Laerte Cârdei -În colind cu şoimii-

Din ceaslovul toamnei
Aurul foilor reflectează lumini prin grădini.
Pomii gânditori privesc spre plumburiul infinit.
Florile altiţele şi-au risipit.
Apele nu mai izvodesc muşcate şi crini.
Câmpul despodobit de-avut îşi pregăteşte somnul.
Ciorile, alandala, se mai alungă după un fir de bob.
Pe plaiul acesta binecuvântat nu mai există rob;
Vecernia înalţă imnuri de slavă spre Domnul.
Codrul îşi descuie sipetele cu balade
Şi le dăruie vântului să le împartă oricui.
Munţii, domnitori, în veşmânt albăstrui,
Privesc încruntaţi spre apus, încinşi cu baltage şi spade...
Apa amintirilor cum mai inundă
Inima aceasta ce râde şi plânge cu Firea!
Ar vrea să prindă în cupa ei nemărginirea
Ca pe o rodie parfumată şi rotundă.
Gândul, voievod, se apropie de toate cu milă
Şi le mângâie cu-aripi de scânteieri şi nard.
Doamne, salbele cireşilor cum ard!
Din ceaslovul Toamnei se desprinde-o filă...
(Revista Bucovinei,
nr. 9/1942, p. 370)
12