Descarcă - Revista HELIS

PROZATORI DIN „ZODIA HELIS”
FLORENTINA LOREDANA DALIAN
„SCRISORI NETRIMISE”
Un miniroman scris limpede, alert, cu o încărcătură psihologică
semnificativă.
Dacă vreţi să înţelegeţi femeia, un anumit tip de femeie (complexată,
interogativă, de o sensibilitate exacerbată) citiţi cartea. Este meritul necontestat
al autoarei de a transforma un eveniment banal (excursia femeii la iubitul ei, în
Italia) într-un adevărat expozeu introspectiv de calitate. În universul acesta,
evocat cu luciditate, nimeni nu este cu adevărat fericit, sau este episodic,
gradual. Eroina noastră evidenţiază tipul femeii trecută bine de treizeci de ani,
care după câteva experienţe amoroase eşuate, pendulează între carieră şi
stabilitatea casnică din ce în ce mai improbabilă, fiindcă şi-a construit deja în
minte arhetipul bărbatului pe care şi-l doreşte, renunţă cu egoism la dragostea
necondiţionată oferită de nobilul Ladaru pentru doctorul divorţat şi naturalizat
în Italia.
Este o carte care se citeşte cu nesaţ şi unde în puţine pagini se
construieşte o reală epopee psihologică.
„ACEEAŞI LUNA PESTE SAT”
Povestiri care subliniază încă o dată calitatea autoarei de fin analist al
psihologiei umane. Nu este o carte optimistă; aproape fiecare personaj trăieşte o
dramă, de cele mai multe ori cauzată de o dragoste eşuată şi refugiul fără
întoarcere al însingurării.
Ai crede că scriitoarea a trăit cine ştie ce traumă sentimentală în tinereţe,
care a marcat-o şi trenează în continuare. Din altă perspectivă poate fi geniul ei
care subliniază astfel o latură rar dezvăluită a condiţiei umane.

„ŞI COPIII SE ÎNDRĂGOSTESC”
Primele titluri din volum sunt mai mult poezii, apoi autoarea intră treptat
pe făgaşul care o va consacra: teoretician al iubirii complexate şi sufletelor
însingurate, pune întrebări pe care mulţi dintre noi nu şi le-ar pune. Este o proză
feminină? Da, fiindcă privim totul prin lentila feminină a naratoarei. Cărţile ei
nu au intrigi complicate, sunt doar radiografii psihologice de mare fineţe, întrun
ton original şi viguros, neinhibat. Geniul ei scriitoricesc se observă cel mai
bine în „Cronica de stână” care nu-i o simplă relatare jurnalistică, ci o savuroasă
cronică literară.
Dan Simionescu
Bucureşti
16.06.2011
(Revista `Helis` iunie-iulie 2011)

Dincolo de cuvinte
Florentina Loredana Dănilă s-a născut la Bucureşti, în 1968, şi trăieşte la
Slobozia, judeţul Ialomiţa. Este inginer chimist. Scrie proză, dar şi poezie, din când în
când. Poezie minimalistă, de tip haiku. Este laureată a mai multor concursuri literare,
din ţară şi străinătate. La ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Literatură
„Eusebiu Camilar-Magda Isanos” Udeşti-Suceava (din al cărui juriu am făcut parte),
a obţinut Marele Premiu pentru proză.
Debutul editorial s-a produs de curând, cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc,
Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008. Între cele două coperte, autoarea a strâns 28
de proze, scurte şi foarte scurte, care se citesc cu mare plăcere şi interes, iar atunci
când întorci ultima filă, regreţi că s-a încheiat, atât de repede, lectura.
Volumul reprezintă, deci, o izbândă literară certă şi confirmă o structură epică
originală. Formula narativă, structura compoziţională, vocea „interioară” a
naratorului, cu semnificaţii şi conotaţii diverse, simbioza procedeelor cu care se
realizează scriitura, toate acestea confirmă calităţile autoarei în ceea ce priveşte
virtuţile prozei scurte.
O naraţiune de o mare simplitate, la prima vedere, în care aspectul autobiografic
este evident, ascunde înţelesuri de mari profunzimi. Fraze scurte, pe alocuri aproape
telegrafice, lipsite, aparent, de orice podoabă stilistică. O acţiune naşte personaje şi un
schimb de cuvinte din cele mai comune. Un crâmpei smuls parcă la întâmplare din
realitatea cotidiană. Gesturile banale capătă relief şi strălucire, anodinul dobândeşte
pregnanţă şi, mai ales, pretutindeni se descoperă prezenţa consistentă şi tulburătoare a
dramaticului, pulsând subteran ca un strat dens de apă freatică. Din acest motiv,
autoarea ocoleşte instinctiv spectaculosul epic şi conflictele aşa-zis puternice,
instalându-se cu o vizibilă plăcere în cotidian şi familiar. Totul lasă impresia de
autentic, natural şi spontan.
Din toate textele sale se desprinde necesitatea comunicării interumane, efortul
pentru cunoaşterea de sine, „întoarcerea în timp”, dialogul imaginar, portretul-evocare
şi o anume doză de mizantropie, impregnată, totuşi, cu un lirism temperat.
Firul epic este punctat cu varii consideraţii despre eu şi alţii, despre viaţă şi
moarte, prietenie şi trădare, dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, autoarea demonstrândune
că viaţa rămâne o perpetuă întrebare, compusă din altele, ciudate, complicate şi,
mai ales, fără răspuns. De aici derivă şi dispersarea cu care naratorul vrea să se
cunoască pe sine însuşi şi să descifreze acel statut existenţial, care ne uneşte pe toţi pe
drumul de undeva spre nicăieri.
Cuvintele şi spaţiul dintre ele ne transmit un cumul de gânduri şi sentimente:
teamă, mirare, neîncredere, suspiciune, obsesie, dorinţa de a afla şi a pricepe.
Într-o vreme când mulţi suntem „răstigniţi” pe gânduri, angoasă, întrebări şi
îndoieli, cuvintele şi ceea ce există dincolo de ele din acest volum, original şi „zemos”
de idei, ne determină să ne amintim de nişte întrebări chinuitoare şi deloc retorice ale
pictorului francez Paul Gauguin: „Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?”
Cartea aceasta, însă, merită salutată şi pentru cultul nuanţei şi detaliului pe care-l
oficiază. Iar numele autoarei trebuie reţinut pentru că e unul de care vom mai auzi în
continuare.
Aurel PODARU
(`Mişcarea Literară`, Bistriţa, octombrie 2008)

Florentina Loredana Dănilă şi condiţiile sine qua non ale fericirii
Florentina Loredana Dănilă debuta în anul 2008, la editura Clubul
Saeculum, cu volumul „Şi copiii se îndrăgostesc”. După primele pagini, titlul
cărţii nu se justifica întru totul, iar textele înfăţişau o scriitoare cu înclinaţie
evidentă spre poezia în proză, mai ales datorită atitudinii lirice de a pune accent
pe mesajul artistic, evitându-se oralitatea. „Controlorul de trafic”, „Păsările”,
„Să râzi”, „Ningea” erau câteva flash-uri în care autoarea versifica liber, cu
eleganţă şi naturaleţe.
Însă, acele texte erau strict introductive şi evidenţiau trecerea de la starea
de sentimentalism feminin la viaţa cotidiană, de familie, cu toate frumuseţile şi
dificultăţile ei. Treptat, oralitatea lua locul poetizării şi copiii „începeau să intre
în joc”. Florentina Loredana Dănilă miza pe plăcerea şi răbdarea cititorului de a
asimila texte scurte, captivante, fără prea mult efort intelectual. Cu singura
precizare că s-ar fi cuvenit o mai mare atenţie la alternarea dialogurilor cu
propriile comentarii. Diferenţierea timpurilor verbale ar fi fost o soluţie mult
mai elegantă.
Volumul „Aceeaşi lună peste sat”, apărut în anul 2010, la editura Remus,
este însoţit de prezentarea criticului Adrian Dinu Rachieru. Acesta remarcă
avantajele şi facilitatea unei lecturi ce mizează pe oralitate, într-o epocă în care
hiperintelectualismul sufocă. Totuşi, în momentul în care intri pe teritoriul
generos al prozei, se cuvine şi se merită să dezvolţi, să pui accent pe naraţiune,
pe descrierea personajelor, lucruri care nu pot fi „fentate” prin dialoguri şi
comentarii scurte. Dar, pe de altă parte, este interesantă şi abordarea Florentinei
Loredana Dănilă, cu target spre cititorii care trec prin acelaşi gen de experienţe
familiale. Imaginaţi-vă cât timp liber îi rămâne unui părinte cu unul sau mai
mulţi copii. Cu atâtea griji pe cap, cu atâtea probleme de la o zi la alta,
„fereastra” unor texte scurte şi savuroase poate avea un efect benefic, salvator.
Doza necesară de lectură, păstrarea optimismului şi a bunei dispoziţii, sunt
condiţiile sine qua non ale unei vieţi echilibrate şi, implicit, ale fericirii.
Vrând parcă să ne contrazică şi să se contrazică pe sine, autoarea ne
prezintă şi o latură pesimistă a personajului din „Halucinaţii” (pag.15).
„Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic,
câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă.” O
atitudine destul de pasivă am spune, să ceri, să aştepţi, în loc să lupţi pentru tot
ceea ce îţi poate aparţine. Desigur, gândirea contradictorie este gândirea unui

