Descarcă - Revista HELIS

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE
Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de
„cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă,
palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie,
oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens
canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică,
ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor
scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de
fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca
irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca
deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine
frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc.,
protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”.
Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de
fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite
pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând
împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al
autoarei.
Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru
esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este
dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că
voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de
dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces
comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe
cel de lângă noi?
Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi
translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea
Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele
lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune
Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând
stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de
Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul
sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului
(conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei
Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar
certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.
Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este,
neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă
de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam
altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul
mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a