Vânzãri - Viata Libera Galati

În pas cu visele...
În gând cu ziua
de mâine
Sunt în pas cu visele, sunt şi tră‑
iesc prin ele. Sunt în acelaşi pas cu
gândul de dimineaţă, cu zâmbetul
întregii zile, sunt în pas cu sufletul
toamnei mele reci şi îndrăgostite de
vântul acesta ruginit. Trec încet cu
umbra peste frunzele pătrunse de
timp şi paşii mei rămân goi în urma
lor. Mă opresc şi privesc în tăcere
cum foşnetul lor frământă în mine
gânduri vechi. Calc încet pe pămân‑
tul rece iar cerul calcă încet peste
umbra mea, dincolo de lumina zi‑
lei cuvintele se contopesc în litere.
Zâmbesc. Sunt în pas cu ziua de ieri,
în pas cu ziua de azi, în gând cu ziua
de mâine. Închid ochii, îmi aşez su‑
fletul în propria‑mi umbră şi‑mi las
speranţele să adoarmă în secundele
ceasului. Adorm pentru o secun‑
dă, mă trezesc în alta şi mă găsesc
aceeaşi, acelaşi “eu” încurajat de
amintirile de ieri, de zâmbetul unui
înger de mâine. Stau aparent în pus‑
tiul acesta din căuşul palmelor mele,
două palme în care au adormit la‑
crimi, s‑au încălzit şoapte, au trecut
anotimpuri, răsărituri şi apusuri, în
aceste două palme în care universul
e atât de mic în privirea mea, atât de
gol în privirea lor… bat uşor în pasul
tău, în umbra ta, nu răspunzi, încă
te temi că aş putea fi vântul rece şi
că nu aş îndrăzni să‑ţi încălzesc su‑
fletul. Mă mulţumesc să‑mi adorm
privirea în colţul acela pustiu în care
gândurile încă mai sunt în pas cu vi‑
sele…
Adina Coşeru
Timp ucis
Nu am dovezi care să susţină
această teorie sculptată în marmura
neagră a cuvintelor fără sens. Nu
am speranţa că într‑o zi voi desco‑
peri cadavrul acelui sentiment ce a
mai avut o tentativă de sinucidere
înainte când s‑a spânzurat de clanţa
uşii ruginite a sufletului meu. Nu am
timp să mai caut radiografia crimei
petrecute în cea de‑a douăzeci şi
cincea oră a zilei de toamnă din anul
de graţie al uitării, ce nu a fost în‑
semnat cu cifre, ci doar cu aşchii de
eternitate. Nu am puterea necesară
să mai răscolesc prin coşul plin de
amintiri mucegăite după acea infimă
pană din aripa de înger a celui ce nu
mai poate fi. Nu am cum să cred în
propoziţii fără predicate ce încearcă
se devină autoportretul meu. Şi
totuşi o fac.Cântare în patru timpi
şi trei măsuri de uitare. Timp ucis
într‑o secundă. Absenţă de mine în
două tonalităţi de absurdă prezenţă.
Trecut în strop de buze al cântecu‑
lui mut. Viitorul va fi apus în trecut.
Abuz de culoare în firul de geană al
unui gând ursuz. Copil nenăscut în
necuvinte şi nefiinţă. Nu sunt.Lirica
în proză tace într‑un final. Cuvintele
tac. Eu tac. Pentru că pur şi simplu nu
am scopul pentru care să caut cau‑
za, nu am arma crimei, nu am nimic.
Rezultatul necropsiei nu prea mă
încântă «Iubirea a murit înecată…».
Iar va trebui să scriu rapoarte peste
rapoarte, articole peste articole fără
să‑mi pot demonstra teoria, fără să
pot arăta că acel sentiment a fost
ucis cu premeditare. Înec? Hilar…
ştiam că nu trebuie să plâng. Cred
că mă voi lăsa de criminalistica asta
sentimentală…
Elena Hogaş
Cutia cu vise10 3
Parcă ieri ne uitam la rezulta‑
tele admiterii la facultate. Liste
întregi cu nume, emoţii, telefoane
de acasă şi speranţa într‑o viitoare
carieră de succes la finalul facultă‑
ţii.