om care caută şi se caută prin subteranele minţii. „Cogito ergo sum” nu are
ochelari de cal. Unii însă abordează viaţa mai simplu, bucurându-se de toate
lucrurile mărunte din jur, fără să piardă vremea cu reflecţii despre mascarada
vieţii sau a nunţii (Domnişoară de onoare, pag. 21). Cu cât eşti mai complex în
gândire, cu atâta se înalţă zidul dintre tine şi restul lumii, o caracteristică
întâlnită la majoritatea marilor scriitori.
În faţa pesimismului şi fatalităţii, evadarea în copilărie sau într-o lume
imaginară, „Dincolo de timp” (pag. 70) poate fi un compromis de moment:
„Făcut covrig, pe un peron între două linii de cale ferată, copilul visează.” (Gară
prea mică, pag. 69). Chiar dacă, într-un final, „Ceasornicarul” (pag. 85) va fixa
vieţile trecute sau închipuite la „o realitate exactă”.
Volumul „Aceeaşi lună peste sat”, mult mai clar şi ordonat ca volumul
de debut, se încheie inspirat, cu parabola poştaşului: „Poştaşul azvârlea
scrisorile în cutie, indiferent, ca toţi postaşii din lume, la dramele, nădejdile ori
bucuriile pe care le-ar putea conţine acele plicuri, mereu altele, dar semănând
între ele, indiferent de mărime, culoare, locul expedierii sau al destinaţiei. (...)
Atâtea plicuri îi trecuseră prin mâini însă, ca o ironie a soartei, pe numele său nu
sosise niciunul...”
Cu neajunsurile şi avantajele sale, proza Florentinei Loredana Dănilă
reuşeşte să trezească interesul. Într-o societate demolată de modernism şi
vulgaritate excesivă, o astfel de lectură ne mai poate smulge un zâmbet.
Ionuţ Caragea
Revista PORT@LEU, nr. 7, 2010
Revista Conexiuni, nr. 66, septembrie, 2010

