datoria de a spune adevărul - Dacia.org

Nr. 65, mai 2011
expediţia contra sciţilor şi dacilor (anul 514 î.Hr.).
„Se ştie că marele rege, după ce a trecut Dunărea,
fu atras în interiorul ţării şi înconjurat de sciţi”. Expediţia
pierdea o mare parte din armată şi după mari
dificultăţi reuşi să revină în Asia. Următorul menţionat
este Alexandru cel Mare (anul 335 î.Hr.) care,
după unele succese, încheia pace şi părăsea Dacia.
Lysimah, regele Traciei, organiza o expediţie
la nordul Dunării împotriva lui Dromichete. Regele
dacilor îl atrase spre interiorul ţării, unde armata
lui Lysimah, era pe punctul de a pieri, acesta devenind
prizonier cu trupele sale. Dromichete i-a redat
libertatea, iar Lysimah, recunoscător, i-a dat pe fiica
sa de soţie. Din episoadele relatate decurge admiraţia
autorului pentru daci, pentru vitejia, curajul şi diplomaţia
lor.
În secolul I î.Hr. Burebista (82 – 44 î.Hr.)
„fu numit şef al naţiunii sale”. 4 Găsi o ţară slăbită de
necontenite războaie, dar, ajutat de sfaturile filozofului
Deceneu, i-a restabilit puterea. El îşi întinde
dominaţia de la Marea Neagră până în Bavaria, dar
autorul confundă pe Cezar cu Augustus, care se pregătea
să-l atace pe Burebista. După moartea lui Burebista,
trei şefi au partajat Dacia.
În continuare, redă conflictul lui Rholes cu
Dapyx. Dacii, retraşi în munţi, aleg şef pe Cotyson,
„om de mare merit” 5 („homme d’un grand mérite”).
Acest rege, prin incursiunile în provinciile romane,
se arăta teribil încât Augustus, pentru a şi-l face aliat,
vru să se căsătorească cu fiica sa. Apoi redă conflictul
lui Cn. Lentulus cu dacii, „care se uniră cu sarmaţii
şi-i alungară pe romani din ţara lor”.
În acest timp, Ovidiu, exilat din Roma de
Augustus, este trimis la Tomis. Tradiţia spune că a
învăţat limba geţilor şi a compus poezii în această
limbă, care îl făcură îndrăgit de „barbari”. Ţăranii
spun că Ovidiu era un om extraordinar, „avea blândeţea
unui copil şi bunătatea unui tată; suspina neîncetat
şi vorbea uneori singur, dar când se adrea
cuiva, de pe buzele lui curgea miere”. 6
Este redat apoi conflictul lui Domiţian (81 –
96) cu dacii, insistând asupra vitejiei şi combativităţii
lor. Dacii, conduşi de Duras, au trecut Dunărea
şi au spulberat armata romană comandată de Oppius
Sabinus. Duras a abdicat în favoarea lui Decebal (87
– 106), „capabil să conceapă planuri, să le execute,
să atace şi să reziste”. Urcat pe tron, Decebal reuneşte
diferitele părţi ale Daciei şi se pregăteşte pentru
marea confruntare. Dovedind calităţi de
diplomat, face o alianţă cu Pacorus, prinţul parţilor,
DACIA
magazin
cu sarmaţii şi „les Cattes”, obţinând victoria împotriva
lui Cornelius Fuscus. Este amintită campania
lui Tettius Iulianus, dar, de această victorie, nu au
profitat romanii, căci Domiţian, învins de marcomani,
se angajează într-o pace favorabilă dacilor.
În anul 70 d.Hr. împăratul Titus a distrus Ierusalimul.
Majoritatea evreilor sunt luaţi prozonieri
şi vânduţi. Se crede că Decebal a primit în statele
sale pe cei care scăpaseră de sclavaj şi le-a dat ca reşedinţă
localitatea Thalmus (Tălmaciu), lângă Turnu
Roşu, nu departe de Hermannstadt (Sibiu). 7
Conform păcii anterioare, dacii continuă să
primească tribut până la venirea lui Traian pe tron,
dar, în urma războiului din 101 – 102, au fost obligaţi
să predea armele. „Dar un om ca Decebal nu
putea sta liniştit sub jugul străin”, scrie autorul. Începe
al doilea război şi Traian, ajungând în faţa Sarmizegetusei,
descoperă pe ziduri, spânzurat,
cadavrul lui Longinus, „officier ennenu”. „Dacă
Traian n-ar fi ajuns la conducerea imperiului, Roma
ar fi văzut fluturând pe zidurile Capitoliului drapelele
lui Decebal” 8 , aprecia Kogălniceanu.
Despre obiceiurile dacilor privind alegerea
şefului/regelui dac, autorul afirmă că „fiul nu-i putea
succede tatălui la tron decât dacă era ales de naţiune”
(„on eté nommés roi par le peuple”), afirmând
că Zamolxis, Burebista, Cotyson au fost numiţi regi
de către popor; că Zamolxis le-a fost legislator şi i-
a învăţat doctrina lui Phytagora. Dacii credeau în nemurire,
erau politeişti; ca parte a naţiunii sciţilor,
aveau aceiaşi zei şi aminteşte pe Baba Dochia, situată
pe Ceahlău. Se ştie puţin despre limba dacilor:
„se crede că era un dialect al tracilor, amestecat cu
cuvinte sarmate”. 9
În cartea a II-a (Livre second) tratează evenimentele
„De la Traian până la sosirea bulgarilor”.
Autorul afirmă: „Traian, după ce a cucerit toată
Dacia, a declarat-o provincie romană, s-a întors la
Roma unde Senatul l-a primit cu mari onoruri şi i-a
ridicat Columna”. Nu toată Dacia a fost cucerită de
romani, zone întregi nu au fost ocupate, fiind locuite
de dacii liberi.
Preluând informaţia lui Eutropius, autorul
scria: „cum cea mai mare parte a dacilor a fost nimicită,
(été extirpés), el (Traian) a trimis în ţara lor
un mare număr de coloni romani din întreg imperiul”.
Deşi romanii ar fi dorit nimicirea dacilor care
le creau probleme, nu s-a reuşit, iar aducerea coloniştilor
romani era o practică a timpului. Acestea
erau informaţiile de care dispunea şi era conştient de
24