russell riscă o144Apud Mircea Flonta, Înţelegerea filosofică: ,,A vedea mai bine” (în MirceaFlonta, Gheorghe Ştefanov ‹editori›, Ludwig Wittgenstein în filosofia secolului XX,Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 101).145Ludwig Wittgenstein, Wittgenstein’s Lecture, editate de Desmond Lee şi G.E.Moore, Mind, vol. LXIV, nr. 253, ianuarie 1955, p. 26 (apud Kimberley Cornish,Evreul din Linz –Wittgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru spirit, Bucureşti,Editura Nemira & Co, 2007, p. 218).180

apreciere şocantă afirmând că pe acesta gândirea serioasă l-ar fiobosit, aşa că a inventat o doctrină care să-l scutească de asemeneaactivitate 146 .Caietul albastru, lucrare semnificativă pentru gândireawittgensteiniană, debutează direct cu întrebarea ,,Care este înţelesul(meaning) unui cuvânt?” Dacă avem în vedere problemele de naturăreligioasă, sper exemplu, ar trebui să ne întrebăm ce înţelegem printermenii ,,Dumnezeu”, ,,credinţă religioasă”, ,,religie”, ,,misticism”şi alţi termeni din aceeaşi familie, cititorul aşteptând să primească unrăspuns adecvat la aceste întrebări, adică să găsească semnificaţiacuvintelor. Wittgenstein îşi va dezamăgi cititorii când nu va oferirăspunsul aşteptat acestor întrebări, producându-le astfel ceea ce elnumea ,,crampe mintale”. Impresia unei ,,crampe mintale” esteimpresia că nu putem spune ceea ce de fapt ştim. A vorbi şi a gândisunt activităţi strâns legate, iar raporturile dintre idei sunt în relaţiedirectă cu limbajul uman. A fi capabil să raţionezi este, de fapt,acelaşi lucru cu a fi capabil să utilizezi elementele unei limbi. Dinpăcate, nu toţi oamenii reuşesc să realizeze acest lucru. În gândireacomună, problema semnificaţiei cuvintelor pare a fi legată deconcepţia lui Platon asupra acesteia, pe care filosofii de azi ailimbajului o numesc teoria realistă sau teoria esenţialistă asemnificaţiei, care consideră că numele proprii desemnează obiecteindividuale, iar numele comune calităţi proprii obiectelor individuale.Platon presupunea că însuşirile sunt ingrediente ale obiectelor carefac parte din aceeaşi familie, de exemplu ,,frumuseţea” este uningredient al tuturor lucrurilor frumoase (un cal de curse, o tânărăfată, după exemplul lui Socrate), ,,tot aşa cum alcoolul este uningredient al berii şi vinului” 147 , de unde am putea scoate ideea de,,frumuseţe”, dincolo de aspectele obiectelor sau fiinţelor particulare.Dar Wittgenstein se desprinde aici de un asemenea mod de a vedelucrurile, arătând că adesea mintea noastră este dispusă să aducă laacelaşi numitor obiectele cu care are de-a face, luând ca exempludiversele ,,jocuri”: cele jucate pe tablă, jocurile cu mingea, jocurile146Mircea Flonta, Cum recunoaştem pasărea Minervei?, Editura FundaţieiCulturale Române, Bucureşti, 1998,. pp. 176-184.147Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, op. cit., p. 55.181

sportive ş.a.m.d., asupra cărora considerăm că trebuie să aibă ceva încomun, de vreme ce toate sunt jocuri. Ajuns în acest punct, Wittgensteinlansează faimosul îndemn ,,Nu gândi, ci priveşte!”, plecând de la ideeacă mintea noastră are înclinaţia de a unifica în acelaşi gen lucruridiferite precum jocurile amintite (aşa cum cineva care poartă ochelari culentile colorate vede obiectele ca având respectiva culoare a lentilelor).Rezultatul examinării va fi acela că, dacă vom refuza construcţiamintală şi ne vom mulţumi să privim, vom vedea o reţea complicată deasemănări care se suprapun şi se încrucişează, pe care el lecaracterizează prin expresia ,,asemănări de familie” 148 . Analizelewittgensteiniene nu-i vor oferi cititorului interesat definiţiile ,,ultime”sau esenţialiste, de genul celor arătate la Platon, dar îl vor ajuta să vadăîngustimea unora idei curente despre termenii în cauză sau interpretărileînşelătoare. Se pleacă aici de la convingerea că realizarea unui progresîn înţelegerea filosofică este condiţionată de schimbarea stilurilor degândire, scopul acestor demersuri fiind unul terapeutic, iar nudescriptiv, nici explicativ 149 .Din perspectiva atitudinii intelectuale post-moderne, filosofianu mai poate avea pretenţia descoperirii unor Esenţe, Sistem şiAdevăr ultim, nici nu poate oferi vreun set de principii metafizice sauaxiome absolute, nici să călăuzească ştiinţele sau artele în căutareaAdevărului ultim. Dar atunci, rămâne întrebarea ştiută dacă are vreunrost să interpretăm lucrurile din punct de vedere filosofic, dacă putemrăspunde la interogaţia ,,ce înseamnă toate acestea?”, după expresialui Thomas Nagel. Întrebarea nu rămâne suspendată în gol pentruWittgenstein, el susţinând că rolul analizei filosofice este unulterapeutic, acesta constituind un antidot împotriva gândirii captive.Pentru gânditorul austriac, gândirea e captivă, în primul rând, înlimbaj, iar ,,fiinţele omeneşti sunt fără să-şi dea seama încurcate înplasa limbii”. Mai mult, el susţine că limbajul este un labirint în careoamenii rătăcesc lesne, sau o plasă în care e prinsă mintea lor, iarmetaforelor labirintului şi plasei li se adaugă şi aceea a capcanei,limbajul întinzându-ne nu rareori ,,nenumărate capcane”. Metaforelelimbajului ne pot tiraniza, aluziile acestuia pot fi compromiţătoare148Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, op. cit., 2004, pp. 132 - 133.149Adrian-Paul Iliescu, Introducere, în vol. Ludwig Wittgenstein, Lecţii şiconvorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, op. cit., pp. 7 - 12.182

pentru acela care vrea să le descifreze sensul. Pentru a puteareprezenta faptele, avem nevoie de anumite reguli de proiecţie sauconvenţii de reprezentare, acea ,,gramatică” de care vorbeaWittgenstein, noi privind şi concepând lucrurile doar prin intermediulcadrului impus de această gramatică 150 . Rigiditatea acestui cadruobligatoriu pentru gândire imobilizează mintea umană, provocândceea ce el numeşte - în Caietul albastru - o ,,crampă mintală”:,,Limbajul nostru obişnuit, care, dintre toate sistemele posibile denotaţie, este cel care străbate întreaga noastră viaţă, ţine mintenoastră în mod rigid într-o poziţie, cum ar veni, iar în această poziţieea se simte uneori amorţită” 151 .Este denunţată aici neputinţa cronică de a gândi împotrivafluxului convenţiilor pe care se bazează gândirea, care devineprizonieră inclusiv prin tendinţa de a folosi şi extinde analogiiconvingătoare, care ni se impun prin aparenta lor forţă convingătoaredar care ne pot face să eşuăm în nonsens. Chiar dacă îşi au rostul lorşi pot fi extrem de folositoare, autorul semnalizează pericolulfaptului că, în cele mai multe cazuri, este imposibil de indicat punctulexact sau limita de la care o analogie începe să ne inducă în eroare.Dacă luăm cazul comparaţiei timpului cu un râu, analogia este utilăpentru că evidenţiază dinamicitatea timpului. Dar există imediatcapcana alunecării în interpretări ilegitime atunci când ne punemîntrebarea ,,care este originea timpului?”, ca şi cum timpul ar trebuisă aibă o origine pentru că orice râu are un izvor. Or, timpuldesemnează doar raporturile înainte de, simultan şi după, de aceeaG.E. Moore, analizând scrierile wittgensteiniene din perioada 1930-1933, observa îndreptăţit că nu are sens să ne întrebăm ,,care esteoriginea lui înainte sau după” 152 .Wittgenstein era convins că oamenii sunt scufundaţi adânc întromare de confuzii conceptuale, aducând destule exemple în acestsens. Confuziile sunt inevitabile atât pentru că nu putem prevedea150Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Ideea Europeană,Bucureşti, 2006, Ediţia a 2-a revizuită, pp. 22-23.151Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, traducere de Mircea Dumitru, MirceaFlonta şi Adrian-Paul Iliescu, notă introductivă de Mircea Flonta, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1995, p. 131.152Apud Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, op. cit. p. 26.183

limita dincolo de care analogiile noastre devin nonsensuri, dar şipentru că limbajul ne întinde permanent capcane noi. ,,Limbajulfilosofilor este deja deformat, ca şi o deformare produsă de cătrepantofi prea strâmţi”, suntem atenţionaţi în însemnările sale 153 .Eliminarea acestor confuzii nu este considerată de autorul Caietuluialbastru o simplă sarcină preliminară, ci una de fond. El consideră căţine de menirea exerciţiului filosofic etern realizarea unei terapiipermanente împotriva captivităţii gândirii: ,,Filosofia, în sensul încare folosim noi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care oexercită asupra noastră formele de exprimare” 154 . De aceea, revinefilosofului imperioasa datorie de a ,,ara” neîncetat câmpul imperiosal limbii; totuşi, distrugerea idolilor nu trebuie să conducă filosofiacătre o idolatrizare a absenţei idolilor.,,O cauză principală a maladiilor filosofice – o dietă unilaterală:îţi hrăneşte mintea numai cu un singur fel de exemple”, aratăWittgenstein în paragraful 593 al ,,Cercetărilor filosofice” 155 .Incapacitatea gândirii de a vedea lucrurile aşa cum sunt este numităde gânditor ,,maladie filosofică”, aceasta constând în înţepenireaacestei facultăţi într-o poziţie rigidă, din care rămâne vizibil unsingur aspect al lucrurilor. În cultura clasică şi intelectualistă a lumiioccidentale, această maladie era foarte răspândită, ea generândmiturile Unităţii care se ascunde în spatele Diversităţii, a acelor,,esenţe” de tip platonician, al calităţilor ,,oculte” ale sensului,gândurilor sau interpretărilor etc. Wittgenstein cere să ne emancipămde sub dictatura intelectuală a unui singur mod de interpretare,,,maladia filosofică” putând fi tratată prin terapia exerciţiilorconceptuale (analize ale gramaticii cuvintelor, experimente mintaleetc.), învăţând astfel să vedem lucrurile din perspective diferite. Esteun altfel de a spune că rostul studierii filosofiei este mai puţin acelade achiziţionare a unor cunoştinţe de tip enciclopedic, cât maidegrabă acela de a destupa mintea celor studioşi.153Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914 – 1951, Traducere de MirceaFlonta şi Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 84.154Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, op. cit., p. 71.155Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, op. cit., 2004, p. 302.184

