datoria de a spune adevărul - Dacia.org

Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Director fondator
Dr. Napoleon Săvescu
Redactor - şef
Prof. Gheorghe Bucur
Redactor - şef adjunct
Prof. Mariana Terra
Secretar de redacţie
Istoric Nicolae Nicolae
Tehnoredactare
Ing. Gheorghe Dascălu
R. Căliman
Colaboratori
Prof. Gheorghe D. Iscru
Prof. Dr.Tereza Danciu
Prof. Dr. Mărioara Godeanu
Prof. dr. Zenovie Cârlugea
Publicaţie editată de fundaţia
DACIA REVIVAL INTERNATIONAL
Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice,
deschisă oricăror păreri oneste.
Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului de
redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate autorilor
articolelor publicate.
Redacţia
Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea, jud. Tulcea
Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551
e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com
www.dacia.org
www.karograf.ro/daciamagazin.html
Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia
ISSN 153-5316

Nr. 65, mai 2011
editorial
DATORIA DE A SPUNE ADEVĂRUL
DACIA
magazin
Prima lege a istoricului este să nu îndrăznească a
spune lucruri neadevărate, dar nici să se ferească de a
spune pe cele adevărate. De aceea, dragi cititori, dacă
simţiţi că inimile voastre pulsează în artere măcar un centilitru
de sânge dac şi un mililitru din sângele viteazului
rege Decebal, vă rog să citiţi permanent această revistă!
Eronat încă se mai învaţă – oare până când? – la lecţiile
de istorie la toate nivelele de studii, conform manualelor
greşit sau voit redactate de autori ignoranţi şi răuvoitori,
că noi ne-am format, ca popor, după ce ne-au cucerit romanii.
Dar, când romanii au venit să cucerească Dacia,
Dacia era formată ca stat de sine stătător şi independent
încă de pe vremea lui Burebista (82 – 44 î.e.n.). Greşit se
cântă şi în imnul României – oare până când? - că noi
avem ca tată pe Traian. Atunci Burebista, Deceneu şi Decebal
ai cui taţi au fost?
În vara anului 106 e.n., regele Decebal, din dinastia
Deceneilor, s-a sinucis (aşa cum mândru procedase şi regele
Dapix în anul 28 a.H.), după ce Regatul Daciei de
sub conducerea sa de 19 ani (87-106 e.n.), încărcat de
slavă, suportase mai multe războaie devastatoare şi acaparatoare.
În urma acestor războaie, romanii au ocupat
numai 14% din teritoriul Daciei, ei neajungând niciodată
la Iaşi, Vaslui, Bacău, Braşov şi nici la Chişinău sau Cernăuţi.
Noi, românii, ne înţelegem ca limbă şi grai pe tot
cuprinsul României, chiar şi dincolo de graniţele ei, deoarece
România este o ţară înconjurată de români. În Italia,
romanii nu au reuşit să creeze o limbă unitară, existând
astăzi peste 150 de dialecte, locuitorii neînţelegându-se
unii cu alţii decât prin italiana studiată în şcoală. Or noi,
românii, continuatorii dacilor şi geţilor, ne înţelegem folosind,
de mii de ani, aceeaşi limbă pe tot teritoriul Daciei,
„când mai mare când mai mic”, vorba poetului Adrian Păunescu.
Trebuie ştiut faptul, istoric dovedit, că a şaptea parte
din teritoriul Daciei a fost sub ocupaţie militară şi control
comercial roman doar temporar, numai până în anul 271,
adică 165 de ani, când, sub presiunea dacilor liberi, împăratul
Aurelian dispune retragerea armatei şi administraţiei
romane. Sintagma „Dacia Felix” însemna, în perioada
în care a fost formulată, „Dacia cea Rodnică” şi nicidecum
„Dacia cea Fericită”, cum greşit voit a tradus Petru Maior,
şi, astfel, s-a lansat ideea că noi, dacii, pe vremea romanilor,
eram tare fericiţi. Dar vă întreb: sub ce cotropitor poţi
să fii fericit? După ce romanii au furat (acesta-i termenul)
mii de tone de aur şi de argint, plus alte bunuri, au luat şi
mii de prizonieri de război. Din respect pentru cei cuceriţi
şi, probabil, dintr-un sentiment de vinovăţie, Traian a dat
ordin să se construiască Columna ce-i poartă numele, pe
care au fost sculptate în relief scene de luptă din războaiele
cu dacii şi chipuri măreţe şi frumoase de daci, iar la
temelia Columnei a lăsat prin testament să fie aşezată cenuşa
sa după incinerare.
Aşa cum istoria lumii trebuie să fie rescrisă din timp
în timp şi a noastră trebuie să fie rescrisă, deoarece au
fost formulate noi puncte de vedere şi au fost aduse noi
argumente, legate de formarea poporului român. Oricine
trebuie să fie mândru de stămoşii săi şi să fie în stare de
a-i urma în cele bune şi măreţe, având dreptul de a se bucura
pentru faptele mari ale epocii sale şi obligaţia de a-i
arăta şi plânge păcatele.
Noi, românii, suntem un popor cu tradiţie. Consider
că este meritul nostru al tuturor, acela de a rezista pe
aceste pământuri în ciuda atâtor furtuni istorice. Faptele
românilor nu se arată într-o capricioasă derulare, ci într-o
nedesfăcută şi de la sine înţeleasă legătură.
Istoria este un mare tribunal în care se judecă naţiunile,
popoarele şi faptele lor; să le judecăm şi noi pe ale
noastre, aşa cum au fost, nu mistificate şi acceptând orbeşte
că suntem un popor de dată recentă, urmaşi ai romanilor.
Susţin cu toată convingerea afirmaţia, devenită
celebră, a doctorului Napoleon Săvescu: „Noi nu suntem
urmaşii Romei”! Avem nobila şi onesta misiune, ca istorici
şi patrioţi, de a susţine şi a argumenta stiinţific acest adevăr
fundamental al istoriei naţionale privind originea poporului
nostru. Avem datoria de a spune adevărul!
Profesor Ştefan I. Stăiculescu
1

Nr. 65, mai 2011
cercetare, analize, sinteze
Identificarea unui popor ca grup uman unic pe
pământ se poate realiza nu numai prin cunoaşterea
poziţiei lui geografice şi a limbii comune pe care o foloseşte,
dar şi prin dovezi ştiinţifice, de ordin genetic
care, după descoperirea ADN-ului, au devenit posibile.
Identitatea genetică este un argument ştiinţific major
în definirea structurii biologice comune a unui popor
anume şi care-l face diferit de structura biologică a
altor popoare. Vom demonstra în continuare acest aspect
genetic şi implicaţiile lui pentru popoarele lumii,
referindu-ne prioritar la poporul daco/român.
NOI, DACII
Partea a II-a
DACIA
magazin
Dr. Napoleon Săvescu
CĂLĂTORIE GENETICĂ
Vă propunem o călătorie genetică inedită, care
va demonstra – de data aceasta cu puterea de netăgăduit
a ştiinţei biologice – că noi, daco/românii de pretutindeni,
suntem un neam unic, că „Noi nu suntem urmaşii Romei”
şi, ca atare, avem dreptul inalienabil de a fi consideraţi
ceea ce, de fapt, suntem: urmaşi ai neamului daco-get.
Astăzi, oamenii de ştiinţă pot stabili traseul parcurs
de strămoşii noştri care, acum 60.000 de ani, au plecat
din nucleul originar, Africa, ajungând, în timp, să
colonizeze întreaga planetă.
În cazul în care sunteţi curioşi să aflaţi ce drum
au urmat strămoşii dumneavoastră, vă
invităm să participaţi la „The Human
Genome Project” (HGP), un proiect început
în urmă cu 15 ani de către U.S.
Department of Energy şi National Institutes
of Health.
Aveţi nevoie de $107 cu care
vă procuraţi o trusă de recoltare de la
adresa: https://www3.nationalgeographic.com/genographic/index.htmlml
.
Dacă doriţi să cunoaşteţi şi alte opinii,
le puteţi afla pe internet la
http://www.bradshawfoundation.
com/journey/ . Acolo este prezentat
traseul genetic propus de australieni;
asta nu înseamnă că englezii nu sunt
interesaţi de subiectul „Genom” ca, de altfel, chinezii, japonezii
etc. Cercetările se fac cu o deosebită seriozitate,
rezultatele fiind puse la dispoziţia oricui doreşte să le studieze.
(după http://www.bradshawfoundation.com/journey/).
În urmă cu câteva luni, am pornit şi eu în această fascinantă
„călătorie genetică” şi vă mărturisesc că nu îmi
pare rău.
Fig.012 Traseul primilor oameni care, pornind din Africa,
au colonizat întreaga planetă.
2

Nr. 65, mai 2011
La o săptămână de la trimiterea banilor la adresa
indicată mai sus, am primit trusa de recoltare. Aceasta
conţine două „periuţe de dinţi”, două eprubete şi un cod
numeric de accesare a rezultatului pe internet.
Două probe, la un interval de 12 ore, de pe mucoasa
bucală, se trimit la un centru în Arizona, fără a se
menţiona cine este furnizorul acestor „samples”(mostre).
În 2-3 luni, se poate afla de pe internet rezultatul testului
genetic.
GENOMUL conţine toate informaţiile necesare
construcţiei şi dezvoltării unui organism.
Aceste informaţii sunt codate într-un DNA.
Fiecare om este purtătorul unui grup specific de 46 de
cromozomi: 23 materni şi 23 paterni. Cromozomii sunt „arhitecţii”
organismului uman formând DNA-ul specific fiecărei
persoane.
ADN/DNA (Acid dezoxiribonucleic) conţine întreaga
informaţie necesară „construirii” unui organism. E
alcătuit din secvenţe lineare de mici molecule (nucleotide,
numite şi „cărămizile vieţii”), a căror ordine şi poziţie specifică
în genom codifică informaţia cuprinsă de DNA.
Fig.014 De la gene la proteine
Să ne imaginăm că într-un oraş (într-un DNA)
sunt 46 de biblioteci (CROMOZOMI), care conţin toate informaţiile
privitoare la construcţia şi organizarea oraşului.
Sunt necesari doar 23 de arhitecţi/cromozomi pentru construcţia
oraşului. În fiecare bibliotecă sunt albume cu planurile
specifice unei anumite operaţiuni referitoare la acest
oraş, albume numite GENE. În general, avem în fiecare
bibliotecă câteva mii de astfel de albume/cărţi numite
GENE. Numărul total de gene/cărţi într-un organism uman
nu e mai mare de 30.000, cu mult mai puţine decât s-a
presupus iniţial. La oameni, aceste informaţii genetice sunt
DACIA
magazin
transmise de la părinţi la copii, fiind folosite numai cele
dominante (cele care convin organismului la un moment
dat), determinând nu numai - să spunem - culoarea ochilor,
înălţimea, forma atletică a fiecărei persoane, dar şi
susceptibilitatea la diferite infecţii.
Fig.015 Mecanisme intracelulare
Există o singură excepţie de la această regulă;
excepţia este cromozomul „Y”. Acesta este trecut de la
tată la fiu, neschimbat, din generaţie în generaţie. Neschimbat,
în cazul în care nu a intervenit o MUTAŢIE. Mutaţia
reprezintă o mică schimbare, întâmplătoare care, de
obicei, nu răneşte organismul, dar care se perpetuează,
fiind astfel trecută de la tată la fiu, în familia acestuia, din
generaţie în generaţie, pentru mii şi mii de ani. Ei bine,
când geneticienii identifică un astfel de marker, îi pot urmări
deplasarea geografică pe harta lumii. Fiecare marker
este esenţial pentru începutul unei noi ramuri pe acest
trunchi al arborelui rasei umane. Astfel, s-a putut vedea
traseul urmat de diferite triburi plecate din Africa şi împrăştiate
peste tot în lume pe perioade de milenii.
HAPLOGRUPUL reprezintă un grup de ramificaţii
(linii) genetice care au în comun o mutaţie sau un set de
mutaţii specifice indivizilor din grupul respectiv. Haplogrupurile
sunt definite prin mutaţii care se produc într-un anumit
loc şi timp şi care au în mod caracteristic distribuţii geografice
reprezentative pentru epoca şi amploarea migraţiilor.
Lunga călătorie a acestei ramuri a fost în continuare
determinată de variaţiile climaterice ca, de exemplu,
preponderenţa gheţii în acea perioadă. Oamenii au fost
nevoiţi să caute refugii spre zone mai calde, spre sud, în
Balcani, dar şi în Spania şi Italia.
În momentul de faţă, este dificil pentru geneticieni
3

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
să aprecieze numărul total de haplogrupuri existente, deoarece
oamenii de ştiinţă nu au destule informaţii despre
noi. Cu cât vor fi mai mulţi participanţi la proiectul GENOM,
cu atât aceste informaţii vor fi mai complexe şi, deci,
exacte.
Fig.019
Fig.016 Preocupare de bază a primilor oameni:
vânătoarea
Introducere în istoria descoperirilor genetice
Fig.020
Fig.017
Haplogrupurile devin sursă de interes pentru cei
care încep să studieze cromozomul Y şi implicaţiile acestuia
asupra originii noastre ancestrale.
Azi ştim despre evoluţia primatelor şi despre faptul
că, în urmă cu milioane de ani, cimpanzeii, gorilele, gibonii
şi urangutanii s-au împrăştiat din arborele primatelor.
Oamenii (hominoizii) au parcurs o traiectorie diferită
şi, în final, din mai multe linii de evoluţie a supravieţuit
numai o ramură, cea a lui sapiens sapiensis;
neandertalezii au fost una din ramurile ultime de dispariţie.
Fig.018
Fig.021
4

Nr. 65, mai 2011
Fig.022
DACIA
magazin
mică de oxigen).
Dar ce este RNA-ul?
Figurativ, el ar reprezenta o „bibliotecară” care îţi caută o
carte de care ai nevoie şi chiar ţi-o copiază, oferindu-ţi
copia. Uneori, mici greşeli pot apărea la copiere. Pe plan
genetic, aceste modificări („greşeli”) se pot transmite din
generaţie în generaţie şi se numesc mutaţii.
Mutaţiile totale pe care le-a suferit un grup de persoane
de-a lungul miilor de ani formează un trib numit HA-
PLOGRUP.
Cu acest minim de cunoştinţe genetice, să ne
continuăm călătoria.
Fig.023
Fig.024
Având originea în Africa, omul modern de azi s-a
răspândit peste tot în lume, adaptându-se la condiţiile climatice
şi geografice. Aceste adaptări pot fi văzute prin culoarea
mai deschisă sau mai închisă a pielii (datorită
cantităţii mai mari sau mai mici de soare pe care o primeşte),
construcţia corporală (cei din zona arctică căutând
să-şi menţină temperatura corpului, alţii din zonele muntoase
căutând să-şi adapteze corpul la o cantitate mai
Fig.025 Europa în perioada de glaciaţie,
în urmă cu 18.000 de ani
În timpul Paleoliticului, respectiv în urmă cu 18.000
de ani, Europa era prinsă în ghearele ultimei glaciaţiuni.
Gheaţa, a cărei grosime era de 2 kilometri, acoperea
cea mai mare parte a nordului Europei şi Munţii Alpi.
Nivelul mărilor şi oceanelor era cu circa 150 metri mai jos
decât astăzi, coasta marină având un cu totul alt aspect.
De exemplu, Britania şi Irlanda erau conectate la continent,
Marea Mediterană nu comunica cu Oceanul Atlantic;
Italia era şi ea legată de coasta Dalmaţiei iar Peninsula
Balcanică era conectată printr-o pânză de pământ la Anatolia
(Marea Tracică/ Egee neexistând încă).
Toate acestea nu apar pe harta de mai sus; ceea
ce ne interesează pe noi sunt cele trei grupuri de populaţii
existente la sudul calotei glaciare.
În urmă cu 12.000 de ani, temperatura globului
creşte, gheaţa începe să se topească treptat şi pământul
redevine propice plantelor şi animalelor.
Neandertalezii dispar în urmă cu 14.000 de ani,
iar triburile nomade de Cromagnon, în căutarea hranei, îşi
părăsesc cele trei locaţii:
5

Nr. 65, mai 2011
Fig.026 Răspândirea pe teritoriul Europei
a Haplogrupurilor R1b, I şi R1a,
în urmă cu 12.000 de ani
- Peninsula Iberică (genomul „R1b”),
- central-europenii (genomul „I” ), de la sud de
Carpaţi,
- est-european (“R1a”) din Zona Massagetică de
mai târziu).
Aceste trei grupări umane, în locurile lor de refugiu
din perioada glaciară, au suferit mutaţii caracteristice,
care se disting pe Haplogrupurile reprezentative: R1b, I
şi R1a. Părăsindu-şi locurile de refugiu, ei vor popula întreaga
Europă. Chiar şi azi ei reprezintă 80% din populaţia
europeană.
DACIA
magazin
de pământ ce o lega de Anatolia şi care va fi înghiţită de
ape în urmă cu 6.800 de ani. Noile Haplogrupuri sunt:
E3b, F, J2 şi G2.
Aceste Haplogrupuri Neolitice sosesc în valuri, în
perioade de timp diferite, fiind şi astăzi găsite predominant
de-a lungul coastei Mării Mediterane. Ele reprezintă până
în zilele noastre 20% din populaţia Europei. Este interesant
de ştiut că tehnica agriculturii adusă de ei se va răspândi
mult mai departe decât cei care au inventat-o.
În urmă cu 4.500 de ani, soseşte dinspre Munţii
Urali Haplogrupul N 3, cel care va da naştere limbii Finno-
Ugrice.
Membrii haplogrupului R1b, definit de M 343, sunt
descendenţii direcţi ai primilor oameni moderni europeni,
numiţi generic oamenii de Cromagnon. Aceştia au ajuns
în Europa acum 35.000 de ani, într-o perioadă în care neandertalienii
încă populau regiunea.
Purtătorii markerului M 343 ţeseau haine şi construiau
colibe pentru a rezista climei reci din Paleoliticul
superior. Ei utilizau unelte relativ sofisticate, din piatră, os
şi fildeş. Bijuterii, obiecte cioplite şi elaborate picturi rupestre
colorate stau mărturie pentru surprinzător de avansata
cultură Cromagnon din timpul ultimei ere glaciare.
Când clima s-a încălzit, grupuri omogene din
punct de vedere genetic au recolonizat Nordul, astfel încât
70% dintre bărbaţii din sudul Angliei fac parte din R1b, la
fel ca în anumite părţi ale Spaniei şi Italiei, unde ponderea
lor este tot de peste 70 de procente.
Membrii Haplogrupului „I” au ajuns în Europa în
urmă cu 60.000 de ani ca urmare a liniilor genetice: M168
— M89 — M170. Astăzi, membrii acestui Haplogrup pot
fi găsiţi în partea centrală şi sud-estică a Europei, ei fiind
cei ce vor da naştere la 45% din populaţia Scandinaviei,
dar şi, parţial, Vikingilor şi Celţilor.
Fig.027 Sosirea în Europa a grupelor anatoliene
E3b, F, J2 şi G2 în urmă cu 6.800 de ani, cât şi a
celor Finno-Ugrice în urmă cu 4.500 de ani.
În urmă cu 8.000 de ani, oamenii Neoloticului din
Orientul Mijlociu, dezvoltând o nouă tehnologie a agriculturii,
încep să pătrundă în Europa, prin Balcani, pe pânza
Fig.028
6

Nr. 65, mai 2011
Acum, având cunoştinţele de bază cu privire la
formarea populaţiei europene, să ne continuăm călătoria
genetică.
Vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoscute rezultatele
personale din punct de vedere al genomului căruia
îi aparţin. Pentru mine, rezultatul a fost „I” sau, mai exact,
„I 1 b”.
Fig.029
Istoria strămoşilor mei începe în urmă cu 60.000
de ani, când unul dintre ei, markerul M 168, se aventurează
în afara Africii. Nimeni nu ştie precis ce l-a determinat
la această aventură; poate căutarea unei clime mai
bune, cu mai multă umiditate, poate doar spiritul de aventură,
care, ca şi pe mine, zeci de mii de ani mai târziu, mă
va aduce în America. Numărul total de homo sapiens la
acea dată îndepărtată în timp nu era mai mare de 10.000.
Uneltele folosite de ei erau confecţionate din piatră, însă
nu le lipsea spiritul artistic.
Antropologia şi arheologia sugerează că omul
Fig.030
DACIA
magazin
modern a apărut în Africa în urmă cu 200.000 de ani, iar
migraţia în afara continentului a început cam cu 60.000
de ani în urmă. Bărbatul care a dat naştere markerului genetic
care mă caracterizează a trăit undeva în nord-estul
Africii, undeva prin Rift Valley, prin Etiopia de azi sau Kenia
ori Tanzania, în urmă cu 79.000 de ani. De ce acest strămoş
al meu s-a aventurat afară din Africa rămâne o întrebare
la care nu cred că voi avea un răspuns sigur. Probabil
că fluctuaţiile climaterice au jucat un rol important în acest
exod. S-a întâmplat ca, în Europa, calota glacială să înceapă
să se topească, determinând şi în Africa încălzirea
temperaturii şi creşterea umidităţii locale. Părţi ale neospitalierei
Sahare devin peste noapte locuri fertile, deşertul
transformându-se în savană. Animalele încep să populeze
acest nou coridor de verdeaţă, determinând şi migraţia
vânătorilor.
Strămoşii mei, urmărind animalele şi climatul mai
bun, vor începe să se mute în aceste noi locuri. În timp,
strămoşii au dezvoltat o nouă capacitate intelectuală: cea
de comunicare verbală, aparent inexistentă înainte. Mulţi
oameni de ştiinţă consideră că apariţia limbajului le-a dat
un mare avantaj acestor străbuni faţă de alte specii
umane. Perfecţionarea uneltelor şi a armelor, posibilitatea
de a planifica şi coopera unii cu alţii, cât şi creşterea capacităţilor
de explorare a resurselor, au permis oamenilor
moderni o mai rapidă migrare spre noi teritorii, explorarea
noilor resurse, dar şi înlocuirea altor ominide.
Un nou pas îl reprezintă migrarea markerului M
89 spre Orientul Mijlociu, marker care se găseşte într-un
procent de 90-95% în populaţia neafricană.
În urmă cu 40.000 de ani, clima se schimbă din
nou, începând să fie mai răcoroasă şi mai secetoasă. Nordul
Africii este afectat destul de drastic şi păşunile înfloritoare
ale Saharei redevin deşert, astfel că pentru următorii
20.000 de ani clima nu va mai fi
propice vieţii. Având deşertul în
faţa lor, strămoşilor mei nu le vor
rămâne decât două opţiuni: să rămână
pe loc în Orientul Mijlociu ori
să continue explorarea lumii (reîntoarcerea
în Africa nefiind o opţiune).
Astfel, în timp ce unii dintre
descendenţii lui M 89 rămân pe
loc, cei mai mulţi pornesc după turmele
de bafalo, antilope şi mamuţi
spre zonele Iranului de azi, în timp
ce alţii îşi vor continua migraţia
spre stepele din Centrul Asiei. Un
mic grup, însă, va continua să se
7

