apariþiileeveniment

REVISTÃ LUNARÃ DE CULTURÃ
A SOCIETÃÞII SCRIITORILOR TÂRGOVIªTENI
Anul IX, Nr. 11-12 (104-105) – nov.- dec. 2008
Criticã ºi creaþie
Proasta difuzare, proasta publicitate fãcutã literaturii, dar mai
ales lipsa de interes a cititorilor (mai exact, a foºtilor cititori, deveniþi,
între timp, telespectatori, internauþi, comentatori pe bloguri sau pe
forumuri etc.) fac din manifestãri cum ar fi târgurile de carte
evenimente chiar mai importante decât sunt. Mulþi oameni, fie ei
din capitalã sau din provincie, sunt brusc cuprinºi de remuºcãri,
aducându-ºi aminte de literaturã (ºi de carte, în general) ca de o iubitã
din tinereþe. ªi îºi fac o zi liberã (sau îºi sacrificã week-endul), încercând
sã reînvie trecutul ºi chiar reuºind pentru câteva clipe sã redevinã cei
care au fost cândva. Dar fãrã a recãdea cu adevãrat în braþele fostei
iubite, astfel încât cei mai mulþi, derutaþi de varietatea ofertelor, se
întorc, dupã rãtãcirea printre standuri, la ocupaþiunile lor pragmatice
sau numai rutiniere cu o imagine confuzã sau, în cel mai bun caz, cu
o melancolie care se stinge în câteva zile. ªi mai rar cu o carte, care
e, de multe ori, vreun surogat didactic pentru fiul sau fiica din gimnaziu
sau din liceu, care are un examen de dat.
Târgul „Gaudeamus” din toamna aceasta a fost din nou un
asemenea eveniment. M-am amestecat în mulþimea (nu chiar
numeroasã) ºi am retrãit fascinaþia, deruta, dificultatea opþiunii,
sentimentul de zãdãrnicie izvorât din gândul cã ar (mai) fi atâtea
lucruri vrednice de citit ºi cã n-ai sã le poþi citi niciodatã, cã s-a scris
ºi se scrie atât de mult încât n-are niciun sens sã mai scrii tu însuþi...
Totuºi eu (ca ºi alþii, probabil) am reuºit sã depãºesc toate aceste
trãiri ale primului contact ºi sã gândesc la rece. Am observat, bunãoarã,
cã oferta principalã a Târgului de anul acesta (ca ºi a celui din anii
precedenþi) a fost cartea strãinã, cãtre care se îndreptau, de fapt, ºi cei
mai mulþi cumpãrãtori. Nu ºtiu dacã laureatul Nobel, prezent ºi cu
texte mai pretenþioase, dar ºi cu unul mai pe gustul popular, precum
biografia mai mult sau mai puþin romanþatã a pictoriþei Frida Kahlo, s-a
vândut foarte bine. ªtiu însã cã la noi, o serie de inºi, mai mult sau mai
puþin competenþi, dar convinºi cã sunt ºi îndreptãþiþi sã-ºi dea cu pãrerea,
l-au decretat numaidecât un scriitor expirat, a cãrui alegere e încã un
act de discreditare a celebrei instituþii a Nobelului. Ceea ce înseamnã cã
aceiaºi inºi vor purcede rapid, dupã modelul politicienilor scoºi pe linia
moartã, care fac, zilnic, guverne în Ciºmigiu, la întocmirea de liste cu
scriitorii români care meritã, ei, sã ia acest premiu.
Trecând peste toate, trebuie subliniat faptul cã marele eveniment
de anul acesta a fost lansarea la Târg a „Istoriei critice a literaturii
române” de N. Manolescu, tipãritã la editura piteºteanã „Paralela
45”. A fost un mare succes de public, dar ºi unul comercial. E drept,
unii dintre cumpãrãtori vor fi dezamãgiþi când vor deschide
voluminosul tom ºi vor observa cum se desprind filele prost legate
(lucru care s-a întâmplat ºi cu „Dicþionarul biografic al literaturii
române” de Aurel Sasu, tipãrit la aceeaºi editurã). Dar nu aceasta ar
fi problema, ci faptul cã, spre deosebire de ceea ce se întâmplã în
marile literaturi occidentale, de mai mulþi ani, la noi, apariþiileeveniment
nu sunt lucrãrile de beletristicã, ci lucrãrile (controversate
sau nu) de istorie ºi criticã literarã: a lui Marian Popa, în 2001, a lui
Alex ªtefãnescu, în 2005, a lui N. Manolescu, acum, sau chiar a lui E.
Negrici („Iluziile literaturii române”), decretatã de „România literarã”
cartea anului, în competiþie cu mai multe opuri propriu-zis literare.
E o situaþie care ar trebui sã punã pe gânduri. ªi primii care ar
trebui sã se neliniºteascã ar fi sã fie tocmai criticii ºi istoricii literari.
Care sunt în primejdie de a rãmâne fãrã obiectul muncii, ajungând a
se comenta, la rigoare, doar unii pe alþii.
Tudor Cristea

CALEIDOSCOP CULTURAL
CALEIDOSCOP CULTURAL
Societatea Scriitorilor Târgoviºteni,
La Târgul Internaþional „Gaudeamus”
A XV-a ediþie a prestigiosului Târg internaþional „Gaudeamus
– carte de învãþãturã”, ediþie gãzduitã, ca ºi cele precedente, de
marele Pavilion expoziþional „Romexpo” din Capitalã, a înregistrat
ºi în acest an o impresionantã afluenþã de public doritor de
cunoaºtere prin intermediul culturii scrise. Este meritoriu faptul
cã ºi la aceastã ediþie a Târgului, literatori dâmboviþeni, membri ai
Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni, ºi-au lansat cele mai recente
apariþii editoriale girate de binecunoscuta Editurã Bibliotheca, care
a avut pe toatã durata evenimentului (19-23 noiembrie a.c.) propria
locaþie sub cupola Pavilionului expoziþional. Sã consemnãm,
pe zile, care a fost oferta scriitorilor dâmboviþeni – o ofertã, de
altminteri bogatã, variatã ºi reprezentativã – cel care a oficiat
momentele lansãrilor fiind directorul Editurii Bibliotheca ºi
preºedinte al Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni, prozatorul Mihai
Stan. Miercuri, 19 noiembrie, au fost lansate cãrþile: Bibliologie
româneascã. Idei. Portrete. Controverse (Gheorghe Buluþã, Victor
Petrescu); Istoria cãrþii. De la semnele mnemotehnice la
cartea electronicã (Erich Agnes); Târgoviºte – vechi centru
tipografic românesc (Dan Simonescu, Victor Petrescu, Gheorghe
Buluþã); Cercetãri literare. Scriitori dâmboviþeni (2); Ion Stãvãruº
ºi contemporanii sãi. Mãrturii (Nicolae Scurtu); Istoria presei
militare (Dan Gîju), o premierã în domeniul istoriografiei presei.
• Joi, 20 noiembrie: Molière a fost deranjat... (Daniela-Olguþa
Iordache); De la clasici la contemporani (Tudor Cristea); N.
Porsenna – O viaþã, un destin, o operã (Florentin Popescu),
Alambicotheca (Dumitru Ungureanu); Ion-Heliade Rãdulescu.
Panhymniul Fiinþei – (o carte de reconsiderare a marelui polihistor
târgoviºtean datoratã academicianului Mihai Cimpoi). • Vineri, 21
noiembrie, a fost ziua de vârf a lansãrilor cu participarea unui
public numeros. În primul rând, patru cãrþi de prozã au reþinut
atenþia: ªi pace va fi în inima mea (Dan Gîju); Târgul ºi
Prepeleacul (Marin Petre Constantin); Tatina (Victor Davidoiu).
De asemenea, a fost lansatã lucrarea Heliadeana. Ipostaze de
geocivilizaþie româneascã, semnatã de George Coandã,
recomandatã de istoricii literari Victor Atanasiu, Florentin Popescu
ºi Liviu Grãsoiu. Apoi au fost lansate câteva cãrþi de poezie, care se
impun prin excelenþa textelor lirice. Autorii lor sunt nume deja
afirmate ºi care, la acest început de secol ºi de mileniu, au readus
Târgoviºtea acolo unde îi este locul: în prim-planul vieþii lirice
româneºti. Astfel, George Toma Veseliu, o reapariþie în forþã, dupã
o vreme de tãcere autoimpusã, ºi-a lansat excelentul volum de versuri
Sonetele lui Petru Cercel sau Feþele lui Ianus, de o rigoare
prozodicã exemplarã, situându-l pe autor printre cei mai inspiraþi
sonetiºti români. Grigore Grigore cu volumul Vis de septembrie ºi-a
revalidat postura de important poet al Târgoviºtei contemporane.
Interesantã ºi poezia Vioricãi Pop din Amprente de papagali, un
volum ai unei poete recent ivite în peisajul literar târgoviºtean. De o
bunã primire s-a bucurat volumul cu titlul ambivalent Liberus/
Centurionul al lui Emil Stãnescu, un poeta vates a cãrui poezie este
una de impact existenþial. O atenþie aparte a cunoscut antologia
poeticã Târgoviºte – India, bilingvã, în traducerea inspiratã a
reputatului om de culturã George Anca, apãrutã sub egida Societãþii
Scriitorilor Târgoviºteni ºi a editurii târgoviºtene Bibliotheca. Sunt
antologaþi 15 poeþi târgoviºteni, membri ai Societãþii Scriitorilor
Târgoviºteni, cât ºi trei întemeietori ai poeziei române moderne,
Ion-Heliade Rãdulescu, Vasile Cârlova ºi Grigore Alexandrescu.
Iniþiatorii acestei premiere dâmboviþene sunt scriitorii Mihai Stan ºi
George Anca. Henri Zalis a lansat excelenta monografie Contur
Eugen Barbu – prozatorul între hotarele adevãrului, o lucrare
„contra curentului”, am putea zice, dar o necesarã reconsiderare a
autorului Princepelui. • Am reþinut câteva prezenþe de marcã:
venerabilul scriitor Mircea Horia Simionescu, preºedinte de onoare
al Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni, academicianul Minai Cimpoi,
preºedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, care, aºa cum am
amintit, ºi-a lansat ºi o monografie, importanþii oameni de litere
Radu Cârneci, Paul Carpen, Adrian Mihalache, Florentin Popescu,
Liviu Grãsoiu, Victor Atanasiu ºi George Anca, preºedintele
Asociaþiei Culturale Româno-Indiene. • Aºadar, la cea de-a XV-a
ediþie a Târguri Internaþional „Gaudeamus”, Târgoviºtea culturalã
a fost o prezenþã densã prin membrii Societãþii Scriitorilor
Târgoviºteni, o societate care este, de câtva timp încoace,
principalul ºi dinamicul vector al unui remarcabil fenomen. „Grupul
Cultural de la Târgoviºte: Pro Millenium”. (G.C.)
ZILELE BIBLIOTECII
Joi, 27, ºi vineri, 28 noiembrie 2008, a avut loc, în sala de
lecturã a Bibliotecii Orãºeneºti „Aurel Iordache” din Gãeºti,
manifestarea devenitã tradiþionalã „Zilele Bibliotecii”, în cadrul
cãreia scriitorii legaþi de oraº îºi prezintã lucrãrile apãrute în anul
în curs. În prima zi, dupã o consfãtuire metodicã pe tema „Noile
funcþii ale bibliotecii publice”, coordonatã de Vlãduþ Andreescu,
metodist la Biblioteca Judeþeanã „Ion Heliade Rãdulescu”, la care
au luat parte bibliotecari din zonã, au fost prezentate volumele
„De la clasici la contemporani”, de Tudor Cristea, ºi „Molière a
fost deranjat”, de Daniela Olguþa Iordache. Au mai fost prezentate
(în absenþa autorilor „Jurnalul de la Marcona”, de Ion Mãrculescu
ºi antologia de versuri „Târgoviºte-India”, realizatã de George
Anca ºi Mihai Stan. Au vorbit scriitorii târgoviºteni Alexandrina
Dinu, Emil Stãnescu, Corin Bianu, Florea Turiac, precum ºi dna
Carmen Vãdan, director al Bibliotecii Judeþene. Pe 28.XI., oaspeþi
au fost scriitorii piteºteni Marin Ioniþã, Denisa Popescu, Cristina
Onofre, Mariana Dobrin, Catrinel Popescu, Nic. Petrescu,
Constantin Mândruþã, care au vorbit despre cãrþile lor, au citit
versuri ºi epigrame, au exprimat gânduri despre autorii gãeºteni.
Dl. Alex. Toader, primarul oraºului, a adresat un salut celor
prezenþi ºi a spus câteva cuvinte despre activitatea culturalã din
oraº. Un grup de recitatoare a prezentat câteva poezii de Nicolae
Neagu, iar Dumitru Ungureanu a citit din proza sa. Manifestãrile
au fost urmãrite cu interes de un numeros public, format din elevi
ºi intelectuali ai oraºului. (Observator)
2 3

CALEIDOSCOP CULTURAL
CALEIDOSCOP CULTURAL
Un remarcabil eveniment cultural
cu IULIAN FILIP
La 1 Decembrie a.c. – fericitã coincidenþã –, Iulian Filip, unul
din marii oameni de culturã români de la Chiºinãu, a oferit
târgoviºtenilor un eveniment cultural de suflet românesc: un vernisaj
ºi o lansare de carte. Un vernisaj în care Iulian Filip se înfãþiºeazã ca
un artist plastic (pictor) de înaltã relevanþã, ºi o lansare de carte –
volumul duplex de versuri Cartea cea mai a mea (Pãjuriþã Pajura /
Fii), apãrut la binecunoscuta editurã târgoviºteanã, Bibliotheca. • Au
þinut sã vorbeascã, cu preþuire, despre multivalentul om de culturã
Iulian Filip, Ovidiu Cîrstina, directorul Complexului Naþional Muzeal
„Curtea Domneascã” – gazda, la Muzeul de Istorie a acestui eveniment
remarcabil –, Ioan-Vasile Ivanoff, secretar al judeþului Dâmboviþa,
Ion Stan, preot consilier la Arhiepiscopia Târgoviºtei, Mihai Stan,
preºedintele Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni, Gheorghe Simion,
artist plastic, scriitorii Emil Stãnescu, Grigore Grigore ºi Florea Turiac.
Surpriza a venit tot la Iulian Filip, care i-a încântat pe cei prezenþi,
în numãr mare, cu un recital romantic la pian. (Observator)
LA MULÞI ANI, 2009!
Redacþia „Litere” – Revistã lunarã de culturã a Societãþii
Scriitorilor Târgoviºteni – ureazã cititorilor ºi colaboratorilor,
cu ocazia Sfintei Sãrbãtori a Crãciunului ºi a
Anului Nou, împlinirea gândurilor, sãnãtate ºi bucurii.
Membrilor Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni: Barbu
Cioculescu, Iulian Filip, Mihai Cimpoi, Nicolae Neagu, George Anca,
Henri Zalis, Florentin Popescu, Corneliu Popescu, Marin Ioniþã,
Emil Vasilescu, Sultana Craia, Gheorghe Buluþã, George Corbu, Daniel
Drãgan, Mircea Anghelescu, Liviu Grãsoiu, Nicolae Dabija, Vasile
Romanciuc, Ianoº Þurcanu, Corin Bianu, Mihaela Ciocodeicã, Christian
Crãciun, Gheorghe Petre Bârlea, Ion Bratu, Victor Davidoiu,
Alexandrina Dinu, Iuliana Paloda Popescu, Sebastian Drãgan, Daniela
Olguþa Iordache, Dumitru Ungureanu, Ion Mãrculescu, Theodor Iulius
Nicolin, Nicolae Scurtu, Marin Rãdulescu, Ion Gavrilã, Dan Gîju,
Nicolae Rãdulescu, Lucian Grigorescu, Mihail Iurcu, Victor Mihalache,
Erich Kotzbacher, Alexandru Nicolescu, Ion Dumitru, Victor
Negulescu, Lucian Penescu, George Piteº, ªtefania Viorica Rujan,
Bucur Serghie, George Sânpetrean, Constantin Voicu, Virgil Voinescu-
Orãºanu, Ion Iancu Vale, Alexandru Manafu, Andrei Gheorghe,
Alexandra Tomºa, Andreea Mihaela Gluh, Alin Zaharia (membri
fondatori), Ioan N. Radu, Ion Sorin Ivaºcu, Nicoleta Cojoianu, Nicolae
Petrescu, Ion Enescu-Pietroºiþa, Doina Mihaela Dimitriu, Cãlin
George, Mircea Bãdoiu, Nicolae Iºtoc, Alexandru Vâlcu, Anatol Covali,
Nicolae Ionel, Ivan Vasile Ivanoff, Neacºu Constantin Predescu,
Vasile Oneaþã, Dan Viºinescu, George Toma Veseliu, Adrian
Georgescu, Cristian Buzãþel, Niculae Nãbârjoiu, Manina Cerasela
Leaºu, Horaþiu Radu Maniþi, Viorica Pop, Marin Petre Constantin,
Dumitru Radu Luca, Ana Baity, Ion Viºan, George Ioan Canache,
Flavia Stoica, Valeria Arsene, Titi Damian, Victor Sterom, Emanoil
Toma, Vasile Barbu, Pavel Gãtãianþu, Ionel Stoiþ, Petru Onciu, Ioþa
Bulic, Dãnuþ Drãghici, Tiberiu Popovici, Dimitrie Acea, Nicolae
Gheyu, Victor Atanasiu, comitetul director al SST (Mircea Horia
Simionescu – preºedinte de onoare, Mihai Stan – preºedinte,
Tudor Cristea, George Coandã, Victor Petrescu, Emil Stãnescu –
vicepreºedinþi, Mihai Gabriel Popescu, Grigore Grigore – secretari,
Dan Þop – consilier juridic, Florea Turiac – trezorier) le ureazã
pace, prospeþime sufleteascã, liniºte creatoare, concordie ºi
cãrþi de succes.
CALENDAR DÂMBOVIÞEAN
1.XI.1936 – S-a nãscut Nicolae Petrescu
3.XI.1929 – S-a nãscut Ion Enescu-Pietroºiþa
3.XI.1942 – S-a nãscut Mircea Bãdoiu
3.XI.1962 – S-a nãscut Valentin Eugen Ciocºan
5.XI.1857 – S-a nãscut Maica Smara (m. 1944)
5.XI.1951 – A murit I.C. Vissarion (n. 1879)
5.XI.1997 – A murit Matei Alexandrescu (n. 1906)
7.XI.1922 – S-a nãscut Veronica Crãciunoiu
10.XI.1975 – A murit Aurel Iordache (n. 1919)
10.XI.1980 – A murit Alexandru Popescu-Runcu (n. 1905)
11.XI.1952 – S-a nãscut Florin Rotaru
12.XI.1944 – S-a nãscut Ion Mãrculescu
12.XI.1999 – A murit Alexandru Ciorãnescu (n. 1911)
14.XI.1953 – S-a nãscut Nicolae ªtefan Drãghici (m. 2000)
14.XI.1984 – A murit ªtefania Stâncã (n. 1919)
15.XI.1911 – S-a nãscut Alexandru Ciorãnescu (m. 1999)
17.XI.1977 – S-a nãscut Alin Zaharia
18.XI.1939 – S-a nãscut Gloria Gabriela Radu
19.XI.1945 – S-a nãscut Ion Ruºeþ (m. 1989)
19.XI.1999 – A murit Alexandru Ciorãnescu (n. 1911)
19.XI.2002 – A murit Cezar Florescu (n. 1940)
21.XI.1818 – S-a nãscut Ioan D. Petrescu (m. 1903)
22.XI.1924 – S-a nãscut Ioan Alexandru Durac (m. 1998)
23.XI.1925 – S-a nãscut Cornelia Vissarion-Mãnuceanu
24.XI.1951 – S-a nãscut Vasile Preda (m. 2003)
24.XI.1942 – S-a nãscut Lucian Grigorescu
24.XI.1946 – S-a nãscut Dumitru Stancu
24.XI.1956 – S-a nãscut Marin Neagu
24.XI.1957 – S-a nãscut Doru Mareº
25.XI.1885 – A murit Grigore Alexandrescu (n. 1814)
25.XI.1954 – S-a nãscut Emil Stãnescu
26.XI.1936 – S-a nãscut Ion Bratu
26.XI.1956 – S-a nãscut Dãnuþ Cristian Þop
26.XI.1970 – A murit Vladimir Streinu (n. 1902)
27.XI.1964 – S-a nãscut Dan Gîju
27.XI.2000 – A murit Nicolae ªtefan Drãghici (n. 1953)
28.XI.1952 – S-a nãscut Ecaterina Botoncea
29.XI.1917 – S-a nãscut Nicolae Hârsescu (m. 1993)
29.XI.1944 – S-a nãscut Alexandru Nicolescu
1.XII.1874 – S-a nãscut Ion Ciorãnescu (m.1948)
2.XII.1972 – A murit Nicolae Untãrescu (n.1903)
5.XII.1952 – S-a nãscut Ioana Pãuºescu
6.XII.1875 – S-a nãscut Radu Cosmin (m.1959)
6.XII.1931 – S-a nãscut Alexandru Stark (m. 1992)
7.XII.1967 – S-a nãscut Mircea Dinu
10.XII.1924 – S-a nãscut Virgil Necula
10.XII.1945 – S-a nãscut Tudor Cristea
12.XII.1929 – S-a nãscut Marin Bucur (m.1994)
13.XII.1887 – S-a nãscut Mihail Cruceanu (m.1988)
13.XII.1953 – S-a nãscut Christian Crãciun
14.XII.1946 – A murit Ioan Al. Brãtescu-Voineºti (n.1868)
17.XII.1940 – S-a nãscut Draga Zoica Cega
18.XII.1950 – S-a nãscut Steliana Soare
19.XII.1927 – S-a nãscut Grigore Diculescu (m.1989)
20.XII.1935 – S-a nãscut Daniel Drãgan
21.XII.1935 – S-a nãscut Constantin Manolescu (m.1990)
22.XII.1935 – S-a nãscut Eugen Fructer
23.XII.1923 – S-a nãscut Sandu David (m.2003)
23.XII.1985 – A murit George Colfescu (n.1920)
24.XII.1941 – S-a nãscut Eugen Marinescu
24.XII.1987 – S-a nãscut Ana Baity
25.XII.1923 – S-a nãscut Spiridon Stãnel (m. 2002)
26.XII.2006 – A murit Mihail Vlad (n.1947)
29.XII.1907 – S-a nãscut Petre Iosif (m.1978)
4 5