„Cartea face sensul, sensul face viaţa”
Florentina Loredana Dănilă, Şi copiii se îndrăgostesc,
Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008
„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa
înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi,
auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o
trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate –
autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.
Proiectat sub semnul autenticităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată
asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc,
acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune
personalizată dar şi un homo diegesis ce produce, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de
literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un
existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria
existenţă în... zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă
cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii
nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi
ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat
cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să
împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut întrun
somn adânc.”
Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar
pentru a supravieţui în spaţiul... vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”,
spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în
scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial.
Acest volum de proză scurtă pare a se scrie sub ochii lectorului avizat, menit să
înţeleagă, dincolo de lectura de suprafaţă, un sens adânc. Scriindu-şi istorisirile, autoarea îşi
scrie opera iar scriind opera îşi scrie, de fapt, viaţa. Impresia de autencitate ce domină
naraţiunea nu este datorată doar povestirii la persoana I, ci şi felului de a povesti, deoarece
povestirea devine o experienţă de viaţă, un refugiu modern, un mod de a fi, de a te sustrage
temporalului. Nu lipseşte nici naratorul-confesor, care în seria de povestiri „Destăinuiri”
(conte à tiroir), nu are doar rolul de a asculta experienţele de viaţă ale celuilalt (care i se
destăinuie), ci devine el însuşi narator auctorial, pentru că pe măsură ce ascultă povestirile
celuilalt, le şi scrie. Confesiunile sunt de natură filosofică, lăsând impresia unor sfaturi de
viaţă de care ceilalţi, lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, ar trebui să ţină cont. Iată un
exemplu de confesiune: „găseşti un om ca tine, femeie sau bărbat, îl iubeşti, te uiţi la el –
parcă te vezi în oglindă, eşti fericit că nu eşti singur, că nu te bucuri singur, că nu plângi
singur, îl simţi ca făcând parte din tine, te doare măseaua care-l doare şi pe el, simţi mirosul
florii pe care-o miroase, iubeşti ce iubeşte şi el şi totul se-mparte la doi. Când, deodată, vine
târfuliţa şi zice: „Stop! Pân-aici. Ce atâta fericire? Eu nu îngădui”. Îţi râde-n faţă, te joacă
pe degete, ca cele mai ordinare femei, pune sare pe rană şi, când vede că nu mai poţi, aruncă
cu apă pe tine să-ţi revii. Te mai lasă puţin aşa, te mai amăgeşte cu câte-o momeală şi hop!
Iar are chef să se distreze. Nici nu te ia, nici nu te lasă, doar îţi arată cine este şi ce poate
face cu tine. Pricepi?”
Povestirea care dă titlul volumului, Şi copiii se îndrăgostesc, aminteşte de acel homo
ludens al lui Huizinga, al cărui unic rol este de a înţelege totul ca un joc. Dedublarea narativă,
imaginea-simbol a copilului de azi, a acestui copil ce prea devreme devine matur (sau cel
puţin încearcă să dovedească acest lucru, maturitatea neconstând doar în adaptarea limbajului
la nişte crude realităţi cotidiene), vizează, în esenţă, ideea de ludic, de înţelegere a vieţii ca un
1