,,Crampa mintală” generatoare de cecitate intelectuală, care neîmpiedică să vedem lucrurile familiare şi cunoscute, îl determină peWittgenstein să exclame: ,,Fie ca Dumnezeu să dea filosofilorcapacitatea de a vedea ceea ce stă în faţa ochilor tuturor” 156 . Aceastăincapacitate a gândirii intelectualiste de a vedea ceea ce îi stă în faţăeste explicată de filosoful austriac prin proiecţia permanentă aanumitor modele ideale asupra lucrurilor, deduse din propriileconvenţii sau reguli de reprezentare, raţionând în spiritul unui aşatrebuie să fie, în locul unei cunoaşteri adecvate a lumii. Când luiHegel i se obiectase că realitatea nu este neapărat conformă curaţiunea şi perspectiva sa panloglistă asupra lumii, reacţia lui a fostvehementă: ,,Cu atât mai rău pentru realitate!” Încercând să realizezedistincţia dintre ,,lucrurile în sine” şi ,,fenomene”, Kant oferise oimagine sugestivă: dacă am vedea lucrurile doar purtând ochelari culentile colorate, atunci am vedea lumea întreagă colorată în aceanuanţă. Reluând ideea kantiană, Wittgenstein compară captivitateagândirii cu o pereche de ochelari pe care o avem pe nas şi prin careprivim, indiferent la ce ne uităm, fără să ne vină vreodată ideea să-idăm jos 157 . Sarcina filosofiei autentice este una terapeutică şidemistificatoare: ,,Care este scopul tău în filozofie? Acela de a-iarăta muştei drumul de ieşire din sticlă” 158 (The fly buzzing in the flybottle will be shown the way out). Să nu ne iluzionăm, avertizeazăWittgenstein, rostul filosofiei este doar acela de eliberare a gândiriidin captivitatea ei.Captivitatea intelectuală este generată nu doar de structurilelimbajului obişnuit, neformalizat şi plurivoc, ci şi din nevoiamodernă de a rezuma, sintetiza şi simplifica ideile, observă Adrian-Paul Iliescu. Schematizarea se impune într-o societate abombardamentului informaţional, unde este nevoie de expeditivitate,sub presiunea timpului şi a cantităţii imense de informaţii provenitedin toate domeniile, care devine copleşitoare. Nu poţi surprindeideile şi mentalităţile unei epoci decât cunoscând particularităţile eiuneori ireductibile, adică realizând o imersiune în cultura vremii, cu156Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume, 1914 - 1945, op. cit., p. 122.157Apud Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, op. cit. p. 28158Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, op. cit., 2004, paragraful 309, p. 230.185

motivele ei. Dar, în modul nostru spiritual de azi, cu o vădită tentăutilitaristă în destule domenii, ideile trebuie să fie rapid manevrabile,conectabile, comparabile imediat, lesne de transplantat şi, ca atare,formulabile direct, simplu, sintetic. În loc să exprime o largă stare despirit, un peisaj mintal, ideile sunt simplificate, transformate înnuclee conceptuale omogene esenţializate, dar care au prea puţin dinspiritul vremii care le-a generat. Lucrurile se petrec similar cuînvăţarea unei limbi străine de către un student începător preocupatdoar de eficacitate: el vrea să-şi fixeze în minte regulile gramaticale,dar ignorează deliberat limba vie, pierzându-se astfel legăturaprincipală dintre aceste reguli şi discursul real. Se ajunge astfel lascheme abstracte care nu au nimic altceva în spatele lor. Dacă vremsă ne referim la ideile altor generaţii, la limbajul şi gândirea acestora,schematizările noastre nu redau nota autentică a originalului. Suntemprizonierii propriilor ,,reconstrucţii” mentale, călătorim pe o hartă pecare am schiţat-o doar noi, dar avem pretenţia că ne mişcăm pe teren.Aceste idei simplificate şi esenţializate, neîndoielnic utile într-o lumegrăbită, sunt doar surogate intelectuale, labirint de abstracţii cereproduc aproximativ realitatea, ele neputând să reconstituie şi săretrăiască mental, din interior, spiritul epocii respective 159 .Adrian-Paul Iliescu exemplifică o atare abordare prin ideea deîntâmplare, care înseamnă altceva astăzi decât în epocile trecute.Pentru vechii greci, într-un univers dominat de necesitate,întâmplarea era un soi de cutremurare a ordinii şi armonieiuniversale, idee de mare dramatism metafizic. Pentru contemporani,însă, ideea de necesitate se reduce la un banal ,,eveniment cuprobabilitate de apariţie mică”, un fapt având doar proprietatea de afi statistic rar. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul ideii de a finecesar, verb înţeles azi ca ,,a fi prezent în toate lumile posibile”,pierzându-se astfel încărcătura filosofică originară, la fel curaţionalitatea, înţeleasă ca o capacitate de a evalua comparativprobabilităţi şi utilităţi în vedere atingerii unui anumit optim.Există cel puţin două mari surse ale substituirii vechilor motiveculturale cu abstracţii schematice, consideră Adrian-Paul Iliescu.Prima este aceea că, într-o epocă a culturii de masă, de genul ,,ştiinţă159Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, op. cit. pp. 28 – 31.186

pentru toţi”, orientarea către sinteză, rezumat şi accesibilitate a vieţiinoastre culturale nu trebuie să surprindă. Dar apelul la manuale,culegeri de texte, dicţionare, enciclopedii ne oferă doar o imaginesimplificată a unei realităţi spirituale descurajant de complicate,ideile fiind rupte din contextul lor cultural originar, simplificate şischematizate în vederea unei digestii mentale rapide şi lesnicioase.Cultura manualului şi dicţionarului este o cultură a schemelor şişabloanelor, simplificărilor şi vulgarizărilor care satisfac interesulimediat al semidoctului, dând profanului impresia că înţelege ceea cede fapt nu înţelege deloc. Într-o susţinere publică despre etică,Wittgenstein scria că intenţiona să facă ,,o conferinţă ştiinţifică depopularizare, adică o conferinţă care urmăreşte să vă facă să credeţică înţelegeţi un lucru pe care, de fapt, nu-l înţelegeţi şi să satisfacăceea ce eu cred că este una dintre cele mai ieftine dorinţe ale omuluimodern, şi anume curiozitatea superficială cu privire la ultimeledescoperiri ale ştiinţei” 160 . În spiritul ideii wittgensteiniene, AdrianPaul-Iliescu arată că acea curiozitate intelectuală superficialăpentru ,,progresele ştiinţei” generează pasiunea şi pentru o filosofiepopularizată, unde interesul acut pentru ,,adevărurile abisale” face caacestea să aibă o formă aforistică, uşor de reţinut, în vedereacomerţului de idei. ,,Surogatele intelectuale devenite monedă curentăsunt consacrate de jurnalişti cu bizara, dar puternica autoritateconferită de frecventa prezenţă în universul mass-media. (…) Căcijurnalistul este omul chemat să vorbească despre toate tocmai pentrucă nu se pricepe la nimic. (…) Mass-media, cu dominaţia eispirituală, consacră definitiv captivitatea minţilor în labirintul descheme şi abstracţii, de platitudini la modă, construit de cultura şispiritualitatea popularizată” 161 .Cea de-a doua sursă a captivităţii minţii în schematismul unorabstracţii identificată de autor este dezvoltarea extraordinară a unorcercetări de specialitate, cu conţinuturi logico-intelectuale exacte şiadresate specialiştilor. Temele ideatice îşi pierd topos-urile originare,devenind resorturi conceptuale idealizate, funcţionând doar în160Apud Mirece Flonta (editor), Filozoful – Rege? Filozofie, morală şi viaţapublică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 45.161Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, op. cit. p. 33.187

compartimente particulare şi posedând doar utilitate instrumentală.Pierderea din vedere a unităţii originare face ca gândirea să rămânăprizoniera unor schematizări specializate din care numai cu greu sepoate ieşi, devenind astfel prizonierii abstracţiilor unui singurdomeniu. Se ajunge astfel la un unic set de abstracţii bine adaptate laun singur unghi de vedere, din care putem ieşi doar restituind ideilormediul şi conexiunile spirituale iniţiale. De fapt, reducţionismulsimplificator constituie eroarea tipică a omului incult sa perioadelorde incultură. Neglijarea istoriei ideilor sau ignorarea analizeifilosofice este un mod mascat de a condamna gândirea la captivitate.Cine este interesat de istoria ideilor nu manifestă interesul care-lconcurează pe acela al istoricului, ci unul filosofic: înţelegereafilosofică a structurilor de adâncime a ale culturii şi sensibilităţii, amarilor obsesii care au modelat Weltanschauung-ul oamenilor. Ocarte bună de istorie a ideilor nu oferă doar informaţii despre vechiletrasee ale gândirii, ci permite cititorului ei să retrăiască o stare despirit, experimentând din nou un fel de a vedea lumea, cunoscândspiritualitatea dispărută a unui peisaj cultural interior, cu toateramificaţiile ei filosofice, artistice, religioase sau politice 162 .Cele câteva observaţii legate de filosofia lui Wittgenstein ni separ relevante: în ciuda celor aproape şase decenii scurse de ladispariţia fizică a acestui gânditor original, gândirea sa ne poate oferiun reper esenţial pentru înţelegerea lumii în care trăim. Să-iapreciem filosofia ca atare, cu satisfacţia că ne-a oferit o perspectivăactuală a modului divers de a ne raporta la realitate, la dialogulpermanent deschis a omului cu lumea şi cu sine însuşi.Helis, revistă de cultură, Slobozia, nr. 4 (84), aprilie 2010, nr. 5(85)162Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, op. cit. pp. 27 – 38.188