6
ACCENTE
Alexandru George
CONVORBIRI DE LA DISTANÞÃ
Una din puþinele bucurii pe care mi le îngãduie viaþa noastrã
literarã e aceea de a convorbi cu dl. Tudor Cristea, aflat la micã
distanþã geograficã de ultima mea reºedinþã pe aceastã planetã,
dar nu aºa de uºor accesibil, dupã cum s-ar crede. Deºi m-am
nãscut ºi am trãit o bunã parte din ceea ce s-a numit „Secolul
vitezei”, în cestãlalt, în care ne aflãm ambii, mi-e mai uºor sã
ajung cu vreo maºinã (sau poate cu o trãsurã?) la Gãeºti sau la
Târgoviºte decât la Gara de Nord, aºa cã mã folosesc de Poºtã, o
instituþie funcþionalã, activã la noi în þarã încã de pe vremea lui
Ion Ghica ºi Vasile Alecsandri.
În afarã de aceasta, datoritã vârstei mele, am dobândit avantajul
(!?) de a constata cã lumea mea dispare treptat dar sigur, rudele,
prietenii, apropiaþii mi-au luat-o înainte ºi s-au dus pe cealaltã, cu
care eu, deocamdatã, nu am ajuns sã comunic.
Cititorii revistei Litere poate-ºi mai aduc aminte cã acum
câþiva ani, într-o foarte amabilã prezentare a mea, d. Tudor Cristea
a riscat unele aprecieri la adresa felului în care eu aº fi inapt unei
discuþii despre femei, sport, filme ºi alte asemenea zãdãrnicii,
cufundat, cum mã vedea d-sa pe atunci, cu capul în nori sau
mãcar în praful bibliotecilor mai puþin obturant. ªi i-am replicat
în mai multe etape la cele invocate despre care eu am scris totuºi
câte ceva, încã de la debut, în dispute uneori cu unul ºi cu altul,
în frunte cu rãposatul Al. Paleologu ºi pânã la vivacele Radu
Cosaºu, perfectul meu coetaneu, toþi binecunoscuþi competenþi.
Lãsând la o parte primul subiect, care (pentru mine) nu mai e de
actualitate, sã mãrturisesc fãrã ruºine cã fotbalul ºi filmele
continuã sã mã intereseze îndulcindu-mi, dacã nu eliminându-mi
fatalele amãrãciuni.
ªi încã din copilãrie m-a interesat mai ales fotbalul, dar cu
posibilitãþi mai mari din care am vãzut mulþime, pânã la intoxicare.
Aºa cã în vara acestui an, foarte indulgentã din punct de vedere
climateric, dar încinsã de comentariile ºi aºteptãrile iscate de
popularul sport, mi-am oprit pana care zgâria rândurile de faþã ºi
am lãsat rãspunsul meu sã întârzie: nu cumva greºisem atunci
când proclamasem excluderea neamului românesc de la practicarea
lui? Afirmarea bravilor noºtri bãieþi m-a impresionat ºi pe mine,
deºi nu în gradul în care tot felul de amatori de pronosticuri ne
vedeau propulsaþi în fruntea Europei.
Cele petrecute la sfârºitul lui noiembrie au spulberat toate
speranþele, ba mai mult, au însemnat momentul Adevãrului, care
închide ºi perspectiva unei soluþii fie ea ºi mai îndepãrtatã. Adio
fotbal! Exclamasem eu într-un articol mult mai vechi, pe care poate
cititorul revistei Litere îl va fi reþinut pentru cã afla astfel cum
numeam noi, copiii, în anii ’30, jocul pe care toate ziarele îl
ortografiau foot-ball, o variantã care pare a se reveni. Mi-era familiar,
cãci l-am practicat cu tot avântul ºi candoarea pânã în
pragul adolescenþei. ªi tot de copil l-am vizionat pe stadioane
(Obor, Venus, mai rar ANEF, rezervat marilor întâlniri
internaþionale) putând observa unele lucruri de transmis urmaºilor.
ªi ceea ce am ºi comunicat cititorilor în amintirile mele (risipite,
dar foarte abundente) este ineficienþa jucãtorilor noºtri din punct
de vedere fizic, ceea ce îi excludea de-a dreptul de la unele discipline
sportive, rãmânându-le echitaþia, tirul, ºahul, unele probe de
alergãri la atletism etc., etc. Nu ºi de la tenis care era pe vremea
aceea un fel de dans artistic, presupunând agilitate, îndemânare,
rapiditate ºi mult mai puþinã forþã fizicã brutã (boxerii români care
s-au afirmat pe plan internaþional nu au depãºit categoria mijlocie).
Nu suntem o rasã (biologic) proastã, cum spunea Caragiale, ci una
mijlocie-micã (pirpirie, cu un cuvânt mai adecvat), improprie
efortului fizic de tip european, deci nici mãcar pentru agriculturã,
dupã opinia lui Eminescu; aºa cã ar trebui sã ne rezumãm la pãstorit,
de ce nu la apiculturã, la grãdinãrit ºi pomiculturã, la pisciculturã
ºi la creºterea viþei-de-vie ºi a viermilor de mãtase, care nu cer mare
efort fizic ºi sunt foarte rentabile; în plus, unele dintre ele le avem
nu doar de la strãmoºii noºtri latini, ci chiar de la Burebista sau
încã mai de demult?
Fotbalul a devenit un joc „în forþã” ceea ce se simþea încã de la
sfârºitul anilor ’30; dupã rãzboi, ºcoala italianã a odiosului catenacio
impus de succesul, condus de argentinianul He, lui Internazionale,
a urâþit mult jocul bazat pe împiedicarea adversarului de a juca ºi
pe tot felul de „închideri” ºi blocãri. Faulturile nu se mai numãrã;
în copilãria mea, numai cei din apãrare recurgeau la duritãþi,
îndeosebi cei doi beci, pe linia ultimã de apãrare în faþa portarului
(de la engl. back), înaintaºii nu faultau decât accidental; eu n-am
vãzut niciodatã vreun jucãtor scos de pe teren pe targã, ceea ce
acum e spectacol curent. Cel care comitea o asemenea infracþiune
se ruºina cumva, nu o socotea un titlu de mândrie, chiar dacã îºi
salva echipa într-o situaþie dificilã.
Brutalitatea a invadat acum toate sporturile ºi, revenind la
tenis (de hochei nu mai vorbesc), sã ne gândim la rolul serviciilortorpilã
care soluþioneazã meciurile prin tie-breakuri, cel mai
rezistent ºi constant biruind. Chiar ºi la femei, sau cum se spunea
în trecut la partidele între „doamne”, primeazã forþa, de unde
promovarea lesbienelor, cãrora, poate, ar trebui sã li se rezerve un
regim al lor. Mã gândesc la Martina Navratilova, care dacã mi-ar
aplica mie o scatoalcã, dar poate ºi d-lui Tudor Cristea, ne-ar
zbura la amândoi fulgii; ºi poate aceeaºi performanþã ar atinge-o ºi
mai tinerica Mauresmo.
Cititorii mai în vârstã îºi amintesc de cazul americanului
Roscoe Tanner care servea ucigãtor de puternic ºi punea în
dificultate pe marii campioni; el n-a ajuns decât în finalele marilor
turnee, pentru cã în seturile ultime mai „slãbea” ºi era depãºi de
ceilalþi, dar la limitã. Acuma un jucãtor de peste 2 m, care serveºte,
ajutat ºi de braþele lungi de la aproape 3 m înãlþime, are un avantaj
imens chiar faþã de un adversar de 1.80.
ªi totuºi, chiar ºi tenisul rãmâne un joc! fapt ce apare mai
limpede în cazul fotbalului, unde factorii aleatorici sunt mult
mai activi ºi mai feluriþi. Or, dacã nu admiþi cã Franþa, campioana
lumii en tître poate fi bãtutã de Senegal, iar Brazilia are nevoie de
incorectitudinea arbitrului pentru a întrece Turcia, nu are sens sã
te mai duci la spectacolele fotbalistice unde deliciile surprizei
sunt indispensabile.
Spre deosebire de ce era mai înainte, acuma echipele joacã cu
spatele la adversar, pasând cu maximã abilitate înapoi – artã pe
care o posedã ºi reprezentanþii noºtri – mai puþin aceea de a
„deschide” pe înaintaºi, totul e sã-þi împiedici adversarul sã paseze
înainte sã te „baþi” pentru minge, sã profiþi de erorile lui. Publicul
aplaudã aceastã performanþã chiar atunci când un jucãtor aleargã
ca turbatul pentru a nu lãsa sã iasã mingea în aut, deºi astfel îºi
serveºte adversarul demonstrându-ºi „angajamentul”. Or, pasa la
adversar era socotitã înainte una dintre cele mai mari erori comise
într-o partidã de fotbal! A ajuns sã se mãsoare în kilometri ºi
capacitatea de alergãturã (cu cât folos?) a atleþilor care se prãbuºesc
în finalul meciurilor ºi trebuie înlocuiþi (marile echipe din Europa
ºi America de Sud au cel puþin douã garnituri ºi astfel, deficitul
unuia sau altuia nu prea conteazã...). Dar noi nu-i avem ºi de aceea
capotãm în final dupã ce am condus, uneori din primele minute.
Prima ligã englezã cuprinde un numãr enorm de echipe, datoritã
valului uriaº pe care îl deþin acolo pariurile, adicã tocmai previzibilul
imprevizibil. Cele care urmeazã sã retrogradeze înving uneori pe
lideri, deoarece ele, fiind alcãtuite din jucãtori mai bãtrâni sau
foarte tineri, dar nu fãrã o realã capacitate profesionalã, pot prinde
o zi bunã, în timp ce adversarii lor, una proastã ºi rezultatele
inexplicabile apar spre mirarea tuturor, mai ales a celor ce ºi-au
pierdut banii. Faptul cã de multe ori Cupa Angliei sau a Ligii e
câºtigatã de codaºi nu se explicã altfel, dovedind ºi prin asta cã e
vorba de un joc.
(continuare la pagina 21)
7

8
LITERATURÃ DUS-ÎNTORS
Mircea Horia Simionescu
Lexicale ce dãinuiesc
o jumãtate din viaþã
Dicþionar alcãtuit pentru stricta mea folosinþã, conþinând 300-400
de titluri. Pânã a avea magnetofon ºi mai apoi reportofon (acesta
din urmã, dupã 1992), conservarea lor, parþiala punere în circulaþie
în cercul familiei au stat sub zodia capriciului ºi întâmplãrii. Pe
unele le-am notat la trezirea din somn, le-am reþinut ca originale,
pe altele le-am recunoscut ca fiind implantate în mine de alþii ºi de
multã vreme (le-am editat ca atare), pe cele mai multe le-am uitat,
nu m-ar mira sã revinã în alte vise sau sã treacã dincolo clandestin,
sã mã întâmpine sunând din coadã pe tãpºanul raiului.
La C.C., în timp ce gravul meu ºef, înfundat în biroul lui,
descifra ºi traducea în româneºte mulþimea de teze ºi lozinci dictate
mai înainte de neasemuitul conducãtor ºi se chinuia amarnic
sã le confere oarecare cursivitate, înþeles, patos ºi – pe alocuri –
lirism revoluþionar (mulþumesc lui Dumnezeu cã nu i-a trecut
niciodatã prin minte sã mã cheme sã-l ajut), în camera alãturatã, eu
fumam de dimineaþã pânã noaptea târziu, aplecat asupra hârtiei
milimetrice, desenând planul unei case la þarã ºi însemnând pe
manºeta proiectului cuvinte ºi expresii ce au intrat mai târziu în
prezentul dicþionar. Mã îndemnau la aceastã trudã sentimentul
curat cã astfel împãrtãºesc colegial imensa rãspundere ºi chinul
scribului (leat cu mine) de care mã despãrþeau douã uºi capitonate,
ºi imperativul de-a contribui, dupã capacitatea ºi puterea mea de
muncã, la edificarea societãþii socialiste multilateral dezvoltate.
Din când în când, mã mai ridicam de la birou ca sã-mi
dezmorþesc picioarele, sã-mi îndrept coloana, sã-i consult prin
telefon pe prietenii mei, mai toþi buni filologi, asupra unor
etimologii curioase, dimensiuni stas ale profilurilor pentru beton
armat, tipuri ºi mãrci de þiglã pentru acoperiºuri, evaluãri ale
ariei probabile de difuziune a unor cuvinte ca: ºuºulinã,
pãpuºoaicã, guvid, iconoplast, chiþcopasãre, matracucã,
conjuncturã, buzguroi, ºarpantã ºi dacã e corect sã se spunã, la
îmbucarea conductelor, cã ele se pupã, la umflarea cofrajului cã
panoul s-a hãisit.
Uneori, mã inoportuna cu telefonul îmblânzitoarea de lei ºi
urºi carpatini (dresurã mixtã premierã în lume) Niculina Buzduga,
plângându-se partidului cã leii ei sunt rãi, „niºte mãgari”, bãtrânul
ºi simpaticul domn Axinte, care depunea zilnic câte o copie scrisã
propria manu dupã discursurile în Parlament ale lui Tache Ionescu,
Marghiloman ºi alþii („Nu vã opriþi, tovarãºi, numai la forma
elegantã a discursurilor, luaþi seama ºi la fondul ideilor!), care,
dupã o absenþã de o sãptãmânã, îngrijorãtoare, m-a sunat la telefon:
„Mi-a fost imposibil sã ies din casã, drumul pânã la bibliotecã
m-ar fi dat gata. Vã rog sã-i transmiteþi tovarãºului secretar cauza
dezertãrii mele: am fost constipat.”
Agreabil, prietenos la ore târzii, apãrea ministrul Culturii,
distinsul arhitect Pompiliu Macovei, purtând sub braþ dosare
enorme; ºeful nu-l putea primi imediat (în laboratorul lui tocmai
se introduceau ultimele observaþii în discursul sau raportul la a
ºaisprezecea plenarã sau al patrulea congres, unul al
matematicienilor); refuza sã se aºeze în fotoliul pe care i-l ofeream,
se grãbea sã mã întrebe cum stau cu planul, cum înþeleg sã
construiesc scara, la ce înãlþime de la sol m-am decis sã torn primul
planºeu ºi sã-ºi manifeste nemulþumirea faþã de felul în care
distribuisem camerele, anexele, uºile ºi luminatorul livingului. Cu
o mânã finã, frumoasã, ºi cu un creion bine ascuþit, opera, pe plan,
corecturi atent gândite, casa se ridica vãzând cu ochii, dar ne
încurcau în proiectare douã necunoscute: pe ce teren ºi-n ce zonã
a þãrii urmeazã sã construiesc ºi de unde bani pentru. Silueta clãdirii
arãta încântãtoare, nici cea a cântãreþei Luki Marinescu, altfel.
Tânãra, atunci vedetã, încercase sã fugã din þarã peste Dunãre,
cerea cu insistenþã sã fie primitã la secretar ca sã o reintegreze în
teatrul „Vasilescu”, fusese iertatã de închisoare, postul însã blocat
pentru totdeauna. N-am putut face nimic pentru ea, ºeful n-a avut
un minut de rãgaz sã o asculte, tocmai intrase în preparativele
scriptice ale congresului patruzeci ºi cinci.
Dicþionarul cuprinde, printre altele, titluri ca: Preco („o
personalitate preco”), Ghirlandul („ghirlandul Bavaria, Saxonia
Inferioarã” etc.), Elastic climateric, Bimbaºa Sava („bloc modern
în stil Bimbaºa Sava”), Zurbageam („derbedeu spãrgãtor de geamuri,
vitrofob”), Semidop („specialist care acoperã în întregime problema
sa”), Priponat (devotat: „Un oarecare priponat de sediu”), Furnaci
(persoanã prezentabilã; spec. bocanci: „Individul se prezentã la
slujbã în octoloni maro, hainã Haynã, cravacã metalicã, furnaci
alpini ºi, pe deasupra, plenipotenþial de gabardicã lejerã”),
Gaiacolitã („Cârâie ca o gaiacolitã domesticã ºi suferã deopotrivã
de ea”), Eftimic („Un procedeu, act, gest eftimic”) – toate obþinute
în laboratorul vecin Laboratorului, dupã cum se poate deduce, în
stare de moþãiala ºi plictis, nu din adâncul somnului, precum douã
recente Menumorut (un ingredient alimentar, vezi în altã parte
înþelesul lui) ºi Ritoºetor (îl visasem pe Sebi, l-am rugat sã „ia la
plecare ºi ceasul ritoºetor”) – acestea, imprimate în octombrie pe
reportofon, cam pe la trei dimineaþa.
Din alte surse, culese tot din vise, urmãtoarele (termenul e
însoþit de inventatorul sau colportorul sãu): Lãticica. Tata ne
amuza în prima copilãrie cu construcþia poeticã:
Lãticica, plãticica, pipopolnicica
Face puii lãticei, plãticei, pipopolnicei,
Tot ca Puia, latica, platica, pipopolnica.
– consideratã la primele audiþii simplã glumã, mai târziu una
din cheile cu care se desfac cuferele poeziei. Multã vreme am
rãmas convins cã producþia aparþine lui Creangã, culeasã de tata
într-o pauzã a luptelor de la Mãrãºeºti, necunoscutã specialiºtilor.
Cuvintele pituºcã, cocodabil ºi incocodabil, miºchifiþã,
majordomn proveneau din vorbirea curentã, se refereau mai ales
la orãtãniile curþii (strada Pârvan Popescu 34), în timp ce Manole
(pentru chiloþi ºi izmene) fusese invenþia mamei. La intrarea fiicei
mele Nana în spectacolele lingvistice, au mai apãrut construcþii
precum pixipanã (condei pentru scriitori alcãtuit dintr-un pix ºi o
panã de guguºtiuc), cãrþãraie (bibliotecã supusã admiraþiei dintâi:
„o, ce mai cãrþãraie de cãrþi!”), foicel ºi tigrulici (antebraþele bufante
ale copilului, la ora dorlotelilor ºi chicotelilor).
Din colecþia lui Tityre: felani, tifelani, catifelaþii, care
desemneazã cele trei dimensiuni ale ºoarecilor – pe mãsurã ce
exemplarele se micºoreazã, devin mai simpatice ºi de acceptat,
singurã mãrirea e inacceptabilã, chiar oribilã, catifelanii reprezentând
normalitatea ºi graþiosul.
De provenienþã incertã, expresia: „Sã te pupe popa ªapcã” e
o imprecaþie ale cãrei sonoritãþi (încercaþi sã pronunþaþi cu voce
tare) se înmoaie pânã la a deveni mângâiere.
Orice insectã strecuratã între gât ºi guler se numeºte gherghenar.
Construcþii mai savante, reþin douã: ienisei („a cãlãtori pe
ienisei”), adicã pluralul neatestat al lui ieniseu, animal de
dimensiunile unui bursuc, moale-moale, confortabil ca un hamac
din momentul când e alãturat altora, cel puþin doi.
Cãlãtoria pe ienisei se face întins pe spate în blãniþa
cãlduroasã, obligatoriu pe spate, cu ochii admirând cerul înstelat,
cu braþele petrecute sub cap, poziþie a strãmoºilor cocoþaþi pe
claia de fân trasã de perechea de boi; a doua – tancã, feminin de
la tanc, extracþie din distihul encomiastic franþuzesc în care apãreau
sonoritãþi noi: autant que (o tancã), inclus într-una din listele
inventarului de faþã.
Datorez acest câºtig lexical pãrinþilor mei, pentru care limba
românã însemna foarte mult, celorlalþi citaþi mai sus, ºi nu în
cele din urmã partidului, sub streºinile cãruia am putut
sistematiza materialul.
9