Nr. 65, mai 2011
deplaseze spre nord, din Orientul Mijlociu spre Anatolia
şi, de acolo, pe pânza ce încă lega Peninsula Balcanică
de Anatolia, spre Europa, reprezentând noul marker M 170.
Astfel, îmi găsesc strămoşul M 170 ca stăpân al
Balcanilor în Cultura Gravettiana din paleoliticul superior
şi care se va răspândi spre nordul Europei. Cultura Gravettiana
îşi ia numele de la situl arheologic La Gravette,
din Franţa, unde uneltele găsite erau diferite de cele ale
Culturii Auriganaciene. Cultura Gravettiana este cunoscută
şi prin sculpturile de femei voluptoase, probabil zeităţi
feminine. Bărbatul care aparţine markerului M 170 se
naşte în urmă cu 20.000 de ani, într-una din zonele de refugiu
din sudul Munţilor Carpaţi, undeva prin Balcani, când
ultima glaciaţiune avea loc în Europa. Pe măsură ce calota
glaciară va începe să se topească, acum 15.000 de ani,
se desprinde din M 170 markerul I 1b, care va începe săşi
părăsească locurile de refugiu şi să se deplaseze spre
nord, jucând un rol esenţial în repopularea nordului Europei.
Vikingii, celţii - ca de altfel 45% din populaţia scandinavă
- sunt parte din acest Haplogrup I 1b, de asemenea
responsabil pentru formarea populaţiei centrale şi sud-est
europene.
Faptul că, în sens biologic, genetic, „Noi nu suntem
urmaşii Romei” este astăzi dovedit cu puterea izvorâtă
din ştiinţă. Ex-romanii, ca mai toată Europa de
DACIA
magazin
Vest, aparţin grupului genetic R1b, în timp ce populaţia
de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor
I 1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial
demarcant pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne
detaşează cu claritate şi ne proiecteză, unic, în spaţiul
carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.
În acest caz, când, după unii latinomani, suntem
consideraţi urmaşi ai soldaţilor lui Traian, cine greşeşte:
lingviştii şi istoricii români sau geneticienii?
Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideţi.
În final, îmi vin în minte cuvintele filozofului englez
Antony Hope: „A explica adevărul oamenilor care nu
sunt structuraţi mental să-l înţeleagă este similar cu a promova
incultura”.
Bazându-mă şi pe rezultatele ştiinţei genetice în
ceea ce priveşte originea poporului nostru, daţi-mi voie să
afirm cu toată responsabilitatea că unii latinomani, care
neagă evidenţele, nu dau dovadă de altceva decât de ignoranţă
şi diletantism.
În plus, a nu cunoaşte istoria ţării care te-a plămădit
pe tine, care i-a plămădit pe strămoşii tăi, este un
afront adus celor 237.502 kilometri pătraţi în care trăieşte
un popor spre care, cu veacuri în urmă, se uitau cu respect
toate cancelariile Europei.
- va urma -
Cărţi de dacologie
8

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
Motto:
„Această lege a popoarelor este stabilită de Dumnezeu şi este
întărită de puterea Lui dreaptă de a fi urmată, spre binele şi liniştea
comună a popoarelor şi a conducătorilor acestora; este ca un Drept
natural, o lege divină înnăscută în fiinţa umană şi care porunceşte
ce trebuie făcut şi, dimpotrivă, ce este interzis.”
(Carolus Lundius, 1687, Upsala)
„DREPTUL NAŢIUNILOR ÎNAINTEA TUTUROR”
Conf. univ. dr. G. D. Iscru
Să nu surprindă că un om cu pregătire şi formaţie
de istoric, nu una de jurist/legist, legiuitor sau profesor
în domeniu, îndrăzneşte să abordeze o asemenea problemă.
O face din convingerea că ştiinţa istorică este, cum
i s-a spus demult, şi nu dintr-un orgoliu exacerbat, „regina”
ştiinţelor umaniste/socio-umane. Iar profesionistul ei, istoricul,
este în măsură să se pronunţe – pe linia interdisciplinarităţii
– şi asupra operei de legiferare şi de aplicare
a legilor în societatea umană. Căci istoria acestei societăţi
este însăşi viaţa ei, reconstituită prin ştiinţa istorică în conformitate
cu adevărul istoric, viaţă care s-a derulat şi se
derulează după legi pe care şi le dă prin specialişti în domeniu.
Le acceptă sau nu în funcţie de faptul dacă au sau
nu componentă morală obligatorie. Impune regândirea şi
reformarea lor când este cazul. Prin componenta morală
obligatorie a unei legi înţeleg calitatea care face legea acceptabilă
la nivelul societăţii în ansamblu, nu doar la nivelul
unor „segmente” sociale, deci un contract social, cum
s-a spus, între un regim politic de democraţie reală şi societate,
în care părţile contractante îşi asumă drepturi şi
răspunderi în interesul general.
Or, încă din etapa trecerii de la Străvechime la
Antichitate, de când aleşii comunităţii/societăţii umane au
început să uzurpe suveranitatea naţiunii/poporului – ca
efect al polarizării sociale negative (îmbogăţirea prin ilicit) [1]
– şi s-au constituit într-o clasă dominantă şi oprimatoare
(cu unul sau mai multe segmente), societatea umană,
treptat, a încetat să mai fie condusă în conformitate cu interesele
şi aspiraţiile ei în ansamblu, adică după legi cu
componentă morală obligatorie, ci, practic, a început să
fie dominată şi oprimată prin regimul politic impus de respectiva
clasă dominantă.
Aşa a început deturnarea societăţii umane, a
vieţii ei, deci şi a istoriei sale de la o evoluţie firească, naturală,
conformă cu suveranitatea poporului/suveranitatea
naţională. În acest început s-au constituit şi naţiunile care
şi-au format şi State naţionale. Iar aceste organisme/formaţiuni
politice, destinate să coordoneze optim şi în interesul
grupului dezvoltarea societăţii, au fost tot mai mult
surclasate de regimurile politice impuse de clasele dominante,
care şi-au arogat şi dreptul de clase politice, conducătoare,
adică, drept înscris – în societăţile premoderne
– în legi impuse de ele, emanaţie a voinţei şi intereselor
lor, în timp ce „poporul de jos”, poporul suveran/naţiunea
suverană a fost tot mai mult îndepărtată de la actul politic,
de conducere. A rămas, fariseic şi propagandistic, cunoscuta
expresie: „Vox populi – vox dei!”, pentru eventuale
campanii electorale. Clasa dominantă, cuprinsă de un veritabil
delir de mărire, dar şi temătoare totuşi de reacţia
firească a celor oprimaţi de ea, a început chiar să urască
„poporul de jos”, în paralel perfecţionându-şi instrumentele
de constrângere. Poetul Horaţiu, foarte apropiat de „sferele
înalte”, redă cel mai clar mentalitatea aristocratului
roman: „Urăsc poporul de jos şi îl ţin departe de mine” [2] .
Iar acest delir de mărire – cu toate consecinţele sale! – s-
a perpetuat şi s-a amplificat la toate clasele dominante,
până azi.
În acest context s-a creat „fisura”, devenită, treptat,
prăpastie între Ţara reală, a tuturor, şi Ţara politică, a
celor „de sus”. Şi tot în acest context, tot al polarizării sociale
negative, crescând apetitul şi harpagonismul claselor
dominante, cărora încep să nu le mai ajungă doar cadrul
naţional, au apărut imperiile – megaformaţiuni politice clădite
pe rapt şi jaf pe seama altor spaţii etno-naţionale. Iar
imperiile, toate, în toate timpurile, au năzuit la „statutul”
de „imperiu universal”, după modelul „clasic” al Antichităţii,
Imperiul Roman, care şi-a transmis „urmaşilor” acest
mesaj testamentar corespondentul de azi al acestuia fiind
„Imperiul global” şi Guvernul mondial ce se preconizează.
Ei bine, atunci şi din acel context, până azi,
componenta morală, obligatorie a legii s-a atrofiat treptat,
până la dispariţie, legea fiind tot mai mult expresia voinţei
9

Nr. 65, mai 2011
şi intereselor clasei dominante. Statul naţional – când şi
unde s-a putut menţine – a devenit, practic, instrumentul
ei de dominaţie şi oprimare iar democraţia un surogat,
atunci când n-a lipsit cu desăvârşire. În situaţii extreme –
agresiuni străine, calamităţi –, când interesele clasei dominante
deveneau parte componentă a interesului general,
cei „de sus” îşi aduceau aminte de cei „de jos”, apelau
la ei pentru depăşirea respectivei situaţii şi erau „dispuşi”
să le facă unele concesii. La astfel de concesii respectiva
clasă era silită şi în cazul unor insurecţii ale celor mulţi şi
oprimaţi. Dar când ţara era „pacificată”, când „câştigau
ciocoii războiul lor cu Ţara” (Arghezi), cei de „sânge albastru”,
sau ghiftuiţii evului modern reveneau la conduita lor
„tradiţională” faţă de „vulg”: sclavie, iobăgie, sclavie modernă,
contribuabili docili, cobai pentru diverse experimente,
„carne de tun”.
Iar juriştii/legiuitorii/legislatorii trudeau din greu
să elaboreze legi conforme cu ideologia şi practica regimurilor
dominatoare ale clasei dominante şi politice.
La rândul lor, imperiile, supravieţuitoare concurenţei
şi răfuielilor dintre ele, dar şi luptei cu naţiunile care
îşi revendicau suveranitatea, creându-şi câte un alibi
sacru sau „convingător” pentru mase mari de neavizaţi,
manipulate, îşi continuau şi îşi continuă raptul şi jaful …
în numele păcii! Aşa a cunoscut istoria „pax romana”, „pax
germana”, mai nou „pax sovietica”, „pax americana” … Iar
în deceniile din urmă s-a recurs la, de acum celebrele, eufemisme:
„integrare”, „globalizare”, „Noua Ordine Mondială”.
Ce s-a întâmplat între timp, la nivelul planetar,
cu sistemele de Drept, în cadrul cărora se elaborau legi?
În anul 476 a „căzut” Imperiul Roman. A murit
Imperiul Roman! Trăiască Imperiul Roman! Căci papalitatea
Romei imperiale – „Cetatea eternă”! – a sacralizat,
nu după mult timp şi cu acelaşi nume noul mperiu: „Sfântul
Imperiu Roman” … de naţiune germană. O împreunare
imposibilă de cuvinte; căci cuvântul german nu desemna
o naţiune, ci o calitate a locuitorilor dintr-un anumit spaţiu:
fraţi între ei (german=frate bun!). Nemţii, în sinea lor şi în
casa lor se consideră daci („ich bin deutsch!”) descendenţi
din poporul primordial, arienii, iar ţara şi-o numesc „Ţara
Dacilor” – Deutschland! Tot aşa cuvântul „Roman”, în expresia
folosită, surclasează numita „naţiune germană”; un
nume fals care s-a menţinut până azi! E ca şi cum comuniştii
lui Lenin, consolidându-se, ar fi nominalizat creaţia
lor nu U.R.S.S. ci „Noul imperiu rus de naţiune sovietică”!
Căci numai rus n-a fost noul imperiu, comunist, iar cuvântul
„sovietic” exprimă altceva decât naţiune.
Dar prin numele dat – „Sfâtul Imperiu Roman” –
DACIA
magazin
a reînviat prin mesaj testamentar, „rădăcina” de odinioară
a „tuturor relelor” – Roma imperială, cu papalitatea ei, aspirantă,
şi ea, la suveranitatea mondială.
Iar noul „Sfânt Imperiu Roman”, sub inspiraţie
papală – deci, o construcţie … dualistă – şi-a început expansiunea:
pe de o parte imperială, pe de altă parte spirituală
prin agresiune şi prozelitism împotriva
„schismaticilor” ortodocşi mai întâi, cu „centrul” lor, Bizanţul;
mai nou împotriva islamismului şi budismului etc.
Aşadar, teritorial, militar şi … catolic, noul „Sfânt
Imperiu Roman” s-a consolidat cu, inclusiv, sistemul lui de
Drept roman, care de aici înainte va fi pus la temelia sistemelor
de Drept ale planetei. Iar de atunci, juriştii, legislatorii
se întrec în a-şi etala cunoştinţele de limbă latină,
subliniind importanţa „legii” elaborată de ei pe menţionata
temelie, cu maxime ca acestea: „Dura lex – sed lex”; sau
una chiar absurdă (în traducere): „Să piară lumea dar să
rămână legea!” pe care am citit-o în amfiteatrul unei facultăţi
de profil.
Numai că Dreptul roman imperial, luat ca temelie
a sistemelor de Drept planetar, este Dreptul unui imperiu,
strâmbat, fie şi „ajustat” de juriştii imperiului! Pentru
acest „Drept”, suveranitatea poporului rămăsese un ingredient
foarte util al discursurilor electorale şi al manualelor
de adormit … studenţii. Dar în acest fel Dreptul roman s-
a consolidat ca temelie a sistemelor de Drept.
Desigur, în Dreptul roman găsim şi reglementări
de mare fineţe din etapa republicană a Romei, dar şi de
mai târziu, ca un ecou al acelei etape, rezultate din observaţiile
atente şi din practica justiţiară, filtrate prin mintea
unor jurişti cu vocaţie, pentru ca multe activităţi în societate
să se desfăşoare natural, normal, firesc. Şi astfel de
reglementări pot fi preluate ca benefice. Fiind însă vorba
de un Drept imperial, rămâne întrebarea finală: chiar astfel
de reglementări benefice – cui folosesc în ultimă instanţă?
Evident, imperiului, „păcii romane”, „păcii imperiale”.
Numai într-un cadru de democraţie reală ele pot avea o
altă valoare – valoarea lor reală!
În etapa tranziţiei spre epoca modernă a fost
însă descoperit (acesta e cuvântul!) un principu superior
de Drept, bun de pus la temelia sistemelor de Drept la
nivel planetar.
S-a întâmplat – dar poate nu a fost o întâmplare!
– ca în 1687, la Upsala, în Suedia, savantul jurist suedez
Carolus Lundius, din însărcinare regală, să publice – după
ani mulţi de cercetare şi reflecţii pe măsură – cartea: Zamolxis,
primul legislator al geţilor, tradusă la noi, în premieră,
de doamna Maria Crişan din iniţiativa şi pe
cheltuiala d-lui dr. Napoleon Săvescu, preşedintele socie-
10

Nr. 65, mai 2011
tăţii internaţionale „Reînvierea Daciei”, carte editată ulterior
de traducătoare într-o ediţie bilingvă (română şi engleză).
Încă nu avem o ediţie ştiinţifică.
Reţinem mai întâi că papa Agapet al II-lea, într-o
bulă din anul 954 d. Hr. îi numea daci atât pe danezi cât şi
pe suedezi, pe locuitorii acestor ţări, cât şi pe regii lor [3] . Şi
Lundius porneşte de la acest dat, atunci acceptat unanim.
Zalmolxe
Din studiul savantului Carolus Lundius reiese că
sub Domnia lui Carol al XI-lea al Suediei (1660-1697) –
Carolus Optimus şi Maximus, cum îl numeşte Lundius –
găsirea izvoarelor Dreptului – Dreptului german, după accepţiunea
timpului (or, noi acum ştim că aşa-zişii germani
îi aveau ca strămoşi pe geţi, got fiind tot una cu get), era
o preocupare superioară, în atenţia regalităţii. În context,
revenind în Dacia ancestrală, mai reţiem că lui Zalmoxis
– rege şi zeu din epoca mitologică, din vremea lui Saturn
al începutului, în unele izvoare substituit chiar lui Saturn
– nu-i putem calcula vârsta, cu toate încercările de până
acum. El aparţine epocii mitologice.
Ei bine, după cercetările şi reflecţiile sale îndelungate,
savantul suedez ajunsese la concluzia că „filosofia
cea mai veche este a lui Zalmoxis şi a neamului nostru”
iar „din izvoarele ei s-au iscat şi principiile şi preceptele
juridice şi tot ele s-au revărsat în for;” şi „ele sunt exemple
DACIA
magazin
de nezdruncinat ale adevărului” [4] . Lundius le regăseşte în
Dreptul bizantin, de spiritualitate creştină, din vremea lui
Justinian. Şi le enumeră, succint, în preambulul capitolului
IX, apoi le dezvoltă în cele 9 subcapitole ale acestuia (op.
cit., p179-195).
Reţinem: „Din aceste principii supreme, exemple
ale naturii şi ale adevărului, a ieşit la iveală nu numai
Dreptul Natural, ci şi cel Civil şi pe lângă acesta şi cel
numit Drept al Popoarelor care este separat de cel Civil
şi Natural. De aici s-a iscat acel Drept al naţiunilor înaintea
tuturor”. Spre finalul subcapitolului 8, printr-un citat
reţinut dintr-o lege antică (legea Manilia, după autorul ei,
Manilius), trecut prin filieră creştină, Lundius sintetizează
conţinutul acestei legi a popoarelor: „Această lege este
stabilită de Dumnezeu şi este întărită de puterea Lui
dreaptă de a fi urmată spre binele şi liniştea comună a popoarelor
şi a conducătorilor acestora; este ca un drept natural,
o lege divină înnăscută în fiinţa umană şi care
porunceşte ce trebuie făcut şi, dimpotrivă, ce este interzis”.(op.
cit., p. 192, s.n.).
Conform cu această lege divină, după Platon,
continuă Lundius, când, în Antichitate, „Cetatea” „Republica”,
şi-a organizat Dreptul Civil, şi l-a organizat în aşa
fel încât viaţa Republicii să fie „spre fericirea cetăţeanului”
(s.n.).Pe aceste legi Cicero le-a numit „legile Republicii”
(statale) (op. cit., p. 193, s.n.). Conform acestor legi, inspirate
de legea divină „dacă locuitorii sunt crescuţi în moravuri
bune, cetatea arată frumos, ca întărită cu ziduri”.
Dimpotrivă, dacă Prefăcătoria, Şantajul şi Avariţia, Invidia,
Ambiţia, Denigrarea, Sperjurul, Neglijenţa, Injuria şi cea
mai rea dintre toate, Crima prin agresiune, „dacă toate
acestea nu sunt îndepărtate de aici, şi o sută de ziduri
dacă ar avea Cetatea, încă ar fi prea puţin ca să ne apere
de rele” – adaugă Carolus Lundius, citându-l pe Plaut. Şi
încă notează că şi Cicero invocă „aceeaşi raţiune a naturii”,
anume că „legea divină să meargă mână în mână cu
legea umană, aceasta să dicteze înainte de toate”. În finalul
capitolului, Lundius laudă gândirea şi practica reformatoare
a regelui Carol XI-lea, care „socoteşte că înainte
de toate trebuie extirpate toate relele de acest soi şi,
odată evitate viciile, se vor putea depăşi greutăţile şi se
va putea institui o societate bazată pe dreptate şi merit”.
În urma reformelor înfătuite în conformitate cu acea lege
divină, „guvernarea în ţara noastră”, apreciază Lundius, a
fost „constituită pe republica lui Dumnezeu”. Astfel, au fost
eradicate fărădelegile de sub guvernările anterioare, când
„slujitorii publici nu erau cinstiţi ci mincinoşi, uniţi printr-un
zel simulat, neducând la bun sfârşit nici una dintre treburile
Statului, dar se căzneau să fie lăudaţi ca şi cum aşa ar fi
11

Nr. 65, mai 2011
fost lucrurile, porunceau să fie confiscate bunurile celor
care lipseau mai mult din cetate, ei (slujitorii publici, n.n.)
fiind cei care devastau Statul de toate bunurile şi-şi înălţau
vile şi case somptuoase până la Cer şi astflel goleau vistieria
ţării, clădindu-şi ei bogăţii, unele peste altele; moravurile
le erau toate înclinate spre hrăpiri, fie că era un
bun sacru, fie că era un bun public”.
Prin reformele operate însă „s-a reinstaurat
aceeaşi stăveche JUSTIŢIE, extrasă din atâtea legi suprapuse,
drept chintesenţă a tot ce s-a acumulat bun până
acum, drept izvor al Dreptului Public şi Privat, justiţie care
azi, prin cârmuirea extrem de vigilentă şi de isteaţă a regelui
nostru, Carol, se află în întreaga ei plenitudine, triumfă
pretutindeni ..., se iţesc şi înfloresc cele mai drepte
Constituţii ..., se bucură de aceleaşi drepturi toate ţinuturile
care se află sub oblăduirea sa (a regelui Carol, n.n.)”.
„Aceste virtuţi (ale unui sistem de Drept astfel statornicit,
n.n.) sunt aşezate întru lumina Sueoniei (Suediei)”. dar şi
„în ochii şi urechile tuturor popoarelor şi mulţumirea Posterităţii”,
regele îngrijindu-se de „fericirea ţării”, precum şi
să înlăture diferenţele dintre cetăţi în privinţa şcolilor şi universităţilor
şi să reducă, pe cât posibil, abuzurile de putere.
În sfârşit, cititorul este îndemnat de savantul jurist
să ia aminte, la cauzele, pe bună dreptate desfiinţate,
care controlau spiritele sub pretextul utilităţii; la toţi magistraţii
care sunt în acest regat universal, care recurg la
indicaţii oculte de încetare a proceselor, la cele mai murdare
manevre de apărare (lipsind de apărare pe acuzaţi),
la lătrături avocăţeşti de ridică tribunalele în picioare, la
consilii ad-hoc fără trivialitate în treburi judiciare, la sentinţa
ad-hoc a proceselor, la motivul ad-hoc al continuării
lor şi înclinat spre toate cele bune, printr-o armonie foarte
plăcută”; astfel încheie Lundius sfatul dat cititorului: „vei
răsufla uşurat, căci, eliminând toate aceste neajunsuri în
practica judiciară, se va obţine şi păstra însănătoşirea vieţii
publice” (op. cit. p. 194-195, s.n. sesizez aici şi unele
defecţiuni de traducere).
După cum s-a putut înţelege, răul încriminat de
Carolus Lundius, supus atunci acţiunii de eradicare prin
reformele regalităţii suedeze, se resimte şi azi, încă mai
puternic, la nivel planetar şi se resimte şi la noi. Aşezarea
sistemului de Drept suedez pe temelia legii divine, încorporată
în dreptul Zalmoxian, a dat satisfacţie savantului
jurist, deşi el rămâne conştient că acţiunea de eradicare
a vechiului sistem trebuie să continue. Şi atenţiona serios
în acest sens.
Numai că pe continent, iar prin extindere, în continuare,
mai ales în procesul nociv de constituire şi consolidare
a imperiilor coloniale, dreptul imperial roman ca
DACIA
magazin
izvor de Drept şi temelie juridică, a „prins” „vânt prielnic”
şi a devenit dominant pentru sistemele moderne de Drept.
Au venit apoi să se adauge şi alte sisteme de Drept imperial,
inspirate din primul, care au consolidat respectiva
temelie, căci polarizarea socială negativă continua să domine
societatea în curs de modernizare. Şi astfel, componenta
morală obligatorie a legii a continuat să se
atrofieze. Exemplul cel mai distrugător al acestei atrofieri
l-a reprezentat practica imperiilor coloniale în teritoriile extraeuropene
cucerite, practică în cursul căreia se poate
vorbi, de fapt, nu de „lege dură, dar lege”, ci, pur şi simplu,
de fărădelege, agravată în plus prin concursul confesional
al Occidentului, provocând, împreună, mari tragedii şi jafuri
pe seama naţiunilor intrate sub dominaţia imperiilor
coloniale. Dar şi pe „bătrânul continent” a continuat atrofierea
componentei morale obligatorii a legii. Căci în confruntarea
cu Dreptul strâmb imperial, Dreptul Zalmoxian,
„Dreptul naţiunilor înaintea tututor”, a rămas invocat întro
carte, a fost aplicat local, în Suedia – care va ajunge, în
timp, la un înalt nivel de civilizaţie, sau, poate, nici acolo
cu consecvenţă. Oricum, experimentul suedez este de
studiat. De asemenea, în ceea priveşte ţările noastre, dacice,
moştenitoare directe şi principale ale Dreptului Zalmoxian,
cuprinse între imperii, ele îşi menţineau cu greu
statalitatea şi însăşi fiinţa naţională. Dreptul străvechi persista,
e adevărat, prin acel Drept al obştei săteşti şi al „frăţiilor”
de meşteşugari în unele oraşe şi târguri. Dar şi pe
acest teren începuse şi aici ofensiva clasei dominante şi
politice de aservire a obştilor săteşti, cu accentuarea servajului
şi de aservire a vetrei târgurilor şi oraşelor apărute
pe domeniile boierilor şi mânăstirilor. În aceste condiţii,
când şi teza „romanizării” îşi făcea tot mai mult loc în sferele
cărturăreşti şi politice, o codificare oficială a Dreptului
obştii nu era de conceput sau se opera prin selecţiuni interesate.
Constatăm, documentar, aplicarea dreptului străvechi
în plan local în obştile care, chiar aservite, reuşeau
să-şi menţină autonomia. Aşa se va ajunge ca în Ardeal
să dea lege nemeşii maghiari – ce-i mai crunţi oprimatori
la nivel european! – iar în Principatele Dunărene să dea
lege sultanul – acea „canun name” din 1792 şi hatişeriful
din 1802; ori, în plin secol al XIX-lea, „secolul naţiunilor”,
să impună lege – „Regulamentul organic”, pentru trei decenii,
imperiul ţarist.
Şi azi, în facultăţile de profil, Dreptul roman se
studiază ca principal izvor al Dreptului şi temelie a sistemului
de Drept. Iar Dreptul naţiunilor/popoarelor, Drept de
sorginte zalmoxiană, numit „Drept internaţional”, practic a
devenit minge de ping-pong în jocul de interese al „centrelor
de putere”, cum s-au rebotezat imperiile sub acope-
12