CONOTAŢIILE ETICE ALE HOLOCAUSTULUI DINROMÂNIA,,Secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc.”(Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei)Cu inerente suişuri şi coborâşuri legate de sinuoasa evoluţie acugetării umane, cu afirmări de prim plan sau discrete retrageri întrunnemeritat con de umbră în anumite perioade, etica rămâne unelement peren în cadrul largului şi diversificatului evantai aldisciplinelor filosofice contemporane. După ce secolul XX a fost înmare parte marcat de relativismul etic si moral impus de,,perspectivismul” concepţiei lui Nietzsche, ultimele decenii pe carele trăim readuc în prim plan dezbaterile pe probleme etice, mai alescele care vizează etica aplicată, confirmând opinia lui John Dewey căaspectul moral şi cel social sunt, în ultimă instanţă, identice.,,Filosofia nu este doar un discurs, ci alegerea unui mod de viaţă, oopţiune existenţială şi un exerciţiu trăit, deoarece ea e aspiraţia laînţelepciune” 163 , arată cu îndreptăţire un reputat cercetător francezcontemporan cu privire la filosofia antică, dar considerăm căobservaţia lui este valabilă pentru oricare altă perioadă istorică.Dincolo de teoriile morale, etica aplicată reprezintă un demersinductiv constând în derivarea unor principii din analiza unor fapteconcrete sau în determinarea unor principii care guvernează unanumit act sau comportament. Altfel spus, această disciplină înexpansiune înseamnă aplicarea eticii la problemele practice efective,cum sunt cele legate de avort, eutanasie, sărăcie, afaceri, tratamentulaplicat animalelor, posibilităţile legate de manipularea genetică etc.,sugerându-se astfel că expresia ,,etică practică” ar fi mai potrivită,mulţi filosofi folosind termenii de ,,etică practică” şi ,,etică aplicată”ca fiind intersubstituibili. Într-o abordare românească asupra acesteichestiuni, Adrian Miroiu îşi argumentează opţiunea pentru conceptulde ,,etică aplicată”, considerat mai adecvat, opinie la care subscriem:163Pierre Hadot, Ce este filosofia antică? , Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. p. 243.189

,,Etica a reprezentat paradigma filosofiei practice, şi de aceeaexpresia are puţin aerul unei tautologii” 164 .Pentru ca o problemă să constituie obiectul eticii aplicate, eatrebuie să îndeplinească simultan două condiţii: să fie o problemăcontroversată (susţinută sau combătută cu argumente pro si contra,care trebuie analizate critic, vizându-se punctele slabe) şi să aibă uncaracter moral explicit. Din acest punct de vedere, problemaHolocaustului din România abordată aici, fenomen istoric produs cudecenii în urmă şi indiscutabil legat de cel al Holocaustului nazisteuropean din prima jumătate a secolului trecut, este uşor încadrabilăîn cadrul domeniului de studiu al eticii aplicate. De dată relativrecentă, disputa a încins spiritele susţinătorilor şi contestatarilor,argumentele puse la bătaie purtând uneori mai degrabă peceteapasiunii, în detrimentul analizei lucide pretinse de obiectivitateaştiinţifică.Termenul de ,,holocaust”, ,,arderea de tot” (în greceşteholocaustos, de la holos – întreg şi kaustos – ars) însemna iniţial unsacrificiu sângeros executat în scop religios: în vechiul Israel, unanimal era adus jertfă zeilor prin ardere. Analizând Biblia ca sursădirectă cu referire la acest fenomen religios, Mircea Eliade notează:,,În Facerea, un singur sacrificiu este descris în detaliu: acela al luiIsaac (22:1 - 19). Domnul i-a cerut lui Avraam să-i aducă jertfăpropriul său fiu în holocaust (’ ‘olah) şi Avraam se pregătea să-lsacrifice, când lui Isaac i-a fost substituit un berbec. Acest episod adat naştere la numeroase controverse. S-a remarcat, între altele, cătermenul este repetat de şase ori” 165 .Există însă şi un al doilea sens al conceptului de ,,holocaust”, aşacum apare el din surse diverse, termen care ne interesează direct.Dicţionarul Grand Larousse oferă următoareaexplicaţie: ,,Ansamblul persecuţiilor, actelor de violenţă şi alexterminărilor cărora evreii le-au fost victime din partea naziştilorîntre anii 1939 şi 1945 (în acest sens, termenul este luat adesea cu164Adrian Miroiu (editor), Etica aplicată, Editura Alternative, 1995, p.22.165Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I , ediţia a II-a,traducere şi postfaţă de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 177.190

majuscule)” 166 . Acelaşi sens figurează şi într-un dicţionarbritanic: ,,HOLOCAUST: ucidere organizată a milioane de evrei şialte popoare de către guvernul Germaniei naziste în timpul celui DealDoilea Război Mondial” 167 . Se poate obiecta că referinţelebibliografice amintite cu privire la tema Holocaustului – conceputemai degrabă în scop de popularizare decât pentru specialişti - nu suntrelevante pentru o analiză serioasă a problemei abordate, dar ceea cedorim să evidenţiem este altceva: în ambele lucrări citateresponsabilitatea asupra acestui tragic fenomen istoric europeanpetrecut în perioada celui de-al doilea război mondial este atribuitădoar guvernului nazist, fără a fi pomenită răspunderea altor guverne,inclusiv cel românesc. Dar perspectiva se schimbă atunci cândComisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România,constituită la 22 octombrie 2003 la iniţiativa preşedintelui României,Ion Iliescu (bugetul şi componenţa acesteia fiind aprobate prinHotărârile de Guvern nr. 227 din 20 februarie 2004 şi nr. 672 din 5mai 2004), extinde aceste responsabilităţi şi asupra altor ţări, inclusivRomânia: ,,Holocaustul reprezintă persecuţia sistematică organizatăde stat şi exterminarea evreilor europeni de către Germania nazistă,de aliaţii şi colaboratorii săi între 1933 şi 1945” 168 . De aici şi pânăla acuza de genocid adusă României de David Hilberg, unul dintrecercetătorii fenomenului, nu a mai fost decât un pas: ,,nici o ţară, înafara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor la oasemenea scară” 169 . De aceea, concluzia Comisiei nu poate fi decâtşocantă şi cu efect bulversant pentru oricare dintre concetăţenii noştride bună credinţă: ,,Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, Româniapoartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la166Grand Larousse en 10 volumes, Tome 5, Paris, 1990, p. 1543: ,,Ensemble despersecutions, des sévices et des exterminations dont les juifs furent les victimes dela part des Nazis entre 1939 et 1945 (En ce sens, prend souvent un majusc.)”167Macmillan English Dictionary, 2006, United Kingdom, p. 685: ,, THEHOLOCAUST: the organized killing of millions of Jews and other people by theGerman Nazy government during the Second World War”.168Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raportfinal, Preşedintele comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid,Mihail E. Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 387.169Idem, p. 388.191

exterminarea evreilor, în afara Germaniei însăşi. Masacrelesăvârşite la Iaşi, Odessa, Bogdanovca, Dumanovca şi Peciora suntprintre cele mai hidoase crime comise împotriva evreilor în timpulHolocaustului. România a comis un genocid împotriva evreilor, iarsupravieţuirea unor evrei în anumite părţi ale ţării nu schimbăaceastă realitate” 170 .Atunci când afli cu surprindere că în România sau pe teritoriileaflate sub vremelnica administraţie românească din perioadarăzboiului s-au petrecut fapte de o incredibilă violenţă şi cruzime, aidreptul să te întrebi: dacă acesta constituie un adevăr istoric şi el afost cunoscut, cine şi de ce a păstrat atâta timp tăcerea asupra acestoratrocităţi? Să nu fi fost ele cunoscute de cercetătorii francezi,britanici sau oricare altă naţionalitate până acum? Sau au fostcunoscute şi nu s-a dorit sau nu s-a putut să fie făcute opinie publicedirect interesate? Care au fost motivele pentru care aceste crimeîmpotriva umanităţii au fost dezvăluite abia după câteva decenii? Dece acum şi nu altădată?Concepută de la bun început ca un organism independent decercetare, înafara oricăror influenţe ori comenzi politice, Comisia –alcătuită din reprezentanţi ai Preşedinţiei României, reputaţispecialişti în istorie şi ştiinţe politice din ţară şi străinătate, politologi,supravieţuitori ai Holocaustului, reprezentanţi ai organizaţiilorevreieşti şi rrome naţionale şi internaţionale - a fost prezidată de delaureatul Premiului Nobel pentru Pace şi membru de onoare alAcademiei Române, Elie Wiesel. Scopul activităţii Comisiei a fostcercetarea şi stabilirea adevărului privind tragedia Holocaustului dinRomânia în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, precum şievenimentele premergătoare acestei tragedii. De-a lungul anului2004, Comisia s-a întrunit de trei ori – la Washington (16-22 mai),Ierusalim (6–9 septembrie) şi Bucureşti (8–3 noiembrie) pentru aevalua stadiul cercetărilor şi elaborării Raportului final, citat anterior.Acesta a concretizat rezultatele cercetărilor desfăşurate de Comisie şia fost ,,întocmit exclusiv în conformitate cu standardele şi normeleştiinţifice în vigoare” 171 , fiind prezentat Preşedintelui României la 11170Idem, p. 392.171Idem, p. 7.192

noiembrie 2004. Concluzia Raportului final ne este defavorabilă:poporul nostru s-a făcut vinovat de crime împotriva umanităţii,despre care mulţi concetăţeni află cu neplăcută surprindere abiaacum.În urmă cu decenii, încercând să schiţeze un profil spiritual alpoporului român, Athanase Joja enumera cândva câteva notecomponente ale fizionomiei morale a acestuia:,,- precumpănirea raţiunii, raţionalism (lato senso)- realism- sentiment viu al naturii- melancolia doinei- umor şi vivacitate- sentiment naţional adânc, dar sobru, însoţit de- un spirit de largă toleranţă- putere remarcabilă de absorbţie- spirit de măsură şi înţelegere concretă a situaţiilor- refuzul misticismului” 172 .În mentalul colectiv românesc, o atare caracterizare esteonorantă şi ne-ar plăcea să ne regăsim ca posedând aceste calităţi lanivel naţional. Recenta concluzie a Raportului final este însăbulversantă, contrazicând ceea ce logicianul şi omul de culturăAthanase Joja considera a fi semnificativ pentru români, dar aflată înconsonanţă cu opiniile sumbre ale lui Horia-Roman Patapievicidespre propriul popor: ,, se face în contradiagnosticelor prin care a fost diagnosticat până acum. Blândeţe,toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism - haida de! Eu nu amvăzut nicăieri aşa ceva la ” 173 . Sau, mai departe:,,Există probe concludente care atestă că românul este intolerant,xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic (termenii legaţi princopulă formulează o trăsătură unică)” 174 . Când opiniile - cuinerenta lor doză de subiectivism - asupra aceleiaşi probleme legatetoleranţa manifestată de români în privinţa altor naţii sunt de-a172Athanase Joja, Filosofie şi cultură, Ediţie îngrijită de Crizantema Joja, EdituraMinerva, Bucureşti, 1978, p. 202.173H.-R. Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 47.174Idem, p. 49.193