10
BREVIAR
Barbu Cioculescu
EUGEN BARBU REVINE*
Prevenit sã nu scrie despre Eugen Barbu, ca ins nefrecventabil
ºi autor controversat, dl. Henri Zalis a fost atras tocmai de ideea
de a înota contra curentului. „Cred – afirma dânsul, în monografia
intitulatã Contur Eugen Barbu, prozatorul între hotarele
adevãrului (Editura Bibliotheca, Târgoviºte, 2008) – cã este vremea
sã las deoparte psihoza unor comentatori incapabili sã înþeleagã ce
datorãm marelui scriitor.” ªi ca sã o
facã, alege, cu expresia sa, un unghi
de cuprindere mergând dincolo de
cuvânt. Lectorul va urmãri
demonstraþia ce urmeazã înzestrat
cu acest paºaport.
Punctul de vedere auctorial este
limpede: „Din ce orizont îl privim
socot cã are dreptul la redemarare
în actualitate, anume din cãinþã
sentimentalã, iar nu în ultimul rând
din urgenþa integrãrii sale în peisajul
nostru viu”. În privinþa cãinþei
sentimentale, autorul vorbeºte,
desigur, dintr-un foiºor lãuntric,
atitudine care nu ne implicã, pe când readucerea în realitate, solid
argumentatã, a unei opere literare, cu variatele-i urcuºuri ºi
coborâºuri, nu poate decât fi binevenitã. Nici relaþia dintre autor ºi
operã nu ridicã dispute.
Odatã creatã ºi livratã publicului, opera în chestiune se
desparte ferm de pãrintele purtãtor, cu care nu va mai avea, în
viitor, cea mai micã legãturã, necum responsabilitate. Chiar
când îl reprezintã în chip strigãtor. Autorul, în schimb, rãmâne
legat de operã, existând în publicul cititor aceastã tendinþã de
a-l salva din naufragiul existenþial petrecut ºi omologat prin
valenþele operei, odatã ce aceasta reflectã – oribil cuvânt –
conturul sãu moral, pledoaria în faþa eternitãþii. Pânã acolo unde
se considerã opera ca C.V.-ul autorului. O anume îngãduinþã va
caracteriza, mai adesea, viaþa unui scriitor dotat, atunci când ea
nu a respectat canonul social stabilit. Monografistul va gãsi
expresia eufemisticã prin care va acoperi stuprul, incestul, crima,
frauda marelui artist, condiþia fiind sublima elevaþie a operei.
Un dicton antic referitor la ce drepturi are Zeus prieºte
autenticului artist.
Mai pe pãmânt, pusã în serviciul realismului socialist,
opera de artã pãleºte. Primul punct pe care-l marcheazã dl. Zalis
în cercetarea operei lui Eugen Barbu aceasta chiar vizeazã: „Însã
ºi dacã sunt de semnalat eºecuri cvasitotale, ca în «ªoseaua
Nordului» ori doar parþiale, precum am depistat în «Facerea
lumii», un fapt, dintre cele mai importante, trebuie semnalat:
scriitorul nu plãteºte tribut realismului socialist.” Unei afirmaþii
tranºante îi succede minutul de reflecþie: „Practic suntem în faþa
unei fracturi în adâncime: Eugen Barbu, din pãcate pentru el,
pentru balanþa scrisului sãu atât de cutreierat de efluvii durabile,
nu ºi-a temperat propriile incoerenþe opþionale.” Fericit termen
depunând într-o bolgie minorã apartenenþa scriitorului la cea mai
stângistã aripã a scriitorilor comuniºti, concentraþi în redacþia
„Sãptãmânii culturale”, de însuºi Eugen Barbu dirijatã.
* Henri Zalis, Contur Eugen Barbu – prozatorul între hotarele
adevãrului, Editura Bibliotheca, 2008.
Incontestabilã opþiune pe care dl. Zalis nu o ascunde: „Cum
producþia sa a inclus reportaje, piese de teatru, cãrþi de reportaj,
cronici sportive, eseuri, scenarii de film, note, interviuri,
diversitatea încorporatã în atâtea ape curgãtoare va fi fost
insaþiabilã, orgolios acaparatoare.” Recte: „Fatal, unele fire s-au
destrãmat, altele, mai rãu, l-au aruncat pe scenarist în delir.” O
ºansã va fi fost, însã, aceea cã beletristul Eugen Barbu nu a intrat
în contradicþii grave cu proiectul lãuntric, luat în întreg. Cã a
urmat, altfel spus, sfatul dat de Polonius fiului sãu, de a-ºi fi,
mai presus de toate, fidel sieºi. Într-o vãluritoare frazare: „Cu
atât mai mult gãsesc imperativ sã-mi îndeplinesc cerinþele faþã de
cel care a patronat revista «Sãptãmâna culturalã», s-a folosit de
ea, a exaltat în coloanele ei forþa primarã a urii, denunþului
calomnios, a falsificãrii memoriei în scopuri distrugãtoare la adresa
adversarilor.” Clar: „De acest Eugen Barbu mã delimitez cu toatã
energia. Din lama mai 1980 am rupt orice formã de dialog între
noi.” O rupturã, bunãoarã, care nu s-a produs niciodatã între
mine ºi Eugen Barbu – fiindcã n-avea ce.
Dacã am deduce cã în restul monografiei va fi vorba numai
de celãlalt Eugen Barbu, îndrãgit de muze, am greºi mult. Firea
dualã sãlãºluia într-un om puternic caracterizat, urmãrindu-ºi în
forþã þelurile, în galeria altor prozatori de aprigã arghirofilie,
precum Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, cu care face un nedorit
trio. Nu sentimentalismul l-a condus în viaþã, încât, atât cât ºi
cum l-am cunoscut, a nu fi fost ºi iubit nu l-a stingherit, necum
sã-l arunce în vreo neagrã melancolie. Deºi, structural, era un
melancolic coleric. A existat, iatã, o excepþie, exegetul sãu, care-i
întinde, în veºnicie, o rozã, un semnal de iubire. E drept cã prin
vizorul operei literare.
Acceptându-i premizele, îl urmãm pe dl. Henri Zalis în efortul
de reconstituire a etapelor de creaþie barbice (termenul de barbilian
s-a statornicit la Ion Barbu!), cu debutul în acea penibilã perioadã
„nãpãditã de producþii mediocre, ba nu, submediocre”, ai cãror
autori îi enumera: A.G. Vaida, V. Em. Galan, Radu Theodoru,
Vasile Bãran, într-o primã listã, iar într-o a doua Dumitru Mircea,
Sergiu Fãrcãºan, Dragoº Vicol, C. Ignãtescu, Dinu Sãraru. Nu fãrã
sã numeascã producþiile unor G. Cãlinescu, Petru Dumitriu, Marin
Preda, din aceeaºi etapã. Criticul investigheazã cu luciditate calitãþile
autorului preferat: „Dar va trebui sã repetãm cã optica sa,
inteligenþa, creativitatea fãrã astâmpãr i s-au potrivit mai degrabã
în desenul nuvelisticii, unde forþa epicã, amplificatã de miºcarea
subiectului/subiectelor – dispune de calitãþi abia atinse în Princepele
ºi în Sãptãmâna nebunilor. Intervin în viaþa scriitorului ºi perioade
de slabã creativitate: „Între 1957 ºi 1983 dominã scena cu o
productivitate inegalã, imprevizibilã, nu de puþine ori la limita
posibilitãþilor rezonabile”.
Considerat global, scriitorul se vãdeºte multivalent, de un
incontestabil talent, de prim ordin, în optica d-lui Henri Zalis.
Nu-l vom contrazice pe un mult mai bun cunoscãtor al operei
lui Eugen Barbu decât noi ºi într-o literaturã care nu dã pe
dinafarã de mari scriitori. ªi nici nu ne vom lega de accidentele
sale în carierã – ele aparþin deja istoriei. Ceea ce ne-a pus pe
gânduri a fost portretul omului, pe care ºi noi l-am studiat
oarecum îndeaproape, nu puþinã vreme. Omul ni s-a pãrut
mofluz, mefient, morocãnos, suspicios, cu comisura buzelor
mereu coborâtã a nemulþumire ºi refuz. Cu o privire tãioasã.
Posac, ciufut, ursuz, omul nu se dãruia: dispunea de subalterni,
nu ºi de prieteni. Aliaþi de ocazie, o droaie de adversari
neîmpãcaþi duc cu gândul la un câmp de luptã.
Pe omul complex, demn de admiraþie ºi dragoste l-a cunoscut
dl. Zalis, într-o altã planetã – a tinereþilor sale. Concep cã este
posibil sã ne înºelãm amândoi ºi anume, pe ici, pe colo, în punctele
esenþiale, admit cã a existat un Eugen Barbu fermecãtor ºi suav, în
conclavuri de strictã observanþã, din care profanii erau excluºi, dar
de crezut cred în existenþa dublului. Dl. Zalis a întâlnit o altã
persoanã decât noi ºi a scris o carte de judicioasã fervoare – iatã
cum, între hotarele adevãrului contrariile îºi trimit semnale, generând
complimentare culori.
11

CRONICÃ LITERARÃ
Tudor Cristea
Între eseul speculativ
ºi istoria literarã (1 – remake)*
APARIÞIA integralã a „Istoriei critice a literaturii române”
de N. Manolescu, lansatã cu fast, în prezenþa unui public numeros,
alcãtuit, în parte, din personaje ale ultimei secvenþe a lucrãrii, în
cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”, este consideratã, pe bunã
dreptate, un eveniment. În general, însã, asemenea lucrãri, oricum
ar fi ele, nu lasã indiferentã lumea literarã, mai ales dacã prelungesc
discuþia pânã în contemporaneitate,
ori o limiteazã la aceasta, aºa cum
s-a întâmplat cu „Istoriile” tipãrite
anterior de Marian Popa (în 2001)
sau de Alex ªtefãnescu (în 2005).
Cât priveºte lucrarea dlui N.
Manolescu, o primã parte a acesteia,
mai restrânsã, a apãrut pentru întâia
oarã în 1990 (ºi a fost reeditatã în
1997 ºi în 2002), oferind o imagine
aproximativã (dar azi confirmatã) a
ceea ce ar fi fost sã devinã întregul.
Este ºi motivul pentru care, dupã
ce am petrecut, vorba lui Mircea Cãrtãrescu din cadrul lansãrii,
câteva nopþi cu voluminoasa carte, ajungând la concluzia cã
aceasta nu contrazice mai nimic din textul pe care i l-am dedicat
în 1990 (reþinându-l apoi în volumul meu „Partea ºi întregul”,
din 1999), îmi încep comentariul (care va continua în alte douã
numere ale revistei) prin reproducerea unei variante uºor remixate
a celui de atunci.
ISTORIA LITERARÃ acum (în 1990 ºi în 2008) apãrutã
confirmã strategia pe termen lung a lui Nicolae Manolescu,
devenitã limpede odatã cu „Arca lui Noe”, eseul despre romanul
românesc, unde tipologia narativã preluatã, în linii mari, de la
americanul Wayne C. Booth (din „Retorica romanului”) este
depãºitã prin fineþea ºi caracterul destul de aplicat al analizelor.
Criticul s-a menþinut, dintru începuturi, într-o permanentã
legãturã cu fenomenul curent al literaturii, consumându-se în
miile de cronici pe care nici nu le-a strâns – pânã în 2001, când au
apãrut într-o ediþie selectivã, sub titlul „Literatura românã
postbelicã (Lista lui Manolescu)”, la editura braºoveanã Aula –
în volum (dar pe care „beneficiarii”, chiar ºi atunci când erau, de
fapt, contestaþi, le-au colecþionat cu grijã ºi chiar cu sfinþenie),
însã nu ºi-a neglijat nici contribuþia „solidã” ºi „serioasã”, inclusiv
cea teoreticã. „Metamorfozele poeziei” (1968), „Contradicþia
lui Maiorescu” (1970), „Introducere în opera lui Alexandru
Odobescu” (1976), „Sadoveanu – Utopia cãrþii” (1976) ºi „Arca
lui Noe” (I-III, 1980-1983) se adaugã, astfel, cronicilor literare
sau textelor agreabil-speculative reunite în cele ºapte volume de
„Teme”, pe care eu însumi le-am caracterizat cândva drept exerciþii
agile ale unui miniaturist care ambiþioneazã sã picteze ºi fresce.
Menþionând ºi activitatea de mentor al unui cenaclu în anii ’80,
dupã modelul lui Maiorescu ori Lovinescu, este limpede cã întâiul
volum al „Istoriei critice...” (iar acum întregul acesteia) ar
reprezenta, în intenþia autorului sãu, cheia de boltã a unui demers
de anvergurã.
* Nicolae Manolescu, Istoria criticã a literaturii române. 5 secole
de literaturã, Editura Paralela 45, Piteºti, 2008, 1528 pag.
Cum era de aºteptat, prima parte a acestei lucrãri în care
autorul ia în discuþie literatura naþionalã de la începuturile ei
(identificate cu limba românã – criteriu de validare esenþial) ºi
pânã la romanul postpaºoptist (poezia paºoptistã rãmânând
pentru rest), debuteazã cu o introducere-program, în care N.
Manolescu îºi defineºte scopurile ºi explicã felul în care înþelege
obiectul preocupãrilor sale. E greu de spus dacã introducerea,
documentatã ºi elegantã, se constituie într-o veritabilã contribuþie
teoreticã, este sigur însã cã ea este o încercare (acum, în 2008,
uºor retuºatã, vom vedea în numãrul urmãtor în ce sens) de a
justifica propriul demers ºi, eventual, de a preîntâmpina unele
aºteptate obiecþii. Trecând peste evocarea cunoscutei aporii a
lui Wellek („Cele mai multe dintre marile istorii ale literaturii
sunt fie istorii ale civilizaþiei, fie colecþii de eseuri critice. Primele
nu sunt istorii ale artei, celelalte nu sunt istorii ale artei”),
principalul reper, întru identificare ºi detaºare, rãmâne G.
Cãlinescu, care, în prefaþa „Istoriei...” sale din 1941, clasifica
istoricii literari în trei categorii (istorici – lingviºti/ profesori/
critici – publiciºti – cronicari literari), care are meritul de a fi
stabilit „tabla de valori cu care operãm” ºi a cãrui contribuþie
teoreticã n-a fost amelioratã, între timp, aproape deloc. Este
amintitã metoda narativã (de care N. Manolescu se desparte), ca
ºi „lectura inversã” (pe care, reformulând-o, aproape cã o
absolutizeazã, vom vedea cu ce rezultate), se observã cã dupã
G. Cãlinescu „istoria literarã este forma cea mai largã de criticã”,
dar ºi cã el „a creat o tensiune între istoric ºi estetic tocmai
crezând cã le împacã”, ceea ce a contribuit, cu sprijinul neaºteptat
al noii critici, de facturã structuralistã ºi semioticã, antiistoricã
prin natura ei, la amânarea scrierii unor alte istorii literare la noi.
Nu se pierde momentul de a se mai da un bobârnac
protocronismului, orientare diacronicã, dar „curent de esenþã
romanticã, nostalgic ºi retardatar”.
Dincolo de apelul la contribuþia diverºilor teoreticieni
strãini (Wellek, Gadamer, F. Braudel, Genette), e de reþinut
întãrirea ºi reformularea prin Jauss, care ia în considerare relaþia
cu implicaþii estetice ºi istorice dintre operã ºi cititori (deci ºi
dintre operã ºi critic), a principiului „lecturii inverse”
cãlinesciene în regimul unei „interglosãri infinite”, bazate pe
„diacronia intertextualã”. Nicolae Manolescu face loc, totodatã,
ºi altor pãreri critice în istoria sa, ceea ce dã paginii sale un
neaºteptat, surprinzãtor (dar nu totdeauna convingãtor) aspect
de cronicã literarã care ia în discuþie diversele tratate ale
altora. Tratate care, conspectate, înlocuiesc, nu o datã, opinia
proprie. Altminteri, N. Manolescu a scris despre toate istoriile
literare ºi studiile mai importante apãrute în ultimele decenii.
În ceea ce priveºte istoria sa literarã, ea e conceputã, programatic
– deºi o atare declaraþie poate fi numai un simplu alibi – ca o
expresie a propriei subiectivitãþi creatoare: nu „o operã
perfectã...ºi stereotipã, ci una vie ºi contradictorie”, iar, pe de
altã parte, nu „un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o
încercare menitã sã placã celor instruiþi”.
Peste fineþea deducþiilor ºi coerenþa argumentaþiei, e de remarcat
apariþia, încã din prefaþã, a unui stil curios, întrucâtva foiletonistic,
presãrat cu expresii precum „sã mã explic”, „pãrerea mea este cã”
sau cu afectãri preþioase de tipul „chiar în vremea studenþiei mele
etc.”. Acest stil, care vine în contradicþie cu (totuºi!) necesara
etichetã a unei lucrãri pretenþioase, cum trebuie sã rãmânã orice
istorie literarã, chiar ºi una pentru delectarea celor instruiþi, se
menþine, din pãcate, pe tot parcursul cãrþii, subminându-i (dar nu
doar el singur) apartenenþa la domeniul revendicat.
CÂT PRIVEªTE materia supusã, spre a folosi termenii
autorului, interpretãrii ºi valorizãrii, era de aºteptat la un critic
prea puþin ortodox cum este N. Manolescu, autor de „lecturi
infidele”, cãruia nu-i place sã meargã pe cãi bãtãtorite (decât dacã
sunt bãtãtorite de tãlpi prestigioase), ca unele lucruri privind, de
pildã, ordonarea pe capitole sau unghiul de lecturã sã intrige, dacã
nu chiar sã scandalizeze. Aºa, o problemã discutabilã rãmâne
12 13

excluderea, dupã modelul cãlinescian (dar argumentatã în prefaþã),
a textelor vechi concepute în alte limbi (în principal, în slavonã),
cum ar fi, bunãoarã, „Învãþãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu
Teodosie”. Sã admitem cã nu e, în legãturã cu opera respectivã,
chiar „o chestiune homericã” (privind paternitatea, fireºte), aºa
cum se exprima un comentator prea patetic. Dar cultura românã
veche, destul de sãracã, nu-ºi poate permite luxul de a ignora
asemenea texte. De altminteri, istoricii literari strãini, care se
pronunþã despre literatura lor medievalã în limba latinã, procedeazã
cu totul altfel. Prestigiul enorm al lui G. Cãlinescu nu e suficient
pentru a întreþine azi o asemenea atitudine. Tot aºa, discutabilã
rãmâne etichetarea drasticã a scrierilor noastre umaniste din secolele
al XVI-lea – al XVIII-lea drept „literaturã medievalã”, fãrã
necesarele nuanþãri ºi fãrã a admite existenþa unor (fie ºi slabe)
punþi cãtre contemporaneitatea europeanã, pe care alþi istorici
literari le semnaleazã.
Dacã ne referim la autorii luaþi în parte, aceºtia sunt discutaþi
în stilul eseistic binecunoscut al criticului, imaginea unora fiind
agrementatã prin caracterizãri ºocant-memorabile, precum
aceasta, referitoare la Neculce (ºi impusã, între timp); „un
Procopius care plãteºte contemporanilor toate poliþele,
încondeindu-i pentru posteritate”. Deºi, ca sã fim corecþi,
caracterizarea cu pricina este croitã dintr-un clin al mantalei
cãlinesciene, adicã din fundamentalele fraze ale „divinului critic”
despre cronicarul moldovean. Existã însã în cartea lui N.
Manolescu (mã refer, pentru moment, doar la prima ei parte)
numeroase aspecte care nu pot sã nu punã pe gânduri, mai ales
cã unele oferã dovada cã autorul, în numele unei „lecturi inverse”
niþel reformulate, îºi extinde politica sa literarã (ºi uneori
chiar politica!) la scara întregii noastre literaturi. Este cazul
capitolului destul de amplu (mai ales în comparaþie cu spaþiul
acordat altor autori însemnaþi) dedicat lui Budai-Deleanu (autor,
sã ne înþelegem, absolut remarcabil), unde, ignorându-se cu bunã
ºtiinþã textul propriu-zis, adicã versurile, este supralicitat
subsolul, ceea ce duce la concluzia cã Þiganiada „este mai
degrabã o epopee a literaturii decât una a þiganilor ºi o comedie
a literaturitãþii decât una a limbajului (...) probabil una dintre
cele mai perfecte (sic!) ilustrãri ale literaturii de gradul al doilea
de la Don Quijote încoace, comparabilã cu performanþele
moderne ale unor Joyce, Borges ºi Nabokov...”. Lãsând la o
parte enormitatea unor astfel de apropieri, trebuie sesizat cã
N. Manolescu scrie despre Budai-Deleanu nici mai mult nici
mai puþin ca despre Mircea Cãrtãrescu (cel din „Levantul”). Pe
de altã parte, se minimalizeazã un text (cel poetic) cu adevãrat
admirabil (în favoarea altuia, mai indigest, deºi de tot interesul
– subsolul) ºi i se contestã scriitorului intenþia alegoricã (pe
care el însuºi o afirmã), izolându-l, pe aceastã cale, de ambianþa
iluminismului ardelean. În plus, Micu, ªincai ºi Maior, socotiþi
drept „reprezentanþii aºa-zisei ªcoli Ardelene” (sic!) sunt
executaþi în nici douã pagini, criticul izbutind (greu de înþeles
cu ce intenþie) sã escamoteze obiectul real al demersului lor.
Subminatã, ca istorie literarã (cel puþin în prima ei parte,
dar mã tem cã ºi ca întreg), de stilul eseistic-speculativ ºi de
caracterul hazardat al unor interpretãri (cãci istoria literarã trebuie,
totuºi, sã rãmânã domeniul lucrurilor credibile ºi solid argumentate,
nu al supoziþiilor ºocante), prima parte a lucrãrii lui N. Manolescu
realizeazã totuºi o serie de profiluri scriitoriceºti când doar
corecte, când remarcabile ºi presarã nu puþine observaþii de
amãnunt pline de miez. Ea oferã, totodatã, ºi opinii de-a dreptul
nãucitoare, cum ar fi apropierea fãcutã fãrã urmã de zâmbet (dar
de un imens umor involuntar) între Iordache Golescu ºi Jorge
Luis Borges din „Ficciones”. Asemenea relaþionãri sunt, oricât
ar pãrea de ciudat, emanaþia unei surprinzãtoare atitudini
protocroniste la un autor ce se declarã un înverºunat adversar al
acestui curent. Protocroniºtii vedeau în moara cu fãcaie strãmoaºa
turbinei Fulton, Nicolae Manolescu vede în obscura farsã
„Occisio Gregorii” ludicul ºi parodicul caracteristice, cum se
ºtie, poeziei de la Cenaclul de Luni.
ALAMBICOTHECA
Dumitru Ungureanu
MEMORIA CA POVESTE
Nu ºtiu alþii cum au fost, dar eu când eram elev în clasele
primare mã purtam ca un copil ºi preferam sã mã joc în felurite
feluri. Învãþãtura mi-era puþin mai dragã decât pãscutul vacii, la
ambele având „educator” pe tata-mare, Taica, al cãrui baston þinea
loc de stimulent pentru mãrit adrenalina! Date fiind condiþiile, am
uitat dacã numele poetei Nina Cassian, alãturi de-al Otiliei Cazimir,
al Veronicãi Porumbacu sau al Emiliei Cãldãraru, figura în paginile
cãrþilor de citire la rubrica „favorite” sau, dimpotrivã, la „nesuferite”.
Pentru cã la acea vârstã eu luam învãþãtura drept o neplãcere
suplimentarã. Poate asta sã fie cauza cã nu reþin niciun vers dintr-o
poezie cititã ºi învãþatã „pe dinafarã” pentru ºcoalã, ci am întipãrite
în minte strofe învãþate de la bunicã-mea, al cãrei glas încã îmi
rãsunã în urechi.
S-a întâmplat cã primul scriitor cu care am luat contact sã fie
Nina Cassian. Þinuse o prelegere la biblioteca municipalã Bucureºti,
în februarie 1973 sau 1974. La data aceea mâzgãlisem destule
pagini ºi, frecventând bibliotecile (cea americanã, între altele!),
cãutam drumul meu spre nu ºtiam bine ce. I-am pus vreo douã
întrebãri poetei, iar dânsa m-a remarcat public, fãcând sã mi se
înroºeascã obrajii ºi fruntea. Habar n-aveam însã cine-i persoana,
nu-i vãzusem numele pe afiº, intrasem întâmplãtor în sala de
conferinþe. Auzindu-i vocea, am crezut cã este... Lucia Demetrius!
De ce? Reþinusem timbrul vocal dintr-o emisiune radio, dar nu
fusesem atent la numele posesoarei!
Am fãcut o parte din armatã la 2 Mai, chiar în lunile de varã,
deasupra plajei nudiºtilor! Sã spun cã am vãzut-o pe Nina Cassian
goalã, ar fi o indecenþã? Nu-mi amintesc dacã era goalã, filmul în
care înota departe în larg ºi-a pierdut claritatea. N-am participat la
vreo petrecere din cele despre care se povesteºte cu invidie. Nici
nu pot afirma cã ne-am scãldat în aceeaºi mare. Dar fiecare a iubit
în felul sãu plaja aceea, ºi marea ce ne-a reînsufleþit, ne-a dat
bucurii de neînþeles celor care nu le-au trãit. Nu-i un motiv de
laudã, nici n-are legãturã cu poeta; e simplã realitate...
Zece ani dupã întâlnirea de la bibliotecã, am debutat cu prozã.
În acel numãr de revistã a fost ºi un interviu cu Nina Cassian, unde
se restabileau niºte amãnunte ale istoriei recente, la nivelul permis
de cenzura epocii. Tripla coincidenþã m-a fãcut sã-i port un interes
neutru poetei despre care aflasem între timp destule chestii de
senzaþie. Nu i-am cãutat compania, nu veneam din ºi nu frecventam
aceeaºi lume. ªi nu eram de – cum s-ar spune – nasul ei! (Spusa
asta nu-i deloc impietate: însãºi posesoarea nasului dantesc ºi-l
recunoaºte drept efigie ºi-l preamãreºte în desene!) Lecturi din
operã am fãcut pe sãrite, oarecum împins de meteorologie, nu
metodologie. Iar muzica încã n-am apucat s-o ascult.
M-a interesat imediat „Memoria ca zestre” – jurnalul adnotat,
actualizat ºi publicat la ICR. Interesul nu-i doar al meu. Vâlva
stârnitã în mediile culturale e justificatã de aºa-zise „dezvãluiri
erotice incendiare”. Dacã asta-i o gãselniþã de reclamã, atunci bravo
cui a gãsit-o! Pentru cã, fãrã a minimaliza domeniul în chestie,
interesul paginilor vine din altã parte. Sau, altfel vorbind, erotismul
presupus pune în umbrã destinul unui artist autentic. Afirmaþia
mea poate sã parã una paradoxalã. Mã aºtept chiar la reproºuri. În
fond, Nina Cassian are faima unei comuniste nimfomane, a cãrei
literaturã a fost supradimensionatã artificial. Cum sã combaþi aceastã
fixaþie, fãrã sã dai impresia cã eºti dezinteresat? La urma urmelor,
pentru ce sã demonstrezi cã Nina Cassian e un artist adevãrat, mai
complex decât prolixul Breban, mai realist decât proletcult-realistul
Marin Preda ºi mai fantezist decât oniricul Þepeneag?
14 15