Anii de studenţie trec atât de
repede şi rămâi doar cu amin‑
tirea nopţilor nedormite din
timpul sesiunii, cănile enorme
de cafea, bucuria promovării re‑
stanţelor şi petrecerile studen‑
ţeşti. La final, păreri de rău, robe,
File de vis (26)
Ora 6 şi 27 de minute
Cu câte un deget îţi cuprind
o şuviţă, ca apoi s‑o las pentru
următoarea şi apoi să repet paşii
până când te vei trezi. Ceasul stă
şi ne priveşte şi aproape că for‑
mează, cu limbile lui, un tot. Cred
că ne sugerează ceva sau cel pu‑
ţin mie aşa îmi pare... la ora asta.
El desenează urme de timp peste
noi, eu desenez urme de umbre
pe patul nostru. O să mai desenez
şi pe pânze, dar asta mai târziu.
Acum mă joc cu somnul tău şi te
Sst! Nu vorbi. Doar fii puţin
atent. Vreau să‑ţi arăt ceva…
Mergem pe străduţe înguste,
necunoscute. Nu e nevoie să ştii
unde ne vom opri, pe unde am
venit sau pe unde ne vom în‑
toarce. Poţi să vezi silueta aceea
festivitatea de absolvire şi emoţia
începerii unei noi etape: viaţa cu
responsabilităţi şi planuri de viitor.
E timpul în care te gândeşti la un
serviciu, la o casă, la o familie...
Numai că, la început de drum,
ne dăm seama că nu am fost pre‑
gătiţi pentru o realitate despre
care nu ni s‑a spus nimic în timpul
facultăţii. Şi de aici dezamăgiri‑
le se ţin lanţ. Visele noastre de a
“face ceea ce ne place”, de a lucra
în domeniu, se confruntă cu ce‑
admir.
Ora 6 şi 30 de minute
Te admir şi te ador. O rază de
ceaţă îţi luminează chipul şi mă
opresc din a‑ţi urmări firele de
păr. Stau şi‑ţi studiez contururile
şi mă gândesc la noi. Eşti frumoa‑
să, mai frumoasă ca ieri... deşi mi
se pare că acest ieri a fost acum
un veac. Tu eşti mai frumoasă azi
şi nu cred că e efectul ceţii... Te‑aş
lua în braţe dar ştiu sigur c‑ai să
te trezeşti şi ai să mă iscodeşti
încruntată. Pentru a nu ştiu câta
Silueta firavă
firavă, de acolo? Străduieşte‑te
puţin, e acolo… Spune‑mi, nu e
frumoasă? Nu mă privi aşa mirat.
Stă acolo, se concentrează doar
asupra cerului. E atât de naturală,
de neclintită, de integrată în lu‑
mea în care respiră.
Uită‑te doar la ea. Frunzele din
jur se ofilesc până au culoarea pă‑
rului ei. Se usucă încet, se înroşesc,
se încălzesc la razele soarelui deja
rece. E ciudat să vezi cum lumea
se colorează în roşu, galben, por‑
tocaliu şi nuanţele lor calde acum,
când vântul te înţeapă. Poate e
dorul de vară…
Am avut curajul să mă apropii.