dreptul contradictorii, atunci te afli în situaţia procuratorului romanPilat din Pont care meditează cu privire la adevăr: care dintre eleacoperă cel mai bine realitatea? Dau românii sau nu dovadă denecesara toleranţă – care ar trebui să fie reciprocă - în acest subtilraport dintre identitatea naţională şi ,,alteritate”? Vom opta oarepentru ceea ce, de la Aristotel încoace, a fost numită aurita ,,cale demijloc”?În Postfaţa semnată de ministrul Afacerilor Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, se subliniază ,,profesionalismul şi obiectivitatea”Raportului, elaborat pe baza arhivelor existente în România, darbeneficiind şi de colaborarea Muzeului Holocaustului de laWashington şi a Institutului Yad Vashem din Ierusalim. ConcluziaRaportului este lipsită de echivoc: dacă dorim să ne reconciliem cupropriul trecut, atunci este nevoie să ne asumăm responsabilităţilecare ne revin de pe urma producerii tragicului fenomen alHolocaustului din România. Preşedintele Ion Iliescu avea dreptate săsusţină că asumarea trecutului propriu, cu bunele şi relele lui,constituie un exerciţiu de onestitate şi că tragedia Holocaustului nutrebuie să se mai repete. Ne mai rămâne doar să reflectăm şi săoferim răspunsurile adecvate la întrebările puse de Elie Wiesel înmesajul trimis Comisiei: ,,De ce atât de mulţi oameni au trădatumanitatea, a lor şi a noastră, alegând să persecute, să chinuiască şisă ucidă bărbaţi, femei şi copii inocenţi şi fără apărare? (…) Şi, înplus, de ce a aşteptat România atât de mult pentru a se împăca cupropriul ei trecut?” 175 .Am putea crede că aceste evenimente au fost rezultatul uneiconjuncturi nefericite şi al unui context intern şi internaţionalplurideterminate, care au făcut posibile adevărate tragedii umane ceoripilează prin cruzimea lor. Autorii Raportului nu lasă îndoieliasupra faptului că, de fapt, aceste atrocităţi sunt rezultatul firesc alatitudinii ostile ale românilor faţă de evrei de-a lungul istoriei noastrenaţionale, evoluţia istorică a societăţii româneşti determinândproducerea acestor tragice evenimente, care au fost doar o consecinţăfiească. ,,Holocaustul nu a apărut în România ca un meteorit venitdin spaţiu. Şi nu a sosit nici din Germania nazistă. (…) Ascensiunea175Raport…, op.cit., p. 15194

lui Hitler nu a schimbat ideologia antisemită românească, dar adeschis calea unor posibile aplicări ale programelor antisemite cefuseseră discutate de principiu timp de decenii. Antisemitismul PNC(Partidul Naţional-Creştin, N.N.) şi al Gărzii de Fier, regimulgenocidal şi lunga istorie a negării Holocaustului în România dupăal doilea război mondial, toate acestea se bazează clar pe fundaţiileunui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte niveluri alevieţii politice şi intelectuale româneşti. Separarea, expropierea,deportarea şi uciderea evreilor nu erau teme noi în anii ‘30 şi ‘40.Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde şi el trebuie tratatca parte integrantă a istoriei politice şi culturale a României” 176 .Raportul final arată că rădăcinile antisemitismului românesc seîmpletesc cu originile statului român modern. Personalităţile politiceşi culturale româneşti dau dovadă de adevărată cecitate atunci cândse pune problema atitudinii faţă de soarta evreilor, sau au întâmpinatopoziţie în tentativa de îndeplinire a reformelor preconizate. Listaeste lungă şi trecerea lor în revistă ni se pare necesară în acestcontext. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a pronunţat pentruacordarea de drepturi cel puţin unor categorii ale evreilor, dar întimpul domniei sale nici un evreu nu a primit cetăţenia 177 . IonBrătianu, ministru al Finanţelor, atrage atenţia asupra unui pericolposibil: ,,Evreii au ca scop nu mai puţin decât să distrugă existenţanoastră naţională” 178 . Ca ministru de Stat în 1869, MihailKogălniceanu a vrut să elimine evreii din sate, lipsindu-i astfel demijloacele de existenţă. Atunci când guvernele străine au protestat,reacţia lui nervoasă a fost aceea că tratamentul evreilor care trăiesc înRomânia nu este problema lor. Eruditul Bogdan Petriceicu-Haşdeu,probabil personalitatea românească având cea mai vastă cultură înepocă, nu face nici el excepţie de la opinia vremii, considerând căevreii atrag asupra lor ura şi provoacă ruină economică deoarece suntcaracterizaţi prin trei trăsături îngrozitoare: ,,tendinţa de a câştiga176Idem, p. 54.177Idem, p. 23.178Monitorul Oficial, 4 ianuarie 1870, apud Raport final, op. cit., p. 24195

fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturorpopoarelor” 179 .Când, în urma Războiului de Independenţă, Puterile europene austipulat în articolele 43 şi 44 ale Tratatului de la Berlin cărecunoaşterea independenţei României urma să fie condiţionată deacordarea cetăţeniei şi a drepturilor egale pentru toţi cetăţenii, elitaculturală şi politică a noii ţări a fost scandalizată. Vasile Conta,filosoful cu studii în Occident, susţinea în Camera Deputaţilor căadevăratul scop al evreilor este acela de a alunga românii dinRomânia şi de a stabili pe aceste teritorii un stat pur evreiesc: ,,Dacănu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune” 180 . PoetulVasile Alecsandri considerând că stabilirea evreilor în România,cărora nu le nega calităţile, ar putea însemna un pericol pentrutânărul nostru stat, declara la 10 octombrie 1879 în discursul său dinSenat: ,,Sunt un popor activ, inteligent, neobosit în îndeplinireamisiunii sale: ei sunt adepţii celui mai orb fanatism religios, cei maiexclusivişti dintre toţi locuitorii pământului, cei mai neasimilabili lacelelalte popoare ale lumii...[P]atria lor este Talmudul! Puterea loreste fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şisprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul” 181 .Romancierul şi eseistul Ioan Slavici se dovedeşte şi el adeptulantisemitismului religios. În aceeaşi manieră se exprimă şi prietenulsău, Mihai Eminescu, ,,poetul naţional” despre al cărui antisemitisms-a scris mult, însă despre care autorii Raportului final conced că,,opiniile sale despre evrei erau complexe şi nu atât de excesive cums-a afirmat uneori” 182 , dar că ulterior trecerii sale în nefiinţă a fostconsiderat un strămoş al antisemitismului extremist şi înverşunat dinRomânia Mare a secolului XX de unele personalităţi precum poetulOctavian Goga, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu şi alţii. Oricum,caracterizarea recentă a lui Eminescu amendează portretul acestuiacreionat de Şef Rabinul Dr. Moses Rosen, care într-o carte de179Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Industria naţională, industria străină şi indsutriaovrească faţă cu principiul concurenţei, Bucureşti, 1866 (apud Raport..., op. cit., p.25).180Raport final, op. cit. p. 25.181Ibidem.182Idem, p. 26.196

memorii cuprinzând povestea vieţii sale recunoaşte că, în 1980, aintervenit pe lângă autorităţile comuniste ale epocii pentru scoatereade pe piaţă a volumului IX al Operelor complete ale poetuluipublicate de Academia Română, apreciind că ,,în acest volum erausălbatice atacuri la adresa evreilor” 183 , cuprinzând idei periculoasece îndemnau făţiş la pogrom, evreii fiind comparaţi cu lăcustele caretrebuiau strivite sub picioare.Crearea României Mari, consideră autorii Raportului, nu aschimbat prea mult modul de gândire şi acţiune cu privire laproblema evreiască. Ca partid politic, liberalii considerau că evreiitrebuiau îndepărtaţi de la controlul asupra industriei şi controluluibancar. În 1934, este emisă ,,Legea pentru folosirea personaluluiromân în întreprinderi”, care cerea ca minimum 80 % din personaluldin economie, industrie, comerţ şi antreprize civile şi cel puţin 50 %din conducerea administrativă să fie de origine română (,,Numerusclausus”). În 1935, ia fiinţă Partidul Naţional-Creştin, condus deOctavian Goga şi A.C. Cuza, antisemiţi declaraţi. Profesor deeconomie politică şi finanţe la Universitatea din Iaşi, A.C. Cuzacondamna pe evrei ca sursă a oricărei probleme aflate în discuţie.Antisemitismul a fost elementul central al ideologiei Gărzii deFier: ,,Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvareaproblemei jidoveşti” 184 , preciza Corneliu Zelea Codreanu,conducătorul acesteia, în Circulara nr. 119 din 1937, el mărturisindcă s-a inspirat din ideile lui Conta, Alecsandri, Kogălniceanu,Eminescu, Haşdeu, Xenopol, A.C. Cuza. Campusurile universitareerau centre de acţiune a manifestărilor antisemite.Anul 1936 a fost începutul apropierii României de Germania,explicaţia constând în aceea că românii doreau să ţină sub controlrevizionismul maghiar şi să protejeze România împotrivapotenţialelor ameninţări sovietice. ,,Faptul că antisemitismuldevenise în Germania doctrină oficială de stat a încurajatantisemitismul de pretutindeni şi mai ales pe cel din România” 185 ,183Şef Rabin Dr. Moses Rosen, Primejdii, încercări, miracole, Ediţia a II-a,Editura Hasefer, Bucureşti, 1991, pp. 272-273.184Apud Raport, op. cit., p. 44.185Raport final, op. cit., p. 57.197