ESEU
Mihai Cimpoi
GIGANTISM ªI INFINISM
(HOMERIZARE ªI VOLNEYZARE)
Grigore Alexandrescu a cultivat programatic o po(i)eticã a
homerizãrii, a supradimensionãrii, fiind congenerul lui Heliade
Rãdulescu în acest sens.
Gigantismul, obþinut prin hiperbolizarea figurilor trecutului ºi
prin întreþinerea unei atmosfere de epopee a evenimentelor
întâmplate, se uneºte contrapunctic cu infinismul, cu reducerea lumii
la dimensiuni neimportante (urme, umbre, ruine) ºi a oamenilor
prezentului la „mici inimi” (expresia e din Unirea Principatelor).
Fireºte, Eminescu va fi cel care va excela, cu superioritate artisticã
indiscutabilã, în ambele viziuni. Grigore Alexandrescu îi pregãteºte
solul cu mijloacele mai modeste ale preromantismului.
Trecând în revistã modalitãþile de tematizare a ruinelor – de la
Torquato Tasso, tradus de Alexandrescu, la Volney, Chateaubriand,
Byron ºi Lamartine, care are un efect formativ asupra poetului nostru,
George Cãlinescu remarcã cele douã sentimente pe care le stârneºte
tema: „cel de deºertãciune, în sufletele ascetice, ºi speranþa, la oamenii
Renaºterii, întrucât priveºte Roma, a ridicãrii Urbei din decãderea ei”
(G. Cãlinescu, Gr. M.Alexandrescu, Bucureºti, 1969, p. 126). Printre
aceºti poeþi uriaºi, conchide criticul, Cârlova e un colegian, dar introduce
ºi la noi „jalea ruinelor, fãcând din Târgoviºte o Palmirã, o Romã
localã: „O, ziduri întristate! O, monument slãvit! / În ce mãrime-naltã
ºi voi aþi strãlucit, / Pe când un soare dulce ºi mult mai fericit / κi
revãrsa lumina p-acest pãmânt robit! // Dar în sfârºit Saturnu, cum i
s-a dat de sus, / În negura uitãrii îndatã v-a supus. / Ce jale vã coprinde!
Cum totul v-a perit! / Subt osândirea soartei de tot aþi înnegrit”.
Ruinele, readuse prin suvenire, produc, la Alexandrescu
sentimentul „mãreþiei”, inspirator de „nãdejde ºi credinþã, virtuþi
mântuitoare”, care-l anihileazã pe cel al caducitãþii. Locaºurile sfinte
de la Drãgãºani sunt „mãreþe suvenire din vremi ce-au încetat”;
„mãreþ” ºi „trist martur e-al nostru trist apus” este Turnul Chindiei
de la Mãnãstirea Dealului; Mircea cel Bãtrân apare ca „o mare
fantomã”; Tismana nocturnã înfãþiºeazã „scena colosalã de mãrire”;
umbrele de mãreþi eroi care ies din mormintele lui Bogdan ºi Mircea
sunt evocate cu ocazia Unirii Principatelor. Epicureu într-o parte
a poezii sale (observã Cãlinescu), nu are puternic manifestat
sentimentul deºertãciunii, propriu poetului care mediteazã asupra
caducitãþii gloriei omeneºti.
Gigantismul preromanticilor români, dupã cum remarca acelaºi
critic, are o motivaþie istoricã: „ Acest gigantism, devenit la alþi
scriitori români mãrunþi ca Pelimon ºi Aricescu o obsesie, nu este
fãrã motivarea sa istoricã. Preromanticii reevocând viaþa patriarhalã
homerizau vãzând-o în dimensiuni mai mari, astfel cum eroii din
epopei sunt în chip obiºnuit deasupra anatomiei comune. Un autor
de cãpãtâi al lui Grigore Alexandrescu a fost cavalerul de Florian, din
care a tradus Eliazer et Nephtaly. Florian era un Chateaubriand în
format elzévit pentru uzul saloanelor: totuºi, tabloul biblic din scrierea
citatã tinde spre grandios. Romulus din nuvela Numa Pompiliu
sãvârºeºte isprãvi de uriaº, poartã în braþe un stejar pe care l-a tãiat
ºi în care sunt atârnate armele regelui Acron. Enorma greutate nu-l
oboseºte. ªi Tell din Guillaume Tell au la Suisse este un Samson, un
Hercul” (Ibidem, p. 133).
Grigore Alexandrescu valorificã, însã, ºi o altã coardã a sensibilitãþii
sale care vibreazã totuºi la trecerea timpului ºi reînnoirea „schimbãtoarei
lumi”: „O! cum vremea cu moartea cosesc fãrã-ncetare! / Cum
schimbãtoarea lume fugind o reînnoiesc! / Câtã nemãrginitã pun ele
depãrtare / Între cei din morminte ºi acei ce doresc”. Sunã acum,
reactualizatã, interogaþia nihilistã „Ubi sunt?”
Viziunea, homerizatã sub impulsuri patriotice, se volneyzeazã
acum, refuzând gigantizarea ºi acceptând infimizarea. Prin volneyzare
înþelegem ºi lamartinizare. Viziunea nu se mai metacentrizeazã, nu se
focalizeazã într-un punct de vârf – cosmic, alpin (poetul are obiºnuinþa
de a privi „de sus”, din munþi, din perspectiva înaltului ºi departelui –, ci
se nihilocentrizeazã, se fixeazã punctul zero al Nimicului.
Volney descrie toate ravagiile devenirii într-o tonalitate
melancolicã medievalã ºi cu sentimentul acut romantic al
ireversibilului. Palmira ce simboliza forþa este acum un „schelet
lugubru”; vasta dominaþie s-a preschimbat într-o amintire obscurã ºi
vanã; în strãlucitele porticuri a pãtruns solitudinea morþii; liniºtea
augustã a fost înlocuitã de zgomotul locurilor publice; opulenþa
comerþului s-a transformat într-o sãrãcie hâdoasã; palatele regale au
devenit gazde ale sãlbãtãciunilor; sanctuarele zeieºti sunt populate de
reptile imunde. „Ah, conchide el, cum s-a eclipsat atât de mult gloria?
Cum s-au aneantizat atât de mult lucrurile? De asemenea, deci s-au
stins lucrãrile oamenilor: de asemenea au dispãrut imperiile ºi
naþiunile!” (Les ruines au mèditations sur les révolutions des empices).
Cuvântul-cheie, în aceastã descriere antiteticã, antiteza fiind
pivotul gândirii romantice, este aneantizarea.
E ceea ce se întâmplã în discursul liric al lui Grigore Alexandrescu:
o îngustare a perspectivei viziunii, o reducere la un punct stagnant,
mortificator. Se contureazã, acum, o tendinþã de subdimensionare.
Sunt valorizate acum toate figurile anentizãrii: putrefierea,
cadaverizarea, pietrificarea (mineralizarea în genere), îngheþarea,
amorþirea, uscarea (= secarea), alterarea. E un proces de
depersonalizare a eului liric, care apare ºi la Eminescu ºi care a fost
analizat cu perspicacitate de Cãlinescu. „Aºezarea conºtiinþei în afara
cercului terestru, în dependenþã de momentul cosmic primar, aduce
la Eminescu – gloseazã criticul – o fireascã alterare a sentimentului
de personalitate, sau cel puþin o preferinþã pentru motivele literare
exprimând aceste alterãri. Cea mai comunã formã de distrucþie a
eului o gãsim în denaturarea ideilor de timp ºi spaþiu. Noþiunile propriuzise
nu sunt sfãrâmate, dar se scot din ele relaþii care pun fenomenul
om în funcþie de macrocosm. Uriaºa rãsturnare de valori spaþiale din
Umbra mea, ºi Sãrmanul Dionis stã dovadã” (G. Cãlinescu, Opere,
13, Bucureºti, 1970, p. 315).
Alexandrescu nu se raporteazã la macrocosm, ci la destin, la
propriul curs al vieþii. Procesele de alterare sunt determinate de
momentele biografice, tensionate dramatic: „Dupã suferiri multe
inima se-mpietreºte; / Lanþul ce-n veci ne-apasã uitãm cât e de greu;
/ Rãul se face fire, simþirea amorþeºte, / ªi trãiesc în durere ca-n
elementul meu” (Anul 1840). Dispariþia pãrinþilor genereazã o senzaþie
de îngheþare: „De când pierdui pãrinþii-mi trei ierni întregi trecurã, /
Trei ierni, cãci dupã ierni viaþa-mi socotesc, / Cãci zilele-mi ca iarna
de viscoloase-mi furã, / Copaci din miezul iernii ce vânturi îl clãtesc”
(Miezul nopþii).
Sentimentul deºertãciunii aduce închiderea oricãror perspective:
„Cãci ºtiu eu viitorul… el nu poate sã fie / Decât ca anu-acesta,
ca anul cel trecut; / Bogat de chinuire, deºert de bucurie, / Pustiu, fãrã
nãdejde, sãlbatec ºi tãcut” (Un ceas e de când anul trecu).
Conºtiinþa cãderii gloriei ºi a pierii „mãririi” nu mai pot lãsa loc
unei speranþe de a redobândi valoarea lor pierdutã: „Când tot ce
e-nalt cade ºi când mãrirea piere, / Mãrirea, înãlþarea, la ce le mai
doriþi?” (Meditaþie).
Primul care observã dualismul structural al poetului este Eugen
Lovinescu: „Mai toate poeziile lirice ale lui Alexandrescu sunt, dupã
cum am arãtat, expresia contaminãrii a celor douã personalitãþi
contradictorii ale poetului: un Alexandrescu avântat, iluzionist,
meliorist, ce-ºi aruncã blestemul asupra prezentului pentru a preamãri
viitorul, cântãreþ al anului 1840, poet al nãdejdii inepuizabile, ºi
succesiv, un Alexandrescu cãlãuzit de un spirit critic, ce-i curmã
zborul, un Alexandrescu cu plumb în aripã, un Alexandrescu circumspect,
minuþios, dezamãgit înainte de a fi înºelat. Dupã ce a vestit, a
preamãrit, evocat, inspiraþia i se curmã brusc; crezând c-a mers prea
departe, bãnuiala îl roade. Plumbul din aripã atârnã greu ºi vulturul
cade din înãlþimea speranþelor pe pãmântul bãnuielilor… Nu numai
cugetãtor, Alexandrescu mai e ºi un analist; de la gândire sinteticã, ºi
deci poeticã, se scoboarã deseori la analizã ºi la consideraþiuni prozaice”
(E. Lovinescu, Opere, III, ed. de Mircea Simionescu ºi Alexandru
George, Bucureºti, 1984, p. 119).
Este un dualism, pe care criticul Zburãtorului îl crede expresie
a celor douã personalitãþi ale poetului. Din perspectivele zilei de
azi el ne apare ca un dualism de sorginte existenþialã, care e o
manifestare a celor douã faþete ale fiinþei: înãlþarea la un metacentru
perspectivic ºi cãderea în nihilocentru retrospectivic sau total
zeroperspectivic. În registru stilistic, este vorba de preschimbarea
epopeicului în elegiac, care atrage dezlocarea modelului Homer cu
modelul Volney / Lamartine.
16 17

LECTURI
Margareta Bineaþã
IZGONIREA DIN PARADIS*
Cel mai recent volum al prozatorului, poetului ºi jurnalistului
Dan Gîju, „ªi pace va fi în inima mea”, apãrut anul acesta la
Editura Bibliotheca, este (aºa cum reiese din succinta, dar pertinenta
prezentare fãcutã cãrþii de Mihai Stan) parte componentã din
„Labirintul hienei”, un proiectat ciclu romanesc care mai cuprinde
„Moºtenirea Cãlãului” (publicat tot în 2008) ºi „Casaputra. Arta
supliciului”, aflat încã în lucru.
Deºi diferite ca facturã (chiar ºi cele care fac parte din ciclul
„Labirintul hienei”) romanele autorului („Diribiºtii”, „Pumnul de
fier”, „Zodia Capului de mort”, „Moºtenirea Cãlãului”, „Duelul
condamnaþilor”) trateazã ºi dezvoltã
probleme legate de istorie, filozofie,
politicã, ºtiinþe oculte, integrându-le
mai mult sau mai puþin ingenios în
materia epicã. Astfel, „Duelul
Condamnaþilor”, respectiv „ªi pace
va fi în inima mea” sunt întrucâtva
„înrudite”, de vreme ce al doilea roman
conþine trimiteri la scrierea
primului, reluând ºi nuanþând
problematica legionarilor, a
serviciilor secrete, a lojelor
masonice, a atentatelor politice.
Omniprezenta „Gardã a Zeului
Zamolxis”, diriguitã de colonelul Vicki Pãdureanu în „Duelul
Condamnaþilor”, îºi face simþitã prezenþa în „ªi pace va fi în inima
mea” prin înfiinþarea cuibului legionar „Traian Genaru”, la ale cãrui
întâlniri conspirative în vila Lupului Sur participã ºi Bogdan Zlatcu,
unul dintre protagoniºti.
Pe lângã aceste aspecte, cele douã romane sunt preocupate
de surprinderea vieþii cotidiene, cu tot ceea ce presupune ea:
serviciu, familie, relaþii sociale, animozitãþi ºi amiciþii, mici mizerii
ori ºicane, idealuri contrazise. Punctul forte al scrierilor lui Gîju îl
reprezintã tocmai reconstituirea acestor „felii de existenþã”.
Romanul „ªi pace va fi în inima mea” se deschide cu o
introducere-confesiune cu rol explicativ, urmatã de trei pãrþi care
constituie miezul epic al cãrþii ºi un epilog. Naraþiunea este
structuratã oarecum dupã principiul clasicelor „povestiri în ramã”:
ziaristul Lary Ferecatu relateazã aventura existenþialã a unui vechi
prieten al sãu, Bogdan Zlatcu, fost militar de carierã devenit între
timp anticar, un aventurier erotic cu o viaþã conjugalã dezastruoasã
ºi nesfârºite frustrãri generate de incompatibilitatea dintre spiritul
sãu liber ºi constrângerile matrimoniale ºi sociale. Schema naraþiunii
„în ramã” nu este întru-totul respectatã, de vreme ce „ªi pace va fi
în inima mea” se vrea a fi un roman modern, în care planurile se
întretaie, firul epic alunecã în digresiuni politice ºi filozofico-oculte
sau se ramificã în mici episoade disparate de sorginte diversã (de
exemplu, extrase din tratate de psihologie despre schizofrenie ºi
hipertiroidism, sau crâmpeie din „Copiii Padiºahului Roºu”,
romanul la care lucreazã Bogdan Zlatcu). În esenþã însã, dicolo de
aceste artificii naratoriale, „ªi pace va fi în inima mea” surprinde
meandrele unui destin deloc împãcat cu sine ºi cu ceilalþi,
condamnat sã se supunã unui conformism social ºi moral generalacceptat,
visând în ascuns la o iluzorie Libertate paradisiacã pe
care nici mãcar cãrþile ºi scrisul nu i-o aduc.
* Dan Gîju, ªi pace va fi în inima mea, Editura Bibliotheca,
Târgoviºte, 2008, 204 pag.
În introducerea cu rol explicativ, Lary Ferecatu înfãþiºeazã
circumstanþele în care el devine biograful ad-hoc al prietenului de
odinioarã: Zlatcu moare brutal ºi neaºteptat într-un stupid accident
la o trecere de nivel fãrã barierã (circumstanþele decesului
sunt detaliate în epilogul romanului), iar Ofelia, sora acestuia, îi
aduce lui Lary ºapte casete audio conþinând un fel de jurnalconfesiune
al fratelui ei, cu rugãmintea expresã ca într-un fel sau
altul, vechiul prieten sã recupereze memoria celui trecut în nefiinþã.
Povestea vieþii idealist-inadaptatului Bogdan se împleteºte
în multe puncte cu aceea a lui Lary, redactorul de la „Realitatea
Cetãþii”, în liniºtea patriarhalã a unui oraº „obosit de istorie,
ocolit de noroc, dar nu ºi de blesteme”, cu „o spiritualitate aparte
emanatã de strãzile, de bisericile, de monumentele lui”, Newsburgul
pitoresc ºi familiar (de fapt, Târgoviºtea). Cele douã personaje
par a fi mânate în toate acþiunile ºi trãirile lor de o neostoitã sete
de erotism, numai cã pragmaticul Lary se mulþumeºte mai degrabã
cu scurte aventuri (uneori cu femei care fuseserã înainte cu
prietenul lui, aºa cum este cazul voluptuoasei Zenaida), pe când
Bogdan, aparent iubitor de plãceri facile, cautã de fapt o iubire
profundã, unicã ºi absolutã. Dan Gîju surprinde cu fineþe
psihologia bãrbatului de 40 de ani, ameninþat de spectrul
îmbãtrânirii, cantonat într-o cãsnicie pe care n-o doreºte, mânat
cãtre instituþia matrimonialã de educaþie ºi prejudecãþi: „Fusesem
nãscut, crescut ºi educat ca, la o anumitã vârstã, sã mã însor, sã
fac copii ºi sã muncesc pentru ei pânã mor”. Viaþa de familie este
un calvar dominat de isteriile, toanele ºi accesele de gelozie ale
consoartei, bãrbatul devenind „eroul papucului” într-un spaþiu
sufocant, în care femeia „se lãbãrþeazã”, încercând „sã-l subjuge”.
Sunt pagini savuroase, pline de naturaleþe ºi vioiciune, dar punctate
de un misoginism manifest (al lui Bogdan Zlatcu sau al
romancierului însuºi). Uneori, confesiunea fostului militar (alter
ego auctorial?) este coloratã de umor negru dublat de mizantropie,
aºa cum se întâmplã într-o sumarã, dar elocventã caracterizare a
tineretului autohton al zilelor noastre, „stând ciorchine în faþa
blocului”, atunci când nu „descântã câte o sticlã de bere, scoþând
fum pe nãri”, pe la vreo terasã, cu ochii la „puºtoaice mai
decoltate”: „tunºi în toate felurile, mai ales la zero, tatuaþi, ºtirbi,
cu cercei în urechi, în unghii, în nas, oriune”. Spirit deprins cu
rigorile ºi disciplina cazonã, Bogdan Zaltcu este oripilat de
indolenþa acestor „incorporabili” „tãind frunzã la câini sau
aruncând cu televizoare de la balcon, asta când preferã sã nu se
arunce ei”. Pe aceastã atitudine de revoltã se grefeazã un fatalism
resemnat, Zlatcu suportând asperitãþile vieþii conjugale de dragul
fetiþei sale, Carla, dar ºi pentru cã se suspecteazã a fi victima
unui blestem implacabil aruncat asupra sa de o mai veche iubire.
Cãsãtoria, dar mai ales monogamia sunt simþite acut ca o
închisoare a trupului ºi a gândurilor, o „singurãtate în doi”, al
cãrei rãu sufocant nu poate fi exorcizat decât prin scris (sau
înregistrãri pe casetã audio). Viaþa este vãzutã ca „un paradis din
care timpul ne izgoneºte treaptã cu treaptã, pânã la ultima, care
nu întâmplãtor, este îngropatã în þãrânã”, Gîju condensând astfel
într-o plasticã metaforã imposibilitatea omului de a întrezãri
raiul visat în cenuºa derizoriului cotidian. Prins între calvarul
afiºãrii în societate a unei vieþi matrimoniale normale ºi violentele
scene domestice generate de gelozia patologicã a Soniei, Bogdan
sfârºeºte prin a face într-adevãr lucrul de care era sistematic
acuzat, refugiindu-se în escapade extraconjugale cu diverse femei
atrase de ºarmul sãu, dintre care una, „Lolita Spy”, este – ironia
sorþii! – o tânãrã angajatã chiar de propria-i soþie sã-i testeze
fidelitatea. Tot o formã de refugiu reprezintã ºi aderarea la
miºcarea neo-legionarã „Traian Genaru”, comerþul cu cãrþi vechi,
ca ºi preocupãrile literare.
În paralel cu povestea lui Bogdan, romanul surprinde crâmpeie
din viaþa boemului Lary, ziaristul-narator, cel care ascultând
casetele vechiului sãu amic îl redescoperã pe acesta cu uimire,
reevaluându-ºi ºi relaþia de prietenie cu el. Admirator fervent al
narcisistei Zenaida, cãreia „îi intrase în cap cã seamãnã cu o reginã
egipteanã”, Lary Ferecatu are o viaþã tihnitã, lucrând toatã ziua la
ziarul condus cu mânã forte de „nea Dealumare”, pentru a-ºi gãsi
18 19