Nr. 65, mai 2011
rire şi care tind tot mai mult a se înţelege între ele spre a
ajunge la un consens în cadrul Conspiraţiei neoimperialiste
mondiale împotriva naţiunlor lumii şi a Statelor lor naţionale,
pentru constituirea unui imperiu global, condus de
un guvern mondial, sub o aşa-zisă „Nouă Ordine Mondială”
– „Ordinea” bolnavilor de avere, de putere şi de dominaţie
din „era” capitalismului sălbatic al dezastrelor [5] .
După constituirea naţiunilor – în tranziţia de la
Străvechime la Antichitate –, în epocile premoderne care
au urmat, continuând şi în epoca modernă, aceste principale
permanenţe ale istoriei au dus o luptă necurmată atât
cu imperiile, pentru apărarea sau recucerirea suveranităţii
externe, cât şi, în cazul Statelor naţionale proprii, pentru
recucerirea suveranităţii în plan intern, suveranitate uzurpată
de clasa dominantă şi de reprezentanţii acesteia în
conducerea politică sub regimuri politice absolutiste, dicatoriale,
tiranice şi chiar sub un fariseiem „democratic”
care surclasaseră Statul naţional.
În plan intern, marea Revoluţie Franceză a readus
„la lumina zilei” principiul suveranităţii naţiunii/poporului
şi aceasta a dinamizat lupta naţiunilor în continuare,
secolul care a urmat, al XIX-lea, devenind – cum i s-a spus
– „secolul naţiunilor”, tocmai datorită efortului renascentist-revoluţionar
al acestora, marcat de victoriile lor, obţinute,
chiar dacă insurecţiile declanşate au fost adesea
învinse, reprimate. Au căzut tronuri regale şi s-au instaurat
regimuri republicane. Şi, chiar dacă au rămas ori au revenit
monarhii, s-au adoptat constituţii moderne, ca expresie
a voinţei naţionale, monarhii fiind şefi ai Statului nu doar
din „graţie divină”, ci şi din voinţa naţională.
În plan extern, după secole de efort continuu,
naţiunile au adus imperiile în criza generală de sistem imperial,
iar la începutul secolului XX, după erodarea suferită
în primul război mondial, în care acestea s-au bătut între
ele pentru dominaţia lumii, au căzut imperii, în timp ce
principiul suveranităţii naţiunilor a fost recunoscut la
Forum–ul internaţional al Conferinţei de pace (1919 -
1920). S-au constituit ori s-au reconstituit State naţionale
suverane iar, în perspectivă, s-a pus problema căderii imperiilor
coloniale. Se anunţa astfel un nou „secol al naţiunilor”.
N-a fost să fie!
Căci vicleniile, escrocheriile şi constrângerile
promovate de clasele dominante, chiar dacă de drept nu
se mai puteau numi şi clase politice, au menţinut şi chiar
au consolidat la loc de frunte polarizarea socială negativă,
astfel că marele principiu al suveranităţii naţiunii/poporului
a fost tot mai mult atacat şi subminat. Popoare proclamate
suverane prin constituţii au redevenit captive în propriile
State naţionale – exemplul luminatei Franţe este elocvent
DACIA
magazin
în acest sens –, State care au slăbit, în perspectiva unei
noi agresiuni majore pregătită de Conspiraţia neoimperialistă
mondială împotriva lor, conspiraţie consolidată prin
experţii imperiului mondial invizibil, imperiul capitalului,
ajuns la comanda acestei cârdăşii cu un şi mai mare apetit
al dominaţiei.
De asemenea, lideri neautentici ai unor naţiuni/State
naţionale, ajunşi „sus” prin „mijloace specifice”,
atraşi în mrejele amintitei Conspiraţii – bine selecţionaţi,
întreţinuţi şi „motivaţi”, astfel cointeresaţi – au cedat tentaţiilor,
punându-şi Statele la dispoziţia harpagonismului
neoimperialist, intrat acum în faza iresponsabilităţii faţă de
soarta lumii şi a planetei înseşi.
Aceasta este primejdia cea mare la ordinea zilei!
Aşadar, aşezarea sistemelor de Drept, la nivel
planetar, pe temelia Dreptului roman imperial, la care s-
au adăugat şi alte influenţe imperiale prin „sugestie”/„recomandare”
sau presiune, a fost, pur şi simplu, o
calamitate şi continuă să fie până azi!
Iată de ce este imperios necesar un efort general,
concertat la nivel planetar, întrunind efortul şi forţa tuturor
naţiunilor, ca printr-o acţiune politică de anvergură
să readucă în prim plan suveranitatea naţiunilor/popoarelor,
pe temeiul juridic ancestral al Dreptului naţiunilor înaintea
tuturor, de sorginte Zalmoxiană, Drept izvorând din
prima şi cea mai importantă lege naturală, lege divină, a
iubirii de sine şi a iubirii semenilor, lege – cum cita Lundius
– „înnăscută (imprimată, n.n.), în fiinţa umană”, lege dată
poporului primordial la „începutul începuturilor”. Numai pe
această temelie se poate ajunge în plan intern la mult visata
armonie socială ca premisă esenţială pentru implementarea
unor regimuri de democraţie reală în Statele
naţionale. Iar în plan extern, numai astfel se va ajunge la
dispariţia imperiilor agresoare, dominatoare şi oprimatoare
şi la convieţuirea cu adevărat frăţească între toate naţiunile
lumii, surori între ele, la adevăratul drept internaţional
– dreptul naţiunilor înaintea tuturor.
-----------------------
1. G.D.Iscru. O nouă introducere în epoca modernă a României cu
privire specială la istoria naţională. Ed. Proema, Baia Mare, 2010, p.
47-56.
2. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, I, Ed.
Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 16.
3. George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică.
Ed. Daco-Română, Bucureşti, 2010, p. 282-285.
4. Carolus Lundius, Zamolxis, primul legislator al geţilor, Cuvânt înainte
de dr. Napoleon Săvescu. Traducere şi note de Maria Crişan.
Ed. Axa, Botoşani, 2002, p.179-180.
5. Naomi Klein, Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor.
Ed. Vallant, Bucureşti, 2008
13

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
HAŢEG - ADEVĂRATA SARMIZEGETUSĂ (I)
I. MĂRTURISIRE
Gligor HAŞA
Două întâmplări, la distanţă de aproape 40 de ani,
au fost motivul determinării de a lumina o idee, de a
dovedi că adevărata capitală a regilor daci nu a fost nici
Ulpia Traiană, nici Sarmisegetusa Grădişte, ci dealul cu
cote între 300 şi 600 de metri de la confluenţa Streiului cu
Râul Mare şi Galbena, numit SUBCETATE. Mai explicit,
mamelonul care schimbă de către vest spre nord cursul
Sargeţiei şi care, în incinta fortificată, include 370 de
hectare, cu acces la 6 porţi: 3 pe latura nord-vest, 2 spre
sud-vest şi 1 către sud-est.
Aşadar, revenim la întâmplări. În 1969 îi
cunoşteam la Haţeg, apoi la Subcetate, pe învăţătorul Florescu
şi pe tânărul, de odinioană, care îl însoţise la
cercetări, pentru bagaje şi măsurători, pe colonelul Constantin
Zagoriţ, autorul cărţii „Sarmisegetusa”, însoţită de
patru hărţi, apărută la Tipografia „Concurenţa” din Ploieşti.
Întâiul amintit avea vii în memorie întâlnirile cu istoricul
Teodorescu şi cu Constantin Daicoviciu, aici, la Subcetate.
Profesorul Teodorescu înclina să creadă că mai multe şi
mai solide erau argumentele pentru localizarea capitalei
politico - administrative aici, la confluenţa unor importante
ape şi drumuri (dinspre nord şi Mureş, în sus, pe Strei,
dinspre sud-vest, pe la Porţile de Fier, dinspre est, prin
pasul Vulcan- Merişor şi în sus pe Strei, dinspre nord-est
şi Grădişte, pe platoul Luncanilor, urmând plaiul Vârful lui
Pătru, Şureanu, Dealul Negru), în vreme ce Daicoviciu
susţinea ideea „de nedezminţit” (în urma propriilor săpături
şi descoperiri spectaculoase în munţii Orăştiei). Disputele
lor au degenerat în ură mocnită. Profesorul - şi parte din
cercetările sale - au intrat în uitare, după moartea
suspectă a acestuia. Prins oarecum la mijloc se găsea
profesorul Octavian Floca, directorul Muzeului din Deva
şi adeptul localizării capitalei eroice pe locul actualei Ulpia
Traiana Augusta, dar care nu îndrăznea să iasă din poruncile
lui Daicoviciu, ins cu mare trecere la conducătorii de
atunci, ca şi la cei de mai târziu (a fost mulţi ani
vicepreşedintele Consiliului de Stat).
A doua întâmplare a făcut să prezint la un simpozion
naţional, ţinut la Haţeg, o comunicare cu titlul: „În
actualitate marile comori din vadul Streiului şi adevărata
Sarmisegetusa dacică”. Comunicarea a stârnit interes.
Aşa se face că din resturile bibliotecii unui cărturar
haţegan am primit cartea „SARMISEGETUSA”, editată în
1937, precum şi exemplare din presa vremii, cu atitudini
polemice la subiect, polemici întrerupte de evenimentele
dramatice ce anunţau războiul. Colonelul Constantin
Zagoriţ era topograf în subordinea generalului Dănilă
Paap, comandant al diviziei a 18-a, împreună cu care, şi
cu mai mulţi ofiţeri, a făcut o recunoatere tacticotopografică
a terenului din jurul Haţegului „mergând de
la cota 395, de pe şoseaua Haţegului, spre vârful cota
519 şi spre liniile turnului medieval de observaţie,
adică pe linia de despărţire a apelor...”.
„Ajungând în vârful de la nord de litera V (vezi
harta), din toponimicul Varalia, am descoperit colţul
de nord-est al cetăţii; şi de acolo am continuat drumul
de-a lungul laturii de est, reprezentând latura unei
cetăţi”.
Scopul cercetării fiind înainte de toate strategic,
colonelul revine pe cont propriu în 1922, iar mai apoi în
1936 şi 1937. Ce aflăm mai departe din studiul devenit
14

Nr. 65, mai 2011
carte (uitată, din păcate, deşi, dacă nu
venea războiul şi dictatura comunistă
ar fi putut schimba multe pagini
măsluite ori greşite din istoria Daciei):
- Având alte însărcinări, nu a
putut cerceta întreg perimetrul cetăţii,
împreună cu ceilalţi, ci ruina turnului de
pe vârful Orlea, trecând apa Barandului
şi conturând pe la răsărit vârful cu
cota 519;
- Acestea se petreceau în anul
1920; în anul 1922 revine aici şi, la
Deva, are o convorbire cu Octavian
Floca, directorul muzeului, în legătură
cu urmele cetăţii Sarmisegetusa în masivul
deluros triunghiular de la Est de
Haţeg. Aşa cum Daicoviciu găsise
„Sarmisegetusa lui” în munţii Orăştiei,
Floca o avea pe a sa, în două variante:
ori la Grădiştea (Varghegy), adică la
Ulpia Traiana-Augusta, unde se des -
coperise deja arena, ori pe Dealul
Uroiului (Arany), la vărsarea râului
Strei în Mureş. În primul caz, Zagoriţ constatase încă din
1920 că Ulpia Traiana nu putea fi Sarmisegetusa Dacică,
terenul ruinelor fiind unul de şes, deschis, iar acolo nu se
găsise niciun ciob de ceramică dacică.
Dintre zecile de argumente cu care Zagoriţ
pledează împotriva situării capitalei lui Decebal la
Sarmisegetusa de lângă Tape, amintim câteva, din perspectiva
strategiei militare:
- Colonia Ulpia, fost cadastru roman după primul
război dacic, e zidită la mare depărtare de ieşirea din defileul
Porţilor de Fier;
- dacii nu construiau cetăţi la locuri deschise,
adică în câmp liber şi pe fundul văilor, după cum obişnuiau
romanii să-şi construiască casele şi oraşele;
- dacii, care aveau un pronunţat simţ al folosirii
terenului pentru apărare şi ambuscade, nu ar fi făcut
greşeala de a ridica cetate într-un punct care cădea de la
sine după căderea apărării din Defileu, ea fiind vulnerabilă
şi dinspre Est şi Vest;
- multe argumente care ţin de strategia militară a
dacilor şi a romanilor pledează în favoarea adevărului că
„Colonia Dacica”, devenită Ulpia Traiana Sarmisegetusa,
nu se afla aici, pe temelii dacice, ci undeva în apropiere.
Împotriva localizării Sarmisegetusei la Grădiştea
Muncelului ori la Costeşti argumentele sunt şi mai solide:
- toate fortificaţiile din munţii Orăştiei au un
DACIA
magazin
perimetru restrâns şi ele nu ar fi putut adăposti o armată,
d-apoi o capitală politico-administrativă;
- ele sunt prea retrase şi prea inaccesibile pe timp
de pace;
- toate sunt cam de aceeaşi mărime, cu poziţii la
fel de retrase faţă de văile şi arterele de viaţă şi serveau
numai de refugiu;
- este greşită afirmaţia îmbrăţişată de curentul
daicovicist că aceste cetăţi şi cetăţui închideau trecerile
către Sarmisegetusa; că într-una din ele s-a retras Decebal,
adică Regia (numită aşa convenţional), izvoarele
scrise şi Columna împrăştie orice îndoială.
Să vedem care sunt argumentele strategului
topometrist Constantin Zagoriţ în favoarea „Sarmisegetusei
de la Subcetate”:
- „Sarmisegetusa de la Subcetate” ocupă o poziţie
intermediară între cetăţile şi cetăţuile din munţii Orăştiei
şi Sarmisegetusa Ulpia Traiana;
- acest masiv deluros, sub formă de triunghi, este
aşezat la răscrucea a trei drumuri mari care vin: din Banat
prin Porţile de Fier, din Oltenia prin pasurile din Valea Jiului
şi Streiul Superior, dinspre Câmpia Tisei şi valea
Mureşului, pe Valea Streiului Inferior. Toate ajung, inclusiv
drumul de plai Vârful lui Pătru, Şureanu, Dealul Negru,
Platoul Luncanilor, la strâmtul defileu Subcetate - Bucium.
Tot către acest punct se îndreaptă alte drumuri şi poteci
care coboară din Munţii Poiana Ruscăi, Munţii Sebeşului
15

Nr. 65, mai 2011
şi Munţii Ţarcului;
- localizarea făcută de Constantin Zagoriţ rezumă
funcţia strategică a întregii regiuni care cuprinde Munţii
Sebeşului, Munţii Apuseni, Munţii Ruscăi şi Munţii Haţeg-
Vulcan, funcţie despre care eminentul geograf militar, generalul
Ianescu se exprima cu entuziasm în lucrarea
„Geografia militară a Olteniei şi Banatului”.
- Constantin Zagoriţ a ataşat cărţii sale patru hărţi,
dintre care nouă ne-a parvenit doar cea realizată la scara
1/10.000, în care masivul deluros triunghiular e împărţit în
patru compartimente (vezi harta); fiecare dintre acestea
se pot apăra separat după căderea celorlalte trei; fiecare
reprezintă un punct de sprijin pentru apărarea întregului
masiv; primele trei apără compartimentul al patrulea, adică
inima întregului; relieful e brăzdat de vâlcele şi văi, dintrecare
două (Valea Barandului şi Valea Pleşiţiei) au izvoare
care nu seacă; dinspre Nord-Sud şi Vest-Est curg două
ape - Streiul şi Fărcădinul (Galbena), dintre care una poate
fi căutata Sargeţie.
- Constrânşi de spaţiul alocat argumentaţiei, trecem
peste alte considerente strategice, dintre care multe
ţin de descrierea cetăţii. Din păcate, nu avem celelalte
hărţi, care pot fi găsite, probabil, la arhivele din Ploieşti.
Ele descriu cele 5 porţiuni, şanţul, zidul, lucrările speciale
de apărare şi asediu, valul de pământ, Vinele, Falxuri,
locuri pentru „Aries” (berbece) şi „agere” de atac.
Cu ocazia cvercetărilor pe teren, în aprilie 1937,
s-au găsit la Gura Vâlcelelor, Baradului şi Pleşiţei temelia
unui zid (o presupusă garnizoană romană), olane şi ţigle
romane; pe terenul arabil dinspre nord, multă ceramică
neolitică şi dacică. Asupra consideraţiilor privitoare la
cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Grădişte, Luncani, Cugir,
a altor fortificaţii, care nu pledează pentru „Regia” drept
capitală, vom reveni după ce vom intra în posesia unor fotografii
ce urmează a fi făcute din avion.
De asemenea, vom supune dezbaterii câteva articole
din presa vremii. Constantin Zagoriţ îşi încheie
cartea incitant, pe măsura întregii sale întreprinderi:
„În caz când se va confirma aşezarea
Sarmisegetusei în locul arătat, va căpăta o explicaţie
mai aproape de adevăr ascunderea de către Decebal
a averilor sale în albia râului Sargeţia, care în cazul de
faţă ar fi identificat prin râurile Strei sau Fărcadin care
curg prin imediata apropiere.”
S-ar putea, dacă cercetările incipiente ale
colonelului Zagoriţ se vor bucura de atenţia istoricilor (şi
care nu vor avea trista soartă a „tăbliţelor de la Sinaia”),
să ne aştepte o mare surpriză.
- va urma -
DACIA
magazin
MIHAI VITEAZUL
(continuare din nr. 64)
Partea a II-a
Marin Cristian
O altă problemă controversată, neelucidată pe
deplin pe plan istoriografic, o constituie modalitatea prin
care marele ban al Craiovei, Mihai, a obţinut scaunul domnesc
al Valahiei. Cronicile scrise de contemporani sau alţi
autori care au trăit mai târziu nu sunt suficient de clare şi
suprapun unele evenimente care s-au desfăşurat succesiv.
Cronicarul maghiar István Szamosközy este convins
că pentru obţinerea domniei Mihai a fost ajutat de o
rudă, de Iane Cantacuzino, reprezentantul celor două valahii
dunărene la Constantinopol [1] .
Baltasar Walther scrie şi el, la rândul lui, că Mihai
a fost ajutat să urce în scaunul domnesc de „…unchiul
său după mamă , adică fratele
mamei, grec de origine, care ţinuse şi el mai înainte
16

Nr. 65, mai 2011
dregătoria de ban şi care se bucura de o trecere renumită
la Poartă sau la palat îl ajută la cheltuielile şi răsplăţile
care nu erau dintre cele obişnuite.” [2]
Vornicul Radu Popescu, fiind convins că ştirile redate
în cronica lui nu sunt din cele mai sigure, şi-a luat o
marjă de neîncredere, folosind expresii cum sunt: „den
auz unul de la altul” sau „cum zic alţii”. El descrie evenimentele
astfel: „Dentru care nevoe scăpând şi speriindu-se au fugit la Poartă
şi găsind pe tată-său acolo, fiind om mare al Porţii, i-au
scos domniea în ţară, sau cum zic alţii, că fiind capuchehaia
un Iane , care au fost ruda lui, având
voe de la Poartă, i-au scos domniea. Ci, ori în ce chip
au fost domniea o au luat. Şi luând domniea, mari vrednicii
au făcut, mai vârtos cu vitejiile, de au spus, turcii, ungurii
şi moldovenii de era şi iaste mirare, precum istoria mai
înainte va arăta” [3] . Deşi cronica vornicului Radu Popescu
a fost considerată „…foarte bine informată asupra carierei
lui Mihai” [4] totuşi unii istorici se îndoiesc de veridicitatea
faptelor prezentate [5] .
Pentru a lămuri lucrurile vom zăbovi asupra acestui
subiect. Unele documente folosesc următoarele expresii:
„s-a făcut Mihai rudă cu Iane banu” [6]v ; sau „Iar Mihai
Vodă, el s-a făcut rudă cu Jupân Iane mare ban”; sau
„Mihai vodă s’a făcut rudă cu Iane Banul...” [7]vi .
Printr-un hrisov emis de calcelaria domnească din
Târgovişte, la 6 septembrie 1598, Mihai Vodă îşi întăreşte
stăpânirea peste 23 de sate din judeţul Romanaţi. Voievodul
menţionează că aceste sate şi ocine au fost cumpărate
„din truda şi din slujba pe care am slujit-o domnia
mea din averile domniei mele, din dajdia satelor şi ţiganilor”,
„în zilele lui Mihnea voievod şi în zilele lui Ştefan
voievod, când am fost domnia mea mare stolnic,
mare postelnic şi mare agă şi mare ban al Craiovei...” [8]vi .
Este ştiut că Mihai a deţinut dregătoria de mare stolnic începând
de la 12 decembrie 1588 i [9]
până la sfârşitul domniei
lui Mihnea Turcitul, 19 mai 1591. Odată cu domnia lui
Ştefan Surdul, Mihai apare în Divanul valah ca mare postelnic.
Ultima apariţie în această dregătorie datează din
18 decembrie 1591 [10]x . După această dată Mihai devine
mare agă, iar peste câteva luni „locţiitor” al marelui ban al
Craiovei al cărui titular era Iane Cantacuzino. Printr-un hrisov
din 4 august 1599, Mihai Vodă dăruieşte lui Stoichiţă
Rîioşanu din Strâmba, pentru credinciosă slujbă prin ţări
străine, mai multe ocine printre care şi satul Borăşti. Voievodul
aminteşte că a cumpărat acest sat, cu 23.000 de
aspri şi alte daruri şi milostenii, de la Maria şi Dumitra, fiicele
lui Dumitru paharnicul, „dinaintea lui Ştefan voievod,
când am fost domnia mea ban al Craiovei” [11]x . Aceasta
DACIA
magazin
înseamnă că Mihai a devenit „locţiitor” al degătoriei de
mare ban al Craiovei încă din timpul lui Ştefan Surdul şi
va deţine această funcţie şi la începutul domniei lui Alexandru
cel Rău.
Un document ce ni s-a păstrat din data de 6 august
1592 a fost scris de „Stanciu logofătul sluga banului
Mihai”. Aceasta înseamnă că Mihai „era de fapt dacă nu
de drept, ban al Craiovei” [12]x i
. Între marele ban al Craiovei,
Mihai, şi domnul Alexandru cel Rău s-au ivit „gâlcevi”.
Mihai a mers în toamna lui 1592 la Constantinopol, unde
s-a întâlnit cu tatăl său Iane Cantacuzino şi au făurit
împreună un plan pentru preluarea domniei Valahiei. Mai
mult ca sigur că Iane Cantacuzino, atunci, a recunoscut
public faptul că Mihai era fiul său şi a făcut demersuri la
Poartă pentru a obţine domnia Ţării Româneşti pentru el.
Din punct de vedere oficial Mihai s-a „considerat” fiul domnitorului
Pătraşcu cel Bun şi al Teodorei [13]x i
. Iane Cantacuzino
nu a ieşit din scenă şi a „devenit” fratele Teodorei
şi deci unchiul lui Mihai. Din această cauză i-au ieşit
„vorbe” auzite până la domnie, că Mihai este „fecior de os
domnesc” – cum, de altfel relatează „izvodul” lui Teodosie
din Ruda, preluat de Baltasar Walther – şi că doreşte să
revendice tronul Valahiei. În decembrie 1592 Iane Cantacuzino
a murit [14]xi . În locul lui a fost instalat în funcţia de
mare ban al Craiovei nepotul său Andronic Cantacuzino
– fiul lui Mihai Cantacuzino Şaitanoglu. Din această cauză
Alexandru cel Rău a avut curajul să-l cheme pe Mihai,
căruia îi ieşise vorbe că este fecior de os domnesc, în
primăvara lui 1593 să depună mărturie în Divanul Valahiei.
Este de la sine înţeles că atunci când a fost chemat la
Divan lui Mihai i se revocase dreptul de „locţiitor” al marelui
ban al Craiovei, fiind înlocuit, mai târziu, cu Nicolae
Coci care va interima această dregătorie x [15]
.
În vara anului 1593, la 9 iunie, bailul Veneţiei la
Constantinopol – Matteo Zane – scria în raportul său:
„Toate zilele acestea au venit mulţi oameni
săracii din Valahia să se vaite de multele pagube
şi să strige în numele tuturor provinciilor că nu mai pot suferi
tiraniile voievodului şi grozavele
datorii” xv [16]
. Printre boierii nemulţumiţi care se tânguiau la
Poartă erau: Nicolae “Românul” – stolnicul domnitorului
Petru Şchiopul [17]xv , Andrei Hatmanul – confidentul aceluiaşi
domn [18]xvi , Policrat Kamerinos, Nicolae Hrisoverghi – naşul
lui Nicolae, fiul lui Mihai – şi Andronic Cantacuzino – „Ban
şi făcător de domni” [19]xi . Grupul de boieri a intrat în
audienţă la Sinan paşa, un susţinător constant al
Mirceştilor, unde au expus motivele necesităţii schimbării
lui Alexandru cel Rău. În urma discuţiilor s-a hotărât să-l
cheme pe fostul domn al Moldovei Petru Şchiopul, – aflat
17