evenimentele precipitându-se în anii următori. Nu putem intra îndetalii istorice, dar imediat după ce au intrat în guvernul lui IonAntonescu legionarii au abuzat de evrei: bătăi, arestări la întâmplare,tortură, arestări la întâmplare, concedieri masive din sectorulserviciilor publice, boicotarea economică a afacerilor evreieşti 186 . Pefondul adversităţii lor faţă de Ion Antonescu, legionarii vor organizao rebeliune (21–23 ianuarie 1941), în timpul căreia se produce unadevărat pogrom la Bucureşti şi căruia i-au căzut victime 125 deevrei şi s-au înregistrat numeroase pagube materiale. El va fi urmatde pogromul de la Iaşi, produs pe fondul ordinului lui Ion Antonescuca evreii să fie expulzaţi din Moldova. Victimele au fost înghesuiteîn ,,trenurile morţii”, autorii Raportului final apreciind că intenţia deexterminare a fost clară chiar de la bun început. În raportul oficial,autorităţile române au afirmat că 1900 de evrei au fost îmbarcaţi întren, dintre care au murit 1194, în vreme ce Comunitatea evreiascăavansează cifra de 14.000 de evrei ucişi în timpul pogromului de laIaşi. Zguduit de veştile despre masacrul de la Iaşi, scriitorul MihailSebastian – el însuşi evreu - comentează în vara anului 1941 reacţiapublică românească care se întinde pe un larg diapazon, întreostilitate, indiferenţă şi compasiune: ,,Nenorocirea e că nimeni nuare nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea eindignată – dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensăuzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile,presa, instituţiile, legile şi procedeele lui” 187 .Ne-am fi aşteptat ca, după înăbuşirea rebeliunii legionare şiintenţia declarată de a pedepsi drastic asasinatele antisemite comisede legionari, Ion Antonescu să dea dovadă de tact diplomatic înprivinţa rezolvării problemei evreieşti din România. Raportul finalconchide însă că, în esenţă, membrii Gărzii de Fier şi Antonescu aumanifestat atitudini similare în privinţa acestei probleme, iarconfruntarea dintre cele două tabere adverse a fost confruntată maicurând de faptul că legionarii voiau totul şi voiau imediat, în timp ceAntonescu avea acelaşi scop, dar intenţiona să obţină ceea ce dorea186Idem, p. 107.187Idem, pp. 389–290.198

gradual, folosind metode diferite 188 . Autorii consideră că, deşilegionarii au aplicat legi şi decrete antisemite, victimelepogromurilor legionare din ianuarie 1941 au fost puţine comparativcu numărul celor care au pierit ulterior de mâna Guvernului, Armateişi Jandarmeriei române. Garda de Fier - acuzată adesea pentruHolocaustul din România - fusese interzisă la momentul în care auavut loc majoritatea crimelor, iar conducerea ei (cea mai mare partefugită în Germania nazistă după rebeliunea legionară sub protecţiaSS) nu a jucat nici un rol în conducerea ţării. Aşa stând lucrurile,concluzia Raportului cu privire la stabilirea vinovaţilor nu poate săsurprindă: ,,Responsabilitatea directă pentru Holocaustul dinRomânia aparţine exclusiv statului român condus de Antonescu” 189 .Mareşalul Ion Antonescu, adesea prezentat ca o victimă a istoriei şiun erou al neamului în lucrări de specialitate şi beletristică din ţarădupă execuţia sa atât sub regimul comunist, cât şi şi din perioadapostdecembristă, este în realitate un criminal de de război în cel maipur sens al cuvântului, nu un patriot român, consideră autoriiRaportului. Conducerea sa a implicat guvernul român în crimeîmpotriva umanităţii, care nu pot rivaliza cu nimic în istoriaRomâniei, de aceea condamnarea lui Ion Antonescu la moarte în,,Procesul marii trădări naţionale” (mai 1946) este considerată ca unact just.Alături de pogromurile organizate în ţară, alte evenimente tragices-au produs în timpul deportărilor evreilor şi ţiganilor în Transnistria,teritoriul dintre Bug şi Nistru, răsplata lui Hitler către Antonescupentru participarea României în războiul împotriva UniuniiSovietice. Autorităţile române nu şi-au asumat responsabilitateapentru subzistenţa evreilor nici în timpul deportării, nici în lagărele şighetourile organizate acolo. Transferul evreilor către Bug, înconvoaie care numărau mii de oameni, s-a desfăşurat ca şi cum ar fifost o operaţiune militară, marşurile istovitoare a unor oameni cuvârste şi stare de sănătate diferite producând mii de victime datorităfrigului, foamei, setei, bătăilor, torturii îndurate, epuizării fizice,execuţiilor, bolilor sau mâncării proaste. Existau cadavre la tot pasul,188Idem, pp. 110-111.189Idem, p. 388.199

unele fiind lăsate la margine drumului în timpul deportării.Adevăratele proporţii ale crimelor comise împotriva evreilor şirromilor şi ale planului lui Antonescu de ,,curăţare” a Bucovinei şiBasarabiei de slavi au început să fie cunoscute şi publicate abia dupădeschiderea arhivelor româneşti capturate de fosta Uniune Sovietică.Recent descoperitele crime includ: împuşcarea şi arderea a mai multde 70.000 de evrei în lagărele din apropierea Bugului; masacrarea,arderea sau deportarea a aproape 80.000 de evrei din Odessa;participarea echipelor medicale la aceste crime; gradul de implicareşi complicitate al Înaltului Comandament al armatei române pentrucomiterea acestor atrocităţi 190 .Prezentăm pe scurt un exemplu cutremurător, extras din Raport,de comportament uman degradant: ,,Metoda jafului şi asasinării afost unică în contextul Holocaustului: ţăranii se apropiau de unjandarm din escortă, arătau un evreu cu haine şi încălţăminte care îiplăceau şi propuneau un preţ, de obicei cam 1000–2000 de lei. Dupăo scurtă tocmeală, jandarmul împuşca evreul, ţăranul plătea sumacuvenită şi dezbrăca rapid cadavrul” 191 . Autorii Raportului nu oferăsursa din care au fost obţinute aceste informaţii stupefiante şi greuîncadrabile despre moralitatea ţărănească, care nu necesită nici uncomentariu, fiind relevante prin ele însele. Dacă asemenea fapte aufost posibile fie şi într-un context istoric aparte, ne rămâne doar să nepunem problema, odată cu Josy Eisenberg: ,, Nu avem nici pretenţiasă putem explica resorturile unei barbarii care depăşeşteimaginaţia. Multă vreme, întrebarea: va continua să obsedeze conştiinţa popoarelor numitecivilizate” 192 .Dacă dezvăluirile prezentate în Raportul final sunt obiective,înseamnă că poporul român retrăieşte ceea ce Karl Jaspers numea,,conştiinţa culpei”, asemenea naţiunii germane de după război, cânds-a produs revelaţia ,,fenomenului Auschwitz”. Oare cum s-au simţitgermanii când au fost acuzaţi de genocid, vina lor fiind privită cu190Idem, pp. 329 – 330.191Idem, p. 138.192Josy Einsenberg, O istorie a evreilor, Traducere de Jean Roşu, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1993, p. 328.200

indignare, oroare, ură şi dispreţ în întreaga lume? Românii reediteazădrama germanilor de acum câteva decenii şi povara acuzelor nu esteuşoară. Trebuie să dobândim conştiinţa culpei noastre şi să tragemapoi concluziile. Nu ne poate fi indiferent ce gândeşte lumea desprenoi, suntem oameni înainte de a fi naţiune, putând (re)dobândidemnitatea numai prin accederea la adevăr faţă de noi înşine. Cutoate acestea, ,,Problema culpei nu este atât o problemă pe care ne-opun alţii, cât o problemă pe care să ne-o punem noi înşine” 193 . KarlJaspers considera că există patru concepte ale culpei:1) Culpa criminală: Crimele constau în acţiuni care pot fidovedite în mod obiectiv şi care încalcă anumite legi clare. Instanţaeste tribunalul, care prin formele procedurii judiciare, stabileştefaptele într-un mod lipsit de univoc şi le aplică legile.2) Culpa politică: Se referă la acţiunile întreprinse de oameni destat şi la apartenenţa, în calitatea mea de cetăţean, la un stat, învirtutea căruia trebuie să suport consecinţele acţiunilor statului.Cetăţeanul nu este lipsit de răspundere politică, fiecare om fiind coresponsabilpentru modul în care este guvernat. Instanţa este în acestcaz puterea şi voinţa celui care învinge, atât în politica internă, cât şiîn cea externă.3) Culpa morală: Pentru faptele pe care le comit ca individ, şianume pentru toate faptele, inclusiv cele din sfera politică şi militară,eu port o răspundere morală. Scuza ,,ordinul este ordin” nu este, înacest plan, niciodată valabilă. Instanţa este, în acest caz, propria meaconştiinţă, precum şi cea a prietenului, a semenului, a oamenilordragi cu care comunic şi care sunt preocupaţi de sufletul meu.4) Culpa metafizică: Există o solidaritate a oamenilor ca oameni,care determină co-responsabilitatea fiecăruia pentru orice nedreptatedin lume, îndeosebi pentru crimele comise în prezenţa sa sau de careavea cunoştinţă. Dacă nu fac ceea ce îmi stă în putinţă pentru aîmpiedica crima, sunt şi eu vinovat. Dacă nu mi-am pus viaţa în jocpentru a împiedica uciderea altuia, ci am asistat pasiv la acest act,atunci mă simt vinovat într-un mod care nu poate fi înţeles adecvat193Karl Jaspers, Texte filosofice, Traducere din limba germană şi note: GeorgePurdea, 1986, Editura Politică, Bucureşti, p. 35.201

din punct de vedere juridic, politic sau moral. Simplul fapt că maitrăiesc, după un asemenea act, mă apasă ca o vină de neiertat.Karl Jaspers apreciază că distingerea celor patru concepte deculpă clarifică sensul imputărilor care ni se fac. Astfel, de pildă,culpa politică poate însemna răspunderea tuturor cetăţenilor pentruconsecinţele acţiunilor de stat dar nu implică, practic, culpa juridicăşi morală a fiecărui cetăţean pentru crimele comise în numelestatului. Crima o judecă judecătorul, răspunderea politică o stabileşteînvingătorul; despre culpa morală se poate vorbi doar între oamenisolidari între ei, în cadrul unei confruntări animate de iubire. Culpametafizică este posibilă într-o anumită situaţia concretă, în operaliterară sau filosofică, nu însă şi în comunicarea personală 194 .Eşecurile morale favorizează circumstanţele în care se ivesc culpapolitică şi crima. Nenumărate gesturi mărunte de nepăsare, deadaptare comodă, de justificare facilă a nedreptăţii, de participare lacrearea unei opinii publice confuze care face posibil răul, toateacestea pot favoriza culpa politică, opinează Jaspers. Culpei morale îiurmează iluminare lăuntrică, pocăinţa şi primenirea sufletească acelui în cauză. Este vorba de un proces interior, dar care are urmărireale şi în lume, consideră gânditorul german.Acuzaţiile pentru producerea fenomenului Holocaustului dinRomânia pot veni din exterior, din lume sau din interior. Este absurdca unui popor, în totalitatea sa, să fie acuzat de crimă şi să i se aducăacuzaţii de ordin moral, deşi mentalitatea de a-i considera pe oameniîn colectiv este răspândită. Un popor nu este un individ şi judecareaunui popor ca totalitate omogenă este întotdeauna o nedreptate.Antisemitismul a apărut odată cu trecerea împăratului Constantin lacreştinism şi are la bază un mit: întregul popor evreu este răspunzătorpentru moartea lui Isus, iar pedeapsa acestei crime este răspândirealui în lume 195 . Şi Elie Wiesel cade în păcatul culpabilizării colectivecând, într-o declaraţie televizată făcută în ţară cu ani în urmă, aaccentuat vina noastră: ,,România a ucis, a ucis, a ucis!” De fapt,Wiesel mărturiseşte undeva: ,,Spre deosebire de mulţi liberali, cred194Karl Jaspers, op. cit., pp. 36–38.195Marian Bacov, Istoria cruzimii, Editura Punct, Bucureşti, 1998, p. 34.202

în vina colectivă”, deşi într-o altă carte sublinia exact contrariul 196 .Chiar şi la Procesul de la Nürnberg, deschis în vederea judecării unorcrime împotriva umanităţii, nu se aduc acuze colective,reprezentantul american al acuzării, Jackson, precizând în cuvântulsău: ,,Vrem să fie clar că nu acuzăm poporul german” 197 .Atunci când ţării noastre i se aduc grave acuze de comitere a unorcrime împotriva umanităţii, precum asasinatul, exterminarea,subjugarea, deportarea populaţiei civile, persecuţia politică, rasială şireligioasă, nu trebuie să surprindă reacţia de apărare ivită. AutoriiRaportului final consideră că fenomenul Holocaustului din Româniaa fost supus unor abordări lipsite de obiectivitate, caracterizate prindistorsionare, negaţionism şi trivializarea prin comparaţie.Distorsionarea – care nu se limitează strict la perioada comunistă -desemnează operaţia de modificare a datelor realităţii istorice înscopuri politice şi propagandistice. Negaţionismul este termenulpreferat noţiunii de revizionism (revizuirea istoriografică este un actlegitim şi necesar în activitatea istoricilor), el fiind definit aici drepttăgăduirea existenţei Holocaustului şi/sau negarea participării lagenocid a unor largi segmente ale propriei naţiuni. AutoriiRaportului disting trei subcategorii de negaţionism: integral,deflectiv şi selectiv. Negaţionismul integral respinge însăşi existenţaHolocaustului (în România el este în totalitate ,,importat” dinOccident, argumentele româneşti neavând nici măcar o singură notăde originalitate). Negaţionismul deflectiv acceptă Holocaustul, darsusţinătorii lui canalizează culpabilitatea în câteva direcţii posibile:vinovaţi de tragediile produse au fost germanii, legionarii, lipsa deloialitate a evreilor faţă de ţara în care trăiau etc. Negaţionismulselectiv – un hibrid al primelor două amintite aici – acceptă existenţaHolocaustului în alte locuri, dar neagă participarea membrilorpropriei naţiuni la implementarea acestuia. În sfârşit, trivializareaprin comparaţie arată că tragedia evreilor n-a fost singulară în istorie,uitându-se că drame asemănătoare au trăit indienii americani lacolonizarea Lumii Noi, rromii din România în timpul celui de-al196Norman G Filkenstein, Industria Holocaustului, Traducere de Nicoale Năstase,Editura Antet, (f. a.).197Karl Jaspers, op. cit., p. 54.203

doilea război mondial, victimele epurărilor staliniste din fosta UniuneSovietică etc 198 . Autorii oferă un exemplu de trivializare comparativăplecând chiar de la un interviu acordat în anul 2003 de preşedinteleIon Iliescu cotidianului israelian Ha’aretz, în care afirmă căHolocaustul nu ar fi fost unic poporului evreu şi ,,mulţi alţii, printrecare polonezi, au murit în acelaşi fel”, interviul stârnind proteste înRomânia, Israel şi SUA. Ulterior, preşedintele a înţeles şi internalizatadevăratele dimensiuni al Holocaustului, luând iniţiativa formăriiComisiei pentru Studierea Holocaustului în România sub patronajulsău 199 . La rândul său, preşedintele Emil Constantinescu a avut oatitudine ambiguă asupra aceluiaşi subiect spinos, într-un mesaj dinaprilie 1997 afirmând că ,,planificatorii acestui genocid de neiertat nuau fost români” 200 . Dar dacă cei doi preşedinţi sunt oameni politici,poziţia lui Dan Berindei, preşedintele Secţiei de istorie a AcademieiRomâne şi o autoritate în domeniu, este tranşantă: ,,în România nu afost Holocaust. Au fost nişte deportări în Transnistria, a fost unantichambre al Holocaustului, dar nu a fost Holocaust” (Jurnalulnaţional, 8 mai 2002) 201 . În schimb, şef rabinul Moses Rosen, declaraîn 1990 că ,,Holocaustul a început în România”, deşi ne putemîntreba de ce a aşteptat atât ca să ne dezvăluie un asemenea secret oride cine se temea el pentru a spune adevărul mai devreme? 202 .Atunci când este abordată problema Holocaustului european,plecăm de la premisa că există un interes major pentru aflareaadevărului istoric şi că nu sunt alte motive care să intre în opoziţie cuobiectivitatea cercetătorilor. Dar au fost pus în circulaţie materialecare pun la îndoială buna credinţă a celor implicaţi în problematicaacestei tragedii. Astfel, în anul 2000 a apărut lucrarea universitaruluiNorman G. Finkelstein (care predă la City University of New York)The Holocaust Industry: Reflection on the Exploitation of JewishSuffering, tradusă şi în limba română, carte scoasă cu intenţia de apune sub acuzaţie industria Holocaustului. Autorul crede că este198Raport final, op. cit. pp. 339 – 341.199Idem, p. 379.200Ibidem.201Idem, p. 384.202Ion Coja (editor), Holocaust în România?, Editura Kogaion, 2002, pp. 59-60.204

necesară realizarea unei distincţii: holocaustul nazist desemneazăevenimentul istoric, în vreme ce Holocaustul ar fi reprezentareaideologică a acestuia, constând în exploatarea fără ruşine din ziua deazi a martiriului poporului evreu 203 . Fiu al unor părinţi supravieţuitoriai ghetoului din Varşovia şi ai lagărelor de concentrare naziste,Finkelstein se simte îndreptăţit să-i înfiereze pe profitorii industrieiHolocaustului - al cărui interpret oficial este considerat Elie Wiesel -pentru că ,,s-au înveşmântat în retorica unei cauze sacre” 204 ,însuşindu-şi fraudulos istoria în scopuri ideologice profitabile. ElieWiesel este considerat furnizorul cel mai experimentat almistificării ,,sacralizării Holocaustului”, el conferenţiind pe aceastătemă pentru taxa standard de 25.000 de dolari, beneficiind totodatăde limuzină şi şofer 205 . Finkelstein arată că ţările europene precumGermania şi Elveţia au fost obligate să plătească despăgubiri pentru acompensa suferinţele supravieţuitorilor evrei ai lagărelor deconcentrare, deci există interese materiale puternice. Un avocat alsupravieţuitorilor a avertizat: Congresul Evreiesc Mondial ,,a creat oîntreagă industrie a Holocaustului” şi ,,se face vinovat de încurajarearecrudescenţei în Europa a unui antisemitism foarte periculos” 206 .De fapt, asemenea acuzaţii legate de dobândirea unor avantajemateriale de către cei care ridică problema Holocaustului au fostformulate mai devreme şi în Franţa de Roger Garaudy, care a primito condamnare din partea justiţiei pentru cartea sa Les Mythesfondateurs de la politique israélienne, apărându-se la proces princuvintele trecute pe prima copertă a traducerii româneşti: ,,Nu estevina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care auorganizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilorlor” 207 . Dar există şi date recente despre interesele financiare puse înjoc; pe site-ul postului de radio şi televiziune Deutsche Welle din 23noiembrie 2007 a apărut, în limba engleză o informaţie cu un titlu203Norman G. Finkelstein, Industria Holocaustului, traducere de Nicolae Năstase,Editura Antet, f.a., p. 8.204Idem, p. 11–12.205Idem, pp. 36–37.206Idem, p. 104.207Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, ALMA TIP,Bucureşti, 1998.205