seara binemeritata odihnã la „Venera-Club”. Asemuirea Zenaidei
cu o reginã egipteanã prilejuieºte ºi o scurtã digresiune având ca
subiect lumea faraonilor ºi succesiunea dinastiilor. Tot hâtrul ziarist
se dovedeºte a fi un abil observator al inechitãþilor din societatea
româneascã postrevoluþionarã, unde un oarecare Gicã, lovit în
plin de jeep-ul unei „beizadele” de magnat, deºi circula
regulamentar, „s-a ales doar cu spaima, cu urechea tocatã cu ciocanul
de ºniþele, cu maxilarul inferior numai bun de dat la casare” ºi cu o
micã sumã de bani pentru a i se cumpãra tãcerea, cazul fiind
ulterior rapid clasat de Poliþie. În aceeaºi ordine de idei, Lary
relateazã cu umor negru o altã pãþanie a aceluiaºi Gicã, mituit cu
bere, ouã ºi gãini sã arbitreze favorabil o echipã de fotbal care se
dovedeºte a fi atât de slabã încât cu tot sprijinul, este învinsã, iar
bietul om, „pentru douã cartoane de ouã ºi trei gãini” este bãtut
atunci cât „alþii în zece campionate”.
În rest, boemul Lary compune poezii pentru frumoasa-i muzã,
(inserate ºi ele în materia epicã a romanului), e drept cam
bombastice ºi declamative, pe care trubadurul de ocazie le
autoevalueazã just, acordându-le nota 7.
Lumea în care trãiesc Lary ºi Bogdan este cantonatã într-un
soi de „carpe diem” destul de pedestru, populatã de indivizi terre
à terre precum Dealumare, redactorul-ºef de la „Realitatea Cetãþii”,
Rameº Mãnãstireanu, profesorul de religie cu vederi legionare,
Clonaru, un potent om de afaceri. Totuºi, modalitatea de a
caracteriza un personaj printr-un nume propriu burlesc precum
odinioarã în vodeviluri (de exemplu, Rameº Mãnãstireanu, al cãrui
nume are certe trimiteri eclezeiastice, predã religia) este facilã ºi
perimatã. Asta în cazul în care aceste nume nu conþin referiri
mascate la persoane reale, în ciuda avertismentului iniþial al autorului
(„orice asemãnare cu persoanele aflate în viaþã este întâmplãtoare”).
Dincolo de aceste neajunsuri, este de remarcat fineþea analizei
psihologice ºi atenta preocupare pentru creionarea de portrete,
cele mai reuºite fiind de departe cele feminine. Aflat în cãutarea
Iubirii „solemne, unice, posibile”, Bogdan Zlatcu se bucurã de
farmecele unor senzuale precum Zenaida, Sancta Clara, Lolita
Spy sau Amalasunta, idealul sãu rãmânând totuºi Bela Brancovici,
rezidenta de la Spitalul de Urgenþã. Sofisticatã ºi rafinatã, rece ºi
învãluitoare, plinã de promisiuni ºi inaccesibilã, acestã femeie
rãvãºeºte universul interior al unui bãrbat obiºnuit în speþã cu
aventuri uºoare. Felul în care tânãra, mãritatã ºi ea, pare a i se oferi
pentru a i se refuza în clipa urmãtoare, în timpul navetei zilnice
spre Bucureºti, în interes de serviciu, seamãnã în Bogdan morbul
unei iubiri copleºitoare ºi obsesive. Lipsa acutã a dragostei ºi
împlinirii personale îl determinã pe acesta sã creadã cã misterioasa
Bela este „Iubirea purã”, calea spre paradisiaca Libertate, numai
cã jocul ei în aparenþã elaborat se dovedeºte doar un flirt „de
navetã”, fiindcã seducãtoarea doctoriþã, odatã intratã în posesia
permisului de conducere, renunþã la cãlãtoria cu trenul, prentru a
se deplasa cu maºina, însoþitã de un coleg de serviciu, iar pentru
Bogdan Zlatcu ”mai moare o lume”.
Relatatã astfel, aceastã poveste de dragoste pare romanþioasã
ºi comunã, dar intensitatea ºi firescul trãirii, analiza psihologicã
rãbdãtoare, acuitatea observaþiilor, îi dau consistenþã epicã. Este
de remarcat în acest sens felul în care Gîju o înfãþiºeazã, prin
intermediul naratorilor sãi, pe cameleonica Bela, a cãrei
vestimentaþie provocatoare, sexy ºi diversã este descrisã cu minuþie:
„ciorapi negri de plasã, pantofi cu toc, negri, fustã mini cu volãnaºe,
roºie, tricou negru, geacã de blugi scumpã, foarte deosebitã”.
De altfel, Bogdan Zlatcu se dovedeºte un estet care admirã
pasionat ºi lucid în acelaºi timp feluritele întruchipãri ale farmecului
feminin: Reea, asistenta medicalã, „cu pãrul ca grâul copt” ºi
„parfumatã ca o cadânã”; Sancta Clara, secretara de la ziar, fragilã
ºi vulnerabilã erotic „precum o cãprioarã în bãtaia sãgeþii”.
Generalizând, Dan Gîju oferã o interesantã perspectivã asupra
femeii, în care el vede „pãmântul din care a modelat-o Dumnezeu”
în nebãnuite ºi variate forme: „Uneori pufos, neted, strãlucitor;
cernoziom, argilã sau loes. Alteori, zgrunþuros, nisipos, pietros ºi,
pe deasupra, fad, respingãtor, mirosind a mâl îmbâcsit, cu
mormoloci morþi, descompuºi”...
Deºi nu este interesat de portretizarea personajelor masculine,
amãnuntul fizic fiind mai mult schiþat (Bogdan Zlatcu este
grizonat cu ochi albaºtri), scriitorul surprinde cu talent tipologia
macho-man-ului arãtos ºi sexy, dar lipsit de inteligenþã ºi „bãdãran
ca un veteran din cavaleria cuirasatã a lui Napoleon”( „apretat,
înalt, doi metri, alurã de rugbist, bariton, pãr bogat, frumuºel,
forme regulate”), stârnind în tainã fantasmele sexuale ale unor
intelectuale rafinate precum Bela, „care se viseazã violate de
asemenea masculi, mai ales când sunt beþi ºi porcoºi”.
Pe lângã latura eroticã, aspecte din viaþa cotidianã cu
spectaculosul sau terna ei rutinã sunt punctate în roman în miniepisoade
bine articulate, cu nerv epic ºi notaþii simple, dar sugestive:
întâlnirile lui Lary ºi Bogdan cu amicii, copios stropite cu alcool
la „Venera-Club”; atmosfera de lucru (dar ºi de bârfe ºi mici
mâncãtorii) de la ziarul „Realitatea Cetãþii”; un accident de tren
a cãrui victimã este o femeie (neatentã sau sinucigaºã); derizoriul
ºi lipsa de fond a unei societãþi de consum, în care la mare interes
sunt „farsele anemice, dar cu prizã garantatã la handicapaþii mintali
(sic!)”, „ºtiri explozive, dezastre, insula secretelor, secretele
insulei, divertisment cu fiþe”,”emisiuni de fãcut gogoºi” sau
„cronici de dugheanã”. Umorul caustic al acestor scurte observaþii
duce la concluzia fireascã, amar-împãcatã, cã Paradisul visat e
departe, „cã pe pãmântul acesta nu existã nicicum perfecþiune, ci
cel mult iluzia ei”, iar iubirea, simþitã iniþial ca o izbãvire, „asemenea
rafalelor de ploaie torenþialã peste vâlvãtãile unui incendiu devastator”
este doar o iluzie.
Finalul romanului, deºi cam neverosimil ºi telenovelistic –
Bogdan moare exact în momentul când Bela Brancovici, întâmplãtor
aflatã într-un tren spre Bucureºti, îºi gãseºte sfârºitul într-o explozie
(accidentalã sau provocatã) – este prilej pentru reflecþia amarã
asupra zbaterilor ºi frãmântãrilor vieþii, care se dovedesc neesenþiale,
de vreme ce numai prin Moarte fiinþa de tinã se purificã, se
contopeºte cu Absolutul divin.
Romanul „ªi pace va fi în inima mea” oferã o lecturã în aparenþã
simplã, a cãrei complexitate se dezvãluie pe parcurs prin alternanþa
planurilor, intertextualitate, largile digresiuni cu subiect politicoistoric
(unele mai puþin izbutite, altele agreabile, aºa cum este
relatarea circumstanþelor asasinãrii lui Corneliu-Zelea Codreanu),
constituindu-se într-o meditaþie asupra condiþiei umane, societãþii,
istoriei ºi imposibilitãþii împlinirilor individuale într-o existenþã
acut simþitã ca zadarnicã ºi iluzorie.
(urmare de la pagina 7)
CONVORBIRI DE LA DISTANÞÃ
În cazul nostru care, cu foarte mici excepþii, etalãm jucãtori
medii, nu garnituri întregi de vedete, care joacã mai nonºalant,
siguri de ei, chiar la risc, ai noºtri se comportã onorabil, prudent,
pentru a nu greºi, ceea ce-þi reuºeºte mai bine când nu te avânþi, ci
dai înapoi. Marii jucãtori ai ultimelor douã decenii, de la Zidane la
del Piero ºi de la Beckham la Wayne Rooney lufteazã, trag aiurea,
rateazã incredibil, cum fac ºi supercampionii tenisului ºi a fãcut ºi
Ilie Nãstase în momentele de glorie. Un mare performer încearcã
mult mai mult decât o mediocritate conºtiincioasã care evitã cât
poate sã se facã de râs.
Numai Zidane a fost în stare sã execute un penalty în finala
Cupei Mondiale pe care þara sa a jucat-o cu Italia, riscând un lob
peste Bufon, portarul advers, deºi el ºtia cã are în faþã pe unul
dintre cei mai buni goal-keeperi din lume, nu pe bravul nostru
Biliboacã! În înfruntarea anterioarã cu Brazilia, aceeaºi Franþa ar fi
putut fi egalatã în ultimele minute dacã Ronaldo n-ar fi greºit
þinta!... ªi astfel, încã o datã, fotbalul e un joc.
Cã mulþi cred cã e mai ales altceva e treaba lor, dar asta nu
exclude spectacolul ci îi dã alt sens. ªi multe s-ar mai putea spune
ºi îmi vine sã spun într-o discuþie aºa de plãcutã mie cu domnul
Tudor Cristea cu contribuþia distanþei geografice.
20 21

ROMÂNUL A RÃMAS POET?
LECTURI
Liviu Grãsoiu
Henri Zalis
Melancoliile justiþiarului
Existã scriitori care, orice ar face, nu se pot desprinde din
umbrele, uneori binefãcãtoare, alteori pãgubitoare, ale lirismului.
Structuri poetice pin excelenþã, îºi poartã datele cu care au venit pe
lume, chiar atunci când se aventureazã în alte genuri (adicã epic sau
dramatic) sau abordeazã specii de frontierã, precum memorialistica
(de exemplu). Printre ei se numãrã ºi Liviu Ioan Stoiciu, personaj
binecunoscut în lumea literarã pentru nonconformismul atitudinilor
de orice fel. Autor dintre cei mai fecunzi, neîngãduindu-ºi nici un
moment de respiro, prezent în gazetãria politicã dar ºi în aceea
culturalã, la multele festivaluri din þarã, la emisiuni ale Radioului
public (pãcat cã în CV-uri uitã sã menþioneze aprecierea de care se
bucurã din partea redactorului de specialitate de circa 20 de ani, adicã
de la stabilirea sa în Bucureºti), onorat de premii ºi distincþii cum
puþini se pot lãuda, comentat de majoritatea criticilor activi, neomis
din antologii de tot felul, nici mãcar de manualele ºcolare, Liviu Ioan
Stoiciu ar putea pãrea unora precum un general sovietic purtându-ºi
cu greu kilogramele de decoraþii ºi având un spate asigurat temeinic
din punct de vedere financiar. Imagine falsã, deoarece omul de la
Cantonul 248 nu este altceva decât un truditor uneori inspirat, alteori
incomod, care trãieºte din ºi pentru scris. Pentru el literatura nu
reprezintã decât aerul ºi hrana zilnicã, reacþiile omului fiind supuse
artistului, al cãrui spirit justiþiar i-a fãcut, din câte ºtiu, mai mult rãu
decât bine. Asta pentru cã adversarii nu respectau fair-play-ul obligatoriu
ºi, având la îndemânã arme administrative, le foloseau fãrã
jenã. Liviu Ioan Stoiciu îºi asuma riscul, ipostaza don-quijotescã
nederanjându-l. Dotat cu o sfântã naivitate, s-a lãsat purtat de temperament
ºi de capcanele lirismului în tot ce a scris ºi a publicat. Este
ºi cazul masivei cãrþi tipãrite de Editura Pallas (Focºani – 2008),
cuprinzând un lung interviu acordat regretatului Al. Deºliu, precum ºi
alte pagini de jurnal (din tinereþea zbuciumatã a poetului), versuri din
aceeaºi perioadã, câteva referinþe critice, bibliografia operei sale, o
selecþie aproximativã din aprecierile altora, fotografii de familie,
totul ducând la concluzia dupã care Cartea zãdãrniciei ar fi o încercare
de a lãsa celor de azi (ºi celor ce vor veni) imaginea cât mai exactã a
aceluia ce semneazã cu frenezie te miri unde, te miri când. Respingând,
de la primele pagini aºternute în caiete de elev, constrângerile ºi
reþetele acceptate, Liviu Ioan Stoiciu ºi-a surprins cititorii, ca ºi pe
confraþi de altfel, cu o risipã a efluviilor lirice, revãrsate în cascadã,
uitând de tipare, de sintaxã, singura obsesie devenind rostirea
adevãrului, în forme adesea imprevizibile, dar mereu conºtient cã
arta înseamnã ºi decenþã, nu doar violentarea ochilor ºi urechilor
iubitorilor de poezie. Respectul faþã de aceºtia este declarat nu o datã,
iar dezvãluirile despre sine, despre colegi din diverse generaþii, despre
subteranele vieþii literare, despre cum se fac ºi se desfac glorii literare,
vin în sprijinul obsesiei de înlãturare a jegului moral, mai rezistent
decât ne putem închipui, mai cu seamã în lumea restrânsã a
mânuitorilor de condei (sau de computer). El nu se sfiieºte, atacã
direct, frontal, spune oamenilor ºi lucrurilor pe nume, inflamarea ºi
deziluziile sale devenind pagini încãrcate de patetism, de un lirism
polemic accentuat, neajungând însã, aici, la pamflet. A fãcut-o cu
alte ocazii. Cartea zãdãrniciei este o lucrare nefinisatã, nelucratã
(din motivele cunoscute) precum zãdãrnicia însãºi. Aºa se explicã de
ce spovedania gravã alterneazã cu notaþia unor întâmplãri a cãror
importanþã este incertã, de ce comentariul asupra realitãþilor literare
se intersecteazã cu aducerile aminte din anii cãutãrilor de sine, de ce
tonul sec, rece se strecoarã în mãrturisirile explozive. Liviu Ioan
Stoiciu noteazã orice, pentru sine sau pentru alþii, scriind, scriind,
scriind... ªi publicând aproape totul. Dintr-un exces de curaj, din
superstiþie, din conºtiinþa propriei valori, din dorinþa de a fi mereu în
actualitate? Greu de apreciat acum. Rãmâne însã imaginea artistului
care se autodefinea la 17 ani „Mi-e dor sã nu mor, azi/ am aflat câte
ceva despre Dumnezeu. Am cãlcat în gol”. Poet Liviu Ioan Stoiciu,
întotdeauna poet.
COMPATIBILITÃÞI
ªI DUBITAÞII (II)
Nu ºtiu la ce facultate de litere ºi-a fãcut studiile Tudor Cristea,
însã am motive sã cred cã modelul profesorilor sãi l-a influenþat
sensibil, ca îndrumãtori cu efect catharctic direct sau documentator,
prin „construcþie” de la distanþã.
Ar fi dorit sã-l „ajute” de la catedrã G. Cãlinescu. Nu i-a mai fost
dat. I-ar fi plãcut sã devinã familiar cu critica preþioasã, luminatã de
considerente disociative a lui Vladimir Streinu. În fine, luptãtor pentru
gândire limpede, n-a renunþat sã-l confirme pe ªerban Cioculescu în
laude, articulãri, parafraze.
Doar cã Tudor Cristea depozitase în cãlimara sa cernealã produsã
la Cluj, în ateliere trecute sub veghea lui Mircea Zaciu. O impresie în
curs de verificare. Aºa cã, ori de câte ori îi menþionez motivaþia,
eventual cenaclul, simt cu limpezime cã nu este gândirist, însã nici
integral satisfãcut de diagnosticele lovinesciene, preluate de Marian
Papahagi ºi Aurel Sassu. Ar fi fost, pesemne, atras de farmecul, când
blând când acid, al lui Ion Zamfirescu ori de tiparele estimative ale lui
Ov. S. Cohmãlniceanu.
Temeinic pregãtit, bãnui cã, atras cumva de cercetarea exegeticã,
Tudor Cristea funcþioneazã azi la o catedrã licealã, pe lângã revista
Litere ºi, deplin adecvat, asociat la travaliul benedictin al unui editor
plauzibil, implicat în ieºirea Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni în
largul cultural, dl Mihai Stan.
Din cele trei disponibilitãþi a ieºit un interpret cu bune reflecþii,
chiar sclipitor pe alocuri, fãrã contribuþii fundamentale, însã bun
sursolog, capabil de surprize.
Din sumedenia de eseuri, microstudii, florilegii critice, Tudor
Cristea a strâns – ca într-o acþiune de laborator – „specimene” din
gândirea generaþiei actuale – fie cu un pas înapoi în timp (faþã de
Eugen Simion), fie integrând un grup de colegi de facultate al cãror
ºef, azi, director de revistã ºi ambasador, ca sã nu-l mai amintesc ºi pe
preºedintele Uniunii de breaslã, pare sã nu-ºi fi asimilat toate
prezenþele din amfiteatru, unii lucrând ca simpli acoliþi pe unde s-a
nimerit, câþiva – mai puþin rãsfãþaþi – pe la publicaþii cu desfacere
limitatã, de nu trezind biniºor o solidã indiferenþã.
Aºa stând lucrurile, Tudor Cristea s-a vãzut silit sã fie el însuºi
interlocutorul unora, sã publice curent articole de întâmpinare, sã-i fi
dat ghes o singurã datã o inteprindere mai pretenþioasã (ediþia de autor
pentru Eugen Jebeleanu) ca, în general, în urmãtorii ani, concomitent
cu apariþii rãsfãþate, sã „atace” douã-trei prezenþe curat criticabile.
În general consider foarte puþin faþã de ceea ce îmi doream. La
un volum de peste 350 de pagini autorul rezervã ultimei secþiuni,
definitorie, mai puþin de 60 de pagini. Din care lipsesc persoane de
notorietate pentru cursul actual al criticii publicistice: Al. Cistelecan,
Daniel Cristea-Enache, Mircea Cãrtãrescu, Mihai Zamfir.
În fine, sã trecem la situaþia concretã. Prezentarea celor nouã
repere începe cu dialogul lui Petru Dumitriu cu Eugen Simion. Însã
dominanta acelui/ acelor dialoguri rãmâne caracterul lor monologal,
Eugen Simion venind de-acasã, la Metz (Franþa) cu întrebãrile ºi cu
rãspunsurile pregãtite. Modul lor de desfãºurare paseazã pe scriitor
sub crusta unor acuzaþii, iar pe convorbitor între ofensivii procesului.
Din asemenea disparitate între respondent ºi „omul din Est”
putea rezulta o discuþie de foc, cu tãiºuri relative la adevãrul ºi minciuna
în care s-a zbãtut un destin literar în anii regimului comunist. Discuþia
nu provoacã fiori, Petru Dumitriu îºi ignorã, parþial, drama.
Dubla dramã, de a fi în Franþa un autor mediocru, iar aici un semiuitat.
Ideea, iniþial bine înþeleasã, mi se pare, ºi azi, excelentã.
Executarea ei afectatã de lunga perioadã de tãcere a prozatorului, ca
ºi de puþinele încurajãri venite de-acasã, ºchioapãtã, se resimte de pe
urma îngãduinþelor reciproce faþã cu adevãrul istoric luat în colimator.
(continuare la pagina 27)
22 23