joc, maturitatea nefiind o manifestare înafara vârstei reale. Convorbirea dintre mamă şi
copilul pe care şi-l ia de la şcoală, aminteşte fără îndoială de spontaneitatea şi naturaleţea de
care doar un copil este capabil. Limbajul e altul, în adevăr, dar până la urmă „a fi îndrăgostit”
nu înseamnă a avea o anumită vârstă. Raportând acest text la întregul volum şi tematica
acestuia, aş putea spune că el trădează, în mod evident, o dorinţă de a ... redeveni copil, de a
... retrăi copilăria în alt ritm, astfel încât să rămânem ... copii, pentru că doar starea de
nevinovăţie şi joc ne poate conduce la ... creaţia vieţii. A fi copil sau a-ţi înţelege copilăriile
este o mască de care avem nevoie pentru a supravieţui într-o lume care nu poate înţelege ...
copilăria în sine însăşi.
Scriitura curge lin spre alte ... portrete. E de remarcat portretul surprins în „Bunica”
sau în „Ea, prim-balerină, el, simplu soldat”, dar şi „Ţiganca” sau „Titi” sau chiar „Gândurile
unei plante” (ce aminteşte poate de ... gândacul kaftian).
Ceea ce rămâne esenţial este însă modul de a povesti. Autentic, specific autoarei,
inconfundabil, cu fine subtilităţi de analiză a experienţelor de viaţă fie ele trăite, fie imaginate:
„A povesti, observă Roland Barthes, e modul nostru de a fi şi de a ne manifesta / comunica.
Având în centrul ei, precum un ax coordonator, evenimentul, acesta e reprezentat în forma
povestirii prin narator, iar reprezentarea ca atare este o operă de interpretare. Lumea există în
pluralitatea povestirilor comunicate prin cuvânt, prin rostire, imagine, gest, mit sau legendă,
epopee sau nuvelă, roman sau fabulă, eveniment istoric, dramă sau tragedie, pantonimă sau
mister etc. Povestirea, scrie Roland Barthes, „începe cu istoria însăşi a umanităţii”.
Povestirea, dincolo de regulile, de gramatica sa, dincolo de natura discursului, înţeles ca
ansamblu de fraze, este printre noi „ca viaţa” 1 .
Creaţie a vieţii este şi acest volum de proză scurtă. Naraţiune subiectivă,
homodiegetică, din care nu lipseşte o inteligenţă lucidă a scriiturii, deoarece aşa cum spunea
Roland Barthes „cartea face sensul, sensul face viaţa”, volumul Florentinei Dănilă poate fi
catalogat drept un „jurnal al vieţii”, nu al autoarei, ci al oricărui lector ce şi-ar dori să dea sens
vieţii şi să-şi înţeleagă sensul fiinţării, dar poate fi tratat şi ca un valoros model de introspecţie
şi autoanaliză. Şi aceasta deoarece „povestirea este prin excelenţă amintire retrăită şi
celebrată, având să exprime ideea unei memorii ancestrale, originare a unei comunităţi decise
să-şi retrăiască şi să-şi re-vadă, sub semnul povestirii, amintirile esenţiale ale vârstei şi ale
miturilor genezei şi ale forţelor tutelare ale existenţei.” 2
„Şi copiii se îndrăgostesc” este o carte a vârstelor scriiturii. Felicitări autoarei,
Florentina Loredana Dănilă, dar şi editorului volumului, scriitorul Aurel Podaru, director al
editurii, prin intermediul căruia cartea a ajuns în mâinile mele şi la inima mea. Frumoasă
realizare, mulţumiri şi succese în continuare!
Maria-Daniela PĂNĂZAN
`Bucovina Literară`, Suceava, octombrie 2008
`Helis`, Slobozia, octombrie 2008
1 Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996, p. 76
2 Idem Ibidem, p. 89
2

CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE
Sub scutul unui pseudonim, prozatoarea Florentina Loredana
Dalian (fostă Dănilă) recidivează. Fără a lua cu asalt revistele, fără a se
insinua într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă (precum cea scriitoricească),
fără a pune în mişcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai,
publicitară şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească” textele (fie
şi într-un discurs prefaţial), autoarea din Slobozia se anunţă ca o apariţie
demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul Saeculum din
Beclean cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase,
în acelaşi an, un important premiu (prozastic, evident) la Festivalulconcurs
Eusebiu Camilar – Magda Isanos de la Udeşti (Suceava).
Indiscutabil, are har. Inginer de profesie se ţine departe (deoparte) de
sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare, coboară în cotidian,
ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea
ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul
forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate sentimental,
cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment
ironic (şi chiar autoironic). Probabil că, deocamdată, nu se încumetă să
atace genul „tărăgănat” (romanesc); şi bine face, exersându-se dezinvolt
pe spaţii mici, fără a-şi testa suflul epic, revărsându-se prozastic.
Nu scrie, neapărat, de pe baricadele feminismului. Fără a pleda aici
pentru o literatură feminină (expediată valorizator în gheto-ul sexului) nu
putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un specific. Or, interesată
de „cotloanele sufletului”, Florentina Loredana Dalian le explorează –
inevitabil – din acest unghi. Developează, aşadar, învălmăşeala de
sentimente a femeii îndrăgostite (v. Sens unic) prinsă în „plasa iluziilor”
dar şi reacţiile bărbatului egoist, colecţionar insaţiabil de trofee; cunoaşte
şi dramele lui, acel „prea târziu” dureros inflitrat, conducând la
„eliberarea” iubitei (v. Îmbrăţişări pentru Florentina). Se (ne) amuză
când, dând gata un poliţist, constată că motivul era treningul pe care-l
purta, inscripţionat Dinamo (v. Miss Univers). Privirea rece, lucidă refuză
efuziunile, contemplă cu detaşare întâmplările, narează cu naturaleţe. În
ciclul Dincolo de timp (Azilul) cugetă la rosturile lumii, printre eroi
împovăraţi de singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând poveşti:
un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un ceasornicar, atâţia figuranţi cu
destine frânte, atâtea iubiri irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă
concluzie: „nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!”
Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e permeabilă şi la
presiunea intertextualităţii. Nu e cazul să inventariem şi câteva exemple...
Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută, încercările vieţii,
1

destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă de lume. Aflând că fericirea
„e singura cosmeticală care dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii,
protagoniştii iau hotărâri eroice (uitate a doua zi), sunt invadaţi de tristeţe
(v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina amintirilor (v. Aceeaşi lună peste
sat), mângâindu-se cu vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot)
şi sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită urmărită, capabilă –
credem – de mari surprize (dacă se va lua în serios). Într-o epocă sufocată
de hiperintelectualism, prozele ei (curios!) pot fi citite fără caznă.
Florentina Loredana Dalian e un nume pe care mizăm dincolo de bursa
zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe mâine”...
ADRIAN DINU RACHIERU,
Prefaţă la volumul „Aceeaşi lună peste sat”
(`Oglinda literară`, `Helis`, 2010)
2

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE
Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de
„cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă,
palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie,
oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens
canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică,
ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor
scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de
fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca
irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca
deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine
frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc.,
protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”.
Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de
fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite
pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând
împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al
autoarei.
Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru
esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este
dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că
voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de
dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces
comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe
cel de lângă noi?
Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi
translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea
Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele
lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune
Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând
stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de
Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul
sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului
(conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei
Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar
certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.
Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este,
neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă
de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam
altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul
mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a

limbajelor; oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate
sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit
pigment ironic (şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de
succes în tagma scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă,
mizează pe ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari
surprize...
ADRIAN DINU RACHIERU
Prefaţă la „Scrisori netrimise”

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri
Scriitoarea Florentina Loredana Dalian ne propune spre lectură o nouă
carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce
se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume
consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean,
2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face
saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din
orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi
ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman, nu este atât
acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei
Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea.
Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul
emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau
alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia
are menirea de a le îmbogăţi pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia
renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil,
iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma
scurtului conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care
fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel
de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui
Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu
una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman.
Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în
amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea
constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite.
Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa
a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate;
amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot
timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui
Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de
minuţios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor
ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism
viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi
spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să
aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte,
într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu
le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care
le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi

dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce
acasă tot singură şi tot nefericită.
Rămânând la înşiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor şi al
dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istoriseşte
„drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deşi nu
avem de a face cu o dramă logică, totuşi, amploarea pe care o ia trăirea copilei,
precum şi modalitatea de relatare a situaţiei, oferă fragmentului un puternic
conţinut emoţional, generând de altfel şi un accentuat impact psihologic asupra
cititorului. De remarcat la acest capitol şi puternica influenţă a sentimentului
religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la
plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg
universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse
maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricăt de mârşave. Dacă nu ne-am
sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut toate motivele să o
facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea,
trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să
practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică,
fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei
paranteza menţionând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că
unele capitole pot fi citite şi ca proze scurte de sine stătătoare.
Revenind la construcţia narativă practicată de autoare, consider că
alegerea de a pune naraţiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca şi rolul de
naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranţă stările sufleteşti nu ar fi fost
reperate cu acelaşi dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în
universul său terţial. De asemenea, trebuie remarcat şi limbajul extrem de
plastic, care alternează între ironie crasă şi lamentaţie de factură elegiacă,
combinaţie care, pe de o parte ţine cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la
creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente
de interiorizare uşor bolnăvicioasă şi zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai
multe ori mai sănătoase şi mai fructuase.
Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărţi, care pentru mine
rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre
nuanţele nefericirii cu toate cauzele şi efectele ei.
Aştept cu nerăbdare noile apariţii marca Florentina Loredana Dalian.
Romeo Aurelian Ilie
(Revista `Helis`, august 2011)