semnificativ: ,,No More Holocaust Reparation, Says GermanFinance Minister” (Nu mai multe reparaţii pentru Holocaust, spuneminsitru de finaţe german). La întâlnirea cu Noah Flug, preşedinteleCentrului Organizaţiilor Suprvieţuitorilor Holocaustului din Israel,ministrul german al finanţelor, Peer Steinbrück, a fost rugat sărenegocieze acordul semnat între Germania şi Israel în 1952 cuprivire la acordarea de reparaţii pentru Holocaust, motivul fiind acelacă aproape o treime din supravieţuitorii acestuia trăiesc în Israel sublimita sărăciei, răspunsul la solicitarea de sporire a plăţilorcompensatorii nefiind cel scontat de israeliţi.Paul Goma arăta că mediatizatul Elie Wiesel declara televiziuniifranceze prin anii 1980 că el şi ai săi din Sighet fuseseră arestaţi şitrimişi la Auschwitz de către …jandarmii români! Eugen Ionescu i-aatras atenţia prietenului său asupra adevărului: Transilvania de Nord– deci Sighetul – fusese între 30 septembrie 1940 şi primăvaraanului 1945 sub ocupaţia maghiară, prin urmare jandarmii erauunguri, nu români. Wiesel a răspuns că nu contează ,,amănuntul”,oricum francezii nu cunosc istorie şi puţin le pasă de ,,asta” 208 . Dar laMuzeul Holocaustului din Washington, acolo unde director al secţieidedicate României este Radu Ioanid, figurează o inscripţie în englezădin care vizitatorii pot afla că ,,în perioada 1940–1944 dinTransilvania de Nord (România) au fost duşi în lagărele de deportarenaziste 400.000 de evrei”. Aparent, nici o greşeală dar, neprecizândusecă în perioada respectivă Transilvania de Nord se afla sub ocupaţiehorthystă, se lasă să se înţeleagă că responsabilitatea ar aparţineautorităţilor româneşti, nu celor maghiare, cum s-a întâmplat înrealitate. Este posibil să fie o simplă scăpare din vedere, dar poate cănu este doar atâta.Avem dreptul de a ne pune câteva întrebări: cum se explică faptulcă nu au fost acuzate de genocid nici Ungaria şi nici fosta UniuneSovietică (însuşi termenul de ,,pogrom” este de origine rusă), aşacum a fost acuzată România? De ce Muzeul Holocaustului de laWashington trece sub tăcere ,,contribuţia” sovietică la dimensiunilesuferinţei evreieşti, când există atestări şi documente revelatoare înacest sens? În 1945, când trupele sovietice au eliberat lagărul de208În Ion Coja (editor), Holocaust în România?, op cit. p. 90.206

exterminare de la Auschwitz, mulţi evrei, în loc să fie externaţi, s-autrezit strămutaţi în alte lagăre, în Gulagul sovietic, unde li s-a pierduturma. Dar dacă evreii din Basarabia şi Bucovina, dispăruţi peîntinderile fostei Uniuni Sovietice, sunt contabilizaţi în contulRomâniei tocmai pentru a nu indispune marele şi puternicul stat slavde azi? Nu cumva există un şantaj al Moscovei, care în 1945 a pusmâna pe întreaga arhivă a Auschwitz-ului şi ameninţă cu publicareaacestei arhive, care se pare că nu confirmă întrutotul teza uciderii aşase milioane de evrei? 209Există şi alte probleme legate de numărul celor morţi înHolocaust produs pe teritoriile aflate sub administraţie românească,cifra avansată se autorii Raportului final situându-se între 280.000 şi380.000 de victime (cei care au analizat problema contabilizeazădiferit: Jean Ancel vorbeşte de 310.000, Dinu C. Giurăscu de aproape109.000 de evrei români, la care se adaugă şi evreii ucrainieni, RaulHilberg de 270.000 de victime etc.). Până la urmă chiar dacă unsingur om ar fi fost ucis sau torturat pe motiv de rasă, tot se puteavorbi de crimă împotriva umanităţii şi asemenea acte trebuiecondamnate fără ezitare. Important este ca omenirea în ansamblul eisă aibă grijă ca aceste tragedii să nu se mai repete.România se află la începutul unui proces de confruntare cutrecutul şi de asumare a acestuia. Ca în orice început, existăambiguităţi dar şi semne că trecutul dificil al României trebuieabordat şi din altă perspectivă decât am fost obişnuiţi până acum,unul dintre acestea fiind formarea Comisiei pentru StudiereaHolocaustului în România. Un obstacol major în calea evaluăriicritice a trecutului naţional este faptul că nu există o disponibilitatereală de a privi istoria evreilor din România ca parte integrantă aistoriei României, consideră autorii Raportului final. Educaţia îndomeniul Holocaustului va la ajuta la evitarea repetării acesteitragedii. ,,The past you don’t know you’re condamned to relive it”(Trecutul pe care nu-l cunoşti eşti obligat să-l retrăieşti), arăta cândvaGeorge Santayana. Dincolo de convingerile ori apartenenţa lor etnicăşi religioasă, membrii societăţii româneşti pot găsi şi instaura un209Idem, p. 10.207

spirit de dialog şi toleranţă, condiţie necesară în tentativa de realizarea unei societăţi mai bune şi mai drepte.Helis, revistă de cultură, Slobozia, Nr. 5 (61), mai 2008, nr. 6(62), iunie 2008O NEVOIE PRESANTĂ A ZILELOR NOASTRE:CUNOAŞTEREA ŞI UTILIZAREA GÂNDIRII CRITICEAflată într-o continuă transformare, societatea contemporană seconfruntă cu ,,boala schimbării”, etichetată de cunoscutul sociologamerican Alvin Toffler ca ,,şoc al viitorului”. Prin aceasta, el înţelegedezorientarea extremă - produsă nu doar la nivel de individ, ci de oîntreagă societate - cauzată de sosirea prematură a viitorului. Riscămo prăbuşire adaptaţională dacă nu vom reuşi să controlăm ritmulschimbării personale, dar şi problemele societăţii în general.Transformările de ordin social şi politic care s-au produs însocietăţile post-socialiste în urmă cu mai bine de două decenii aumarcat şi sistemul educaţional, existând tendinţa manifestă a unei208

evoluţii spre o societate modernă, pluralistă şi deschisă, cu valoridemocratice bine exprimate. Aceste schimbări au generat numeroasecritici în adresa sistemului de educaţie învechit, care cerea o nouăformă de abordare, o viziune deschisă asupra societăţii şi instrumentede valorificare a potenţialului intelectual.Se admite că avem nevoie de o ,,educaţie în vedereaschimbării”, de ,,pregătirea oamenilor pentru viitor”, realitatea însăeste că ştim prea puţin despre cum trebuie să ne pregătim pentru asta.Este însă cert că este nevoie să ne schimbăm modul în care gândim şiconcepem lumea. ,,A reflecta este veritabila resursă a umanităţii.Calitatea viitorului nostru depinde în întregime de calitatea reflecţieinoastre. Aceste lucru este adevărat la nivel personal, organizaţional şimondial” 210 , susţine Edward de Bono, considerat autoritatea numărulunu în lume în domeniul gândirii creative şi al predării gândirii caabilitate dobândită. Într-o lume stabilă este suficient să dobândeşti,,informaţie”, aceasta rămânând valabilă pe parcursul întregii noastreexistenţe. În lumea aflată în schimbare, în care o trăim cu toţii astăzi,nu este suficient să reflectăm, este important să ne aplecăm asupra aînseşi metodelor de reflecţie.Aşa cum observă Giovanni Sartori, atunci când avem un limbajprost – deci cu concepte proaste –, avem idei proaste, iar când avemidei proaste nu putem avea decât o cunoaştere proastă. A gândi răuconstituie un handicap serios pentru fiecare din noi. Acest lucru neface permeabili la credinţe de mică valoare şi ne oferă o viziuneinexactă a lumii, care pot să ne facă să nu ne atingem scopurile(Social Science Concepts, 1984). Pentru a înţelege şi a ne adaptaadecvat într-o lume proteică, de un dinamism fără precedent, a gândibine, a gândi raţional şi a ne îmbunătăţi permanent reflecţia asupralumii constituie modalităţi esenţiale de contracarare a ,,şoculuiviitorului” de care vorbea Alvin Toffler. A şti să acţionezi bineînseamnă a şti să reflectezi bine la priorităţi, la consecinţe, lapersoanele cu care interacţionăm, să ajungem să găsim şi săexplorăm mijloacele de a ne atinge scopurile. Toate acesteaînseamnă, de fapt, gândire critică, dublată de o gândire creativă..210Edward de Bono, Réfléchir vite et bien, Éditions Eyrolle, Paris, Troisièmetirage, 2008, p. 10.209

Howard Gardner, profesor de ştiinţele cogniţiei şi educaţiei laFacultatea de Ştiinţe ale Educaţiei de la Harvard, aprecia că educaţiaformală curentă pregăteşte mai degrabă elevii pentru lumeatrecutului decât pentru posibilele lumi de mâine, despre care WinstonChurchill spunea: ,,Imperiile viitorului vor fi imperii ale minţii” 211 .Howard Gardner este autorul teoriei inteligenţei multiple, criticândpărerea că există un singur tip de inteligenţă umană, care poate fievaluată prin instrumentele psihologiei standard. El critica, totodată,acel conservatorism natural al instituţiilor educaţionale, în vreme ceeducaţia pentru viitor trebuie să aibă fixate ţelurile în mod clar, decultivare a ansamblului formelor mentale. Este nevoie de oschimbare, de trecere la o nouă calitate a actului educaţional.În majoritatea societăţilor umane şi în cea mai mare parte dinistoria omenirii, creativitatea nu era nici căutată, nici recompensată,ceea ce explică înclinaţia spre conservatorism. Ne consacrăm multtimp analizei şi prea puţin concepţiei, deşi concepţia este la fel deimportantă, consideră Edward de Bono. Într-o manieră generală,omul n-a învăţat niciodată să reflecteze, deşi ,,Gândirea reprezintăsursa supremă a omenirii” 212 . Excelăm în domeniile tehnologiei şiştiinţei pentru că acolo este suficientă judecata, dar suntem mediocrila nivel social şi în raport cu alţii. Dincolo de logica formală şi deraţionamentul deductiv – elemente indiscutabil utile şi necesareoricui şi oricând -, avem nevoie de reflecţie perceptivă, de reflecţiecreativă, de reflecţie conceptuală şi de reflecţie constructivă.Sistemul educativ tradiţional inculcă ideea că informaţia estesuficientă prin ea însăşi, că o dată ce avem o cunoaştere completăîntr-un domeniu, reflecţia este inutilă. Dacă asculţi educatorii, estesuficient să construieşti informaţia de bază pentru ca aceasta să fieurmată de acţiune. Dar a şti să acţionezi, a fi operaţional este la fel deimportant ca a şti pe scurt. Există şi domenii unde noi nu obţinemniciodată toate informaţiile, fiind astfel obligaţi să reflectăm. Acestaeste viitorul, toate acţiunile, toate deciziile şi alegerile noastre ţintesc211Howard Gardner, Mintea umană. Cinci ipostaze pentru viitor, Editura Sigma,Bucureşti, 2007, p. 24.212Edward de Bono, Şase pălării gânditoare, Editura Curtea Veche, Bucureşti., p.7.210