24
CUM SCRIEM – CUM CITIM
Mihai Stan
Recitindu-l pe Caragiale
Într-un cotidian, pe care nu-l numesc pentru a nu-i face reclamã,
„o fãtucã” (cum le numeºte I. Cristoiu pe unele tinere, drãguþe ce
e drept, penetrate fraudulos în ziaristicã) dã un titlu ºocant
Castravetele lui Caragiale, invocat în pledoaria României la
Haga. Înþeleg cã este vorba despre pledoaria finalã în faþa Curþii
Internaþionale de Justiþie în procesul cu Ucraina pentru delimitarea
platoului continental.
Citesc cã „pentru a fi cât mai plastic în convingerea Curþii,
agentul României (...) le-a explicat judecãtorilor cã argumentele
ucrainene sunt la fel de «profunde» ca ºi cele aplicate de elevii
«pedagogului de ºcoalã nouã, Marius Chicoº Rostogan» din celebra
schiþã «Prelegere despre cometã» a lui Ion Luca Caragiale.
Un gând îmi spune cã ceva nu este în regulã, scheciul cu
leguma dicotiledonatã era parcã rostit cu un umor nebun, cu vreo
5 decenii în urmã, de comicul Mircea Criºan...
Cum, de la o vreme, memoria-þi poate juca feste, alerg la
bijuteria editatã de Eugen Simion la Academia Românã, Fundaþia
Naþionalã pentru ªtiinþã ºi Artã, colecþia „Opere fundamentale”.
Deschid cu grijã vol. 1 din Opere – Proza literarã. La pag. 99,
Un pedagog de ºcoalã nouã cuprinde: 1 – Conferinþã; 2 – O
inspecþiune; 3 – Ajunul examenelor; 4 – Examenul anual. Nicãieri,
niciun castravete.
La pagina 1162 gãsesc/recitesc Despre cometã. Prelegere
popularã. Aici apare, într-adevãr, castravetele „fãtucii”; elevul
Bârsãscu, dupã metoda „intuikivã” a lui Marius Chicoº Rostogan,
aseamãnã elipsa desenatã pe tablã cu un castravete. Observaþia
dascãlului e hilarã „Mâncã-l cu mumã-ta! (...) Nu-i castraveche,
mâncãule!... e o elipsã...”
O las în plata Domnului pe demna urmaºã a lui Caracudi ºi
caut schiþa „Reportaj”. Ediþia Eugen Simion este tot ce se putea
mai bun în materie ºi aflu cã schiþa a apãrut în „România junã”, în
dec. 1899, acum aproape 110 ani. Dupã atâta vreme, este sigur cã
aºa-zisul anacronism ce-ar putea umbri opera lui Caragiale nu
existã. Chiar ºi Cãlinescu zice cã, dupã aceºti detractori, „(...) n-ar
mai exista bunãoarã deputaþi agramaþi ºi comisari escroci”. Ei, uite
cã existã ºi dupã mai bine de un secol. Rezum pentru tinerii ziariºti
care nu l-au frecventat pe Caragiale. „Vrednicul” reporter de teren
Caracudi creºte tirajul revistei „Revolta naþionalã”. O ºtire despre
discuþia Regelui cu primul-ministru privind „starea nenorocitã în
care a ajuns þara” ºi alte câteva dezvãluiri senzaþionale fac ca ediþia
pentru Capitalã sã se epuizeze în câteva momente, fiind
suplimentat tirajul. De unde-ºi lua Caracudi ºtirile? Le inventa
pur ºi simplu în timp ce-ºi sorbea cafeaua la un trabuc în Ciºmigiu.
Redactorul-ºef aflã care este izvorul informaþiilor de primã mânã –
bogata imaginaþie a d-lui Caracudi – dar continuã sã le publice spre
„binele” gazetei, el însuºi dedându-se la articole de fond speculative
precum „Ce gândeºte suveranul”.
Cam la fel stau lucrurile ºi în Ultima orã!..., conflictul românobulgar
alimentând fantezia reporterilor. (Universul, august 1900).
Sunt numeroase ºi astãzi gazetele, unele cotidiane, în care
ºtiri abracadabrante sunt publicate „pe surse”.
În Temã ºi variaþiuni ºtirea este falsificatã politic partizan.
Tema, pe scurt: pompierii înãbuºã în câteva minute „un foc
izbucnit la o casã peste drum de Cazarma Cuza din Dealu Spirii
(...).” Pagubele „nu sunt prea importante”.
ªtirea este exploatatã politic, pe rând, de „un ziar fãrã
programã, nuanþã liberal-conservatoare”, de „un ziar opozant cu
câteva programe, nuanþã trandafirie”, de „un journal chic” – în
francezã – ºi, în fine, de „un oficios”, cum ar fi astãzi... care
anunþã: „Din sorginte oficialã – deci nu «pe surse» – aflãm cã nu a
fost niciun incendiu ieri în Dealu Spirii. Sinistrul cel grozav este o
purã invenþiune ieºitã din fantezia nesecatã ºi din bogatul arsenal
de calomnii al adversarilor noºtri”. Iatã o „dezminþire” formulatã
în termeni întâlniþi adesea în gazetele noastre.
În aceeaºi manierã, Ion Luca Caragiale radiografiazã nãravuri
ale presei contemporane lui în Groaznica sinucidere din strada
Fidelitãþii (Epoca, aug., 1897). Gazetele „Aurora” ºi „Lumina” –
e de observat sinonimia – dau drept sigurã ºtirea despre sinuciderea
din amor a d-rei Porþia Popescu. Într-un final al întrecerii celor
douã gazete pentru „rating” se consemneazã cãsãtoria acesteia cu
„simpaticul dr. în medicinã, dl. Miºu Zaharescu ”.
În articolul „Republica ºi Reacþiunea sau Venitoarele ºi
Trecutul” din jurnalul „Vocea patriotului naþionale” semnat de
Ricã Venturiano, arhivar, poet liric, publicist ºi „studinte în drept”
– suntem în anul de graþie 1879 (anul publicãrii comediei O noapte
furtunoasã sau numãrul 9 în „Convorbiri literare”) – negustorul
Dumitrache Titircã, deci clasa mijlocie, ºi poliþaiul Ipingescu citesc
despre democraþia românã, despre votul universal, despre „Sfânta
Constituþiune” ºi, desigur, despre Reacþiune, teme la ordinea zilei
la români ºi astãzi, dupã aproape 130 de ani. „Publicistul” Ricã
Venturiano, chiar dacã nu ºi-a terminat studiile, este un fel de
formator de opinie asemenea celor care bântuie mass-media
româneascã astãzi. Nesupuºi la niciun examen au devenit jurnaliºti,
„a 4-a putere în Stat”, adesea chiar spre propria lor „uimire”.
Din doar câteva schiþe se contureazã portretul „ziaristului” de
pe vremea lui Caragiale: leneº, necinstit, mincinos, arogant ºi agresiv.
ªi... incult cât cuprinde. Se va fi schimbat el oare într-un secol?
Ce se întâmplã, profesional vorbind, cu jurnaliºtii ºi
publicaþiile care vizibil denatureazã adevãrul, partizanatul politic
fiind principala lor caracteristicã, deºi mai toate titreazã pe
frontispiciu „publicaþie independentã”? Nici mãcar ca pe vremea
lui Caragiale, când autoritãþile suspendau un astfel de ziar.
În 1877, Caragiale, împreunã cu ziaristul francez Frédéric
Dame, scotea „Naþiunea românã” în care se publicau reportaje de
rãzboi. Iatã ce zice G. Cãlinescu: „Informaþiile le ticluiau dupã
metoda Caracudi, acasã, dezvoltând corespondenþa din gazete
strãine (...). Când îºi luarã un corespondent, în fine, acesta le
încurcã treaba dându-le o telegramã cifratã cu ºtirea prematurã a
cãderii Plevnei, autoritãþile suprimarã foaia” (ILR, p. 490).
În zilele noastre, deºi fenomenul mistificãrii este aproape
general, gazetele nu primesc nici mãcar un simbolic avertisment,
asemenea celor date de CNA televiziunilor.
Sã ne întoarcem la „fãtuca” cu idei fixe vizând castravetele
(sic!). Dupã ce afirmã cã agentul României la Haga face apel la
„castravetele lui Caragiale”, pseudoziarista gãseºte de cuviinþã sã
explice cititorilor ei cum devine problema: „În schiþã, elevul revine
de fiecare datã când i se pune o întrebare la singurul lucru pe care
îl ºtie: «castravetele iaºte o legumã dicotiledonatã, din familia
cucurbitaceelor, care conþine 98 % apã...»”. Domniºoara, nu numai
cã nu cerceteazã textul lui Caragiale, ba mai mult inventeazã unul
pe care, chipurile, îl reproduce între ghilimele.
Dacã la momentul apariþiei, în 1892 a volumului Note ºi schiþe,
cu mottoul „Dedicat ucenicilor-tipografi”, din schiþa Norocul
culegãtorului se putea afla care era „tariful” cu care-l milostivea
Maica Domnului pe lucrãtorul tipograf („Trei parale bârfirea, douã
minciuna ºi nerozii... douã de-o para”), mã întreb, oare în zilele
noastre, când criza financiarã bântuie lumea, când cursul euro ºi-a
pierdut minþile, iar dobânzile au luat-o razna, cât s-o plãti oare
nerozia, la cursul oficial, bineînþeles?!... cât o fi încasat „fãtuca”?
Fiindcã sutele de ziare ºi reviste, ce e drept unele în tiraje
anemice, cultivã asiduu – vezi de aceea este marele Caragiale
veºnic actual – minciuna, bârfirea sau nerozia deghizate în
sondajul de opinie, comentariul analistului politic sau jurnalul
monden, gen Claymoor, cu ºtiri livrate de cãtre pseudovedetele
însele, dacã ar trebui sã achite „costurile”, finanþele româneºti ar
fi în pericol de faliment.
25

26
LECTURI
Chiru C. Cristea
RECIDIVA CONTINUÃ
Dupã debutul, tardiv, cu In dos, Eus. Platcu recidiveazã publicând,
în anul urmãtor, Second erotic, 2006, comentat de Tudor Cristea cu
acribia ºi autoritatea criticului notoriu („Lulu scrie un roman”, în
Litere, an VII, nr. 8 – 77 –, august 2006). Autorul recidiveazã ºi în
2007 cu Demierotica (analizat de Nicolae Rotund în revista Ex –
Ponto, an VI, nr. 1 –18 – ianuarie-martie 2008, Constanþa). Recenta
apariþie, Vârsta eroticã, la Editura Bibliotheca, nu mai este o
stranietate ce poate fi contestatã din vârful peniþei.
Confirmând o mai veche observaþie, proza semnatã de Eus.
Platcu se susþine prin particularitãþi vizibile cu ochiul liber: plãcerea
de a povesti, senzaþia de autentic
indusã de simþul limbii în prizarea
oralitãþii, ironie, umor, cât trebuie,
spirit acid în consemnarea tarelor
timpului de faþã, pe scurt, o prozã de
atmosferã clãditã pe o structurã
compoziþionalã ingenios articulatã.
Suntem avertizaþi cã romanul
nu-ºi propune nici sã instruiascã, nici
sã educe: urmãreºte sã incite interesul
unui cititor mediu, fãrã pretenþii
elitiste. Acþiunea este plasatã într-un
spaþiu ce nu a pãtruns decât accidental,
ºi neconvingãtor, în romanul
românesc, un teritoriu real,
recognoscibil toponimic – ªipote pe
Siret, Berhomet, Storojineþ, Bahnea,
Tãrãºeni, ºi, bineînþeles, Cernãuþi – pe care ficþiunea îl malaxeazã ºi
cerne întâmplãri, personaje, unele chiar de o anumitã consistenþã.
Substanþa poveºtii este dezvãluitã de scrisorile tatãlui (medicul
Lupu) cãtre fiica sa (Diana), artist plastic aflat în plin proces de
afirmare a unui talent de certã valoare ºi recunoaºtere în Occident.
Drama ratãrii în dragoste, în cuplu, în profesie trãitã de protagonist
este sâmburele care rodeºte galeria personajelor, bogatã, variatã,
ilustrativã pentru capacitatea de individualizare. Biografiile, pe cât
de fabuloase, pe atât de pregnant conturate, alcãtuiesc o þesãturã
necesarã pentru desenul panoramic al cadrului. Tehnica detaliului
semnificativ generator de noi nuclee epice, pe de o parte, priceperea
cu care portretele, dialogurile, acþiunile ce decid destinele actanþilor
sunt canalizate într-un ºuvoi epic unitar, pe de altã parte, asigurã
echilibru ºi trãinicie unei construcþii în care recunoaºtem ca
modernitate artificiul finalului în coadã de peºte (comp. opera aperta):
„Ajuns la acest final, cititorul pudibund poate abandona, fãrã nicio
pierdere semnificativã, paginile ce urmeazã (sau poate face un
exerciþiu de imaginaþie: presupune un final ºi verificã dacã este pe
aceeaºi lungime de undã cu cititorul”, notã de subsol, p. 204).
Surprinzãtoare mi se pare obstinaþia autorului în producerea unor
scene mustind de erotism, fruste, violente, fanteziste, scãpate din
hotarele realului... într-un câmp de forþe dezmãrginite, nãpastã crudã a
posesiei: „Cu o miºcare lunecoasã de desãvârºit firesc, a descheiat
nasturele ce þinea breteaua petrecutã dupã ceafã. Rochia i-a cãzut la
picioare ºi ea a rãmas în faþa mea goalã, fãrã sutien, fãrã chiloþi, goalãgoalã,
mai goalã decât... o amforã goalã. Am luat-o de mijloc ºi am
tras-o în pat. Plimb mâna de-a lungul curburii spatelui, pe coapse ºi
liniile sinuoase mã excitã mai tare decât sãrutãrile: sânii, buricul, cât un
nasture de cãmaºã, pulpele suple, pãrul pubian intens negru, toate
freamãtã, acompaniazã împreunarea care din prima clipã mã prãvãleºte
în hãuri mistuitoare de crematorii fumegânde..., demoni spurcaþi se
nãpustesc din toate colþurile ºi-mi sugereazã tot felul de comparaþii
obscene, scârboase...” Ca pudoarea sã nu îngenuncheze ruºinatã, se
apeleazã la o echilibristicã riscantã de care doar condeie versate s-au
dovedit a fi capabile. Autorului nu i se poate nega o anumitã cunoaºtere
a grãuntelui nedezghiocat al meºteºugului vorbei în doi peri, dar
fandoseala frondist-freudistã, defulãrile debordante dilueazã calitãþile
oricâte ar fi. Eus. Platcu, mai mult ca sigur, ºtie cã într-un astfel de
demers linia despãrþitoare dintre literaturã ºi maculaturã se pãstreazã
cu dificultate, chiar dacã tehnicile romaneºti sunt mânuite cu abilitate.
ªi ele devin uneori purã convenþie.
Posibil triptic, prin temã ºi unele personaje, romanele lui Eus.
Platcu au în comun o caracteristicã, trebuie sã remarc cel puþin
parantetic, deºi nu sunt pudibund, infructuos- jenantã. Abuzul de cuvinte
vulgare, obscene, scrise cu toate literele, este un tribut porno ce nu
trebuia plãtit. Argumentului cã scrierea lor cu puncte de suspensie nu
este o soluþie acceptabilã, fiindcã cititorul va face el completãrile,
trebuie sã i se riposteze rezolut cã aceste cuvinte exalã pestilenþiale
duhori de latrinã, chiar dacã se manifestã o resurecþie epidematicã ce
cuprinde ºi cinematograful ºi artele vizuale într-o competiþie paranoicã
în care pe primul loc se situeazã din ce în ce mai multe emisiuni TV.
Fragmente de mozaic, romanele lui Eus. Platcu sunt bântuite de
obsedantul laitmotiv al bahnei unde fantomele „ nu cunosc hotarul
dintre a fost ºi este”, cresc unele din altele ºi se pierd în noaptea
pãmântului sau, mai simplu, perindarea într-o multiplicare contradictorie,
de neînþeles adesea, a imaginilor ce plutesc asemenea unor roiuri de
frunze moarte, este o coborâre a naratorului în necunoscutul din sine
însuºi, o exorcizare a competiþiei cu timpul (citeºte-moartea).
Treptat lectura te captiveazã, pierzi din vedere o problematicã,
eºti prins în plasa evenimentelor, în marea majoritate nesemnificative,
banale, distilate însã în acizi veninoºi sau plutind în aburii nostalgiei
ce le aureoleazã. Personaje insignifiante trãiesc în mediocritatea
vieþii cotidiene intensitãþi sublime de inocenþã ºi iubire, dar ºi afundurile
luptei animalice dintre sexe.
Autorul este, fãrã îndoialã, un ins cu nenumãrate pãcate lumeºti,
pentru unii inubliabile ºi de neiertat, dar a le introduce într-o discuþie
criticã esteticã ar însemna sã-þi dai cu stângul în dreptul sau...viceversa.
Disjungerea dintre autor ºi operã era, dacã-mi aduc bine aminte, un
postulat cardinal formulat încã la începuturi de cãtre Kogãlniceanu,
în „Introducþie”... Chiar dacã încã de la debut s-au înregistrat ochiade
cu subînþeles ºi unele nasuri au efectuat o strâmbãturã, esteticã, Editurii
Bibliotheca îi revine meritul de a fi publicat o carte într-o þinutã
tehnicã de invidiat.
(urmare de la pagina 23)
COMPATIBILITÃÞI ªI DUBITAÞII (II)
Vine la rând Marian Popa cu lucrarea sa Istoria literaturii române
de azi pe mâine, Buc., 2001. Judecãþile sunt severe, pe bunã dreptate.
Stãruie chestiunea dacã Marian Popa avea minimul de calitãþi ale
unui studios calificat. Iar dacã nu le avea ºi cade în pamflet, ce anume
articuleazã el în supralicitãri ºi minimalizãri, dat fiind cã documentarea,
în sine, nu a slujit la mare lucru!
Împãrtãºesc afirmaþiile domnului Tudor Cristea. Îi aprob
alegerea. Mai nuanþat decât pãrea dispus sã fie îºi construieºte criticul
eseul despre H.-R. Patapievici. Sunt strânse în critica asupra
modernitãþii recente opinii corecte, dincolo de orice discuþie.
Problema este una de orientare. „Cheile” lui Patapievici, deºi nu
merg împreunã, par sã acrediteze ideea cã modernitatea recentã
pleacã de la invenþie deoarece numai ce iese dintr-o construcþie
deliberatã disimuleazã excesul.
Tudor Cristea înclinã, cu bune virtuþi, sã deshumeze cadavre
dintr-o intuiþie bazatã pe elemente reale. Anume cea care îi spune cã nu
trebuie sã îºi tempereze bãnuielile dacã existã ºansa, cumva, sã ajungã
certitudini. Astfel, depãºit în exemplificãri, Mircea Mihãieº ajunge sã-ºi
clameze dezamãgirea ºi atunci când, evacuat din spaþiul literar, ironizeazã
pe Emil Constantinescu, pe seama cãruia vine – ca piatrã de moarã –
„tragicomica activitate”. Nu pricep de ce s-a oprit Tudor Cristea la un
volum al deziluziilor politice dacã speranþe de îndreptare nu sunt.
Dintr-un sentiment ce nu i-a scãpat lui Tudor Cristea sunt gata sã
validez contribuþii date la o parte numai din raþiuni de ordin circumstanþial,
însã, parcã, exagereazã pe seama jurnalismului practicat de Ioan Adam.
Pesemne cã m-a supãrat ce anume spune despre „inadecvarea” lui Felix
Aderca, niciodatã la locul lui, crede Ioan Adam, în aplicaþiile literatului
la domenii abordate imprudent. Cã nu este aºa am încercat sã descopãr
în varii situaþii, iar ºantierul importantului prozator, dramaturg ºi poet
mi-a dat dreptate, cu precãdere ori de câte ori texte minuscule sau ample
au generat pulsiuni sufleteºti ºi câºtigat admiratori.
27