Stă îmbrăcată într‑o rochie subţire
şi mă mir că nu‑i e frig. Nu pare s‑o
deranjeze nimic. Nici vântul care îi
împrăştie şuviţele de păr drepte,
Pregătit pentru ce e mai rău
rinţele exigente ale firmelor an‑
gajatoare care constau în: expe‑
rienţă minim un an în domeniu,
rezistenţă la stres şi salarii extrem
de mici pentru absolvenţi. Încetul
cu încetul planurile noastre se
destramă, ne dăm seama că încă
suntem dependenţi de părinţi, de
casă şi că reuşita în carieră constă
în nervi de oţel, acceptarea orică‑
rui job pentru început şi speranţa
de a face faţă într‑un mediu dife‑
rit de băncile facultăţii. Un mediu
în care oamenii te dezamăgesc,
în care pentru un minim salariu
lunar trebuie să pleci capul şi să
răspunzi mereu cu “da, aveţi drep‑
tate”. Un mediu în care lupta pen‑
tru supravieţuire şi goana după
afirmare trec peste sentimentele
umane, peste corectitudine şi
Cocktail de ceaţă şi dimineaţă
oară. Dar tocmai de asta sunt ne‑
bun după tine.
Ora 6 şi 34 de minute
Cocktailul de ceaţă cu dimi‑
neaţă şi sunet de ceas m‑a trimis
pe frecvenţe de aţipit şi vis uşor.
N‑am să mă împotrivesc de fel... o
să beau din el cu sete şi‑am să mă
las purtat de imaginaţia lui; sau a
mea. Care‑o fi mai interesantă?
“Până la fund!”.
“Şi somn uşor!”.
Răzvan Velev
Zâmbet de toamnă
nici picăturile reci de ploaie care‑i
udă pielea albă, nici norii groşi de
deasupra.
Te‑am plictisit cumva? Îmi pare
rău. Dar şi tu eşti încăpăţânat.
Nu vrei să vezi, nu vrei să mă as‑
culţi. Ai venit cu mine până aici.
Deschide‑ţi ochii şi mintea şi fii
atent. Uite. Se mişcă. S‑a întors
spre noi. Îi vezi ochii? Sunt căprui,
calzi. Zâmbeşte, iar nori negri,
apăsători, acoperă cerul înghe‑
ţat. Frunzele cad şi i se aştern la
picioare, iar ea continuă să zâm‑
bească în rochia‑i trecută. Se ri‑
dică din locul în care‑şi petrecuse
nemişcarea graţioasă, face câţiva
paşi şi ascultă foşnetul sec al go‑
liciunii. Zâmbeşte, cu o bunătate
inexplicabilă.
Şi totuşi e tristă… Ştie că am
- 4 noiembrie 2007
Realitatea despre care
nu ni s‑a spus nimic
peste notele mari din timpul fa‑
cultăţii.
Nu vreau să generalizez, cu‑
nosc şi cazuri fericite de tineri
absolvenţi pentru care totul a
decurs firesc, dar sunt prea pu‑
ţine. Pentru a reuşi, trebuie să fii
pregătit pentru ce este mai rău, să
ai o răbdare infinită, perseveren‑
ţă, speranţă şi, de ce nu?, o mare
doză de indiferenţă în faţa scan‑
dalurilor care se vor ţine lanţ, din
toate direcţiile. Poate spuneţi că
sună a clişeu dar nu e oare viaţa
noastră plină de clişee? Aşa că,
tineri absolvenţi, succes în jungla
angajărilor şi vom mai vedea în‑
cotro ne va duce viaţa!
Raluca Anuţei
văzut‑o. Agaţă o frunză roşcată
şi o sfarmă într‑un praf fin. Orice
atinge se acoperă cu brumă. E
tristă pentru că provoacă tristeţe.
Trebuie să se asigure că tot ceea
ce a trăit în timpul verii îşi începe
degradarea, îşi începe sfârşitul. Şi
doare, deşi îşi neagă sentimente‑
le. Zâmbeşte şi are ochii trişti. Are
o aură caldă în jurul ei şi trebuie
să răcească orice altceva. E darul
ei pe care şi‑l poartă mândră şi nu
vrea să‑l împartă. Şi e frumoasă,
extrem de frumoasă. Nu eşti de
acord? Mai stai puţin cu mine să
o mai privim o clipă, înainte să
plece. Uită‑te doar la ochii ei trişti.
O doare. Şi plânge. A început şi
ploaia…
Anca Adriana Arbune
HIVA "V.L