Swedenborg, Emanuel - Din tainele universului ceresc (spiritual)

Din tainele universului ceresc
Dar El le va răspunde: „Adevărat vă spun: nu vă recunosc pe voi” (Matei 25:11-12).
„A avea untdelemn în lămpi” înseamnă a avea bunătatea care vine din iubire şi din
credinţa adevărată.
22
Capitolul 22
Devoţiunea religioasă
85. Mulţi oameni cred că o viaţă spirituală - care este calea către ceruri - înseamnă
devoţiune religioasă, sfinţenie exterioară şi ruperea ataşamentelor noastre de lumea materială.
Dar devoţiunea religioasa fără bunăvoinţă nu constituie o viaţă spirituală şi nici sfinţenia exterioară
fără cea interioară. De asemenea, viaţa spirituală nu constă în ruperea ataşamentelor
faţă de lucrurile materiale prin detaşarea noastră de lumea materială. Viaţa spirituală este o
devoţiune religioasă adevărată care provine din bunăvoinţă, o sfinţenie exterioară care provine
dintr-una interioară, precum şi ruperea ataşamentelor de lucrurile materiale în timp ce eşti
implicat în lumea materială.
86. „Devoţiunea religioasă” înseamnă a gândi şi a vorbi spiritual, a-ţi găsi timp să te
rogi cu umilinţă, a merge la biserică în mod regulat şi a asculta atent predicile, a vizita locurile
sfinte şi a îndeplini îndatoririle unui bun credincios.
O viaţă trăită în bunăvoinţă înseamnă să doreşti binele altor oameni şi să faci lucruri
bune pentru ei, să te porţi întotdeauna cu dreptate şi imparţialitate, din bunătate şi dragoste de
adevăr, indiferent ce am face şi orice slujbă am avea. Pe scurt, o viaţă trăită în bunăvoinţă
înseamnă să faci lucruri folositoare.
O viaţă trăită în bunăvoinţă este scopul primordial al adorării divine. Devoţiunea religioasă
este o formă secundară de adorare. Când le separăm pe cele două, trăindu-ne viaţa în
devoţiune religioasă fără să fim însă o fiinţă binevoitoare, nu Îl adorăm pe Dumnezeu. Este
adevărat că ne gândim la Dumnezeu, dar gândul vine din noi, nu de la Dumnezeu, pentru că
ne gândim în mod constant la noi şi niciodată la alţi oameni. Dacă ne gândim totuşi la alţi
oameni, ne considerăm superiori lor dacă ei nu sunt asemeni nouă. Ne gândim la rai ca la un
premiu, aşa că avem undeva în mintea noastră ideea că merităm raiul şi astfel suntem centraţi
pe noi înşine. Aşa că minimalizăm şi neglijăm atitudinea de a fi folositori - ceea ce înseamnă
că nu ţinem la alţi oameni. Şi, în acelaşi timp, nu considerăm că am făcut ceva rău.
Aşa că puteţi înţelege că o viaţă trăită în devoţiune religioasă fără a manifesta bunăvoinţă
nu este o viaţă spirituală. Iar pentru a-L adora pe Dumnezeu trebuie să avem o viaţă
spirituală, (vezi Matei 6:7-8).
87. Sfinţenia exterioară este similară cu devoţiunea religioasă. Înseamnă să credem
că adorarea divină este acelaşi lucru cu a fi sfânt doar când suntem în biserică. Oricum, dacă
eu-l nostru profund nu este sfânt, această adorare nu este cu adevărat sfântă. Aşa cum suntem
în interior, aşa suntem şi în exterior, deoarece ceea ce suntem în afară provine din eu-l nostru
lăuntric, aşa cum şi acţiunile noastre provin din spiritul nostru. Deci, sfinţenia exterioară, fără
să fie însoţită de cea interioară, este materialistă, nu spirituală.
Oamenii răi pot arăta la exterior la fel de religioşi ca şi oamenii buni. Când gândim
că este importantă numai adorarea, suntem de regulă goi - adică nu avem nici un concept despre
ce este bun şi adevărat. Deci, bunătatea şi adevărul sunt cele două aspecte sfinte pe care ar
trebui să le cunoaştem, să le credem şi să le iubim, pentru că ele sunt de la Dumnezeu şi
Dumnezeu este în ele.
A fi sfânt în interior înseamnă a iubi bunătatea şi adevărul pentru că sunt bune şi
adevărate, înseamnă a iubi dreptatea şi sinceritatea pentru că sunt drepte şi cinstite. Cu cât
iubim mai mult aceste calităţi, cu atât suntem mai spirituali şi adorarea noastră este mai sfântă,
pentru că vrem să le cunoaştem şi acţionăm în consecinţă. Dar cu cât iubim mai puţin aces-