Descarcă - Revista HELIS

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri
Scriitoarea Florentina Loredana Dalian ne propune spre lectură o nouă
carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce
se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume
consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean,
2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face
saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din
orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi
ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman, nu este atât
acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei
Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea.
Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul
emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau
alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia
are menirea de a le îmbogăţi pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia
renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil,
iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma
scurtului conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care
fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel
de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui
Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu
una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman.
Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în
amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea
constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite.
Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa
a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate;
amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot
timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui
Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de
minuţios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor
ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism
viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi
spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să
aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte,
într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu
le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care
le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi