datoria de a spune adevărul - Dacia.org

Nr. 65, mai 2011
fost lucrurile, porunceau să fie confiscate bunurile celor
care lipseau mai mult din cetate, ei (slujitorii publici, n.n.)
fiind cei care devastau Statul de toate bunurile şi-şi înălţau
vile şi case somptuoase până la Cer şi astflel goleau vistieria
ţării, clădindu-şi ei bogăţii, unele peste altele; moravurile
le erau toate înclinate spre hrăpiri, fie că era un
bun sacru, fie că era un bun public”.
Prin reformele operate însă „s-a reinstaurat
aceeaşi stăveche JUSTIŢIE, extrasă din atâtea legi suprapuse,
drept chintesenţă a tot ce s-a acumulat bun până
acum, drept izvor al Dreptului Public şi Privat, justiţie care
azi, prin cârmuirea extrem de vigilentă şi de isteaţă a regelui
nostru, Carol, se află în întreaga ei plenitudine, triumfă
pretutindeni ..., se iţesc şi înfloresc cele mai drepte
Constituţii ..., se bucură de aceleaşi drepturi toate ţinuturile
care se află sub oblăduirea sa (a regelui Carol, n.n.)”.
„Aceste virtuţi (ale unui sistem de Drept astfel statornicit,
n.n.) sunt aşezate întru lumina Sueoniei (Suediei)”. dar şi
„în ochii şi urechile tuturor popoarelor şi mulţumirea Posterităţii”,
regele îngrijindu-se de „fericirea ţării”, precum şi
să înlăture diferenţele dintre cetăţi în privinţa şcolilor şi universităţilor
şi să reducă, pe cât posibil, abuzurile de putere.
În sfârşit, cititorul este îndemnat de savantul jurist
să ia aminte, la cauzele, pe bună dreptate desfiinţate,
care controlau spiritele sub pretextul utilităţii; la toţi magistraţii
care sunt în acest regat universal, care recurg la
indicaţii oculte de încetare a proceselor, la cele mai murdare
manevre de apărare (lipsind de apărare pe acuzaţi),
la lătrături avocăţeşti de ridică tribunalele în picioare, la
consilii ad-hoc fără trivialitate în treburi judiciare, la sentinţa
ad-hoc a proceselor, la motivul ad-hoc al continuării
lor şi înclinat spre toate cele bune, printr-o armonie foarte
plăcută”; astfel încheie Lundius sfatul dat cititorului: „vei
răsufla uşurat, căci, eliminând toate aceste neajunsuri în
practica judiciară, se va obţine şi păstra însănătoşirea vieţii
publice” (op. cit. p. 194-195, s.n. sesizez aici şi unele
defecţiuni de traducere).
După cum s-a putut înţelege, răul încriminat de
Carolus Lundius, supus atunci acţiunii de eradicare prin
reformele regalităţii suedeze, se resimte şi azi, încă mai
puternic, la nivel planetar şi se resimte şi la noi. Aşezarea
sistemului de Drept suedez pe temelia legii divine, încorporată
în dreptul Zalmoxian, a dat satisfacţie savantului
jurist, deşi el rămâne conştient că acţiunea de eradicare
a vechiului sistem trebuie să continue. Şi atenţiona serios
în acest sens.
Numai că pe continent, iar prin extindere, în continuare,
mai ales în procesul nociv de constituire şi consolidare
a imperiilor coloniale, dreptul imperial roman ca
DACIA
magazin
izvor de Drept şi temelie juridică, a „prins” „vânt prielnic”
şi a devenit dominant pentru sistemele moderne de Drept.
Au venit apoi să se adauge şi alte sisteme de Drept imperial,
inspirate din primul, care au consolidat respectiva
temelie, căci polarizarea socială negativă continua să domine
societatea în curs de modernizare. Şi astfel, componenta
morală obligatorie a legii a continuat să se
atrofieze. Exemplul cel mai distrugător al acestei atrofieri
l-a reprezentat practica imperiilor coloniale în teritoriile extraeuropene
cucerite, practică în cursul căreia se poate
vorbi, de fapt, nu de „lege dură, dar lege”, ci, pur şi simplu,
de fărădelege, agravată în plus prin concursul confesional
al Occidentului, provocând, împreună, mari tragedii şi jafuri
pe seama naţiunilor intrate sub dominaţia imperiilor
coloniale. Dar şi pe „bătrânul continent” a continuat atrofierea
componentei morale obligatorii a legii. Căci în confruntarea
cu Dreptul strâmb imperial, Dreptul Zalmoxian,
„Dreptul naţiunilor înaintea tututor”, a rămas invocat întro
carte, a fost aplicat local, în Suedia – care va ajunge, în
timp, la un înalt nivel de civilizaţie, sau, poate, nici acolo
cu consecvenţă. Oricum, experimentul suedez este de
studiat. De asemenea, în ceea priveşte ţările noastre, dacice,
moştenitoare directe şi principale ale Dreptului Zalmoxian,
cuprinse între imperii, ele îşi menţineau cu greu
statalitatea şi însăşi fiinţa naţională. Dreptul străvechi persista,
e adevărat, prin acel Drept al obştei săteşti şi al „frăţiilor”
de meşteşugari în unele oraşe şi târguri. Dar şi pe
acest teren începuse şi aici ofensiva clasei dominante şi
politice de aservire a obştilor săteşti, cu accentuarea servajului
şi de aservire a vetrei târgurilor şi oraşelor apărute
pe domeniile boierilor şi mânăstirilor. În aceste condiţii,
când şi teza „romanizării” îşi făcea tot mai mult loc în sferele
cărturăreşti şi politice, o codificare oficială a Dreptului
obştii nu era de conceput sau se opera prin selecţiuni interesate.
Constatăm, documentar, aplicarea dreptului străvechi
în plan local în obştile care, chiar aservite, reuşeau
să-şi menţină autonomia. Aşa se va ajunge ca în Ardeal
să dea lege nemeşii maghiari – ce-i mai crunţi oprimatori
la nivel european! – iar în Principatele Dunărene să dea
lege sultanul – acea „canun name” din 1792 şi hatişeriful
din 1802; ori, în plin secol al XIX-lea, „secolul naţiunilor”,
să impună lege – „Regulamentul organic”, pentru trei decenii,
imperiul ţarist.
Şi azi, în facultăţile de profil, Dreptul roman se
studiază ca principal izvor al Dreptului şi temelie a sistemului
de Drept. Iar Dreptul naţiunilor/popoarelor, Drept de
sorginte zalmoxiană, numit „Drept internaţional”, practic a
devenit minge de ping-pong în jocul de interese al „centrelor
de putere”, cum s-au rebotezat imperiile sub acope-
12