46508142-Ne-Vorbeste-Parintele-Porfirie

spune în Sfântul Munte celor care nu sunt monahi -ş i,
după obiceiul meu, le-am spus "Binecuvântaţ i!" şi am
trecut. Părându-le a fi un "sălbatic", unul dintre ei a zis:
- Să rm a nul copil, nu pare a fi prea bine.
Eu trecusem deja de ei, dar aveam un auz foarte
bun. Auzind acestea, m-am bucurat pentru o asemenea
smerire. Am zâmbit în sinea mea. "Are dreptate, am
spus, are mare dreptate, dar de unde să fi ştiut de
nebunia mea!?"
Nu i eşeam prea des afară, nici la hramuri nu mă
luau Bătrânii mei. Adică, dacă se p răznuia vreun sfânt,
ei mergeau şi pe mine mă lăsau acasă.
În Sfântul Munte, Bătrânii aprindeau focul la
chilii. Eu nu voiam să stau aproape, nu mă apropiam
deloc de foc. Cei mai bătrâni şedeau l ângă foc, eu
şedeam mai departe. Mi-era frică. Mi-era f ri că să nu mă
vatăme focul; le-am spus Bătrânilor mei ş i ei, să raci i ,
mă l ăsa u. Este şi o problemă de obişnuinţă. Dacă te
obişnuieşti să stai l â n gă foc, nu te mai poţi că li. Dacă
vreodată mă prindea guturaiul, beam un ceai fierbinte,
făceam cinci-şase sute de metanii, transpiram, mă
schimbam. Apoi cădeam la pat şi mă făceam bine.
Eu eram în t r-adevăr un om "sălbatic". Eram ca o
să lbăticiune a pădurii . Vă spun si ncer. Alergam desculţ
prin zăpadă, pe stânci. Să fi văzut cum mi se înroşea u
gleznele, picioarele! Se înroşea u în zăpad ă. Nu
B ătrâ nii mei m-au pus să umblu desculţ, ş i nici ei nu
erau d esculţi. Eu singur am vrut. Dar nici nu-mi ziceau
să nu-mi scot încălţările. În biserică, în să, purtam
ciorapi ş i pantofi, nu opinci. Mi-aduc aminte de ceva
foarte frumos. Era primăvară şi B ăt râ nul m-a trimis la
Kc-rasia. Alergând, mi-am scos opincile, căc i voiam ca
picioarele mele să facă "opincuţe" , "tălpici" de la
1~ padă ş i de la ger.
Văzându-mă aşa, B ătrânii râdeau de mine. Mă
m G~ i smereau, mă mai certau; chiar ş i când făceam bine
11ni ziceau că am făcu t rău . Fireşte, nu mereu, dar
voiau "să m ă afle", ad ică să mă prindă acolo unde nu
1ntelegeam.
Bătrânii mei erau s finţi. Se îngrijeau de c reşte rea
mea în multe ch ipuri, ch iar aspre. Niciodată nu-mi
'>puneau "Bravo!", sau "Ai făcut bine". Niciodată nu
m ă lăudau. Întotdeauna mă sfătu i a u cum să-L iubesc
p<' Dumnezeu şi cum să m ă smeresc. Cum să- L chem
pe Dumnezeu să-m i întărească sufletul, şi să-L iubesc
mult. Asta am î nvăţat. De "Bravo!" n-am ştiut ş i nici nu
1 am căutat vreodată . Nici acasă la părinţi nu mă
mvăţase ră cu "Bravo, ce bine ai făcut!". Mama mă
< erta. Tata lipsea, era în America, a muncit ani de zile
l ... l Canalul Panama. Asta m-a ajutat mult. Cel ce învaţă
"merenia atrage harul lui Dumnezeu. D acă nu mă
rertau Bătrânii , mă necăjeam ş i ziceam în sine:
"Mânca-ne-ar raiul, n-am găsi t Bătrân i buni". Voiam să
mă încerce, să mă certe, să se poarte aspru. Acum
Inteleg ce aspri erau. Atunci nu-mi d ădeam seama, căc i
ii iubeam. Niciodată n-am vrut să m ă despart de ei.
Din marea mea râvnă, câteodată
alunecam pe alături
Din marea mea râvnă, în să, câteodată alunecam
pe a lături. Râvna mă împi ngea către exagerăr i. Făceam