iulie 2009 - Dacia.org

DACIAmagazinnr. 60, iulie 2009modernă, care demonstrează etimologia cuvintelor cu toponimie „necunoscută“ ca provenind din vorbirea transilvăneanăcare, la rândul ei, provine din sanscrită. Acest al doilea demers lingvistic mi se pare cel corect.Am intrat în Şinca Veche unde casele sunt situate puţin mai jos decât drumul şi din cauza asta ai impresia că suntscufundate în drum şi-n timp...Iată cum am ajuns să caut satul Şinca-Veche: într-o zi, la New York, am primit un telefon de la un inginer, Moldovan,care vroia să mă întâlnească pentru a discuta despre un templu dacic, încă neexplorat. Dânsul locuia în statul New Jersey,stat vecin cu New Yorkul, aşa că până să ne întâlnim au mai trecut câteva săptămâni. Îmi amintesc că era o zi frumoasă deseptembrie a anului 1996, o sâmbătă, când a venit la mine domnul Moldovan. Am stat mult de vorbă, mi-a arătat şi câtevapoze. Aşa am descoperit că ar exista, undeva, sub un deal, denumit Pleşu, din imediata apropiere a comunei Şinca-Veche,Ţara Făgăraşului, judeţul Braşov, din vremuri imemoriale, sculptat cu măiestrie, un templu unic în întreaga lume, Templulde la Şinca-Veche. A mai trecut un an şi inginerul Moldovan a continuat să mă bombardeze în mod civilizat, cu telefoaneşi vizite, având de fapt un singur scop: să mă ducă la „Templul Şinca-Veche“.Domnul Lucian Gheorghe Moldovan este un bărbat trecut bine de 70 de ani, cu păr alb ca neaua, frumos aplecat peo parte, peste o frunte înaltă sub care se odihnesc doi ochi mari, albaştri, blânzi şi liniştiţi, de bunic inteligent şi sfătos.Dânsul mi-a povestit cu pasiune istoria templului: „Îmi amintesc totul de parcă acum mi se întâmplă. Era în primăvaraanului 1935, în luna mai, într-o zi deosebit de frumoasă, cu cer senin şi de un albastru cum rar am văzut, fără nicio umbrăde nori. Soarele strălucea cu putere deasupra Văii Creţului. Acolo eram cu tata şi cu mama la sapă, la un loc cu porumb,aproape de Fântâna Raţii. Din cauza căldurii şi a lipsei de experienţă, eu rămâneam mereu în urmă. Tata şi mamaînaintau repede, în timp ce eu băteam timpul pe loc. La un moment dat, tata mi-a spus că mă pot odihni. Aşa că am luat-oîncet spre Pleşu, spre locul favorit de joacă al copilăriei mele, Templul. Am mers pe o cărăruie care trecea prin holdelede grâu şi secară, mult mai înalte ca mine. Şi deodată simt cum inima îmi bate mai puternic. Aveam impresia că templulmă aştepta pe mine, copilul de atunci, copilul fascinat de măreţia locului. Am intrat cu sfială în templu şi, ca întotdeaunacând eram aici, mă simţeam bine, protejat de toate răutăţile lumii. Răcoarea şi liniştea milenară din interiorul templuluimi-au redat încrederea în mine. De atunci, de câte ori în viaţă am trecut prin momente grele, amintirea templului mi-afost salvatoare, ca şi cum, încă de la început, între mine şi el se formase o undă nevăzută care continuă până în ziua deazi să ne lege şi care mă ajută să pot învinge orice moment greu.“Relatându-le prietenilor mei discuţia cu domnul Moldovan, cred că i-am impresionat suficient pentru a-i convinge săvizităm Şinca-Veche şi templul, cu atât mai mult cu cât se găsea doar la câţiva kilometri de Făgăraş. Ajunşi în comună, amoprit maşinile în faţa unei case verzi, arătoase. Gazda, o femeie rotofeie şi foarte dornică să ştie tot ce se întâmplă, stăteadeja în faţa porţii şi ne privea cu curiozitate.– Buna ziua, doamnă! o salută, amabil, Andrei. Nu ştiţi cum putem ajunge la dealul Pleşu, la templu?– Templu? Ce templu, domnule?Încep să-i spun de domnul Moldovan şi cum ne-a îndrumat dânsul să ajungem aici.– Vai, domnilor, v-aţi pierdut timpul degeaba. Nu există aşa ceva pe aici.Dezamăgirea noastră nu poate fi descrisă în cuvinte. Neuitam unul la altul şi nu ne venea să credem. Între timp, seapropie de noi câţiva săteni care, la fel ca şi prima noastrăinterlocutoare, se uită la noi aproape cu milă şi, poate, puţinamuzaţi.– Dar acest deal Pleşu trebuie să fie pe undeva! insist eu.– Da, domnule, este. O luaţi dumneavoastră drept, până setermină uliţa asta, faceţi la dreapta, până se termină satul, iarde acolo mergeţi drept încă doi kilometri... până vedeţi o cruce.Acolo, în faţa ei, este Pleşul.În acel moment mi-am amintit de pozele pe care domnulMoldovan mi le arătase la New York: în faţa intrării templuluiera o cruce. Dintr-odată, speranţa că nu mi-am pierdut timpuldegeaba a luat locul dezamăgirii: eram pe drumul cel bun. Ampărăsit satul înghesuindu-ne toţi în maşina de teren a lui Andrei.Parcă eram nişte sardele într-o cutie aproape neîncăpătoare.Dar nu mai conta disconfortul de moment, deoarece acumştiam că ne apropiem de ţinta călătoriei noastre. Şi, ca oconfirmare reconfortantă a speranţei noastre, vedem, în sfârşit,în depărtare, crucea! Dar drumul devine impracticabil chiarşi pentru o maşină de teren. Coborâm din maşină şi o luămpe jos, cam anevoios, prin iarba udă, lunecoasă şi mocirloasă.Ajungem la cruce şi respirăm uşuraţi: efortul nu a fost în zadar.O cruce mare, cam de 3,5 pe 4 metri înălţime. O privesc clipeîn şir, întrebându-mă ce creştini au înălţat-o aici şi de ce. Cine4