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
la Bozen în Tirol – să-l ierte şi să-l ungă domn al Ţării
Româneşti [20]x . Dar, aşteptându-l în zadar pe Petru
Şchiopul, boierii aflaţi la Constantinopol şi-au schimbat
obiectivul şi au hotărât să-l pună domn, în locul lui Alexandru
cel Rău, pe banul Mihai [21]xx . Acesta tocmai ajunsese
în capitala Imperiului Otoman, în luna iunie 1593,
însoţit de Stroe Buzescu, Radu Florescu şi Stoichiţă
(Stoica) din Strâmba [22]xx . O condică din cancelaria de numiri
şi transferuri a Marelui Vizir inserează o poruncă,
datată din prima decadă a lunii spetembrie 1593, care se
adresează „Banului Mihai”: „în a 4-a zi a Zilhicce
cea sfântă, anul 1001 ţe-am
acordat şi dăruit domnia Ţării Româneşti [23]xxi . Ambasadorul
Veneţiei la Constantinopol făcea cunoscut la 6
septembrie 1593, printr-un raport amănunţit situaţia din
Ţara Românească şi Moldova unde „popoarele erau atât
de stoarse”. În continuare, Matteo Zane nota că Alexandru
cel Rău a fost scos din domnia Ţării Româneşti „Căci au
pus în locul lui un fiu al banului, agent al acestui voievod
îmbogăţit aici pe cheltuiala lor … care a fost primit cu condiţia ca şi Sinan
generalul să fie învoit cu alegerea” [24] .
Răspunzând unei scrisori primite de la Petru
Şchiopul la 13 noiembrie 1593 Andronic Cantacuzino
scrie acestuia la 14 noiembrie 1594: „…Dumnezeu ştie că
eu de la început nu am vrut să mă amestec în frământările
acestea din Vlaho-Bogdania, însă… Dumnezeu m-a îndemnat
să merg la Constantinopol şi… să mă amestec în
această chestiune… . Până acum am păstrat Ţara
Românească pentru Domnia Ta, însă văzând cerinţele
vremii şi zăbavă din partea domniei Tale şi văzând firea
cea rea şi ticăloasă a lui Alexandru Voievod şi intrigile lui,
pe care nu le-am mai putut suporta, m-am încumetat şi
eu şi l-am făcut domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai;
l-am preferat, că el este mai bun decat ceilalţi
boieri vicleni care nu arată să fi moştenit ceva deosebit
de la părinţii lor, căci toţi sunt vicleni şi mincinoşi din fire,
nişte intriganţi şi cu totul nepricepuţi la treburile ţării. Însă
în ceea ce-l priveşte pe banul Mihai, sărmana ţară este
mulţumită şi au înălţat rugăciuni la Dumnezeu pentru că
i-a învrednicit şi le-a dat astfel de păstor bun, creştin, cu
milă pentru cei săraci şi cu frică de Dumnezeu şi i-au fericit
şi pe răposaţii mei părinţi pentru că eu… m-am zbătut şi
l-am făcut domn, lucru de care sunt foarte mulţumit. Este
vrednic să păstorească un popor, el, mai bine decât
alţii” [25] .
Analizând textul scrisorii lui Andronic Cantacuzino
– devenit după moartea lui Iane, mare ban al Craiovei şi
capuchehaie la Constantinopol – ne conturăm o idee veridică
asupra modului cum se obţinea în acea vreme,
scaunul domnesc în Valahia şi Moldova [26] . Autorul Andronic
Cantacuzino, sigur pe el, îi comunica fostului domn al
Moldovei, Petru Şchiopul, că: „am păstrat Ţara Românească
pentru Domnia Ta” [27] . Referindu-se la înscăunarea
lui Mihai, notează: „…m-am încumetat şi eu şi l-am facut
domn al Ţării Româneşti pe banul Mihai; l-am preferat…
”, lucru care lasă să se înţeleagă că alegerea lui era în
afara oricarei virtuţi rezultată dintr-o filiaţie domnească.
Mai departe arată că ceilalţi rivali nu au arătat „…să fi moştenit
ceva deosebit de la părinţii lor”, evitând, totodată, să
spună dacă Mihai era descendentul unei familii domnitoare.
Expresia „i-am fericit pe răposaţii mei părinţi pentru
că eu… m-am zbătut şi l-am făcut domn” trădează un anumit
grad de rudenie între înaintaşii lui Andronic şi Mihai.
Primele discuţii privitoare la numirea lui Mihai în
scaunul domnesc al Ţării Româneşti le-a avut Iane Cantacuzino
în toamna anului 1592, cu marele vizir cu care
era cunoscut şi prieten şi la care intra la orice oră din zi şi
din noapte. Un document confirmă faptul că Iane mergea
la „marele vizir Sinan în fiecare noapte” [28] . Cu siguranţă
că la Constantinopol se cunoştea, mai ales în lumea diplomatică,
faptul că Mihai era fiul banului Iane Cantacuzino,
odată ce bailul Matteo Zane transmitea la Veneţia
această informaţie sigură. După moartea lui Iane – decembrie
1592 – Mihai a fost ajutat să ia domnia Ţării Româneşti
de vărul său Andronic Cantacuzino fiul lui Mihai
Cantacuzino Şaitanoglu [29] .
Iată deci că vornicul Radu Popescu cunoştea
bine „din auz unul de la altul”, unele informaţii despre
modul cum a reuşit Mihai banul sa obţină tronul Valahiei,
dar uneori suprapunea evenimentele.
Despre mama lui Mihai Viteazul avem relativ
puţine date. Până acum ştim că se numea Tudora, Teodora
şi că vindea băuturi la un han în Târgul de Floci, la
vărsarea râului Ialomiţa în Dunăre. Cronicarul Radu Popescu
scrie că Mihai „nu adeverează din cine iaste”,
dar după cum a auzit este convins că „…mumă-sa au fost
de la oraş de la Floci, care fiind vaduvă şi frumoasă” [30] .
Baltasar Walther îl considera pe Mihai „…fiul
domnului creştin Petru …” şi aminteşte
de „…unchiul lui după mamă, adică fratele mamei [31] … care ţinuse şi el mai înainte dregătoria
de ban…” [32] .
István Szamosközy considera, referindu-se la
aceeaşi chestiune, că „Mama sa era vânzătoare de rachiu…”
[33] . În altă parte menţionează că „mumă-sa
româncă” [34] .
În urma cercetării documentelor, până la această
18

Nr. 65, mai 2011
dată, nu s-a descoperit nici un hrisov care să consemneze
că Teodora a fost doamna lui Pătraşcu cel Bun. Totuşi
există mai multe documente, pe care le vom prezenta, ce
amintesc numele mamei lui Mihai. În hrisovul din 27 septembrie
1597 domnitorul Mihai vodă dăruia „cinstitei şi din
inimă prea iubitei mame a domniei mele, doamna Teodora”
satele Studina Mesteacanului, Studina Barbului,
Cruşovul, Frăsinetul de Câmpie şi Studina Hameiului din
Judeţul Romanaţi 35 . Peste doi ani – în 1599 – Teodora s-
a călugărit, la Mănăstirea Cozia luându-şi numele monahic
de Teofana. Printr-un act din 8 noiembrie 1602 „…
călugriţa Teofana, muma răposatului Mihai
voevoda de în Ţara Romnească” dăruieşte
mânăstirii Cozia „doao sate din Romanaţi, Frăsinetul şi
Studina, pentru sufletul răposatului Mihai vod…” 36 . În
anul 1603 Teodora, mama marelui domn, a murit la
mănăstirea unde s-a călugărit şi s-a rugat în ultimii ani ai
vieţii. A fost înmormântată la Mănăstirea Cozia. Pe piatra
de mormânt pusă de cei doi nepoţi, Nicolae şi Florica, în
anul 7114 de la facerea lumii – 1605-1606 – scrie:
„Călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihail voievod” [37] .
În divanul domnitorului Alexandru Iliaş s-a judecat
la 23 decembrie 1616 „pâra” doamnei Marula, care „…
zicea că este fiică a raposatului Mihai voevod facută
cu mama ei Tudora”, din Târgşor pentru „nişte moşii”. Marula
a prezentat „o carte” de la părintele său prin care cele
cinci sate, amintite mai sus, să fie stăpânite de „doamna
Teodora”, mama domniei sale, „până la moartea ei, iar
după moartea ei să fie toate aceste sate mai sus spuse la
mîna ei ”. Divanul a considerat ca „făcută
această carte cu amăgire şi cu pecete rea” şi a dat câştig
de cauză celeilalte fiice, legitime, a lui Mihai, Florica. În
document se menţionează „doamna Teodora, numita Teofana,
călugăriţa care a stat la sfânta mănăstire Nucet, care
este sub muntele Cozia…” [38] .
Domnitorul Matei Basarab arată într-o hotărâre
din anul 1635 că după ce Mihai „s-a săvârşit în Ţara Ungurească,
dar maică-sa, Doamna Tudora, ea a rămas la
sfânta mănăstire a Coziei, luând asupra sa chip monahicesc
şi prenumindu-se Teofana monahia” [39] .
Se poate observa cu claritate că, în nici unul din
documentele citate, Teodora nu apare ca doamnă vaduvă
a lui Pătraşcu cel Bun. In hrisoavele din 1597, 1602, 1616
şi 1635 apare cu numele de „doamna Teodora” pentru că
era mama marelui domn Mihai şi nu că ar fi fost prima
doamnă a Ţării Româneşti, adică soţia lui Pătraşcu cel
Bun. Majoritatea istoricilor susţin, după cum am spus mai
sus, că Mihai este rezultatul unei idile de dragoste dintre
Pătraşcu cel Bun şi Teodora.
DACIA
magazin
Să nu scăpăm din vedere că marele vornic Radu
Popescu scria că mama lui Mihai era din oraş, de la Floci
„…care fiind văduvă şi frumoasă şi nimerind un gelep, om
mare şi bogat de la Poarta împărătească şi în casa ei
zăbovindu-se câtăva vreme…” [40] . István Szamosközy a
susţinut la început că Mihai este feciorul lui Pătraşcu cel
Bun iar mai târziu scrie „…tatăl său grec, mama sa
româncă” [41] . Baltasar Walther ne aminteşte despre o
„rudă” a marelui voievod „unchiul său după mamă, adică
fratele mamei … care se bucura de
o trecere renumită la Poartă sau la palat” [42] .
Pentru a elucida această problemă este necesar
să privim arborele genealogic al familiei Cantacuzino, care
are o vechime de aproape de o mie de ani. O analiză,
chiar sumară, scoate la iveală fapul că Dimitrie Cantacuzino
– mort la Pisa în 1536 – a avut patru copii şi anume:
Constantin, duce de Naxos, Mihai Cantacuzino Şaitanoglu
(1515-1578), o fiică, al cărei nume nu este cunoscut,
căsătorită cu Muselim Paleologu şi Iane (Ioan) Cantacuzino
[43] . După cum se vede, Teodora, mama lui Mihai Viteazul
nu apare în această genealogie şi deci nu era soră
cu Iane Cantacuzino, cum scrie Baltasar Walther, care a
păstrat şi răspândit explicaţia oficială a domnitorului Mihai
Viteazul. În acest caz deducem, fără teamă de a greşi, că
Iane Cantacuzino – căsătorit oficial cu Marina Basarab-,
care l-a ajutat atât de mult pe marele nostru voievod, nu
este unchiul, ci tatăl adevărat al lui Mihai.
Lăsând la o parte izvoarele care amintesc faptul
că Mihai era fiul lui Pătraşcu cel Bun, ne propunem să
aducem în atenţie sursele care susţin contrariul. Radu Popescu,
după cum am mai amintit, considera că tatăl lui
Mihai a fost „…un gelep, om mare şi bogat de la Poarta
împărătească” [44] . Mai departe relevând întâmplarea că
Mihai a fost găsit nevinovat, în urma judecăţii din Divan,
de Alexandru cel Rău – pentru că nu era fecior de domn
– arată că acesta „…au fugit la Poartă şi găsind acolo pe
tată-sau, …fiind capichehaia, un Iane …,
i-au scos domniea” [45] .
Ambasadorul Veneţiei la Constantinopol Matteo
Zane, ştia, după cum s-a arătat mai sus, la 6 septembrie
1593: „Căci au pus în locul lui un fiu al banului ”
[46] .
Polonii din jurul cancelarului Jan Zamoyski erau
convinşi că Mihai era fiul lui Iane Cantacuzino. Un cronicar
rămas anonim îl numeşte pe Mihai „Epirotae Ianii filius” [47] ,
iar secretarul regal din Polonia, Heidenstein, aminteşte în
cronica lui de „Bauscius (probabil cuvânt derivat de la ban)
Iani filius” [48] . Această opinie este cunoscută şi la Vatican
dar şi la Viena. Nunţiul apostolic trimis în Transilvania,
19

Nr. 65, mai 2011
Germanico Malaspina, care l-a cunoscut personal pe
Mihai cu puţin înainte de bătălia de la Şelimbăr, scrie întrun
raport al său, la sfârşitul anului 1599 sau la începutul
anului 1600: „În orice caz nu trebuie scăpat din vedere…
faptul că este ortodox şi fiu de grec…”. Mai departe
acelaşi raport îl considera pe marele voievod “…om
ortodox… fiu de grec...”. Mai departe acelaşi raport îl
consideră pe marele voievod „...om ortodox... fiu de grec,
duşman ereditar… al numelui de latin” [49] .
Mai multe ştiri care apăreau în diverse oraşe europene
inserau faptul că Mihai Viteazul era de origine
greacă. „Victoriile lui Mihai dau nădejde grecilor că vor
putea scutura jugul tiraniei otomane... în virtutea unui
clişeu care-i atribuia domnitorului o origine grecească” [50] .
Se considera că „zisul domn Mihai are, în scurtă vreme a
se face stăpân peste Constantinopol şi grec fiind şi lăudat
şi urmat cu deosebire de greci” [51] . O relatare din Roma,
din anul 1598 referitoare la biruinţele voievodului valah
împotriva turcilor făcea cunoscut că: Este acest senior
Mihai Vodă de neam grec [52] .
La începutul anului 1600 o solie trimisă de Ieremia
Movilă în Polonia se ruga de regele Sigismund al IIIlea
de Vasa să nu retragă bună voinţa şi apărarea pentru
domnul şi locuitorii Moldovei. „Despre Mihai voievod, precum
şi mai înainte domnul a dat de ştire... că
nu şi-a părăsit intenţia, dar prin diferite intrigi se sforţează
ca să facă ţării Moldovei aşa cum a făcut şi Ardealului... .
Pe de altă parte şi cu Ardealul şi cu Valahia se supune
împăratului turcesc şi cere steag şi pentru ţara Moldovei
pentru un grec rudă a lui” [53] .
O relatare anonimă a evenimentelor din Ardeal
de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al
XVII-lea, datată din anul 1611, reliefează: „În anul următor
Mihai se făcu stăpân şi în Moldova şi se gândea
deja la coroana Poloniei, unde îl pofteau mulţi baroni din
Rusia, care sunt din neamul său grec...” [54] .
La 27 august 1599 mai mulţi dregători valahi au
trimis o scrisoare boierilor Dan Danilovici vistier, Vintilă
clucer, Ioan aga, Preda postelnic, Stanciu logofăt, Jipa
portar şi Mihai logofăt, care pribegeau în Moldova şi Polonia.
Prin aceasta le aduceau la cunoştinţă situaţia deosebit
de grea în care i-a adus Mihai Viteazul. Totodată, le
cereau să intervină pe lângă Ieremia Movilă şi regele Poloniei,
Sigismund al III-lea Vasa să binevoiască să-i scape
de Mihai Vodă şi să pună în locul lui pe Simion Movilă,
fratele domnului din Moldova. Având în vedere diplomaţia
lui Mihai Viteazul şi dregătorii care semnează – Dumitru
vornic, Teodosie logofăt, Radu lucer, Stroe stolnic, Preda
postelnic, Calotă banul, Sava armaş, Radu comis, Udrea
DACIA
magazin
banul, Radu Otetileşanu – credem că scrisoarea a fost
ticluită şi trimisă intenţionat cu ştirea voievodului. Totuşi,
nu este lipsit de interes un pasaj pe care îl redăm spre
luare aminte: „Cu aceia ne rugăm şi noi să facă mare
pomeană cu noi ca să ne scoaţă şi pre noi cumu au scosu
şi Moldova şi într-cel chipu să fimu şi noi plecaţi şi să
fimu suptu arepile luminatului măriii craiului leşescu cumu
e şi domnul Erimie voievoda cu ţeara Moldovei, căce că
suntemu toţi de o lege şi de o limbă şi suntu domni de
rudă bună, că de greci şi de frânci şi de alţi hoţi ci ne-a
venit de ne-am fost domni, ne-am săturatu cum suntem
sătuli şi de cesta, de Mihaiu vodă” [55] .
Putem conchide că în perioada respectivă – de
sfârşit de secol al XVI-lea – era cunoscut atât în mediul
diplomatic, dar şi în afara lui, faptul că Mihai vodă era fiul
lui Iane Cantacuzino şi al Teodorei [56] .
Amintim că în tinereţe Iane Cantacuzino a avut
posibilităţi materiale modeste. A fost gelep, beilikciu,
strângător de animale pentru capitala Imperiului Otoman
şi pentru tainul ienicerilor, negustor de vite. În Valahia şi
Moldova era obiceiul ca astfel de negustori să achite la
domnie o anumită sumă de bani în schimbul căreia aveau
dreptul să strângă animale pentru bir dintr-o anumită zonă
geografică. Negustorii erau însoţiţi în teritoriu de ieniceri
şi de reprezentanţii domniei. S-a dovedit că meseria de
gelep a fost deosebit de avantajoasă. Cu banii câştigaţi
din această afacere Iane Cantacuzino a cumpărat moşii
şi a urcat pe treptele dregătoriilor cum, de altfel, va proceda
şi Mihai la timpul lui. Adunând sume mari de bani,
Iane Cantacuzino banul sau Iane Epirotul a devenit unul
dintre cei mai bogaţi creştini din Imperiul Otoman cum fusese
şi fratele său mai mare Mihai Şaitanoglu (Fiul dracului).
Reuşind să-i obţină domnia lui Petru Şchiopul, în
Moldova, în anul 1574 a fost recompensat cu dregătoria
de mare vistier pe care o va deţine fără întrerupere, până
în anul 1591 când acesta va părăsi tronul [57] . Pe de alta
parte, Mihnea vodă, domnul Valahiei, l-a numit pe Iane,
în anul 1586 în funcţia de mare ban al Craiovei. Se
înţelege că Iane Cantacuzino a deţinut această dregătorie
până la sfârşitul vieţii. Mai mult, în august 1587 Iane a devenit
capuchehaie, reprezentant al celor două ţări dacice,
Valahia şi Moldova la Constantinopol [58] .
Izvoarele, atât cele interne cât şi cele externe,
sunt unanime în a consemna că Iane Cantacuzino l-a protejat
permanent şi constant pe Mihai. Dintre istoricii români
doar P.P. Panaitescu aminteşte în treacăt că numele de
Mihai „nu mai fusese în familia domnitoare de la fiul de
mult uitat al lui Mircea cel Bătrân” [59] . Este cunoscut că în
toate familiile domnitoare, de viţă nobilă, exista obiceiul,
20