în viitor. Preconizatele şi aşteptatele mutaţii didactice constituierăspunsuri la noile tendinţe şi realităţi sociale, iar tendinţa mondialăeste trecerea de la învăţământul informativ la cel formativ. Aceastaînsemnă, totodată, înţelegerea importanţei unei noi calităţii aprocesului de autoinstruire. Într-o etapă frământată şi generatoare destres, apelul la gândirea critică nu este doar posibil, ci mai mult decâtnecesar.Creativitatea este arta de a inventa noi posibilităţi, susţineAnthony Weston, profesor la Universitatea Elon din Carolina deNord (S.U.A.). Este arta de a găsi soluţii neaşteptate la problemele pecare ceilalţi le consideră imposibil de rezolvat. Este abilitatea de agândi liber (to think out of the box), când ceilalţi ,,au ochelari de cal”(to think in the box) 213 . Weston arată că rostul creativităţii este acelade ne arăta lumea, sau o parte a ei, aşa cum ar putea fi. Creativitateaeste vitală în toate domeniile şi, în ciuda unor prejudecăţi vehiculate,ea nu este o moştenire genetică: putem deveni creativi dacă aplicămcâteva metode, chiar dacă nu vom deveni mari creatori, precumPicasso sau Einstein. Weston numeşte ,,ochelari de cal mentali”obiceiurile, prejudecăţile, şi felurile rigide de a privi lucrurile, ca şicum am fi ,,setaţi” într-o anumită direcţie, care înseamnă că accesulla perspective noi ne este blocat, fiindu-ne blocate creativitatea şiflexibilitatea 214 . Avem nevoie de o metodă care să ne ajute să ne,,desetăm”, Weston caracterizând această metodă ,,a fi deschis laasociaţii inedite de idei” 215 . Să nu spunem niciodată ,,Eu nu suntcreativ!”, este mai bine să încercăm să fim creativi.Când vorbim de educaţie şi pregătire pentru viitor, nu trebuie săne limităm doar la sistemul de învăţământ, la şcoala luată cainstituţie, chiar dacă acesteia îi revine un rol de primă mărime. Trăimazi într-o ,,societate a învăţării” întinsă pe durata întregii noastreexistenţe, trebuie să răspundem mereu noilor provocări care apar şiasta presupune o educaţie permanentă, în care problema autoinstruiriişi autoformării, a muncii independente ţin deja de realitatea ,,şcolii213Anthony Weston, Creativitatea în gândirea critică, Traducere SînzianaCostache, Bucureşti, Editura All, 2008, p. 9.214Idem, p. 28.215Idem, p. 31.211

vieţii”. După cum bine sintetizează Sorin Cristea şi CornelConstantinescu, ,,educaţia permanentă devine un principiu de acţiunecare proiectează transformarea societăţii într-o ” 216 , termenul de ,,cetate educativă” sau de ,,societateeducativă” fiind lansat în anii ’70 de UNESCO şi vizând concomitenteducaţia formală, educaţia nonformală şi cea informală. Dar, dacă sevizează nu dezvoltarea memoriei ci a inteligenţei, se impunetransformarea învăţământului formal, caracterizat prin acumularea decunoştinţe şi supraîncărcare memoriei, într-un învăţământ formativ,care să solicite în primul rând gândirea şi înţelegerea.Atunci când anticul Quintilian lansase dictonul ,,Non multa,sed multum” (Nu multe, dar ceva de seamă), el atrăgea atenţia căimportantă este nu mulţimea cunoştinţelor, ci calitatea lor. Observaţialui Quintilian se acordă perfect cu dezideratul învăţământuluiformativ, în care cel instruit devine coparticipant la actul proprieiinstruiri. Aceasta presupune o temeinică educaţie logică, în absenţacăreia ,,cetatea educativă” nu poate căpăta consistenţă. Ansamblulprincipiilor şi regulilor logice constituie un criteriu de raţionalitate;respectarea lor asigură raţionalitatea logică a cunoaşterii, aceastafiind caracteristica oricărui tip de cunoaştere.Genialei intuiţii ,,tota vita schola est” (întreaga viaţă este oşcoală), plastic exprimată de Comenius cu secole în urmă, trebuie săiadăugăm adaugiul contemporan impus în lume de Alvin Toffler:,,Analfabetul viitorului nu este acela care nu ştie să scrie, ci acelacare nu ştie să înveţe”. Ceea ce înseamnă deschidere spre lume şiconştiinţa faptului că niciodată nu ştim totul, că mereu avem deînvăţat, reiterând astfel atitudinea lui Socrate - aceea de continuăraportare critică la propria noastră ignoranţă.Aşa cum plastic se exprima Christian Plantin, ,,Trăim cuadevărat într-o cultură a argumentării şi dezbaterii” 217 , ceea ce216Sorin Cristea, Cornel Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom,Piteşti, 1998, p. 18.217Apud John Woods, Douglas Walton, Critique de l’argumentation – Logiquesdes sophismes ordinaires, Éditions Kimé, Paris,1992., p. XII.212

presupune cultivarea aptitudinilor de a şti să ne susţinem opiniile înfaţa interlocutorilor, de a avea argumente într-o dezbatere, de aaccepta un argument solid al preopinenţilor sau chiar al adversarilornoştri, toate acestea presupunând o gândire critică deschisă. De fapt,aceia care nu stăpânesc regulile de bază ale argumentării sunt la felde dezarmaţi şi neputincioşi precum aceia care nu ştiu să citească şisă scrie: ei sunt ,,analfabeţii raţiunii”. Trebuie să considerăm regulileargumentării prin analogie cu regulile gramaticii şi să le concepem cao ,,gramatică a raţionării”. Incapacitatea de comunicare este, în plus,o sursă a inegalităţii culturale, care se suprapune tradiţionalelorinegalităţi sociale şi economice. A nu şti să iei cuvântul pentru aconvinge, a nu avea competenţa argumentării înseamnă una dinmarile surse de marginalizarea sau chiar de excluziune socială.Preconizatele şi aşteptatele mutaţii didactice constituierăspunsuri la noile tendinţe şi realităţi sociale, iar tendinţa mondialăeste trecerea de la învăţământul informativ la cel formativ. Aceastaînseamnă, totodată, înţelegerea importanţei unei noi calităţii aprocesului de autoinstruire.Alături de alte modalităţi de analiză şi cunoaştere, le revinfilosofiei şi logicii rolul de a evalua ideile şi credinţele existente însocietate la un moment dat, de a recunoaşte erorile de argumentarecare au loc şi de a evita să le comitem noi înşine. În domeniulargumentării, a ignora regulile acesteia înseamnă a ne expune sătrăim în funcţie de idei false sau inadecvate, cu toate consecinţele pecare acestea pot să le antreneze. A şti să-ţi susţii ideile sau a combateopiniile eronate constituie azi un element vital, o modalitate esenţialăde adaptare la lumea în care trăim şi la societatea viitorului. Este dedatoria noastră să ne folosim cu încredere propriile capacităţiintelectuale şi este de dorit s-o facem cât mai bine în oriceîmprejurare, autonomia gândirii fiind esenţială. Până la urmă, înaceastă punere superioară în valoare a propriei gândiri şi înţelegericonstă raţionalitatea gândirii critice şi creative. Din acest motiv, nu nise pare lipsit de interes să amintim aici cuvintele scrise la intrarea înUniversitatea Uppsala: ,,A gândi liber e mare lucru. A gândi corect eşi mai mare lucru”.Mai mult ca oricând, astăzi apare nevoia presantă de a-ţi213

analiza propriul mod de gândire şi de a încerca să-l îmbunătăţeşti. Nue deloc puţin lucru să ai conştiinţa faptului că nu eşti o fiinţăperfectă, ci doar perfectibilă, că modestia, dorinţa de a învăţa mereuşi posibilitatea de a gândi liber despre ideile tale şi ale altora te ferescde aroganţă şi de iluzia periculoasă că eşti singurul deţinător deadevăruri, iată tot atâtea motive de a înţelege necesitatea de a studiafilosofia şi logica. Aşa cum observa justificat universitarul englezJohn Shand, ,,Oricine examinează în mod deschis şi critic ideilefundamentale, mai degrabă decât să le accepte fără discuţie, începesă facă filosofie. Filosofia face incizii adânci în credinţele noastreprivitoare la lume şi la locul nostru în ea” 218A gândi în mod special clar, a gândi raţional nu este un lucruuşor şi nici nu ne este dat în mod natural. Dar putem să devenimgânditori critici, să gândim mai bine dacă suntem dispuşi la efort şiacceptăm o ghidare inteligentă din parte cuiva priceput, lucru care neajută în toate domeniile, inclusiv în viaţa socială de zi cu zi. Aceastaînseamnă să ne dezvoltăm abilităţile de a emite opinii inteligente, dea lua cele mai bune decizii şi a determina cel mai bun curs alacţiunilor noastre, reducând greşelile ori manipulările 219 . Profesorulaustralian Mathew Allen numea acest mod de a raţiona ,,gândireinteligentă” (smart thinking). A gândi critic, a gândi isteţ, a gândiinteligent nu înseamnă să devii o altă persoană, ci doar să-ţiperfecţionezi aptitudinile pe care deja le deţii, analizând mai profundaspectele complexe ale lumii în care trăim, înţelegând şi procesândmai bine informaţiile, comunicând mai convingător. În aceastaconstă raţionalitatea gândirii critice, dar şi valoarea ei intrinsecă..Gândirea critică se dovedeşte folositoare şi necesară oricăreifiinţe raţionale, indiferent de domeniul în care activează şi de nivelulde competenţă. Pledăm pentru posibilitatea şi necesitatea însuşiriigândirii critice ca instrument de muncă intelectuală aflat la îndemânatuturor oamenilor, pentru îmbunătăţirea modului propriu de a gândi şiacţiona.218John Shand, Introducere în filosofia occidentală (Filosofie şi filosofi), EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 10.219Brooke Noel Moore; Richard Parker, Critical Thinking, sixth edition, MayfieldPublishing Company, Mountain View, California, London, Toronto, 2000, pp.1-2.214

215