Nr. 65, mai 2011
în toată Europa, ca noul născut să poarte numele bunicului
sau al unui înaintaş marcant. În familia domnitorului
Pătraşcu cel Bun nu a existat nici un nume de Mihai. În
această situaţie trebuie să căutam acest nume în familia
Cantacuzino. De la începutul dinastiei, ale cărei baze lea
pus Ioan Cantacuzino în secolul al XII-lea şi până la
sfârşitul secolului al XVI-lea, când a trăit Iane Cantacuzino,
au existat 16 descendenţi [60] . Merită să fie remarcaţi
Ioan Cantacuzino împărat bizantin între anii 1347-1358 şi
Matei Cantacuzino coîmpărat bizantin, 1355-1357. Din cei
16 urmaşi ai familiei Cantacuzino cinci poartă numele de
Mihai, patru de Ioan, trei de Dimitrie şi câte unul de Manuel,
Matei, George şi Constantin [61] . Este de reţinut că
bunicul lui Iane şi fratele cel mare, Şaitanoglu, au purtat
numele de Mihai [62] . De aceea, susţinem cu certitudine că
Iane Cantacuzino a dat numele de Mihai noului născut de
Teodora. În tot timpul, Iane Cantacuzino, care din căsnicia
oficială cu Marina Basarab nu a avut copii, s-a purtat cu
Mihai ca un adevărat părinte şi l-a înconjurat cu protecţie
şi dragoste. [63]
—————————
1. Cronicarul Szamosközy notează: „că acest Mihai a avut o rudă pe
Iane vistierul care a fost ban al Craiovei, om înţelept şi priceput” (I.
Crăciun, Cronicarul Szamosközy, p. 99, 101, 129, 144).
2. Dan Simonescu, op. cit., loc. cit., p. 62, s.n.
3. Radu Popescu, op. cit., p. 70, s.n.
4. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 16, s.n.
5. De pildă N. Iorga considera afirmaţiile făcute de cronicar nişte „fabule
neroade”, iar Stoica Nicolaescu le etichetează drept „legende”.
(N. Iorga, Istoria…, p. 91). În alt loc Iorga susţine că „Legenda originii
lui Mihai n-are nici o valoare”. (Idem, Studii şi documente, III, p. 55,
83, nota 1). Editorii „Magazinului Istoric” adăugau la vremea lor că
„Este dovedit că această fabulă s-a sconit de boieri atunci ca să scape
de Mihaiu pe urgia lui Alexandru vodă”. Cf. Ion Sîrbu, op. cit., p. 30,
nota 69. La rândul său, Stoica Nicolaescu scria că „Legenda se
înlătură prin documente. Hrisovul lui Radu Vodă din 24 mai
1603, reprodus de d-l profesor N. Iorga în Studii şi documente, V, p.
292, glăsuieşte că Mihai voievod în domnia sa s-au făcut neam Jupânului
Iane banul cât au stătut domn Ţării Româneşti
iar nu mai nainte cum spune legenda”. Revista „Călugărenii lui Mihai
Viteazul”, nr. 9, 2004, p. 4. S-a văzut mai sus că Iane a murit în decembrie
1592 (Ion Mihai Cantacuzino, op. cit.; Ştefan Andreescu,
Mihai Viteazul…, loc. cit., p. 188. Alţi autori pun „incorectitudinea”
informaţiilor date de Radu Popescu pe tendinţa lui
anticantacuzinească. Totodată, „arătând pe Mihai ca fiind de origine
umilă”, Radu Popescu ar fi dorit să creeze un precedent pentru protectorii
familiei sale, Ghiculeştii şi Gheorghe Duca” (George D. Florescu,
Dan Pleşia, op. cit, loc. cit, p. 137). Cronicarul la care face
referire nu are reţineri de a remarca totuşi „mai vârtos cu vitejiile” lui
Mihai care au uimit popoarele din jurul Ţării Româneşti (Radu Popescu,
op. cit., p. 70).
6. Documentul a fost redat incomplet de Grigore Tocilescu în lucrarea
Doamna Stanca soţia lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1877, p. 21, nota
DACIA
magazin
33. Cf. Ion Sîrbu, op. cit., p. 18, nota 16.
7. D.I.R., veacul al XVII-lea, B, Ţara Românească, vol. I, p. 94; N.
Iorga, Studii şi documente, vol V, p. 305.
8. D.R.H., XI, p. 428, s.n.
9. D.I.R., XVI, vol. V, p. 385.
10. Ibidem, vol. VI, p. 26.
11. D.R.H., XI, p. 472.
l
12. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 159. Într-un
hrisov din 20 februarie 1594 Mihai certifică acest fapt: „Când am fost
domnia mea mare ban în Craiova” (D.I.R., veacul al XVI-lea, vol. VI,
p. 102). La 6 septembrie 1598 marele voievod scria: „am fost domnia
mea mare stolnic, mare postelnic, mare agă şi mare ban al Craiovei”.
(Ibidem, p. 366). Domnitorul Gavriil Moghilă întăreşte unor moşneni
în martie1619 – satul Gruiu care a fost vândut „în vremea când a fost
Mihail voevod mare ban al Craiovei”. Ibidem, veacul XVII, vol. III,
p. 326.
13. De fapt, de ce avea Mihai nevoie de o astfel de genealogie? Este
cunoscut că Mihai avea calităţi deosebite: era un om ager, bun organizator,
excelent strateg, diplomat impecabil, vorbitor de limbă turcă,
greacă şi tătară, cunoscător al nevoilor oamenilor din mijlocul cărora
s-a ridicat. Dar aceste calităţi trebuiau susţinute de o descendenţă
domnească. Domnul trebuia să fie din „vechiul sânge al moştenitorilor
ţării” pentru a se bucura de respectul supuşilor care îl considerau trimisul
lui Dumnezeu pe pământ. La rândul lor, turcii aveau interesul
să strângă tributul şi datoriile domnilor precedenţi care erau asumate
de noul domn. Ori dacă „sângele domnesc” era risipit şi nu curgea
prin venele lui, respectivul domn nu era respectat de boieri şi de popor
şi sultanul nu reuşea să-şi adune tributul. Deci, o descendenţă
domnească, chiar dacă nu exista în realitate, dădea bine şi pentru
turci.
14. Ion Mihai Cantacuzino, op. cit. Cf. M. Guboglu, Mihai Viteazul în
documentele turceşti, în Revista Arhivelor, an LII, vol. XXXVII, nr. 2,
p. 146, 148.
15. D.I.R., XVI, vol. III, p. 75.
16. Hurmuzaky, III, 1, p. 457.
17. Petru Şchiopul a domnit în Moldova în perioada 3 iunie 1574-23
noiembrie 1577 – alungat de Ioan Potcoavă – 1 ianuarie 1578-21
noiembrie 1579, septmebrie 1582-19 august 1591. A plecat de bună
voie din domnie invocând sumele mari de bani pe care le avea Moldova
de plată către turci (Istoria României în date, p. 458).
18. Andrei Hatmanul va fi numit logofăt în primul Divan al lui Mihai
(N. Iorga, Istoria…, p. 105).
19. Ibidem, p. 98. Andronic era fiul lui Mihai Cantacuzino-Şaitanoglu
care la rândul lui era frate cu Iane.
20. Constantin Barbuţă, Petru Şchiopul – un voievod cu înfăţişare
frumoasă şi destoinic în lume, în Revista “Sud”, nr. 1-2, anul 12, 2009,
p. 8.
21. M.V.C.E., vol. I, p. 66; Victor Atanasiu, Concepţia militară a lui
Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul..., p. 114.
22. George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 161, nota 132.
23. Mihai Maxim, op. cit., p. 232.
24. Alexandru cel Rău a fost mazilit la 8 septembrie 1593. Bailul
Veneţiei la Constantinopol, bine informat, ştia cu două zile mai devreme
că Mihai va fi numit Domn în locul lui (Hurmuzaky, III, 1, p.
457). Vezi Ion Sîrbu, op. cit., p. 16. George D. Florescu şi Dan Pleşia
considerau că „afirmaţiile bailului veneţian Matteo Zane, din 6 septembrie
1593, că Mihai era fiul lui Iane banul, nu sunt atât de sigure
pe cât s-a pretins” (George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit,
p. 137).
25. M.V.C.E., vol. I, p. 66, 67, s.n.
l
26. Pentru a întregi acest tablou redăm gândurile doamnei Elisabeta,
soţia lui Alexandru Mircea Vodă, mama lui Mihnea: „…această ţară
nu e moştenirea noastră; azi suntem şi mâine nu suntem, după voia
lui Dumnezeu şi ne aflăm în mâna turcului şi nici noi nu ştim unde
21

Nr. 65, mai 2011
vom fi până la capăt”. La rândul lui, Pascal Marini Polli nota că domnitorii
români au „frică de turci care stau zilnic cu gura cascată
ameninţând cu schimbarea” (N. Iorga, Contribuţii la istoria Munteniei,
Bucureşti, 1896, p. 77. Cf. George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, op.
cit., p. 109).
l
27. Andronic îi mai scrie lui Petru Şchiopul „Iar la întrebarea aceasta
a ta, dacă am mai păstrat Bogdania pentru Domnia Ta până acum,
deoarece la viaţa mea am avut multe neplăceri pe suflet din cauza
multor pretendenţi, că în cele din urmă împăratul
împăraţilor… a poruncit să vii Domnia Ta la Constantinopol; de aceea
dacă Domnia Ta doreşte din tot sufletul şi din toată inima… atunci cu
siguranţă Bogdania va fi a Domniei Tale. Şi cu adevarat să nu
zăboveşti nici un pic… deoarece ştii că nu pot s-o păstrez mult timp
din pricina vrăjmaşilor şi dacă ne-o vor lua, care va mai fi folosul?
(M.V.C.E., vol. I, p. 67).
28. Hurmuzaky, XI, p. 740. Cf. Ion Sîrbu, op. cit., p. 19.
29. În scrisoarea din 14 noiembrie 1593, Andronic Cantacuzino, care
era văr bun cu Mihai scrie că faptul că l-a numit pe Mihai domn „…au
binecuvantat şi pe părinţii mei răposaţi…”. La rândul lui, Mihai,
recunoaşte că este rudă cu Andronic. Într-un document din 7 octombrie
1595, prin care întărea „…prea cinstitului dregător şi mai ales din
casa domniei mele jupân Andronic vistier, satul Grosani”. (Cf. George
D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 153, s.n.
30. Radu Popescu, op. cit, p. 69, s.n.
31. Iorga susţine că „…o asemenea înrudire se pare că este cu
neputinţă” (N. Iorga, Istoria…, p. 31.
32. Dan Simonescu, op. cit., loc. cit., p. 61.
33. I. Crăciun, Cronicarul Szamosközy, p. 20-35.
34. Ibidem, p. 41, 159. Cf. Ştefan Andreescu, Familia…, loc. cit., p.
226, 227; George D. Florescu, Dan Pleşia, op. cit., loc. cit., p. 136,
137.
35. Cronicarul Szamosközy notează: „că acest Mihai a avut o rudă
pe Iane vistierul care a fost ban al Craiovei, om înţelept şi priceput”
(I. Crăciun, Cronicarul Szamosközy, p. 99, 101, 129, 144).
36. D.R.H., XI, p. 346.
37. D.I.R., XVII, vol. I, p. 65, 66.
38. N. Iorga, Istoria…, p. 25.
39. D.I.R., XVII, vol. II, p. 71-73. La acelaşi document – pe care îl
datează din 1615 când Alexandru Iliaş nu era domn – se referă şi N.
Iorga (Istoria…, p. 24). Vezi mai pe larg comentariile făcute pe marginea
acestui hrisov de Ştefan Andreescu, Familia…, loc. cit., p. 237-
239.
40. Cf. N. Iorga, Istoria…, p. 25.
41. Radu Popescu, op. cit., p. 69, s.n. P.P. Panaitescu arată că anonimul
care a scris Cronica Bălenilor, a introdus „...o povestire provenită
din tradiţia orală despre originea lui Mihai de la Oraşul de Floci, dintro
femeie de acolo şi un gelep (negustor) mare şi bogat de
la Poarta otomană (aluzie la Iane banul)”. (P.P. Panaitescu, Începuturile
istoriografiei în Ţara Românească, „Studii si materiale de istorie
medie”, vol. V, 1962, Ed. Acad. R.S.R., p. 222), s.n.
42. Privitor la originea lui Mihai mai găsim şi alte referiri cum sunt:
„Mihai nu putea fi decât fiul din flori al lui Pătraşcu…”; „mamă-sa era
vânzătoare de rachiu”; „Tot la Floci mamă-sa fierbea rachiu, din asta
trăia”, I. Craciun, Cronicarul Szamosközy, p. 55, 66, 99, 101, 129,
144, s.n.
43. Dan Simonescu, op. cit., loc. cit., p. 62.
44. Ioan, Mihai Cantacuzino, op. cit.
45. Radu Popescu, op. cit, p. 69.
46. Ibidem, p. 70. Baltasar Walther confirmă parţial informaţia ştiind
că „unchiul după mamă” al lui Mihai, „ţinuse mai înainte dregătoria de
ban” şi se bucura de mare trecere la Constantinopol (Dan Simonescu,
op. cit., loc. cit., p. 61).
47. Hurmuzaky, III, 1, 457.
48. P.P. Panaitescu., op. cit., p. 18, s.n.
DACIA
magazin
49. Ibidem, p. 20. Referindu-se la silezianul Heidenstein, N. Iorga nota
că este „…un scriitor foarte distins” (N. Iorga, Istoria românilor prin
călătorii, Ed. Eminescu, Bucureşti, MCMLXXXI, p. 196).
50. M.V.C.E., vol. I, p. 345, 346, s.n. Ideea că Mihai era fiu de grec
era prezentă şi în scrierile a doi istorici care au trăit în secolul al XIXlea.
Astfel, Ivan Ignatievici Malîşevski este convins că „Mihai
fiul lui Pătraşcu. O legendă valahă îi atribuie o origine greacă şi o
educaţie primită de la grecii din Ţarigrad”. Caracterizându-l pe marele
domn al Valahiei, Malîşevski scrie că era „...cutezător, până la
sălbăticie ca un hatman cazac, şiret ca un bizantin...”. Un alt istoric,
Willibald Ştefan Teutschlaender, deşi nu cunoştea bine originea lui
Mihai aminteşte, totuşi, fără să fie de acord cu „presupunerea” că
„...tatăl său ar fi fost un grec iar mama o româncă...”. În vara anului
1594, în timp ce se afla în faţa cetăţii Vesprem din Ungaria, Sinan
paşa s-a mâniat tare pe Mihai pentru că nu trimisese la timp un anumit
număr de cai pentru transportul tunurilor turceşti. Enervat, serdarul a
jurat că va ataca anul următor Valahia şi a exclamat: „De ce trebuie
ca ţara padişahului – Valahia şi Moldova – să fie dată unor ghiauri
nepăsători şi fără de lege”. Idem, vol. II, p. 204; vol. III, p. 231, 235,
s.n.
51. M.V.C.E., vol. V, Mărturii, Ed. Acad., Bucureşti, 1990, p. 467, s.n.
52. Ibidem.
53. M.V.C.E., vol. IV, Relatări şi presă, Ed. Acad. Bucureşti, 1986, p.
145. Szamosközy scria în 1600 că Mihai „fost-a hibrid, tatăl său grec,
mama sa româncă”, I. Crăciun, Cronicarul Szamosközy, p. 99. În
acelaşi sens pledează şi tradiţia de la Zagori, Epir (vezi Ştefan Andreescu,
Familia…, loc cit., p. 228, s.n.
54. Iancu Moţu, op. cit., p. 181, s.n.
55. M.V.C.E., vol. IV, p. 385.
56. D.R.H., XI, p. 486.
57. La început marele istoric N. Iorga, a susţinut că Iane este cantacuzin
(Iorga, N., Hurmuzaky, XI, XV, indicele. Idem, Documente noi
despre Petre Şchiopul şi Mihai Viteazul, în Analele Academiei
Române, secţia istorică, seria II, tom XX, p. 2, 5; Idem, Contribuţii, p.
81). Dar în monografia dedicată lui Mihai Viteazul, N. Iorga susţine
că „Iane nu poate fi un Cantacuzino”. (N. Iorga, Istoria…, p. 30). De
asemenea, Demostene Russo, referindu-se la Iane, notează: „El trebuie
să fie vreun gelep ajuns dintr-o familie joasă la influenţă şi prestigiu”
(Russo, D., Studii istorice greco-romane, t. 1, Ed. Constantin
Giurescu, Bucureşti, 1939, p. 48). Chesarie Daponte este convins de
apartenenţa lui Iane la familia Cantacuzino (C. Erbiceanu, Cronicari
greci, Bucureşti, 1888, p. 168.
58. Considerăm că Iane Cantacuzino nu este acelaşi Iane care i-a
fost postelnic lui Pătraşcu cel Bun.
59. Iane Cantacuzino „de fapt era pe atunci stăpânul ambelor ţări”
româneşti. (Apud Ştefan Andreescu, Mihai Viteazul şi cantacuzinii,
loc. cit., p. 188.
60. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 13.
61. Iată care sunt cei 16 descendenţi până la Iane Cantacuzino, inclusiv:
Ioan, general bizantin, Ioan, Mihai, Manuel, Mihai, Mihai guvernator
în Pelopones, Ioan împărat bizantin 1347-1358, Matei
coîmparat bizantin 1355-1357, Dimitrie, Mihai, Dimitrie tatăl lui Iane,
Mihai Şaitanoglu, Constantin şi Iane. După Iane Cantacuzino mai sunt
15 descendenţi care poartă numele de Mihai. (Vezi Ion Mihai Cantacuzino,
op. cit.).
62. Ibidem.
63. Să fie numele de Mihai „inelul” oferit de Iane, despre care
relatează cronicarul Radu Popescu? Este de reţinut că doi dintre
nepoţii lui Mihai Viteazul, unul din partea lui Nicolae, Mihai Pătraşcu
şi unul din partea doamnei Florica poartă numele de Mihai (cf. Ştefan
Andreescu, Familia…, loc. cit. passim).
22

Nr. 65, mai 2011
personalităţi ale dacologiei
DACIA
magazin
Mihail Kogălniceanu, dacolog
(6 septembrie 1817 – 21 iunie 1891)
Profesor Maria Ionescu
Personalitate proeminentă a secolului al
XIX-lea, Mihail Kogălniceanu a marcat întregul
veac cu prezenţa sa: om politic, istoric, scriitor, publicist,
profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană,
academician.
Se impune prin elaborarea programului revoluţiei
de la 1848 în Moldova 1 , în lupta pentru Unirea
Principatelor, în reformele sub domnia lui Cuza,
în dobândirea independenţei naţionale, în eforturile
pentru recunoaşterea statutului internaţional al României.
Marele om politic a fost mai întâi istoric şi
făuritor de istorie. Precocupat de istoria naţională, a
întocmit Histoire de la Valachie, de la Moldavie et
des Valaques transdanubiens. Tome premier Histoire
de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de
la Valachie. După Hronica românilor şi a mai multor
neamuri a lui Şincai, el era primul cărturar care
concepea în spirit modern o istorie a tuturor românilor.
Prima parte a tomului întâi Histoire de la
Dacie, cuprinde, în prima carte, „Din cele mai vechi
timpuri până la cucerirea Daciei de către Traian”,
greşeala făcută de mulţi, căci vatra Daciei era mult
mai întinsă decât teritoriul cucerit. O foarte mare
parte a Daciei nord-dunărene şi nord-pontice rămânea
liberă.
În secolul I după Hristos, scrie autorul, „un
stat mare şi puternic, deşi barbar, făcea să tremure
Roma civilizată, un stat independent exista aici unde
azi se află Transilvania, Valahia, Banatul Timişoarei
şi Moldova. Acest stat era Dacia: ea se întindea de
la Tisa şi Carpaţi până la Dunăre şi Marea
Neagră”. 2 Are o viziune incompletă asupra spaţiului
Daciei.
Locuitorii acestei ţări erau dacii, poporul cel
mai razboinic, cel mai curajos şi cel mai independent,
în timp ce Roma era „sclava lui Augustus”. Ei
erau bravi, drepţi, sobri, riguroşi şi demni a purta numele
de Dani sau Daci, sinonim războinicilor. Ei
preferau moartea unei dominaţii străine şi erau mult
diferiţi de moldovenii şi vlahii timpurilor moderne. 3
Elogiază pe daci pentru calităţile lor, dar consideră
în mod eronat că dacii şi geţii nu aveau nici oraşe,
nici sate, nici locuinţe, că erau un popor nomad.
„Ei sunt cunoscuţi în istorie sub numele de
Sciti, Daci şi Geţi. Zamolxis a fost legislatorul lor,
iar mai târziu Dumnezeul lor. Herodot şi Strabon
spun că a fost elevul lui Pythagora. După moartea
sa, dacii s-au divizat în 4 clase – familia regală,
preoţii, bătrânii naţiunii şi poporul.”
Înfocaţi prieteni ai libertăţii, ei au susţinut
multe războaie contra celor ce voiau să le-o răpească.
Primul menţionat în izvoare este Darius, cu
23

Nr. 65, mai 2011
expediţia contra sciţilor şi dacilor (anul 514 î.Hr.).
„Se ştie că marele rege, după ce a trecut Dunărea,
fu atras în interiorul ţării şi înconjurat de sciţi”. Expediţia
pierdea o mare parte din armată şi după mari
dificultăţi reuşi să revină în Asia. Următorul menţionat
este Alexandru cel Mare (anul 335 î.Hr.) care,
după unele succese, încheia pace şi părăsea Dacia.
Lysimah, regele Traciei, organiza o expediţie
la nordul Dunării împotriva lui Dromichete. Regele
dacilor îl atrase spre interiorul ţării, unde armata
lui Lysimah, era pe punctul de a pieri, acesta devenind
prizonier cu trupele sale. Dromichete i-a redat
libertatea, iar Lysimah, recunoscător, i-a dat pe fiica
sa de soţie. Din episoadele relatate decurge admiraţia
autorului pentru daci, pentru vitejia, curajul şi diplomaţia
lor.
În secolul I î.Hr. Burebista (82 – 44 î.Hr.)
„fu numit şef al naţiunii sale”. 4 Găsi o ţară slăbită de
necontenite războaie, dar, ajutat de sfaturile filozofului
Deceneu, i-a restabilit puterea. El îşi întinde
dominaţia de la Marea Neagră până în Bavaria, dar
autorul confundă pe Cezar cu Augustus, care se pregătea
să-l atace pe Burebista. După moartea lui Burebista,
trei şefi au partajat Dacia.
În continuare, redă conflictul lui Rholes cu
Dapyx. Dacii, retraşi în munţi, aleg şef pe Cotyson,
„om de mare merit” 5 („homme d’un grand mérite”).
Acest rege, prin incursiunile în provinciile romane,
se arăta teribil încât Augustus, pentru a şi-l face aliat,
vru să se căsătorească cu fiica sa. Apoi redă conflictul
lui Cn. Lentulus cu dacii, „care se uniră cu sarmaţii
şi-i alungară pe romani din ţara lor”.
În acest timp, Ovidiu, exilat din Roma de
Augustus, este trimis la Tomis. Tradiţia spune că a
învăţat limba geţilor şi a compus poezii în această
limbă, care îl făcură îndrăgit de „barbari”. Ţăranii
spun că Ovidiu era un om extraordinar, „avea blândeţea
unui copil şi bunătatea unui tată; suspina neîncetat
şi vorbea uneori singur, dar când se adrea
cuiva, de pe buzele lui curgea miere”. 6
Este redat apoi conflictul lui Domiţian (81 –
96) cu dacii, insistând asupra vitejiei şi combativităţii
lor. Dacii, conduşi de Duras, au trecut Dunărea
şi au spulberat armata romană comandată de Oppius
Sabinus. Duras a abdicat în favoarea lui Decebal (87
– 106), „capabil să conceapă planuri, să le execute,
să atace şi să reziste”. Urcat pe tron, Decebal reuneşte
diferitele părţi ale Daciei şi se pregăteşte pentru
marea confruntare. Dovedind calităţi de
diplomat, face o alianţă cu Pacorus, prinţul parţilor,
DACIA
magazin
cu sarmaţii şi „les Cattes”, obţinând victoria împotriva
lui Cornelius Fuscus. Este amintită campania
lui Tettius Iulianus, dar, de această victorie, nu au
profitat romanii, căci Domiţian, învins de marcomani,
se angajează într-o pace favorabilă dacilor.
În anul 70 d.Hr. împăratul Titus a distrus Ierusalimul.
Majoritatea evreilor sunt luaţi prozonieri
şi vânduţi. Se crede că Decebal a primit în statele
sale pe cei care scăpaseră de sclavaj şi le-a dat ca reşedinţă
localitatea Thalmus (Tălmaciu), lângă Turnu
Roşu, nu departe de Hermannstadt (Sibiu). 7
Conform păcii anterioare, dacii continuă să
primească tribut până la venirea lui Traian pe tron,
dar, în urma războiului din 101 – 102, au fost obligaţi
să predea armele. „Dar un om ca Decebal nu
putea sta liniştit sub jugul străin”, scrie autorul. Începe
al doilea război şi Traian, ajungând în faţa Sarmizegetusei,
descoperă pe ziduri, spânzurat,
cadavrul lui Longinus, „officier ennenu”. „Dacă
Traian n-ar fi ajuns la conducerea imperiului, Roma
ar fi văzut fluturând pe zidurile Capitoliului drapelele
lui Decebal” 8 , aprecia Kogălniceanu.
Despre obiceiurile dacilor privind alegerea
şefului/regelui dac, autorul afirmă că „fiul nu-i putea
succede tatălui la tron decât dacă era ales de naţiune”
(„on eté nommés roi par le peuple”), afirmând
că Zamolxis, Burebista, Cotyson au fost numiţi regi
de către popor; că Zamolxis le-a fost legislator şi i-
a învăţat doctrina lui Phytagora. Dacii credeau în nemurire,
erau politeişti; ca parte a naţiunii sciţilor,
aveau aceiaşi zei şi aminteşte pe Baba Dochia, situată
pe Ceahlău. Se ştie puţin despre limba dacilor:
„se crede că era un dialect al tracilor, amestecat cu
cuvinte sarmate”. 9
În cartea a II-a (Livre second) tratează evenimentele
„De la Traian până la sosirea bulgarilor”.
Autorul afirmă: „Traian, după ce a cucerit toată
Dacia, a declarat-o provincie romană, s-a întors la
Roma unde Senatul l-a primit cu mari onoruri şi i-a
ridicat Columna”. Nu toată Dacia a fost cucerită de
romani, zone întregi nu au fost ocupate, fiind locuite
de dacii liberi.
Preluând informaţia lui Eutropius, autorul
scria: „cum cea mai mare parte a dacilor a fost nimicită,
(été extirpés), el (Traian) a trimis în ţara lor
un mare număr de coloni romani din întreg imperiul”.
Deşi romanii ar fi dorit nimicirea dacilor care
le creau probleme, nu s-a reuşit, iar aducerea coloniştilor
romani era o practică a timpului. Acestea
erau informaţiile de care dispunea şi era conştient de
24

Nr. 65, mai 2011
unele lacune. Mihail Kogălniceanu explică etnogeneza
noastră pornind de la autohtoni, nu de la romani,
ca Şcoala Ardeleană, dar, apoi, intră în
confuzia tezei romanizării, confuzia epocii.
La 23 noiembrie 1843, Mihail Kogălniceanu
rosteşte celebrul „Cuvânt pentru deschiderea cursului
de istorie naţională”. În prima parte face elogiul
istoriei şi motivează necesitatea cunoaşterii ei:
„Dacă istoria neamului omenesc este atât de interesantă,
cu atât mai mult trebuie să fie istoria patriei”.
Ea ne impulsionează efortul pentru „păstrarea naţionalităţii”,
căci „ne arată ce am fost, de unde am
venit, ce suntem,…ne descopere ce avem să fim”. 10
Patria noastră „a fost menită din cea mai bătrână
vechime să fie teatrul năvălirilor şi războaielor
străinilor”. Atâţia străini i-au atacat pe daci al
căror pământ l-am moştenit noi. O sută de ani după
Hristos întâlnim pe Decebal, „cel mai însemnat rigă
barbar… mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât
mişeii urmaşi ai lui August”. 11 „Este barbar, zice
Saint-Marc Girardin, acela care, sub Domiţian, biruitor
legiunilor romane, cerea ca împăratul, în loc
de bir, să-i trimită meşteri şi lucrători în artele războiului”?
12
Kogălniceanu îşi asumă sarcina de a spune
adevărul, caracteristica principală a istoriei. „În
mine veţi găsi un român, însă niciodată până acolo
ca să contribuiez la sporirea romanomaniei…o patimă
care domneşte în Transilvania şi la unii scriitori
din Valahia”. Referindu-se la lucrarea lui Petru
Maior „Despre începutul românilor în Dacia”, care
a deşteptat duhul naţional şi impulsul patriotic în
„tustrelele provincii ale vechii Dacii; dar a produs
o şcoală socotind că îşi atrag respectul lumii strigând
că se trag din romani”, susţine „ să ne ferim
de aceste manifestări”.
Kogălniceanu, dacolog, combate romanomania,
delimitându-se de Şcoala Ardeleană, apoi se
contrazice, apreciind că „legile, obiceiurile, limba,
începutul nostru se trag din romani…; dacă voiţi să
fiţi cunoscuţi de adevăraţii fii ai romanilor… faceţi
ceva care să se poată sămălui cu isprăvile poporului
de lume domnitor”.
„Eu privesc ca patria mea, toată acea întindere
de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria
naţională, istoria Moldovei înainte de sfâşierea ei,
a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”. El susţine
că păstrarea „duhului naţional este vectorul forţă al
istoriei noastre”. 13
Îşi pusese speranţa „deşteptării” (trezirii
DACIA
magazin
conştiinţei naţionale) în cursul de istorie de la Academia
Mihăileană, dar cursul a fost interzis, ideile
profesate de autor cuprindeau mesajul naţional către
compatrioţi şi aspiraţiile unei generaţii. Inconsecvenţele
sale ca dacolog sunt determinate de vecinătatea
marilor imperii (ţarist, otoman, habsburgic), ce
se opuneau (temeau) deşteptării „duhului naţional”
la români.
Cu mijloacele şi limitele epocii, Mihail Kogălniceanu
a conceput, în spiritul şcolii romantice,
întâia sinteză a istoriei naţionale, a scris prima revistă
de istorie şi a tipărit un valoros corpus narativ.
Pentru activitatea sa, el este apreciat de conferenţiarul
universitar dr. G.D. Iscru 14 ca „un titan al gândirii
istorice şi al construcţiei statului modern”, iar
Nicolae Iorga îl consideră „cel mai mare conducător
cultural şi politic pe care l-au avut românii în epoca
modernă”.
--------------------
1
În luna august 1848, la Cernăuţi, redactează „Dorinţele Partidei
Naţionale în Moldova”.
2
Mihail Kogălniceanu, Opere – Scrieri istorice, Ed. Academiei,
Bucureşti; 1976, p. 51
3
Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 51
4
Ibidem, p. 52
5
Ibidem, p. 53
6
Ibidem
7
Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 54
8
Ibidem, p. 56
9
Ibidem, p. 57
10
Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 386 - 387
11
Ibidem, p. 391 - 393
12
Ibidem
13
Mihail Kogălniceanu, Op. cit., p. 395
14
G. D. Iscru, „Strămoşii noştri reali, Geţii-Dacii-Tracii-Ilirii”,
Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu” şi Ed.
Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
Bibliografie
* Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva
independenţei daco-romanilor, Ed. Cuget Românesc,
Bârda, 2007
* Maria Crişan, Publius Ovidius Naso, Ed. Verus, Bucureşti,
2008
* G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali Geţii-Dacii-Tracii-Ilirii,
Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu” şi Ed. Mica Valahie,
Bucureşti, 2010
* G.D. Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă, Ed. Nicolae
Bălcescu, Bucureşti, 2005
* Mihail Kogălniceanu, Opere – Scrieri istorice, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976
25

Nr. 65, mai 2011
datini, tradiţii, obiceiuri
DACIA
magazin
PLANTELE SACRE ÎN RITUALURILE VEDIC ŞI BRAHMANIC
ŞI REFLEXIILE LOR ÎN OBICEIURILE POPULARE ROMÂNEŞTI
Eugeniu Lăzărescu
CAP. I Utilizarea plantelor sacre
în ritualurile religioase. Cazul particular
al plantei Sōma. Mitologia vedicobrahmanică
despre planta Sōma
Incă din perioadele arhaice, ritualurile
religioase care aveau un caracter
şamanic utilizau diverse plante care aveau
anumite caracteristici, plante care, administrate
fiinţei umane, îi provocau stări halucinogene
prin acţiunile lor neuroleptice.
Oportunitatea tratării subiectului
privind planta Sōma, menţionată de către
mitologia vedico-brahmanică, a fost
determinată de faptul că ea conferea indirect
corelarea unei serii de date între formele
religioase ale epocii, elementele
lingvistice şi etnografice specifice arealului
carpato-dunărean de unde provin şi care
există până în prezent.
Utilizarea acestor plante, prin efectele
lor, permiteau oficiantului ritualului, conform credinţei
sale, abordarea şi a altor planuri existenţiale în afara celui
fizic.
De-a lungul timpului istoric, plantele de acest gen
au fost utilizate şi de cultele organizate care au urmat
şamanismului propriu-zis, deşi este dificil a se face o delimitare
strictă între acestea, ele, mai degrabă, suprapunându-se.
După opiniile unor cercetători, aceste proceduri
preexistă şi astăzi în multe culturi de tip arhaic, chiar şi în
culturile contemporane. In diverse culturi arhaice ele au
fost numite „Hrana zeilor” sau „hrană spirituală” (12).
Planta Soma este cunoscută în arealul carpatodunărean
sub denumirea de „Pălăria Şarpelui”(Amanita
Muscaria) cu sinonimele în alte culturi de Asumer, Pong,
Bank şi Amrita.(12). Cuvântul Amrita (9-pg28) este apropiat
de cuvântul Amrut, cuvânt care, în mitologia greacă,
înseamnă „Băutura Zeilor”.
Această plantă creşte numai în zonele
submontane (800-1000m altitudine).
Tot în arealul carpato-dunărean
există şi planta numită Tilişca (Virtilica) mai
numită şi „Iarba Vrăjitoarelor” (Oenotheraceae
alpina lutesiana), semnalată încă din
perioada dacică, plantă prezentă în zona
Grădiştei, Orăştiei, Sarmisegetuzei, plantă
care produce aceleaşi efecte halucinogene.
Pentru efectele ei, romanii au numit-o Circae,
după numele vrăjitoarei din epopea
„Odiseea” lui Homer.(2) (Dr.O.Bojor). Cuvântul
„tilişcă”[Virtilica-(6)] are corespondent în
limba sanskrită:-rădăcina de cuvânt „til-
6”înseamnă „susan oriental” (Sesamum indicum)
(4-pg.293). Cuvântul sanskrit „tila” se
referă la „o însemnare făcută într-un loc ce
seamănă cu un grăunte de susan (în formă
de picatură) (4-pg.293) (10-pg.104). Cuvântul
sanskrit „tilaka”se referă la semnul distinctiv,
sectar, care se face pe frunte la brahmani, ca un
semn de nobleţe, de distincţie. (4-pg.93). In obiceiurile populare
româneşti, după creştinare, semnul s-a transformat
într-o cruce iar în ritualul religios creştin ortodox, prin miruire,
se face tot o cruce. Se menţionează că, conform
doctrinei brahmanice, în zona frunţii se afla centrul energetic
(chakra) Agñya, care are ca simbol tot crucea, simbol
al răspântiei, al alegerii de către fiinţa umană a căii pe care
aceasta să o urmeze în viaţă: a raţionalului, a
emoţionalului sau a evoluţiei spirituale.
Sōma a fost dusă în India arhaică în jurul anului
2000-1800 î. H. Planta este menţionată în imnurile vedice
(12). Planta era culeasă şi preparată după un ritual precis.
In arealul carpato-dunărean, cultul vedic a utilizat
plante cu efecte halucinogene. Utilizarea lor s-a făcut
datorită efectelor inerente provocate, prin arderea lor, ca
de exemplu în Cultul Focului (cultul lui Agni). In mod similar
aceste culte au fost legate implicit şi de planta Sōma.
26

Nr. 65, mai 2011
Acestei plante i s-a atribuit statutul de plantă sacră, chiar
şi acela de zeu, zeul Sōma.
Herodot relatează că sciţii, după o înmormântare,
după ritualul purificării prin spălare pe cap cu apă, făceau
în corturi improvizate inhalaţii cu fumul degajat de seminţe
de cânepă, aruncate pe bolovani încinşi. Actul avea un
caracter ritual, fumul degajat producând o stare de euforie
(7-art.IV-pg.73,74,75).
Diverse tratate vorbesc că, în anumite ocazii, un
om juca rolul sacrificatului ca victimă, precum şi cazul
când însuşi sacrificantul devenea victima propriu-zisă
.(puruśamedha) (după Weber în Z.D.M.G. 18,262) (5-
pg.19). După M.Eliade, problema substituirii reciproce ca
obiect al sacrificiului între om şi cal, este considerată încă
una deschisă.(5-pg.209). Prin faptul ca formele sacrificiale
umane sunt anterioare formelor sacrificiale ce utilizau
fiinţe vii şi faptul ca dacii utilizau sacrificile umane, acestea
denota vechimea acestora în ansamblul cultelor arhaice
europene.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „sōma”
provine din limba sanskrită, el însemnând: - Regentul
Lunei, Luna, Yama, Kuvera, Cel de-al optulea Vasu, Cerul,
atmosfera, după dicţionarele francez şi englez. (10) (3-pg-
730); -Suc de plantă, Lună,Rege al Lunii, fiu al lui Atri, cel
de-al optelea Vasu, unul dintre zece Maharişi (3),
identificată cu Şiva şi Vişnu ca autori ai Cărţii Legii
(Dharma), după dicţionarul englez (3-pg.360).
CAP.II. Toponimii, hidronimii, antroponimii
provenite din cuvântul sanskrit Soma
In zona vestică a României există o serie de denumiri
care se refera la cuvântul sanskrit „Sōma”. Astfel,
hidronimul „Someş” face trimiteri la rădăcinile de cuvânt
sanskrite : -„Sōma”-denumirea ca plantă, „sa”-continuitate,
curgere, înşiruire. Denumirea s-ar traduce prin „cursul
apei curgătoare Sōma.“ (10).
Toponimul „Someşeni” face trimiteri la rădăcinile
de cuvânt sanskrite: „Sōma”, denumirea ca plantă, -„sa“,
continuitate, stabilitate (sau ca «sa»-oprire, repaus), -„na”,
sufix de întărire al rădăcinilor de cuvânt anterioare. Denumirea
s-ar traduce prin „locul peren al Somei” (1).
Toponimul „Sămăşag” face trimitere la rădăcinele
de cuvânt sanskrite: „Sōma, denumirea ca plantă, „sag”-
sufix de întărire, în sensul de continuitate, locaţie, stabilitate(10),
utilizat IN SPECIAL IN VEDE. Denumirea s-ar
traduce prin „locaţie cu o mare continuitate în timp, numită
Soma”.
Toate acestea confirmă existenţa în arealul carpatic
(Mţii. Apuseni), încă din perioada vedică, a plantei
DACIA
magazin
Sōma, cunoscută sub acest nume vedic. Atribuirea atâtor
de multe denumiri care au în compunerea lor acest cuvânt
sanskrit, vedic (hidronime, denumiri de aşezări umane,
denumiri de persoane), toate acestea atestă importanţa
deosebită cultică vedică acordată acestei plante în perioada
istorică de dinainte de reforma religioasă de la 3200
î. H. începută în India arhaică, perioadă după care utilizarea
acestei plante în ritualuri a fost restricţionată, scoasă
din cultul public, dar rămasă ca consemnată în scripturile
brahmanice şi în Vede într-o forma abstractă a unei zeităţi
obscure, Sōma.
CAP. III. Reforma brahmanică şi modificarea
concepţiilor vedice legate de planta Soma
Reforma brahmanică de după 3200 î. H., prin reconsiderarea
ccncepţiilor religioase vedice, a modificat şi
conceptul de sacrificiu. Astfel, sacrificiul ritual consta în
sacrificarea unei fiinţe vii.(animale).
Sacrificiul era de tip şamanic, sacrificiu ce nu impunea
sacrificatorului existenţa unor calităţi psiho-morale.
Sacrificiul de acest gen avea un caracter de manipulare
„din exterior” de către sacrificator al actului sacrificial, indiferent
de condiţia sa umană, întrucât acestuia nu i se
impunea condiţii de moralitate. Accesul la zei se presupunea
a se face posibil prin administrarea de către sacrificator
a plantei Soma, preparată în prealabil într-un cadru
ritual, plantă care, prin caracteristicele ei psihotropice, prin
efectele ei halucinogene, favoriza acest contact fără ca
operatorul să se considere a fi „implicat”.
Conform scripturiilor brahmanice de mai târziu,
ca urmare a descoperirii de către brahmanism a existenţei
şi a altor planuri existenţiale, superioare, prin vechile proceduri,
accesul scrificatorului era limitat doar la planurile
existenţiale inferioare.
Planurile existenţiale inferioare este domeniul
Elementalilor (9-pg164), entităţi care guvernează numai
stăriile de agregare ale lumii fizice nominalizate simbolic
prin elementele „Pământ”, „Apă”, „Aer”, “Foc”, „Ether”
(spaţialitate). Aceste planuri nu conţin, însă, şi spiritualitatea.[
„La Aryeni numai brahmanii erau admişi a cunoaşte
secretul Sōma, cea care declanşează inefabilul, care
aduce extazul”(11), concept la care s-a renunţat după
reformă].
Brahmanismul reformat de după anul 3200 î. H.,
prin noua sa concepţie, considera că o conectare la planurile
existenţiale superioare, la zei, nu se poate realiza
decât prin sacrificiul „intern”al fiinţei umane. Prin aceasta
se înţelegea redobândirea de către fiinţa umană a
calitaţiilor primare, primordiale, cu care fiinţa umană a fost
27

Nr. 65, mai 2011
înzestrată de către Divinitate, calităţi pe care fiinţa umană
le-a pierdut prin contactul inerent, prin ataşamentele sale
de lumea fizică. In cadrul ataşamentelor intrau şi procedeele
de tip şamanic, considerate imorale.
Sacrificiile de fiinţe vii au fost înlocuite cu ofrande
de produse naturale (lapte, miere, fructe), concept care s-
a păstrat până astăzi în hinduism.
Prin reforma brahmanică de la 3200 î. H., brahmanismul
s-a distanţat de practicarea în ritualuri a utilizării
plantei Sōma. Acest lucru permite să se argumenteze faptul
ca utilizarea plantei Sōma era specifică perioadei prebrahmanice,
ea regăsindu-se numai în practicile rituale
vedice.
Sōma este menţionaţă sub diverse forme de
scripturile brahmanice târzii (ex. în Brāhmane) sub diferite
forme de utilizări cu caracter mai mult informativ, forme
care dau impresia unor proceduri devenite deja istorie, ca
referiri la unele care ar aparţine perioadei anterioare, celei
vedice. Unele menţiuni din scripturile brahmanice târzii fac
totuşi aluzii voalate la calităţiile acestei plante în ritualurile
individualizate chiar şi în condiţiile respingerii ei oficiale
prin noua doctrină brahmanică privind utilizările ei în ritualurile
cu caracteristici de comuniune.
CAP. IV. Obiceiurile populare româneşti şi
plantele neuroleptice
Utilizarea de plante neuroleptice de genul Somei
este semnalată în obiceiurile populare la români în întregul
areal carpato-dunărean cu multe corespondenţe cu ritualurile
vedice. (13). Se dau doar câteva exemple:
In perioada de iarnă, în timpul sezătorilor şi
organizării de clăci, se semnalează obiceiul facerii de”juflei”(3-pg.266),
o formă de ofrandă, ca o colivă. E făcută
din seminţe de cânepă pisate şi fierte cu sare şi zahăr. Se
consideră mâncare de post, deci cu caracter religios ancestral
(3) (Zona Buzăului-com.Gohor).
In mod similar, există obiceiul ca în noaptea de
Măcinici (9 martie) (în realitate cu referiri la data echinoxului
de primăvară din 21 martie, decalaj datorită
schimbărilor calendaristice), să se facă focuri în care să
se arunce seminţe de cânepă şi sare, reminiscenţă a cultului
vedic a lui Agñi (al Focului Sacru), la trecerea la
„renaşterea noului an”. Arderea seminţelor de cânepă produce
un fum care provoacă asistenţei o stare de euforie
cu halucinaţii.(Cuvântul „Măcinici” are origină sanskrită,
emanat din rădăcina de cuvânt *mel-a zdrobi, a măcina,
respectiv *mlak .apoi *mak (14-pg.513) (15pg.716). Probabil
forma primară a obiceiului se referea la aruncarea
rituală de seminţe zdrobite în foc sau la însăşi prepararea
DACIA
magazin
făinei pentru aluat din care să se facă ofrandele în forma
de “opt”, imaginea Modelului Arhetipal al perfecţiunii).Obiceiul
aruncării în tot cursul anului de seminţe de cânepă
pe plita încinsă a căminului ţăranului român, obicei generalizat
pe tot teritoriul ţării, este o reminiscenţă a vechiului
cult vedic. Reflexia acestui obicei, în timpul istoric, este
cultul familial al focului al românilor.
Un motiv al substituirii plantei Sōma cu altele
echivalente ca producătoare de efecte halucinogene îl
putea constitui faptul că zona de creştere şi cultivare
posibilă a ei este la altitudini relativ înalte.Conservând
principiul ritualului, al producerii şi obţinerii stăriilor extatice,
în celelalte părţi ale arealului s-a căutat, găsit şi
substituit planta Sōma cu alte produse similare (macul,
cânepa)
CAP.V. Utilizarea plantelor neuroleptice în ritualurile
religioase în general, de-a lungul timpului istoric
Plantele cu caracteristici neuroleptice au fost utilizate
în multe ritualuri religioase. Motivul utilizării lor îl
constituie stările de tip halucinogen generate în corpul
uman de către acestea, stări care erau considerate că pot
permite accesarea de către om şi a altor planuri
existenţiale în afara planului fizic şi superioare acestuia.
Pentru acest motiv, în anumite perioade istorice, ele au
fost declarate, mai mult sau mai puţin oficial de către diversele
forme religioase, plante sacre (şamanism, vedicobrahmanismul
primar şi reformat).
CAP.VI. Concluzii
In privinţa problemei utilizării plantelor neuroleptice
în arealul carpato-dunărean se pot trage următoarele
concluzii:
1. În perioada arhaică, plantele neuroleptice,
plante cu proprietăţi halucinoagene, au fost folosite în
şamanism. Aceasta s-a transmis sub forma individualizată
până în prezent în spaţiul rural.
2. În perioada prevedică şi vedică ce a cuprins
arealul carpato-dunărean, plantele neuroleptice au fost
utilizate în ritualurile religioase cu caracter public, acestora
acordându-li-se un statut sacru, mergându-se până la zeificarea
lor. Eficacitatea actului sacrificial care era însoţit
de consumul de plantă Soma nu era condiţionată de
existenţa calităţilor psiho-morale ale sacrificatorului, ci de
cantităţile şi calităţile elementelor ce constituiau obiectul
sacrificiului.
Iniţial, sacrificatele ritualurilor au fost fiinţe vii (animale,
printre care tauri, cai, mistreţi, ulterior porci şi nu
28

Nr. 65, mai 2011
este exclus şi fiinţe umane).
La geto-daci, era utilizat sacrificiul uman, fapt
atestat de către istoriografie ca mergând până în perioadele
istorice relativ târzii, fapt ce atestă originea lor
ancestrală, arhaică, corespunzătoare perioadei prevedice
şi vedice, în acest areal.
3. Mitologia traco-geto-dacă s-a transmis, prin
elementele sale, în obiceiurile şi tradiţiile poporului roman,
în mituri, legende şi basme cu ritualuri de gen sacrificial
cu caracter mai mult sau mai puţin mistic, în simbolismul
cu elemente arhetipale conţinute de acestea. Din ea
emană importanţa actului sacrificial în concepţia religioasă
a geto- dacilor.
În urma creştinării, o serie de elemente mitologice
au fost asimilate de noua religie, conservând ideea de
fond a evenimentului mitologic, de ex. ideea de sacrificiu.
Este reprezentativ cazul Cavalerului trac (Cavalerul danubian),
reprezentat în împrejurări cinegetice (8-pg102),
asimilat ulterior de creştinism cu Sf.Gheorghe (6),
apărând, însă, omorând un balaur. Probabil că obiectul
iniţial al uciderii de către cavalerului trac era altul decât
cel reprezentat pe artefactele de mai târziu de către romani,
zeu pe care ei l-au numit Deus Sanctus Heron.
In mod similar, este substituirea mitului zeului
Mithra (6-pg331), ca reprezentant al cultului solar al lui
Agñi (popular Ignu), cu cel al Crăciunului, cu conservarea
vechiului fond, a ideii de sacrificiu păstrat în obiceiul popular
al sacrificării porcului (Ignatul porcului), ca şi cel al
ofrandei numită „pomana porcului”, precum şi al consumului
de alcool ce însoţeşte ritualul. Probabil este un produs
de substituţie al vechii Sōma. Consumul mare de vin
la daci pe vremea lui Burebista poate duce la emiterea
ipotezei că, în timp, în ritualurile religioase, Sōma, datorită
efectelor sale, a fost înlocuită cu alte produse cu efecte
similare, cum este cânepa, produs rămas până astăzi în
obiceiurile populare româneşti.
In sensul celor de mai sus :
-prezenţa în arealul carpato-dunărean de toponimii,
hidronimii, antroponimii legate de denumirea plantei
Sōma,
-modul de evoluţie, în timpul istoric, al conceptului
religios la trecerea de la cel vedic la cel brahmanic, privind
utilizarea în ritual a plantei Sōma,
-viziunea mitologiei populare româneşti privind
actul sacrificial şi legăturile acesteia cu prezenţa plantelor
mitice,
-utilizarea de plante cu caracteristici neuroleptice
cu efecte halucinogene în obiceiurile populare româneşti
Toate acestea duc la concluzia că originea
DACIA
magazin
utilizării plantei Sōma în ritualurile religioase este în arealul
carpato-dunărean, din perioada vedică, ulterior planta
ajungând în India arhaică, în urma migraţiei aryene
condusă de Rāma.(în limba sanskrită, Rāmanaya însemnând
„locul de naştere a lui Rāma”).
VII.Bibliografie.
1. Alecu-Căluşiţa Ing.M.-Fişa documentară-Planta Sōma în literatura
medievală italiană, 2009
2. Bojor Ovidiu Prof.Dr.- Fişa documentară –Planta Tilişca, 2009- Buc
3. Bulgăr Ghe. şi Ghe.Constantinescu-Dobridor -Dicţionar de arhaisme,
Ed. Saeculum Vizual, 2005
4. Burnouf Emile & L.Leupol- Dictionnaire Sanskrit-Français, Ed. Maisonneuve-Paris,
1865
5.Gonda Jan-Les religiones d’Inde-Vol.I , Vedatisme et Hindouisme,
Ed.Payot-Paris, 1979
6.*** “Health Service-nr. 1645”, New York , U. S. A.
7. Herodot-Istorii- Cart.IV, trad. A.Piatkovsky şi F.Vant-Stef, Ed.
Ştiinţifică, Buc., 1961
8. Keith A.B.-Religion And Philpsophy Of The Veda And Upanishads,
Cambridge, (Mass), Anglia, 1925
9. Kernbach Victor-Dictionar mitologic, Ed.Stiinţifică şi Enciclopedică,
Buc., 1989
10. Mac Donell A.A.-A Practical Sanskrit Dictionary, Ed. Master Publisher,
New Delhi, India, 1924,
11.*** ”Le Monde”, 17/01/2002
12. Nicolaescu prof.Ghe- Planta Tilişca.,StarInternational Medimpex
–andra.neagu@starayurveda
13. Prună Olivia-Etn. Fişa documentară-Obiceiuri populare româneştizona
Buzău, 2009
14. Vinereanu M.-Dicţionar Etimologic al Limbii Române pe baza
cercetărilor de euroindianistică, Ed. Alcor, Buc., 2008
15. Walde M. J Pokorny-Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch,
Bern, Munchen, 1959
24.*** http://www.inidiffusion.fr./article116.html
25.*** . http://www.racines.traditions.free/ambroisi/index.html
26.*** http://www.oniros.fr.entheogenes.html
Iarba fiarelor
29

Nr. 65, mai 2011
opinii, dezbateri, polemici
DACIA
magazin
FRESCA DE LA SALMORUS SAU HOROSCOPUL GETIC
AL MARTIRIZĂRII LUI EPICTET ŞI ASTION LA ANUL 290 PCHR
Nicolae Nicolae
Cetate de sorginte getică de secol VII ACHR, cu
existenţă continuă de aprox. 1400 ani (700 ACHR – 700
PCHR), SALMORUS a fost descoperită de ing. P. Polonic
în anul 1898 . Acesta este convins că a descoperit antica
cetate AL STOMA . Cetatea se află pe marele braţ al fluviului
Dunărea şi anume Sf. Gheorghe , la o distanţă de
aproximativ 2,5 Km de actuala comuna Murighiol şi la
aceeaşi distanţă faţă de braţul Sf. Gheorghe. Are un perimetru
de 500 ml şi o formă rectangulară neregulată cu
latură mică de 45 ml , unde exista şi poarta de nord (cea
mai impunătoare), alte două laturi de 145, respectiv 177
ml în partea de est şi vest . Şi, în sfârşit, latura de sud de
138 m. Zidul din piatră de calcar galben cu umplutura de
piatră şi caramidă sfărâmată şi bătută, nu este altceva
decât un MURUS DACICUS, cu o grosime a zidului de
aproximativ 3 ml.
Informaţia existenţei cetăţii de la Murghiol intră în
atenţia istoricilor şi a arheologilor din acel timp, printre ei
aflându-se Gr. Tocilescu, M.D. Ionescu Dobrogianu, C.
Moisil, C.I. Brătianu etc. Problema este luată în serios de
către C. Moisil, ce face o cercetare mai atentă, consultând
şi intinerariile antice .
In urma acestor cercetări, ajunge la concluzia că nu
poate fi vorba decât de vechea cetate getică SALMORUS,
ce apare în NOTITIA DIGNITATUM ORIENTIS XXXIX 18
sub forma coruptă de THALAMONUM. Nu peste mult
timp, C. Moisil consideră că printr-o asimilare normală a
denumirii cetăţii de diversi autori antici, latini sau greci, cetatea
şi-a păstrat esenţa numelui, indiferent de limba în
care a fost menţionată. Astfel, grecii au numit-o HALMY-
RIS, latinii au numit-o THALAMONUM , iar geţii, care au
şi construit-o, au numit-o SALMORUS, ceea ce înseamnă
locul sarat.
Cercetările încep mai serios prin anii 1954 de expertul
Bujor cu săpăturile în necropola getică din imediata
apropiere a cetăţii, unde se confirmă existenţa cetăţii SAL-
MORUS prin pozitia scheletelor înmormântărilor getice
atât de inhumaţie, cât şi de incineraţie. In anul 1974 începe
o nouă cercetare pe materialele salvate în trecut,
Mormântul acoperit cu celofan
având ca cercetător pe O. Iliescu, care, folosind contribuţia
mai veche a lui C. Moisil şi a numismatului italian L. Paulon,
reconstituie un tezaur de 117 monede.
Săpăturile de o amploare mai mare încep în anul
1981, avându-l ca şef de şantier pe M. Zahariade, care
„marchează locul“ cu o tablă de 1,5/1 ml şi pe care scrie:
CERCETARE ARHEOLOCICA SECOLUL I ACHR – SE-
COLUL VII PCHR EPOCA ROMANA.
In acest mod, domnia sa face intenţionat două
greşeli, ce nu au nicio legătură cu istoria adevărată.
Inţelegem, aşadar, că pe distinsul arheolog nu îl
interesează câtuşi de puţin perioada getică, de aproximativ
700 de ani, şi că adaugă cu de la sine putere, spre
mărirea Imperiului Roman, aproximativ 300 de ani, ca o
contribuţie personală la formarea poporului român, trecând
cu vederea faptul că acest imperiu a încetat să mai
30

Nr. 65, mai 2011
Dr. Napoleon Săvescu cercetează horoscopul
getic din mormânt
existe de fapt la anul 313 sub Galeriu cel Bătrân, şi tot trecând
cu vederea faptul că un get getbeget, pe numele lui
ALARIC, considerat de altfel de autori medievali timpurii
ca fiind un vizigot (get din est), dar născut pe aceste meleaguri
în Peuce (Delta Dunării), distruge armata romană
la Adrianopolis şi taie capul împăratului Valens la anul 378,
după care continua lupta şi la 23 august 410 distruge din
temelii Roma desfrânată. Aceasta este, de fapt, data la
care Roma îşi încetează supremaţia, chiar dacă lovitura
de graţie vine la anul 476 PCHR din partea unui alt get
getbeget, ONOACRU, care definitivează lucrarea lui ALA-
RIC şi lasă în viaţă la Roma doar un copil de 9 ani, ce a
fost învăţat să se numească împaratul Romulus şi aceasta
nu pentru a lăsa sămânţa pentru alţi împăraţi, ci din milă
pentru un copil.
Dar cercetările continuă şi în vara anului 2001 luna
iulie colectivul de arheologi se măreşte cu doi specialişti
din SUA, care insistă să înceapă săpătura în partea de N-
E a cetăţii, unde exista speranţa, după scrierile din ACTA-
SANCTARUM, descoperirii mormântului lui EPICTET ŞI
ASTION, doi geţi si nu greci, din GETIA MINOR, ce au trecut
la creştinism, iar pentru fapta lor au fost maltrataţi,
torturaţi şi măcelăriţi de comandantul cetăţii, ce purta un
nume pur roman (LATRINUS ). In timpul torturilor, un individ
recunoaşte pe ASTION ca fiind fiul unei familii
înstărite şi pleacă în grabă să anunţe părinţii de ceea ce i
DACIA
magazin
se întâmpla fiului lor. In aproximativ două săptămâni de la
acest eveniment, părinţii lui ASTION au sosit în SALMO-
RUS şi au fost informaţi că fiul lor este mort pentru CRIS-
TOS împreună cu preotul EPICTET. Timpul de două
săptămâni de la începerea persecuţiilor până la martirizarea
celor doi este insuficient pentru a se ajunge şi a se întoarce
din Asia Mică, indiferent de mijlocul de transport
folosit pentru acest scop, aşa cum susţin unii cercetatori,
ce au interesul de a considera toţi martirii din GETIA
MINOR ca fiind de etnie greacă . Este foarte posibil ca cel
puţin ASTION să aparţină unei familii din Tomis, din Axiopolis,
din Aegyssus etc, iar în acest caz este credibil că
părinţii au reuşit să ajungă la SALMORUS într-un timp atât
de scurt.
Lucrările încep şi, în data de 4 iulie 2010, este
descoperit mormântul celor doi martiri . In fundalul mormântului,
spre răsărit, există o frescă formată din mai
multe cercuri concentrice care marcau, printre altele, şi
data martirizării, dar şi alte date importante în textul de
sub cercuri. Inţelegând importanţa acestui horoscop getic
al martirizării lui EPICTET ŞI ASTION, se ia măsura
protejării şi a conservării mormântului, punându-se peste
el o folie de plastic, ce a stat o bună perioadă de timp şi
care a dus la formarea condensului ce a distrus acest horoscop.
Toate acestea s-au întâmplat în condiţiile în care
alături, la un pas, exista stuf şi papură din abundenţă, materiale
ce nu ar fi permis degradarea iremediabilă a horoscopului.
În privinţa proprietăţii acestor moaşte, s-au
purtat discuţii dure între reprezentaţii B.O.R,. pe de o
parte, si arheologi, pe de altă parte, pentru simplul motiv
că în România nu există nicio lege care să reglementeze
astfel de cazuri.
Noi considerăm că acoperirea mormântului cu
folie de plastic s-a făcut in mod intenţionat, în scopul distrugerii
definitive, chiar dacă exista intenţia refacerii acestui
horoscop. El nu va mai fi cel original şi există
posibilitatea falsificării acestuia în scopul deturnării etniei
celor doi martiri din geţi în greci sau asiatici. Felul în care
a fost realizat acest horoscop este unic, iar datele ce erau
zugrăvite în textul de sub horoscop aduceau multe
informaţii inedite. Mormântul şi implicit horoscopul au
rămas intacte timp de 1711 ani, iar „specialiştii ştiinţifici “
au reuşit să-l distrugă în cateva zile. Deci, o performanţă
în materie de distrugere a patrimoniului cultural naţional.
Constatăm aşadar că :
- din complexul funerar a rămas groapa mormântului
cu horoscopul degradat 90 % , dar acum protejat cu
stuf;
- moaştele (osemintele lui EPICTET şi ASTION
31

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
au fost luate de episcopia Tomisului, apoi returnate episcopiei
de la Tulcea, actualmente fiind în mănăstirea nou
construită la Salmorus;
- martirii nu sunt geţi din Asia Mică datorită probabil
negocierilor între B.O.R şi B.O.G., unde s-a stabilit că
de fapt toţi martirii din Scitia Minor, numită şi Scitia Secunda,
de fapt Getia Minor sau Dobrogea de azi, sunt de
origine greacă.
Înţelegem din aceste poziţii aşa-zise ştiinţifice că grecii
nu aveau posibilitatea a se martiriza la ei acasă ( Dioclitian
fiind mai înţelegător cu ei la ei acasă ) şi veneau la noi să
facă acest gest suprem întru Cristos.
Concluzii:
1) Legislaţia din România prevede în mod greşit protejarea
artefactelor cu materiale plastice.
2) Neinstruirea pluridisciplinară a arheologilor duce
în mod inevitabil la distrugeri iremediabile.
3) Metodele de cercetare relative trebuie înlocuite
cu metodele absolute, cunoscute de altfel de arheologi,
dar nefolosite pentru că folosirea lor nu le-ar mai permite
ataşamentul faţă de o cultură sau alta .
4) Este necesar să se legifereze interzicerea unor
cercetări ce au la bază numai metode relative.
5) Cercetările absolute să fie publicate în mass
media şi să înceteze acea meteahnă a „ştiinţificilor“ de a
publica numai pentru uzul intern al acestor instituţii, pe care
noi le plătim.
Cercetările din România sunt cunoscute numai de
cercetători, iar informaţia are un circuit închis, ce se
ghidează după proverbul macedonean „io mi cantu, io mi
giocu“ şi toate acestea plătite de la bugetul de stat, adică
de noi .
Cunoscut este faptul că, cel mai adesea, arheologul
trăieşte un sentiment de afecţiune, faţă de civilizaţia de
care s-a ataşat în mod voit sau nevoit în timpul studenţiei,
ajungând, în final, să subestimeze alte civilizaţii sau chiar
să le urască. Persistând în acest mod de lucru, drama arheologului
se conturează profund cu toata atenţionarea
făcută de Vasile Pârvan pentru cei ce vor veni după el, şi
anume:
„Tăcerea e centrul lumii.
Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia neagră.
Tăcerea e moartea vieţii şi viaţa morţii.
Tăcerea e mormântul în care închidem toată plângerea
sufletului nostru doritor .”
Şi atunci noi vă zicem: Atenţie, arheologi, nu mai
tăceţi (minţiţi)!
Lucrări de dacologie
32

Nr. 65, mai 2011
documente, recenzii, evocări
DACIA
magazin
DACII DIN CURBURA CARPAŢILOR
Prof. Adriana Grigorescu
Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (Sf. Gheorghe),
Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei (Cluj-
Napoca), Muzeul Judeţean de istorie Braşov, Muzeul
Judeţean Buzău, Muzeul Secuiesc al Ciucului (Miercurea
Ciuc), Muzeul Naţional Secuiesc (Sf. Gheorghe) şi Muzeul
Brăilei au organizat în oct. 2010, la Brăila, expoziţia arheologică
Dacii din Curbura Carpaţilor, unde au fost prezentate
ultimele cercetări şi ultimele descoperiri.
Au fost investigate de arheologi şase sit-uri situate
de o parte şi de alta a Carpaţilor de Curbură: 1. Cârlomăneşti-Cetăţuia
(Valea Buzăului) şi 2. Pietroasa Mică
Gruiu Dării; 3. Olteni Cariera de nisip şi 4. Covasna Cetatea
Zânelor; 5. Ormeniş Tipia Ormenişului şi 6. Racoşul
de Jos Piatra detunată (Braşov).
Sunt atestate pentru perioada sec. I î.Hr. - sec. I
d.Hr., excepţie, Olteni (Covasna) sec. IV-III î.Hr. Prin artefactele
descoperite se dovedeşte omogenitatea şi unitatea
culturii geto-dacice prin numărul mare de aşezări şi
fortificaţii, cu viaţă economică şi socială înfloritoare.
Carpaţii de Curbură au facilitat mişcarea oamenilor
şi a comunităţilor prin faptul că sunt brăzdaţi de ape şi
pasuri relativ uşor de străbătut. Ieri, drumeţi, meşteri, negustori
au mers cu pasul, carul şi călare.
Descoperirile arheologice constau în vase ceramice,
unelte, arme, podoabe, monede şi obiecte de import
greceşti şi romane (oglinzi, mărgele, fibule, vase).
1. Dacii din Ţara Bârsei (arheolog Florea Costea)
Recenta ediţie a Repertoriului arheologic al Judeţului
Braşov consemnează circa 630 aşezări omeneşti sigure
şi 102 puncte cu locuiri probabile. Cele mai
numeroase sunt din epoca bronzului (142) şi a 2-a epocă
a fierului (133). Multe aşezări sunt pe terase (53), pe dealuri
aşezări fortificate (15) - Breaza, Buneşti, Crizbav,
Râşnov (Cumidava).
Fortificată cu zid este cetatea de la Tipia Racoşului,
iar cea de la Piatra Detunată are şanţuri, valuri, ziduri
cu turnuri.
O notă aparte are şi fortificaţia de la Pietrele lui
Solomon, ce foloseşte avantajele unui crater natural şi a
unui pârâiaş de munte (are suprafaţa de 3 ha).
Aşezarea de la Râşnov (Cumidava) este amintită
în Geographia lui Claudiu Ptolemeu. Dacii cumidavensi
făceau parte din neamul cotensilor, de la care s-au păstrat
28 de cuvinte de origine traco-dacică, atestate numai în
Ţara Bârsei.
O descoperire deosebită este cea de la Tipia Ormenişului,
un deal de 755,9 m altitudine, situat în stânga
râului Olt, în defileul din Munţii Perşani.
În sec. I î. Hr., aici a fost ridicată o puternică cetate
şi peste 100 de locuinţe. Zidul clasic dacic este gros de 2
m, la care s-au folosit lespezi şi blocuri de calcar din zonă.
Construcţia este în terase, tip zigurat cu 3 platforme sanctuar,
ce constituie centrul religios pandacic (sec II î.Hr.),
înfloritor pe vremea lui Burebista şi care a continuat până
la cucerirea romană. Primul sanctuar este dreptunghiular
(11/10m), al 2-lea – circular (14-14,50m) – este central şi
al 3-lea – cu aliniamente de baze de coloane din tuf vulcanic
– în 3 şiruri lungi şi fiecare cu 10 sau 6 coloane. Lungimea
totală a complexului este de 32 m (este asemănător
celui de la Piatra-Roşie din Munţii Orăştiei).
2. Comunitatea dacică de la Olteni (Covasna)
sec. IV-III î.Hr. (arheolog Valeriu Sârbu - Brăila)
S-a descoperit şi cercetat o locuinţă de suprafaţă,
cu formă aproape ovală. S-au evidenţiat 2 vetre ovale,
fragmente arse de lut şi lemn, pietre sparte, oase de animale.
Inventarul include şi o râşniţă primitivă, 7 fusaiole
şi vase ceramice modelate cu mâna, vase borcan, oale
cu 2 toarte, căni, castroane, ceşti. Decorul vaselor este
format din brâuri alveolate sau crestate.
Ca piese individuale: un mosorel în formă de clepsidră
şi un ac de cusut din bronz.
În necropolă s-au găsit vase ceramice (50), vârfuri
de săgeată cu 3 muchii din bronz, un pumnal din fier şi 2
mărgele de sticlă. Ca rit de înmormântare, este întâlnită
atât incineraţia, cât şi inhumaţia.
Aşezarea a existat şi în timpul stăpânirii romane,
ceea ce arată o îndelungată locuire dacică în zonă.
33

Nr. 65, mai 2011
3. Cetatea Zânelor de la Covasna (arheolog Viorica
Crişan) este situată în Munţii Breţcului, la cota 930 m,
cu o amplasare strategică de excepţie. Ca mărime şi grandoare
este asemenea celor din zona regală, de la Costeşti
şi Piatra Roşie.
Acropola sau inima cetăţii au forma ovală şi suprafaţa
de 700 mp. Zidul terasei a II-a este apreciat la circa
8 m lăţime sub formă de bastion pătrat. În total sunt 4 terase.
S-a descoperit multă ceramică, între care fructiere,
capace, ceşti, pahare, unelte (cuţite, cuie, piroane,
dălţi, fusaiole), piese de podoabă (brăţări, cercei, mărgele
de sticlă, oglinzi), arme, monede greceşti şi romane.
Din măreţia acestei falnice cetăţi dacice a rămas
doar un munte de ruine legendare.
4. Dava de la Cârlomăneşti - Buzău (arheolog
Sebastian Matei)
Situl arheologic a fost cunoscut de Al. Odobescu
din 1871. Aşezarea este plasată pe un platou de formă
ovală, neregulată, cu o suprafaţă de cca 7500mp, având
la vest terasa înaltă a râului Buzău. A fost locuită intens
din epoca bronzului, devenind în epoca lui Burebista o importantă
davă - centru politic, economic şi religios pentru
comunităţile geto-dacice din zonă. Au fost descoperite pietre-altar,
vase ceramice, unelte, monede, fragmente antropomorfe
din lut ars reprezentând lupi, mistreţi, cerbi şi
păsări, precum şi bărbaţi în postura de războinici călare.
Acestea sunt unice în spaţiul locuit de geto-daci, ele reprezentau
fie divinităţi şi animale totemice sau ofrande
simbolice.
Bogăţia comunităţii geto-dacice de la Cârlomăneşti
este dovedită de găsirea podoabelor din fier, argint,
aur, piese de harnaşament şi arme.
Tezaurul monetar conţine124 de monede de argint
tip Vârteju-Bucureşti, făcute în cadrul unui atelier
local.
Un fragment de la un vas de provizii cu inscripţie
în limba greacă ne arată că era proprietatea basi-leoss
B…, deci a unui rege ce a stăpânit aceste ţinuturi şi poate
chiar a avut sediul la Cârlomăneşti.
Un alt fragment reprezintă un bust de bărbat îmbrăcat
în armură. Ar putea fi regele Burebista?
5. Pietroasa Mică Gruiu Dării - Buzău (arheolog
Valeriu Sârbu - Brăila)
Cuprinde importante vestigii din eneolitic (Culturile
Cucuteni B şi Cernavodă I) şi din epoca bronzului (Cultura
Monteoru) - mileniile 3-2 î.Hr.
DACIA
magazin
În sec. I î.Hr. - sec. I d.Hr. a existat aici o aşezare
dacică fortificată cu un val de pământ cu miez din piatră
şi o palisadă din lemn. Incinta de formă tronconică este la
cota de 534 m pe Masivul Istriţa cu pante abrupte pe 3 laturi
şi vizibilitate spre câmpia din sud-est. Zidul are o lăţime
de 2-2,20 m.
Dar, din sec 4-3 î.Hr., a existat o aşezare cu un
bogat şi variat inventar arheologic: fibule de tip tracic, mărgele
din sticlă, vârfuri de săgeţi, greutăţi de lut, o monedă
histriană, amfore greceşti din Heraclea Pontică, Sinope,
Thasos.
Vasele getice de tip tronconic din argilă sunt modelate
cu mâna şi ornamentate cu brâuri în relief. A fost
descoperit şi un sanctuar cu numeroase vetre ce atestă
cultul soarelui şi cel agrar. Aveau şi cultul căminului, dovedit
de prezenţa unor locuinţe cu bogat inventar.
Gruiu Dării a fost un centru regional de cult al dacilor.
Măreţia civilizaţiei dacice este susţinută şi de prezenţa
celor două tezaure de referinţă: cel de la Surcea
(comuna Zăbala - Covasna), datat în sec II-I î.Hr., ce cuprinde
falere, cupe, lingouri de argint, 6 nicovale de fier,
vase de lut, fructiere modelate cu mâna, păstrat la Muzeul
Naţional de Istorie a României din Bucureşti şi cel de Sâncrăieni,
Judeţul Harghita (sec I î.Hr.), cu obiecte de argint
în greutate de 3,650 Kg: 2 brăţări masive, o fibulă, 2
monede, 15 vase (cupe şi pocaluri cu ornamente aurite),
păstrat tot la Bucureşti.
Prin artefactele descoperite este marcată frumuseţea
şi unitatea culturii daco-getice.
34

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
Plăcuţele de plumb de la Sinaia
Profesor dr. Zenovie Cârlugea,
Tg.-Jiu
La cel de-al III-lea Congres Internaţional de
Dacologie (2002), prof. dr. Augustin Deac repunea
în discuţie Tăbliţele de plumb de la Sinaia, care
zăceau în subsolurile Institutului de Arheologie din
Bucureşti, nefiind cercetate ştiinţific de peste 100 de
ani şi care ar conţine o istorie veche a poporului nostru.
În 1875, la săparea fundaţiei Castelului
Peleş, au fost descoperite aceste tăbliţe de aur, după
care regele Carol I a cerut să se facă nişte copii de
plumb, la Fabrica de cuie din Sinaia (copii ce au fost
predate Mănăstirii Sinaia), originalele rămânând în
posesia regelui, care, zice-se, le-ar fi topit! [1]
Descoperite, aşadar, pe la sfârşitul secolului
al XIX-lea, dar încă nestudiate temeinic nici până
azi, Plăcuţele de plumb de la Sinaia au ajuns în custodia
Muzeului de Antichităţi (actualul Institut de
Arheologie „Vasile Pârvan”).
„Evenimentele relatate (pe aceste plăcuţe,
n.n.) se întind pe aproape cinci secole - crede cercetătoarea
Aurora Peţan – înainte de invazia romană.
Se vorbeşte despre un alfabet necunoscut, care pare
anterior alfabetului grecesc…Chiar dacă nu suntem
de acord cu interpretarea dlui Romalo, cred că
limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată,
ci ea a existat cu adevărat ca limbă vie.” [2]
Plăcuţele, în majoritatea lor, sunt dreptunghiulare,
cu dimensiuni între 35 cm x 25 cm şi 10 cm x 10 cm,
fiind scrise într-un alfabet misterios, din care recunoaştem
caractere asemănătoare celor greceşti, latineşti,
chirilice, împreună cu simboluri şi
monograme, cu nume, antroponime, toponime şi etnonime
dacice.
Supuse analizei la Institutul de Fizică Nucleară,
s-a constatat că plumbul folosit la executarea
copiilor (98% pur, cu adaos de staniu) provine din
tipografiile secolului al XIX-lea (unele piese, mai
mici, au în structura lor metalografică, o compoziţie
originală de cupru şi argint „specifică minereurilor
nerafinate din antichitate, deşi cu şanse mari de a fi
originale. Acest lucru a fost confirmat şi de o serie
de analize făcute la Oxford pe una din piese.” [3] E
vorba de piesa cu nr. 23, numerotată de ing. Dan Romalo
şi cercetată de prof. dr. Peter Northover de la
secţia „Materiales Science-Based Arheology Group,
Oxford University”.
Nefiind înregistrate niciodată, din cauza crasei
neglijenţe a „ştiinţificilor” noştri (obsedaţi mereu
a mai descoperi câte o potcoavă sau zăbală de la armăsarii
vremelnicilor legionari romani!), din cele
peste 500 de plăcuţe (cântărind, probabil, în jur de
trei tone de plumb!) au rămas până azi în „custodia”
aceluiaşi Institut de Arheologie vreo 40 de tăbliţe.
Se adaugă la acestea în jur de 40 de fotografii, făcute
în timpul celui de-al doilea război mondial de tânărul
cercetător pasionat Dan Romalo. Deşi la cutremurul
din martie 1977 multe din aceste clişee s-au pierdut,
totuşi, după 1980, dl ing. Dan Romalo a încercat un
studiu sistematic al tăbliţelor pe care le descoperise
în subsolurile instituţiei, aruncate în nişte coşuri de
nuiele. În acest fel, plăcuţele de plumb de la Sinaia
au fost pentru prima dată înregistrate.
După o muncă asiduă de 30 de ani, în 1986,
dl. Dan Romalo încheie lucrarea „Cronica apocrifă
pe plăci de plumb?”, însă, netrecând de bariera lingvistico-arheologică
oficială, aceasta rămâne în manuscris
până în 2003, când publicarea ei incită
spiritele, declanşând ample discuţii pro şi contra, polarizând,
aşadar, părerile cercetătorilor. O istorie a
acestor tăbliţe, cu pozele a nu mai puţin de 97 + 4 =
101 tăbliţe de plumb, se poate găsi pe site-ul
www.dacia.org .
Să precizăm că în anii celui de-al doilea război
mondial 1943-44, dl. Romalo a aflat de aceste
artefacte arheologice şi tot atunci a executat fotografiile
plăcuţelor de plumb, la cererea distinsei doamne
35

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
Marioara Golescu, căreia Ion Nistor, directorul muzeului,
îi sugerase să scrie chiar o carte, pe care el
însuşi ar fi scris-o, dacă nu ar fi avut în vedere „reţinerile”
confraţilor şi teama de a fi „dezavuat” de
lumea ştiinţifică!
O primă calificare de fals a plăcuţelor de
plumb – deşi acestea nu au fost cercetate şi expertizate
niciodată - a fost făcută de Alexandru Vulpe (directorul
Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”)
şi Alexandru Suceveanu, adjunctul său. „Falsul” este
atribuit, pe rând, când lui Bogdan Petriceicu Hasdeu,
când lui Nicolae Densuşianu, autorul „Daciei preistorice”,
când unui grup de persoane (din preajma
împărătesei Maria Tereza) care susţinea ideea unei
Dacii Mari, integrate Imperiului Austro-Ungar…
Susţinătorii ideii de fals (atribuit, în principal,
lui B.P.Hasdeu) aduceau, ca argument, profilul
savant al iniţiatorului, care cunoştea foarte bine nu
numai istoria Daciei, din izvoare antice, medievale
şi moderne, dar avea şi cunoştinţe de filologie.
Aceste „falsuri” ar proveni, aşadar, din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, când dacismul se conturase
în mod pregnant în cultura şi literatura română,
venind să întâmpine exagerările istoriografiei şi
orientării latiniste…
După publicarea lucrării inginerului Dan Romalo,
la 3 iunie 2004, d-na Aurora Peţan, cercetător
principal la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan
– Al. Rosetti” din Capitală, a susţinut, într-un cadru
restrâns, la Academia Română, conferinţa „O
posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, moment
în care a început, cu
adevărat, „marea bătălie” între
susţinătorii ideii de fals şi aceia
care şi-au exprimat, cu unele rezerve,
o anume credibilitate în
privinţa autenticităţii plăcuţelor
de plumb.
Să precizăm că d-na Aurora
Peţan, licenţiată în filologie clasică,
posedă cunoştinţe temeinice
atât de istoria limbii şi etimologie,
cât şi de indoeuropenistică
sau romanistică.
„Cred că a fost dorită povestea
pieselor de plumb, – declară
cercetătoarea Aurora Peţan –
pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au
dispărut. Asta ar putea fi o explicaţie. Pentru că
erau tone de aur acolo. Dacă au fost cel puţin 200
de piese, imaginaţi-vă!”
În al doilea rând, „istoricii şi arheologii consacraţi
nu s-ar fi bucurat să renunţe la tot ce au scris
până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi
care ar fi dus, într-adevăr, la umplerea unui gol şi
la rescrierea multor capitole din istoria noastră
veche, şi nu numai a noastră. Sunt lucruri care privesc
istoria întregii Europe.
Se continuă versiunea falsurilor, în condiţiile
în care nimeni nu a cercetat serios întreaga problematică
legată de plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un
Tocilescu şi un Radu Vulpe au spus că sunt falsuri a
constituit o etichetă definitivă. Nimeni nu a încercat
să vadă dacă nu cumva este altfel şi poate inerţia.
Nu găsesc explicaţii mulţumitoare pentru atitudinea
lor.” [4] Mult mai rezervat, prof. dr. Vasile Boroneanţ
le pune în legătură cu „oasele scrise de la Chitila”
sau cu unele „semne de pe pereţii încăperilor rupestre
dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi chiar pe ceramica
pictată din Munţii Orăştiei.” [5]
Mult mai tranşant se declară prof. dr. fizician
Virgiliu Copaci: „Avem o istorie care deranjează pe
mulţi.” Indignat de dezinteresul manifestat timp de
peste 100 de ani (începând chiar cu directorul de
atunci al muzeului, renumitul Grigore Tocilescu, de
la care nu avem nicăieri nici o referire la aceste plăcuţe
de plumb), dl Copaci se exprimă categoric: „Ar
36

Nr. 65, mai 2011
fi trebuit să fie măcar o simplă notă de achiziţie sau
de transfer dintr-o colecţie mai veche către muzeu,
un document de donaţie sau de atribuire testamentară,
o oarecare mărturie, de orice altă natură.” [6]
„Misterul” artefactelor de plumb îl ocoleşte
şi pe I.I.Rusu, care se ocupase în detaliu de toate falsurile
epigrafice atribuite epocii dacice.
Cercetate de dl Dan Romalo, dar şi de Aurora
Peţan, Vasile Boroneanţ, Virgiliu Copaci ş.a.,
plăcuţele de plumb de la Sinaia ar constitui o adevărată
„epopee” a Daciei de demult: „Plăcile conţin relatări
despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită
cronologie, evenimente importante, bătălii şi tratate
de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor
dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor,
scris de preoţii daci, păstrătorii întregii istorii a
neamului geto-dac.”
Scrise de iniţiaţi, acestea ar putea reflecta „o
adevărată cronică a începuturilor popoarelor
traco-dace.”
Mult mai aplicat, în maniera binecunoscută
a iniţierilor misterice în epigrafia ocultă a Daco-României,
filologul Adrian Bucurescu, autorul recentei
lucrări „Tainele tăbliţelor de la Sinaia” (2005)
afirmă: „Informaţiile acoperă o perioadă de 7000
de ani, cu mari pauze, pornind de la Imperiul atlant,
până la Mihai Viteazul. Cele mai multe texte şi cele
mai bogate se referă la apariţia zeilor pe pământul
dacilor, care pare să se fi petrecut pe la anul 7131 î.
Hr., Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui
Mihai Viteazul.”
Cât priveşte pe dl Napoleon Săvescu, domnia-sa
afirmă categoric: „Plăcuţele de la Sinaia conţin
o cronică a poporului dac.” [7]
Susţinătorii autenticităţii afirmă că, dacă plăcile
ar fi falsuri, atunci acestea ar fi fost executate
de un „geniu enciclopedic” atotştiutor în materie de
istorie dacică, de scriere şi arheologie! (Dan Romalo).
Plăcile ar fi „autentice în conţinut”, suportul,
însă, provenind din secolul al XIX-lea (A. Peţan).
Limba folosită ar putea fi „preindo-europeană” sau
o variantă de „limbă sacră”, neavând nimic care să
sugereze o limbă „artificială”. Provenind din mai
multe epoci şi din diferite zone, limba acestor artefacte
de plumb este, totuşi, unitară (având „o unitate
de stil şi de redactare”), plăcile provenind din epoca
DACIA
magazin
lui Burebista sau Decebal, dar şi din alte epoci, ca şi
din arealul dobrogean ori din zona Banatului…
Aproape 90% din textele plăcuţelor sunt
scrise în alfabet grecesc, în diferite variante, alături
de caractere aparţinând unor scrieri total necunoscute.
De asemenea, multe din imagini pot fi identificate,
precum portretul lui Burebista, aflat pe un
medalion ce se află în posesia dlui Dan Romalo (artefact
analizat de Bogdan Constantinescu, doctor în
fizică la Institutul de Fizică Nucleară, care confirmă
autenticitatea şi originalitatea compoziţională specifică
metalurgiei scitice).
Reprezentările portretistice şi cele arheologice
au putut fi identificate (regii Burebista, Duras,
Decebal cu fiii săi Diegis şi Vezinas [8] ş.a.), precum
şi unele cetăţi (Sarmizegetusa, Comidava, atestată
ulterior, în inscripţia de la Rasnov, sub forma Cumidava
etc.), la fel unele trofee, divinităţi, armate,
obiecte de cult şi ceremonial, ce apar cu o coerenţă
uşor observabilă.
Departe de a fi fost elucidat, misterul
Plăcuţelor de plumb de la Sinaia rămâne în atenţia
cercetătorilor, impunându-se eforturi conjugate,
căci, dincolo de statutul lor arheologic, acestea implică
nu numai istorici şi filologi, ci specialişti din
varii domenii de activitate ştiinţifică, întru stabilirea
provenienţei şi conţinutului lor.
---------------------------
1
Predarea plăcuţelor-copii ar fi fost însoţită de o scrisoare a
regelui Carol I, document descoperit de Augustin Deac în arhivele
fostului Comitet Central al PCR, o copie a acesteia
aflându-se, zice-se, în arhiva decedatului!
2
Horia Ţurcan, Din tainele istoriei, în „Formula AS”, anul
XV, nr. 649, 10-17 ianuarie 2005, p. 1.
3
Drd. Aurora Peţan, cercetător ştiinţific, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti” – „Plăcuţele de plumb
de la Sinaia – o sursă excepţională de cunoaştere a istoriei şi
civilizaţiei dacilor”, în „Dacia Magazin”, nr. 13, iunie 2004,
p. 3, periodic editat de Fundaţia Dacia Revival International
Society – New York.
4
Declaraţie în „Gardianul”, din 1 iunie 2005, p. 3.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
„Gardianul”, miercuri, 1 iunie 2005, p. 3.
8
Vezi Adrian Bucurescu, Cercetători, mafioţi şi servicii secrete,
pe urmele Tăbliţelor dacice de la Sinaia (III), în „Gardianul”,
joi, 2 iunie 2005, p. 5.
37

Nr. 65, mai 2011
din activitatea Fundaţiei şi a filialelor
ANUNŢ - INVITAŢIE
Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011:
«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia»
August 13, 2011, Bucureşti, România
Organizator: Dacia Revival International Society
Preşedinte: Dr. Napoleon SĂVESCU
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;
FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com, mail@dacia.org
Website: http://www.dacia.org/
DACIA
magazin
Doamnelor şi domnilor,
«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi
cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie 2011,
cu tema:
« O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia».
Congresul va avea loc la Bucureşti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon” din Calea Victoriei nr. 44-46.
Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu aceeaşi
dorinţă de a releva rolul primordial al strămoşilor
daci în făurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi
programele asociate congresului vor acoperi multiple
aspecte ale istoriei Daciei. Aceste variate
oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul
actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare
dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor
consacraţi, cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul
căruia să-şi prezinte comunicările.
Tema congresului din acest an este o provocare
ştiinţifică, intelectuală şi de logică, cu atât mai
mult cu cât celebrele Plăcuţe de la Sinaia continuă
să suscite interesul istoricilor, filologilor şi al tuturor
acelora care sunt cu adevărat interesaţi în descifrarea
şi evaluarea nivelului ridicat al culturii scrise al
dacilor întemeietori de ţară.
Programul ştiinţific al congresului se va
desfăşura în următoarele secţiuni:
SECŢIUNEA 1 - Plăcuţele de la Sinaia, documente
unice de o importanţă majoră pentru
înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor;
SECŢIUNEA 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei;
SECŢIUNEA 3 - Contribuţii promiţătoare ale
studenţilor pasionaţi de istorie;
SECŢIUNEA 4 - Gânduri ale elevilor despre istoria
strămoşilor daci.
Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,
schimbări şi adăugiri.
Cu stimă,
Directorul comitetului de organizare,
Andrei Bănică
Aşteptăm confirmarea participării dumnea -
voastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care
doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat care să nu
depăşească 2 pagini (font Times New Roman,
cu diacritice), în format electronic, pe adresele :
PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com şi
mail@dacia.org sau, sub formă de CD în format
Word, prin poştă, pe adresa: Dacia Revival
International, Str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3,
Bucureşti, România; Telefon : +40 0730613151
Pentru confirmări de participare şi orice
nelămuriri, vă rugăm să ne scrieţi la adresa
PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com.
38

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
ANUNŢ IMPORTANT
FUNDAŢIA PENTRU CERCETAREA ISTORIEI DACIEI,
„DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY “ – FILIALA GETIA MINOR, TULCEA,
ORGANIZEAZĂ EXCURSIE LA
SARMIZEGETUSA REGIA
ÎN PERIOADA 14.08.2011 – 16.08.2011.
ITINERAR:
TUR : Bucureşti – Piteşti – Cozia – Sibiu – Tărtăria – Orăştie –
Tabăra Costeşti
Drumeţie la cetatea Costeşti: 14.08.2011, după-amiaza
Drumeţie la Sarmisegetusa Regia: 15.08.2011, ora 08:00
Drumeţie la cetatea Blidaru: 15.08.2011, după-amiaza
RETUR : Tabăra Costeşti ( 16.08.2011 ) – Orăştie – Haţeg – Subcetate – Haţeg
– Densuş (moment omagial) – Castelul din Carpaţi – Petroşani – Lainici – Trg. Jiu – Horezu – Bucureşti
CONDIŢII:
- Cazare + masă + transport = 275 Ron / persoană – la pavilion cu o masă:
7 locuri , 6 locuri , 5 locuri şi 4 locuri .
- Cazare + masă + transport = 272 Ron / persoană – la căsuţe cu 2 locuri,
4 locuri şi 6 locuri.
Înscrierea este considerată trimiterea avansului de 100 Ron / persoană prin mandat postal la adresa:
Nicolae Nicolae, Str. Florilor Nr.37, cod 820035, Tulcea, Jud. Tulcea, până la data de 01.08.2011
Neprezentarea pentru plecare la data de 14.08.2011, ora 07:00, în parcarea de la Ateneul Român,
exclude returnarea avansului.
NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE
Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fisier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
Textele nepublicate nu se restituie;
Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea
Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com
39

Nr. 65, mai 2011
DACIA
magazin
Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice
Preşedintele Fundaţiei
DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY
Dr. Napoleon Săvescu
21-26 Broadway, New York 11106 USA
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com
2. Filiala Bucureşti, Director Ilie Enciu
Str. Arbustului Nr. 2D, Sector 2, Bucureşti
Tel. 0212401218
3. Filiala Reghin
Str. Rodnei, Bl.7, Ap.6
Tel. 0265511544
e-mail: ioana788@gmail.com
4. Filiala Getia Minor – Tulcea,
Preşedinte Nicolae Nicolae
Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea
Tel. 0729011003 , 0752104184
e-mail: getiaminor@yahoo.com
5. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,
Prof. Aurel Manole
Str. Domneasca Nr.22 , Galaţi , Jud. Galaţi
Tel. 0754022616
6. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu Băbuţ
Comuna Maşloc, Jud. Timiş
7. Prof. Radu Coman
Str. Principală, Comuna Platoneşti , Jud. Ialomiţa
Tel. 0721093858
8. Asociaţia Culturală Craidava,
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A ,
Et.3 , Ap.8
Craiova, Jud. Dolj
Tel. 0765211880
9. Asociaţia Dacologică Luana,
Ing. Tinel Cristian
Str. Marăşeşti Nr.67, Ap.14, Focşani , Jud. Vrancea
Tel. 0744620475
10. Olteanu Ion
Str. Alexandru Marghiloman,
Bl.10 , Sc.B , Ap.30 , Et.2 , M5,
Buzău, Jud. Buzău
Tel. 0788234272
11. Merca Virginia
Aleea Cristalului Nr.20 , Bl.78 , Sc.A , Ap.10 ,
Timişoara, Jud. Timiş
Tel. 0720180707
12. Asociaţia Culturală Marisdava
Prof. Gaju Ion
Str. Ciucaş Nr.1 , Ap.37,
Târgu Mureş, Jud. Mureş
S
U
M
A
R
I. EDITORIAL: Ştefan Stăiculescu: Datoria de a
spune adevărul
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
Dr. N. Săvescu: Noi, Dacii, partea a II-a, Călătorie
genetică
G. Iscru: Dreptul naţiunilor înaintea tuturor
Gl. Haşa: Haţeg, adevărata Sarmizegetusă
M.Cristian: Mihai Viteazul – cantacuzin,
partea a II-a
III. PERSONALITĂŢI ALE DACOLOGIEI
M. Ionescu: M. Kogălniceanu – dacolog
IV. DATINI, TRADIŢII, OBICEIURI
E. Lăzărescu: Plantele sacre în ritualurile şi
reflexiile lor în obiceiurile populare româneşti
p. 1
p. 2
p. 9
p. 14
p. 16
p. 23
p. 26
V. OPINII, DEZBATERI, POLEMICI
N. Nicolae: Fresca de la Salmorus
şi horoscopul getic
VI. DOCUMENTE, RECENZII, EVOCĂRI
A. Grigorescu: Dacii din curbura Carpaţilor
Z. Cârlugea: Plăcuţele de la Sinaia
VII. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI
ŞI A FILIALELOR
Invitaţie la Congresul al XII-lea cu tema:
Plăcuţele de la Sinaia
Anunţ: Excursie la Sarmizegetusa Regia
Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor
dacologice
Norme de redactare
p. 30
p. 33
p. 35
p. 38
p. 39
p. 40
p. 40
40

PENSIUNEA
ADELA
3 STELE- partener Lyoness
STR. FETIŢELOR NR.1, TULCEA
TEL. 0744624153, FAX. 0240535104,
E-mail: epifadela@yahoo.com
Vă oferim o oază de căldur ă,
relaxantă, în care vă veţi simţi ca acas ă:
6 camere cu paturi duble, cu băi proprii,
spaţioase, confortabile şi modern mobilate,
cablu şi internet, încălzire central ă,
bucăă t rie utilat ă, sală
de mese,
3 terase generoase, curte interioară
şi locuri de parcare.
Preţuri începând cu 80 lei/camera.
Văoferim, în funcţie de cerinţe, plimbări în Delta Dunării,
la cetăţile şi mănăstirile din judeţul Tulcea, precum şi mese tradiţionale.
Vă aşteptăm cu multăcăldur ă!
editura
Www.karograf.ro
Tulcea,
Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1
telefon: 0240 526046 , 0741436128
SERVICII OFERITE DE EDITURA
- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
- Proiectare coperta, pregatire grafica
- Publicare (ISBN, CIP, tiparire)
- Promovarea cartii online
- Sprijin pentru autorii incepatori
Dan NINOIU
*
Povestea lui Maximillien
şi alte povestiri
Seria
FANTASTIC
1
Editura Karograf 2010