COMENTARII EXCENTRICE
Corin Bianu
Un poet bun înconjurat
de primejdii
Societatea Scriitorilor Târgoviºteni vine în momentul de faþã cu
o producþie editorialã impresionantã, mai expunând-o cu succes ºi la
Târgul de carte „Gaudeamus”, Bucureºti, 2008, graþie Editurii
Bibliotheca a prozatorului Mihai Stan, cel ce a regizat ºi lansãrile
unora dintre cãrþi... Am trãit bucuria de a mã afla la eveniment, printre
autori ºi rafturile cu exponate ale trudei lor, iar unele întâmplãri m-au
impresionat într-adevãr, cã doar pentru aºa ceva mã dusesem. Un
capitol aparte în cadrul lor îl ocupã ºi de aceastã datã, poezia ºi,
referindu-mã preferenþial, doar la ea, îmi arog plãcerea de a comenta
numai plachetele de versuri, lansate cu tot dichisul. Este vorba de
Sonetele lui Petru Cercel... de Toma George Veseliu, Vis de septembrie
de Grigore Grigore, Amprente de papagali de Viorica Pop, Liberus/
Centurionul de Emil Stãnescu ºi antologia de poezie românã ºi indianã,
Târgoviºte-India, întocmitã de George Anca, autor ºi al traducerilor
din englezã în românã ºi viceversa... N-am nici cea mai micã intenþie
de a realiza vreo exegezã, ci doar de a discuta cãrþi ºi autori, ca ºi cum,
prezent fiind acolo, aº fi vorbit... ªi ce aº fi spus, dacã nu m-ar fi
împiedicat timiditatea ºi aº fi avut curajul sã vorbesc? Iatã, îi voi lua pe
fiecare în parte, succesiv ºi pe îndelete, iar nu succint ºi pe toþi odatã...
Grigore Grigore, poet, ajuns la împlinirea celui de al ºaselea
deceniu de viaþã, a tipãrit recent o plachetã de versuri, titlul ei fiind
cel arãtat deja. A mai semnat cam o duzinã de apariþii editoriale,
toate de versuri, dintre care aº sublinia ªi nimeni mai trist, Nãscut pe
5 septembrie (sonete), Meseria de prieten, Vânt de septembrie...
Nãscut în septembrie (de unde ºi frecvenþa lunii a noua în spuse
ºi fãptuite), zodia Fecioarei chiar ºi-a pus parafa asupra autorului ºi a
creaþiei sale lirice, care se aratã suavã, delicatã, sensibilã, limpede,
dar nu lipsitã de tensiuni interioare ºi de vigoarea specific masculinã.
Dacã examinãm materialul din care îºi toarnã piesele lirice
acest târgoviºtean ce populeazã teritoriul poeziei naþionale, gãsim
noþiuni simple, ca, apa, soarele, pãmântul, cartea, litera, cuvântul,
tristeþea, bucuria, visul, teama, chinul, iubirea ºi altele asemenea.
Aºadar - un tradiþionalist, prin natura liricii (În faþa mea ºi-n spate/
ogorul ºi-n ogor/ dorul seminþei), modern însã prin concizia spunerii
ºi declanºarea ideii poetice, prin modul cum transpune artistic
elemente lexicale din uzul propriu.
Aº mai putea glosa mult pe tema materialului sãu liric, dar cred
cã mai mare efect are citarea uneia dintre poeziile reprezentative,
care definesc profilul sãu: Înalte Doamne, încã mã mai doare/ Cã
m-am nãscut ºi-apoi cã n-am cui spune/ Cã-n jurul meu e doar
deºertãciune/ Singurãtate, moarte ºi mirare// Cã dinspre oameni
n-am nici o minune/ Pe care sã þi-o dau sã-i faci culoare/ Sã nu ne
parã nouã o-ntâmplare/ Cã soarele rãsare ºi apune;// Tu care singur
ºtii unde þi-e locul/ ªi care crezi cã va fi bine-n lume/ Dacã iubirea
nu se va abate// De la cãrbunii-n care arde focul,/ Dã-i îndoielii
mele acel nume/ Ce mã îndeamnã ºi-apoi mã socoate.
ªi totuºi, cuvintele sunt aceleaºi ca ale multora, dar ce anume îl
individualizeazã în concret ºi cu de-amãnuntul pe poet în contextul
atâtor creatori?
Un prim element definitoriu este, fãrã îndoialã, candoarea, ca o
componentã a personalitãþii sale artistice, ca naturã durabilã a operei
sale, dar aceastã candoare este prezentã ºi ca formã, modalitate
tehnicã de abordare, demiurgul liric aduce puritatea ºi lucreazã cu ea
ca material de construcþie, iar pe de altã parte, procedeazã cinstit,
lucreazã onest ºi se aratã sincer, curat, în lucrãturã, când se adreseazã
lui însuºi ori interlocutorilor.
O altã trãsãturã definitorie a travaliului poetic al Iui Grigore
Grigore o constituie, dupã aceeaºi opinie a mea, livrescul, boala
creatorului intelectual, a omului citit, capabil, numai el, sã cizeleze
bijuterii, ca de exemplu: Sunt literã/ doar pentru cã tu m-ai zidit/
într-un cuvânt; Noi doi rãtãcitori/ unul în celãlalt/ eu ºi poetul; Ca
meºterul Manole/ voi da semnalul/ când primesc semne; Imaginaþia
ta/ încape/ într-o picturã naivã...
În al treilea rând, în întreagã agitaþia sa liricã, totuºi, un alt
element de formã, modalitate formalã de lucru sau mod de exprimare
artisticã, factura poeziilor pare a-l individualiza cel mai potrivit pe
Grigore Grigore în ansamblul numeros al autorilor lirici de azi, anume
capacitatea de a se exprima cursiv, limpede, cu concizie, dând impresia,
care e chiar certitudine, cã îºi scrie poezia cu foarte mare uºurinþã,
rima vine singurã, necãutatã, fãrã icniri ºi poticniri, el vorbeºte în
versuri, cum s-ar zice, chiar pe bunã dreptate. Dar, cum spuneam,
mecanismul lirismului sãu e unul modern. Toatã creaþia lui poeticã
vorbeºte de la sine în acest sens.
În versurile cu structurã clasicã, aritmiile sunt asumate la fel de
natural, ca ºi când aºa trebuie sã sune versul, acolo unde ritmul se
hurducã, aºa vrea sã fie, sã vinã adicã o pauzã, ca semn cã urmeazã a
fi spus ceva important! Eu aº zice cã aceastã atitudine e reprobabilã,
dar dacã ne gândim cã exegeþii moderni ai lui Shakespeare au descoperit
tocmai cã acele aritmii din versurile pieselor de teatru, chiar asta
urmãreau, atragerea atenþiei, ce sã mai adaug?...
Uºurinþa versificãrii îl face însã, pe Grigore Grigore sã fie, uneori,
un fel de mitoman - ºi de aici, un risc ce pândeºte creaþia lui – care
confundã pânã la suprapunere totalã cotidianul cel mai prozaic cu
lirismul cel mai elevat, cu aceeaºi dezinvolturã cu care mitomanii
get-beget confundã planurile temporale. Iatã ce aflãm în primele
pagini ale Vis(ului) de septembrie: Dacã trece trecutul pe lângã tine/
Vezi în ce direcþie te-ai îndreptat (...) Sã nu uiþi niciodatã c-ai scris
aceastã carte frumoasã/ Cu pixul de la mine. (învãþãturi de la
Constantin Teculescu). Întreb, la rândul meu, versurile de mai sus
sunt ale lui C.T, variantã în care ar fi trebuit doar sã le semneze
dedesubt, fãrã a mai preciza „de la”, adaos care mai mult încurcã
decât sã descurce, ori ale poetului? Mai cã îþi vine sã-l etichetezi
drept textualist, însã nu este deloc, dacã îl citeºti cu atenþie ºi în
întregime, atât cât e omeneºte posibil. Rezultã o altã notã distinctivã
cu adevãrat originalã a creaþiei sale poetice, pe cât de inconfundabilã
pe atât de pânditã de riscul derizoriului. Încã o mostrã: Vei aduce
rãzboiul/ ºi-l vei pune pe masã/ poftã bunã spunând, alãturi de
piese majoritare cu adevãrat valoroase, precum, Nu mai poþi plânge/
cineva surpã/ podul de lacrimi, ori Pitit în razã,/ vulturul pleºuv/
þine muntele în ghere... Zorii de ziuã/ pleoapele visului/ în depãrtare.
În volumul amintit autorul alunecã la fel de uºor, de la terþine la
poezii de fix câte douã catrene, anunþate doar printr-un PS, care nu
se constituie însã într-un adaos explicativ, o micã explicare finalã,
ci este chiar cea de a doua jumãtate a cãrþii! Poezia din aceastã a
doua parte este ºi ea, dintre cele mai frumoase la autor ºi în general:
ªi-ntre hotare, dealuri, munþi, câmpii,/ Dansuri, pedepse, munci ºi
întrebãri/ Cã despre toate astea dacã ºtii/ Deja eºti dus pe lungile
cãrãri.// Se-ntâmplã sã iubim pânã la moarte/ Tocmai pe-acel ce
nu ne aparþine,/ Pentru cã el, de-atâta de departe/ A fost plecat, cã
astãzi nici nu vine.
Sã nu ne grãbim sã luãm drept deficienþã acea naturaleþe a zicerii
în versuri, acea însuºire de a scrie fluent ºi aparent fãrã efort. O
stavilã în calea celui înclinat pe aceastã pantã forþatã este volumul de
sonete Nãscut pe 5 septembrie (din care am citat deja, un sonet),
adicã formã fixã de poezie, ce presupune din start un dram de elaborare,
care la el se deruleazã la fel de firesc pe vadul liric. E o mare virtuozitate
sã-þi menþii echilibrul pe acea linie îngustã, fragilã, iar acesta reuºeºte
totuºi. Când natura te-a înzestrat din belºug cu harul de a crea poezie
la fel de natural ºi uºor precum respiri, într-adevãr riscul alunecãrii în
derizoriu, se include ºi el, natural, în prozaicul reproºat, oricât de rar
apare, sincer vorbind.
Totuºi, dacã ne strãduim, pe lângã reuºite certe precum: Grijile
toate/ au fost transformate în/ riduri/Au fost sculptate/ Numai carne
ºi sânge/ Tu sã înþelegi cã/ iubirea / E// Departe de fericire dar/ E//
Singurul sentiment care meritã/ Trãit/ Atâta timp cât/ Trãirea te
presupune, întâlnim Ce sã vã spun/, Rãspunsul care vine odatã cu/
Ecoul/ Din partea persoanelor/ În care/ Niciodatã nu am avut
încredere/ Tu de minunatã ce erai/ Aveai la cine sã priveºti.
Manierismul încã nu ºi-a fãcut apariþia, dar spectrul sãu, nu
întotdeauna pãgubos, fluturã în perspectiva creaþiei barzilor precum
Grigore Grigore, astãzi încã poet viguros, încã în depline puteri
creaþionale.
Realist discutând, pe lângã virtuþile pe care le-am evidenþiat ºi le
consider definitorii pentru creaþia poeticã a lui Grigore Grigore, dintre
toate aceste primejdii pe care eu le-am aproximat ca ameninþãtoare
pentru el ºi, de altfel, pentru operele multora dintre autori, deocamdatã
niciuna nu este prezentã ponderal ºi efectiv, ele existã doar ca virtuale
sperietori înainte sa, dar existã...
28 29

NEGRU PE ALB
ªerban Tomºa
Poemul cu o mie de feþe
Nu despre mulþi poeþi români contemporani se poate spune
cã au, ca principii, un blazon propriu, un decor ºi o tematicã uºor
de recunoscut dupã doar câteva versuri, o amprentã unicã,
inconfundabilã, pusã ca un sigiliu pe fiecare text elaborat. Poetul,
eseistul ºi comentatorul fenomenelor socio-politice Bogan Ghiu
are cu prisosinþã aºa ceva, lucru admirabil azi, când fenomenul
literar, dupã un regres al criticii de întâmpinare, prin dispariþia sau
retragerea unor nume grele, precum Valeriu Cristea, Nicolae
Manolescu, Eugen Simion ºi Lucian Raicu, a tins sã devinã, o bunã
bucatã de vreme, o masã nediferenþiatã decât prin semnãturile
autorilor. Cult, erudit, rafinat, concis, eliptic, mereu cu prizã la
idei revelatoare ºi la paradox, Ghiu face figura insolitã a unui
Borges autohton. El este un poet profund autentic, cu viziuni
filtrate prin textele a sute de biblioteci cu rafturile ticsite cu tomuri
impunãtoare. Bogdan Ghiu are o conºtiinþã criticã atât de accentuatã,
încât nu greºesc dacã spun cã el însuºi ar fi cel mai bun exeget al
propriei opere, lucru care nu este deloc în defavoarea unui poet
modern. Recitindu-i creaþia poeticã(„Manualul autorului”, Cartea
Româneascã, 2004) ºi mi se impune ca o evidenþã faptul cã Bogdan
Ghiu ºi-a gãsit încã de la început timbrul, recuzita, stilul ºi temele
proprii, fiind mereu egal cu sine, fãrã sã coboare valoric, fãrã sã-ºi
trãdeze modul de a scrie, amintind, prin consecvenþa sa stilisticã
(ºi numai prin aceasta), de Bacovia.
Încã de la început, poetul îºi manifestã neîncrederea în
posibilitãþile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care
s-a abuzat prin folosinþã excesivã: „prea multe lucruri au fost
vãzute prin ele/ ºi folosite./ Au venit sã se aºeze pe foaia albã ºi
tare/ºi sã inducã lumea în eroare.” („Prolog în carte”). Agresivitatea
lumii are consecinþe asupra creaþiei: „Mã apãr de ceea ce/ mã
înconjoarã/ ºi scriu un poem debil pe care îl pãrãsesc.” („Poem”).
În mod surprinzãtor, poezia nu þine de tehnicã, fiind o chestiune
de inspiraþie: „Poezia în poem ca/ ºi mine în aceastã camerã/ afurisitã
ºi ca/ ºi sufletul în mine/probabil.” („Poem”). Un fapt ignorat
îndeobºte, când este vorba de textele lui Ghiu, este cã poezia lui
nu mizeazã în primul rând pe meºteºug ºi construcþie. Intuiþia e
suveranã. Poet hiperlucid, de o inteligenþã sclipitoare, Ghiu este
însã tras de mânecã de talentul sãu incontestabil: „Vine ceva ºi se
lipeºte strâns de mine –/ este comparaþia cu altceva,/ la fel de
singurã/ ºi de rãnitã.” („Poem”). Analogiile ºi comparaþia sunt
procedee de bazã ºi vizeazã fragilitatea eului în faþa lumii. Obiectele
sunt puse în oglindã pentru a-ºi contempla sinele schimbãtor,
înfometat, devorator: „Adaug unui obiect/ comparaþia cu sine/
pentru a-l lãsa pradã/ restului hãmesit/ de poem.” („Poem”). Poetul
se vede ca pe un vagabond care ne aminteºte de Villon, Rimbaud,
Poe ºi Buddha, suferind de boala creaþiei: „cu picioarele eliminate
în încercãri de a ºopti –/ amorþeºte, pe cele ºapte cãrãri ale poemului/
se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). ªi cum
rana urcã pe trup/ mai bine ca soarele, alege-þi/ singur locul de
apogeu/ ºi împrejmuieºte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în
fond, expresia suferinþei ºi a eºecului: „Ce bine/ cã poemele apar ºi
existã/ în afara trupului./ Dar ele/ continuã sã aibã/ forma organelor
noastre./ Ce bine/ cã ele nu dau naºtere/ la oameni.” („Poem”).
Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora: „Scriu: Am uitat sã
citesc,/ ºtiu doar sã scriu./ Umplu spaþiul cu lucruri/faþã de care sã
pot fi orb.” („Poem”). Textul este semnul, urma, rãmãºiþa umanã
a unei existenþe: „Cu creionul pe albituri/ haºurând desenez
murdãria/ pe care trebuie sã o las cu trupul.” („Poem”). Nu gãsim
aici nimic din aglomerãrile sufocante din textele altor autori.
Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenþiale par a fi deviza
poetului. Nimicul, potenþialul, neputinþa de a scrie sunt temele
supreme ale acestei poezii: „Aº vrea sã urlu/ ºi/ sã port un
titlu.”(„Poem”). Sau: „ Mã gândesc acum la un poem de dragoste/
aºa cum mã gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea sã mi-l reprezint,/
elegia de-a nu putea scrie mãcar DESPRE el.” („Poem”). N-au fost
remarcate suficient ironia ºi autoironia, de cea mai bunã calitate,
care adie prin poemele lui Ghiu: Vai,/ nu pot continua (niciun pic)/
acest poem/ atât de minunat.” („Poem”). Geometrii sigure,
reconfortante, strãbat textele:” Aici e un ocol al locului./ Imposibil
sã faci poemul perpendicular/ ºi sã poþi coborî.”(„Poem”).
Explorarea strãfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente
umile: „Mi-e milã de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntã,/
mi-e milã de noi –/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/
milã.”(„Poem”). Cuvintele respirã prin gesturile fireºti ale iubitei:
„Am vãzut-o ducându-se./ Însemna (câte gesturi plutesc/ în luciul/
mâinii drepte? (cã/ poemul se terminase/ cu bine.” („Poem”). Toate
textele lui Bogdan Ghiu reprezintã cãutarea Marelui Poem, fiind
ipostaze ºi variante ale acestuia, care nu-l mulþumesc pe poet.
„Manualul autorului” este un tratat ºi o exegezã la o carte-poem
visatã, niciodatã scrisã, niciodatã terminatã. Aceasta este una dintre
cele mai frumoase ºi mai inteligente utopii din literatura românã,
având ºi o ridicatã mizã artisticã. Este o utopie programatã de
însuºi autorul ei sã eºueze. Proiectatã sã eºueze, Utopia Marelui
Poem triumfã în estetic. În condiþiile în care scrierea efectivã a
Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz ºi nici n-a fost luatã vreodatã
în calcul, renunþarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului,
mare iubitor de paradoxuri, am putea spune cã poezia sa este un
eºec al eºecului. Eºec al nimicului, al golului, al tãcerii. Totul este
însã asumat conºtient. Existã în texte o fugã de propria identitate
ºi o cãutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurãri. Poezia
lui Bogdan Ghiu se priveºte tot timpul în oglindã, cãutându-se,
rãtãcindu-se, agasatã de propria imagine, ºi regãsindu-se, în cele
din urmã, mereu nouã, proteicã, surprinzãtoare, originalã. Dacã
modalitatea de a scrie rãmâne aceeaºi, viziunile sunt mereu altele.
Convertirea existenþei în estetic se face sub aparenþele unor minore
inventarieri ºi ale unor false preocupãri tehnice. Ghiu redescoperã
mitul lui Manole, din perspectiva, iarãºi, unei autoironii puternice.
Ana varsã lacrimi de crocodil: „O, lacrima e semnul/ cã ai vrea sã
digeri/ pe acela care te înconjoarã.” („Poem”). Multiplicarea
poemului se poate face la nesfârºit. O doctrinã poeticã poate
genera ea însãºi o infinitate de poeme: „Acum, acum, sã pot trãi –
/ în locul meu sã las/ un poem/ sã scrie poeme.” („Testament”).
Poemul e împuþinat, redus la câteva semne grafice: „Punctul alb
(care existã deja)/ ºi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)” („Douã
puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conþin sugestii culturale de o
incomparabilã bogãþie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul
scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega
realitatea netrebnicã: „Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./
Îl înjur.” („Poem”). Pe alocuri, când se afirmã ca un poet al
transcendenþei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv: „Împãturitã
noaptea-n foaie./ O-nþep ºi curge în odaie.” „Privirea cotitã”
(indicaþii de ieºire) este o replicã modernã la poemul arghezian
„Între douã nopþi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuºi, cu migalã de bijutier.
Cercul, rotundul, golul, ca ºi nimicul, remarcat mai înainte, adicã
temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare
paginã. „Poemul” este chiar discuþia despre scrierea poemului „NU,
NU, altceva; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte
legate, copilãria ºi adolescenþa poemului. / Discutaþi: v-am fãcut
locul gol. / Învãþaþi sã ºtiþi totul.” („Cursivitate”). Scrierea poemului
e precum sãvârºirea unui act de bunãvoinþã faþã de un pensionar:
„Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul sã treacã/ ºi sã
încapã cu bine/ între început/ ºi/ sfârºit.” („Poem”). Cuvintele
uzate, „sfârºite”, sunt recondiþionate prin construirea poemului,
poezia fiind un mod de renaºtere, de regenerare a cuvântului:
„Vioiciune a cuvântului sfârºit/ care revine, revine/ bucuros în
mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl
inventeazã pe poet: „Cercul mai drept ca vânãtoarea – / un singur
vers a rãmas sã/ liniºteascã poemul/ ºi/ sã/ mã viseze.” („Poem”).
Semnele grafice sunt ºi ele generatoare de poezie: „Undeva/ în
poem (nu acesta)/ punctul/ digerã/ liniºtea/ în tãcere./ (Aici, în
30 31

parantezã [aceasta]/ e bine).” („Poem”). Bogdan Ghiu este un
excelent poet erotic.
Anatomiile sunt delicioase, cuvintele ºi semnele de punctuaþie
se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilã: „Numele tãu
îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele
noi spintecau ridurile otrãvitoare,/ punctul se desfãcea ca o
piersicã,/ i se vedea miezul ca o sãgeatã./ Totul se apropia./ Inima
începuse sã aibã periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în
luminiºul stomacului.” („Poem cu o singurã imagine copiatã”).
Poetul gãseºte deseori punctul inefabil, care favorizeazã geneza
poemului: „Poem pe marginea prãpastiei./ Dacã ai veni ºi tu/ ar
cãdea./ Dar ce discursuri înãlþãtoare/ învaþã el/ ºi ce/ recompensã
secretã primeºte/ de la punctul acesta bine uns/ ºi strãlucitor/ ca
dupã o/ naºtere.”(„Poem”). Deºi nu lipsitã de afectivitate, poezia
lui Ghiu refuzã sentimentalismul: „Ca un gunoier/ poemul pleacã
înjurând.// N-aºtept sã se termine-n zare.” („Douã Fragmente”).
Pendulând între realitate ºi imaginar, „poemul” lui Ghiu se aflã
într-o continuã osmozã cu elementele lumii. Poetul reuºeºte pagini
excepþionale, de o frumuseþe stranie: „Nu se mai înþelege nimic,/ nu
se mai înþelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mãri
ºi þãri/ îi împleteºte tranºee.” („La malul poemului”). Naºterea
poemului este o înviere cvasidivinã: „Sã mai rãmânã de pus doar/
punctul,/ Dumnezeu-Însuºi,/ pata de sine!” („Poem”). Pânã la urmã,
poemul se încheagã din orice, imprimând realitãþii o anumitã sintaxã,
dar ºi ameninþând-o cu haosul: „Poþi dumneata sã îþi iei rãspunderea/
sã arunci/ o lume fericitã/ în haosul acesta neterminat?” („Poem”).
În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele sã fie scrise, ele
existând potenþial ºi în afara acestuia: „ce lene.../ sã nu poþi scrie
acest poem/ ºi el/ sã existe.” („Poem”). Apocalipsa fiinþei este descrisã
admirabil: „Înainte de catastrofã/ cuvintele pãrãsesc primele fiinþa,/
apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prãbuºit;/
vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi ºi ar vrea sã te
strige./ Acestea vor fi poemul.” („Poemul”). Reînvierea ºi extragerea
esenþelor din lucruri sunt idei ce revin constant: „Se extrag zorile
din lucruri./ Lumina evadeazã din lucruri./ Dimineaþa gãsim lumina
în afara lucrurilor./ Dimineaþa gãsim lucrurile în lumina care s-a
scurs din ele/ peste noapte.” („Propoziþii matinale”).
Treptat îºi face loc în texte ºi tema cea mai reprezentativã,
aceea a tãcerii:” dar tãcerea nu ai cum s-o refuzi/ Þi-o dau. Eºti
prins. Stãpâneºte-o/ cu bine.” ªi încã: „A scrie înseamnã a nu
vorbi, a tãcea./ A te constrânge singur/ sã taci./ Scriu ca sã tac.”
(„Când nu apari”). Tãietura versului este impecabilã ºi prospeþimea
notaþiei remarcabilã: „Cum stai în amintire ºi o luminã/ numai a ta
te lumineazã din/ când în când. Tu eºti pãmântul/ amintirilor mele,
mama memoriei, bombardatã cu seminþe de toate soiurile, din care
alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de
poezie care ar merita o discuþie separatã. Textele sale, ca ºi cele ale
lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin
eprubetele, retortele ºi alambicurile celei mai rafinate inteligenþe.
Bogdan Ghiu este un nume greu al poeziei noatre de azi, un
adevãrat clasic al generaþiei ’80, un autor care este singurul stãpân
ºi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil.
Cãrþi primite la redacþie
1. Catrinel Popescu, Înfloresc tomniþele la Meri, prozã, Editura
Tiparg, Piteºti, 2008, 88+32 pag.
2. Denisa Popescu, Laminaria. Catrinel, versuri, Editura Tiparg,
Piteºti, 2005, 80 pag.
3. Denisa Popescu, Scheletul meu de muselinã, Editura Tiparg,
Piteºti, 2005, 96 pag.
4. Denisa Popescu, Cele mai frumoase depresii, Editura Tiparg,
Piteºti, 56 pag.
5. Mariana Dobrin, Îngerul albastru. Cele mai frumoase poeme
ale mele, Editura Tiparg, Piteºti, 2008, 156 pag.
6. Cristina Onofre, Poeme din þara scaunului cu trei picioare,
Editura Tipoart, Piteºti, 2007, 142 pag.
7. Ucenicii vrãjitori, vol. VII [antologie a Cenaclului Literar ºi de
Jurnalism „Sind Junior”], Editura Pãmântul, Piteºti, 2008,
136 pag.
8. Valericã Niþu, Trãgând înapoi o noapte, Ed. CuArt, Slatina,
2008, 178 pag.
32 33
ESEU
Georgeta Adam
CAROLINA ILICA
biografie ºi erosofie (1)
O ingenioasã soluþie de neutralizare a opoziþiei naturã /
culturã propune poezia Carolinei Ilica. Deºi pare a ilustra, cel
puþin la începuturi, feminismul torid, cu „dogoare ºi flacãrã”, deci
hiperemic, cu „aflux sporit de sânge într-o anumitã regiune a
corpului” (Sintagma îi aparþine lui Gottfried Benn ºi a fost folositã
de Alexandru Muºina pentru definirea unui anumit tip de eu liric.
Criticul braºovean a explicat-o succint, însã edificator: „Eul
hiperemic se deosebeºte de restul Corpului (Cosmosului), dar e o
parte integrantã a acestuia, comunicã, prin «sânge», cu acesta, ba
chiar e zona în care se realizeazã un aflux sporit de sânge. Eul e
distinct de lume, dar, în acelaºi timp, intim legat de ea. Mai mult,
e zona cu maximum (sau una dintre zonele cu maximum) de
«sangvinizare», cu maximum de semnificaþie. Însã, faptul cã Benn
foloseºte un termen medical aratã clar cã avem de-a face nu doar
cu o dimensiune metafizicã a eului, ci ºi cu una fizicã, biologicã
(s.a.).” (v. Alexandru Muºina, Paradigma poeziei moderne. Col.
Studii. Braºov: Editura Aula, 2004, p. 135), poeta l-a surdinizat
ceremonios, dupã cum a evitat ºi textualismul radical, cu feþe
contradictorii, al optzecistelor care i-au urmat. Regimul liric
convenabil acestei „pãdurence” cu lecturi multiple pare a fi echilibrul
între antiteze. Glorificã trupul, dar identificã în splendoarea ºi
fragilitatea lui semnale de la Cineva, semne venite de Dincolo.
Biologicul e opera Divinitãþii la care se ajunge prin religia simþurilor
(caloricã prin excelenþã), însã ºi prin revelaþiile, tensiunile spiritului,
care nasc „poeme reci”. Cele douã perspective, focul ºi gheaþa,
sunt concomitente, nu pot fi despãrþite arbitrar prin frontiere de
vârstã. În poemele de „jar” din primele cãrþi sunt mesageri boreali,
dupã cum printre meditaþiile fumurii þinând teoretic de vârsta sângelui
potolit se înalþã vâlvãtãi tropicale. Pe scurt, avem de-a face cu o
poeticã a dublului, a contrariilor armonizate ºi cu o poezie a dublului
deconspirate într-un poem cu tâlc din Ephemeris (1987): „Pun
mâna pe frunte: gheaþã pe jar. / Din foc ºi din gheaþã-i fãcutã / Viaþa
ta. Viaþã dublã.” (Din foc ºi din gheaþã). Antinomie plurivalent
interpretabilã. Focul ºi gheaþa pot fi trupul ºi spiritul, dar ºi
dragostea ºi moartea. Subtitlurile celor douã secþiuni din volumul
Tirania visului (II) pot fi reunite sub semnul unei întrebãri
fundamentale: „Moartea m-a fãcut sã uit de dragoste./ Dar
dragostea sã uit de moarte?”
Dacã cercetãm cu atenþie itinerarul poetei constatãm însã cã
interogaþia trebuie inversatã: Eros e mai puternic decât Thanatos,
baricada de cuvinte pe care cel dintâi o ridicã în faþa neantului pare
inexpugnabilã. Când biologicul se domoleºte, când senzualitatea e
bine temperatã, intervine erosofia, arta iubirii cu o componentã
intelectualã ce implicã ºi adoraþia lui Dumnezeu.
Douã sunt registrele fundamentale ale acestei poete extrem
de elaborate. Existã, pe de o parte, componenta biograficã, notaþia
cu aparenþã de jurnal liric, iar, pe de alta, constituentul reflexiv,
sapienþial, care îmblânzeºte pulsiunile vitalitãþii, spiritualizându-le.
Teluricul ºi diafanul, terestrul ºi celestul se atrag ºi se resping
perpetuu într-un spectacol erotic de proporþii cosmice.
Critica a observat cã în poezia Carolinei Ilica sentimentul
iubirii nu este doar senzualitate în plan individual, ci tinde spre
panerotism, spre descoperirea principiilor universale ale
fecunditãþii: masculin-feminin. Niciun titlu de volum sau de
antologie nu este întâmplãtor – toate fructificã liric un fond ancestral
de simboluri ºi mai ales cele patru elemente fundamentale:

pãmântul, focul, apa, aerul. Citãm opinia criticului Alexandru
Cistelecan (Vezi Dicþionarul Scriitorilor Români. Coordonatori:
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, (D-L). Bucureºti:
Editura Fundaþiei Culturale Române, 1998, p. 581) conform cãruia
poemele Carolinei Ilica „practicã o erotizare a cosmosului”. Ovidiu
Ghidirmic este de aceeaºi pãrere: „...credem cã nu avem a face atât
cu un erotism individual, ci mai ales cu unul cosmic.” (Ovidiu
Ghidirmic, Carolina Ilica ºi nostalgia puritãþii originare (Poetica
arhetipurilor). În: Carolina Ilica, Din foc ºi din gheaþã. Col.
Hyperion. Serie nouã. [Bucureºti]: Cartea Româneascã, 2003., p.
187). Dar cosmosul are contururi particulare, semnalmente
transilvane; îl coloreazã specific o biografie mai frecvent
rememoratã, decât consemnatã prompt. Încã din volumul de debut
memoria are o dulceaþã eminescianã, e – textual – meliferã: „În
amfora memoriei e miere” (Prin lagãre de larg necunoscut, vol.
Neîmblânzitã ca o stea lactee) sau, mai târziu: „Memoria atârnã
stupi / Înghesuiþi de cuminþenii” (Lana, vol. Dogoarea ºi flacãra,
1977) (Versurile sunt reproduse din volumul Carolina Ilica,
Dogoarea ºi flacãra, Bucureºti: Editura Eminescu, 1977, poemul
nefiind selectat de autoare în antologia din 2004). Feminitatea
nubilã se-mparte între „sãlbãticie ºi alint”, acesta fiind chiar titlul
unei poezii din placheta Dogoarea ºi flacãra: „Prin neaua prea
subþirea-a pielii / A iarbã de-abia încolþitã / Îmi mirosea grãbitul
trup. // Feciorii se-nspumau ca mânjii / Când alergam sãltându-mi
pãrul / Precum o coamã aurie. // ªi-aveam doar treisprezece ani.”
Alte notaþii, de la o vârstã mai avansatã, þin „jurnalul” tot pe linia
echivocã dintre „pruncie” ºi rafinamentul erotic al feminitãþii
involte: „Genunchii mei mai poartã în corole / Brânduºile târzii
din cãzãturi – / Cu ochii spânzuraþi de þepii lunii / M-am poticnit
de toamnã prin pãduri. // Îi oblojesc sub giulgii de mãtãsuri, / Ca
sub un pumn de fluturi sidefii. / Nu respira aproape, nu-i atinge /
Cu pâlpâirea buzelor stafii.” (La douãzeci de ani, vol.
Neîmblânzitã ca o stea lactee). Surpriza mare este cã descoperim
bemoli puºi erosului chiar în cartea ce-ar fi trebuit sã-i imortalizeze
incandescenþa: „Dormi dragostea mea / Dragostea mea cea mare
visatã / Încã de când mã cuprindea / Ca o înmugurire pubertatea /
/ Aº vrea ºi n-aº vrea sã-þi trezesc / Sevele mistuitoare. // Nu veni
încã...” (Cântec de leagãn pentru dragostea mea, în acelaºi volum).
Mai diafane încã, consemnãrile ulterioare plãtesc un tribut viclean
pudorii: „La douãzeci ºi trei de ani, / Puternicã-n armura tinereþii /
Mã ruºinez la un citat din Platon: / „Plãcerea-i cel mai mare dintre
impostori”. (Douãzeci ºi trei, vol. Dogoarea ºi flacãra).
Acutizate de eros, simþurile pot figura o ipostazã valahã a
celebrelor tapiserii alegorice dedicate Doamnei cu licorna: „Nu
strigãtul, numai foºnirea, / Numai atingerea, nu strângerea mâinii /
Ar ºti sã mã-ntoarcã la dragoste” (Nu strigãtul, numai foºnirea),
„Auzul are peºteri de mãtasã: / În delicate golfuri îmi adunã /
avântul rãsuflãrii.” (Douãzeci ºi trei); „Pielea-mi fierbinte / ªi
pãcãtoasã. / ªi una ºi alta / A mine miroasã: // Adicã: a moarte / Cu
viaþã în ea.” (b) O rochie).
Din edenul imaginar al Carolinei Ilica, Erosul îºi alege uneori
animale fabuloase (cu valoare de alter ego al poetei?), dar care
iau chipul tinereþii, al dragostei sau doar mireasma ei, precum
superba „vulpe înmiresmatã”, altã alegorie în decor medieval a
vânãtorii erotice ce-l atrãgea odinioarã ºi pe Ion Budai Deleanu.
Echivocul, mai transparent, pe marginea licenþiosului chiar, al
precursorului transilvan, se diafanizeazã, pãstrându-ºi însã intactã
constelaþia de sensuri: „Se-mbatã alaiul pãdurii: Ea trece / Târându-ºi
prinosul de blãnuri. // Smerit se înclinã un paj: / – Oare poiana
aprinsã de fragi / Ridicã rãscoapte vãpãi de parfumuri? // – Nu, nu
sunt fragii (îngaimã). // Un sfetnic atunci îndrãzneºte:/ –
Preaînmiresmarea-Voastrã mi-aduce aminte / Îndepãrtatele vãi ale
satelor / Cu iarbã cositã în zori, aburind / Sub giulgii de rouã.// –
Nu, nu e iarba (ºopteºte). // ªi astfel curtenii pe rând se sfiesc, /
Subþiindu-ºi mirosul, / Cu nãrile-n vânt asmuþite: / – A siminic... /
– A muguri de brad... / A dumbranic... / – Ba a mesteceni abia
ridicaþi / Pe aripi de frunze... // Cu viclenie împãrãteascã ea surâde
/ ªi se-ndepãrteazã... / Atât de bogatã-n mireasma pe care / O dã,
cu-mprumut, tinereþea.” (Vulpea înmiresmatã).
„Elixirul dorinþelor” e „împrumutat” generos ºi altor
vieþuitoare. Îi simt puterea peºtii (ºi, mai ales, „peºtoaice vinovate”),
ºerpii (simbol falic prin excelenþã), albinele, graurii, ciocârliile...
Natura e în neîntrerupte nupþii. Amintindu-le, un poem târziu din
volumul Scara la cer le suavizeazã sub semnul monadei: „E vremea
când îºi pun cercei / Mestecenii efeminaþi. / Când te îmbeþi fãrã sã
bei. // Când vrãji arhaice, din lunã / Erotizeazã tot ce-i viu. / Lãstunul
fuge c-o lãstunã. // Bãtrânii îºi aduc aminte / Ce tinerii abia viseazã.../
ªi Unu-n toate se cuprinde.” (Primãvarã).
Unu e, în acest caz, Dumnezeu, Pantocratorul ce înalþã
nuntirea în sfera idealitãþii. Jean Chevalier ºi Alain Gheerbrant
au relevat subtil valenþele numeralului, iar explicaþia propusã de
ei e aplicabilã ºi acestui emblematic poem scris de Carolina Ilica:
„Unu [...] este principiul activ: creatorul. Unu este locul simbolic
al fiinþei, izvor ºi sfârºit al tuturor lucrurilor, centru cosmic ºi
ontologic. Este simbol al fiinþei, dar ºi al Revelaþiei, mediatoarea
care înalþã omul prin cunoaºtere la un nivel de fiinþã superioarã.
Unu este de asemenea centrul mistic de unde strãluceºte Spiritul,
ca un soare.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicþionar de
simboluri, vol. 3, P-Z, Bucureºti: Editura Artemis, 1995, p.
410. O explicaþie în bunã parte similarã a oferit ºi Régis Boyer
într-un substanþial studiu consacrat arhetipurilor: „Toutes les
magies de toutes les religions s’emploient depuis l’aube des
temps à abolir, jusqu’ à en récuser l’existence parfois, la
démarcation entre la vie et mort, et toute Parole – mesurée
surtout, mais l’incise s’impose-t-elle? est elle autre chose qu’un
essai moins grossièrement appareillé, plus subtilement orchestré,
de restituer sa candeur à l’Un adorable à travers ses multiple
émanations?” (v. Dictionnaire des mythes littéraires. Sous la
direction du Professeur Pierre Brunel. Nouvelle édition
augmentée. [Paris]: Éditions Du Rocher. Jean-Paul Bertrand
Éditeur, 1988, p. 153).
Unu este ºi o ipostazã a androginului, imagine a unitãþii
primordiale invocatã ºi de Platon în Banchetul, filosof pe care
Carolina Ilica l-a citit cu vizibilã participare. Textual, adicã
etimologic, androginul are o parte bãrbãteascã ºi una femeiascã.
Mitul androginitãþii, care a fascinat memoria a nenumãrate generaþii
ºi civilizaþii, presupune armonizarea contrariilor, coincidentia
oppositorum. El vine din vremea arhetipurilor, din illo tempore,
când diferenþierea sexualã nu se produsese încã. La mitul
androginului trimite ºi titlul volumului de debut al Carolinei Ilica,
azi cuvenindu-se sã fie citit nu doar în sensul neastâmpãrului
fiinþei adolescentine, ci ºi în cheie cosmogonicã. Un poem
expliciteazã ºi favorizeazã o asemenea lecturã: „Neîmblânzitã ca o
stea lactee,/ Departe, nici bãrbat ºi nici femeie, / Mãcar o datã poþi
sã mã închipui?” (Neîmblânzitã ca o stea lactee).
De la imaginea de „pãdureancã”, rostindu-se în versuri ce ne
readuc în memoria afectivã pe Eminescu (În volumul Violet (2001)
Eminescu va fi o prezenþã tutelarã), dar ºi pe bãtrânul Heliade, pe
Alecsandri, pânã la melancolicele creaþii din urmã, Carolina Ilica
pãstreazã o legãturã permanentã cu tãrâmurile puritãþii primordiale.
Inocenþa, ca stare adamicã, este, oricât ar pãrea de
surprinzãtoare aceastã constatare, mai puternicã, mai credibilã
liric, tocmai în cãrþile dintâi, care ºi prin titluri vestesc descãtuºarea
instinctului. Flacãra mai degrabã lumineazã, încãlzeºte, nu arde.
Pudoarea filtreazã, diafanizeazã „cascadele sângelui”: „Pe lângã
brazii singuri singuri / Liniºtitor pârâu coboarã / Eu trec prin el
stropind genunchii / Înfierbântaþi de cãprioarã /.../ În jur sunt brazi
bãtrâni se uitã / Pe sub sprâncene vechi la mine / Cum trec pârâul
femeieºte / Jucându-mã ºi mi-e ruºine” (Pãdureancã (XI), vol.
Neîmblânzitã ca o stea lactee). „Infernul” e pur, decorativ, stilizat,
bântuit de ninsori echivoce: „Decât rugãciuni sã-mi mai arzi peste
braþe / Lasã-mi zãpada sã creascã pe stern / Albã sã fiu ca miresele
flori / Sub pleoape-ncãrcate cu purul infern.” (Vor plânge la naºtere
pruncii, acelaºi volum). Zãpada, stare de agregare a apei, deci
element cosmic feminin, reflectã timpurii presimþiri funerare: „Dar
eu cu ce sã mã asemãn oare? / Cu o zãpadã tânãrã, înfiptã / În dinþii
grâului – o blândã criptã / De care te loveºti ºi nu te doare.”
(Închisã, ibidem).
34 35

ISTORIE LITERARÃ
Gheorghiþa Badea
Scrisul polemic în literatura românã
veche în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea
1. Scriitorii români s-au bãtut atunci când
au fost provocaþi sau când i-a interesat subiectul
Într-o lume care tinde spre globalizare, dar atât de diversã, cu
infinite controverse pe toate planurile, a descoperi „Scrisul polemic
în literatura veche româneascã” poate fi semnificativ ºi pentru
contemporani.
A polemiza nu înseamna a rãmâne într-o atitudine de negare,
ci a armoniza disputele. Structura scrisul polemic întruchipeazã
ideea de controversã, divergenþã purtatã pe tãrâmul spiritului.
Cuvântul polemicã vine din grecescul polemos ºi are, la
origine, sensul de rãzboi. Realitãþile vremurilor trecãtoare transferã
acest sens în zona înãlþãtoare a cugetãrilor. Mai devreme sau mai
târziu, în funcþie de condiþiile date, orice palier al cunoaºterii umane
poate antrena, susþine ºi valorifica polemica.
În cultura româneascã, existenþa spiritului polemic începe sã
dateze din secolul al XVII-lea. Literatura românã din secolele al
XVII-lea ºi al XVIII -lea, prin reprezentanþii sãi, constituie solul
roditor în care au încolþit rodnicele seminþe ale lui Udriºte Nãsturel,
Varlaam ºi Dosoftei, Miron Costin ºi Grigore Ureche, Ion Neculce
ºi Dimitrie Cantemir, pentru a prezenta doar câteva nume, care
„s-au bãtut pentru poporul din care s-au ivit”, pentru limba ºi
cultura lui, pentru unitatea de neam. Atunci când subiectul i-a
interesat, au transformat veninul în artã, ca modalitate de înfãptuire
a misiunii asumate. ªi nu puþinã misiune au avut ei într-o lume
frãmântatã de asaltul protestanþilor ºi ruperea legãturilor religioase
tradiþionale, de ameninþãrile privind unitatea etnicã a Transilvaniei,
de lipsa cãrþilor.
Fiindcã au existat ei, vor veni mai târziu un Bãlcescu ºi un
Iorga, Hasdeu ºi Eminescu, primind din seva rãdãcinilor neamului
ºi împãrtãºind, mai departe, celor aleºi.
Cum am fi arãtat noi, oare, astãzi, ca neam ºi limbã, fãrã haina
polemicii asumatã de cãtre cãrturarii perioadei amintite?
Cã este vorba despre polemicã pe tãrâm religios sau istoric,
ori în plan social, important este cã exercitã atracþie spre studiu.
2. Rosturile polemicii.
Civilizaþia polemicii la români
Condiþiile social-istorice ºi culturale, precum ºi dinamica vieþii
din teritoriile româneºti ne îndreptãþesc sã înþelegem cã problemele
erau atât de profunde ºi de serioase, încât o rezolvare a lor fãrã
duel în planul ideilor n-ar fi fost posibilã.
La noi, cultura scrisã a apãrut prin polemicã, marii noºtri
cronicari au combãtut pentru identitatea de neam, facþiunile
boiereºti se duelau în a-ºi atribui cât mai multe merite ºi, ceea ce
este mai dureros, þeseau intrigi la Înalta Poartã pentru a fi alesul
unora sau altora desemnat ca domnitor.
Prima operã scrisã de facturã polemicã este consideratã a
fi „Rãspunsul împotriva Catehismului calvinesc”, atribuitã
mitropolitului Varlaam. Pânã aici, însã, nu s-a polemizat?
Evident cã da.
Cultura româneascã scrisã s-a dezvoltat în condiþii foarte
grele, fiind dominatã de prezenþa modelelor europene într-un
spaþiu balcanic.
Polemica implicã opoziþii ºi s-ar putea afirma cã marile
dimensiuni, caracteristici, probleme existenþiale ale acestui neam
nu s-au rezolvat vreodatã fãrã controverse.
De aceea, considerãm cã pentru români, atitudinea polemicã
are douã componente: cea specificã sâmburelui latin, la care se
adaugã influenþa balcanicã. Sunt trãsãturi care definesc matricea
noastrã culturalã.
Ele existã dintru începuturi ºi se rostogolesc, ca un bulgãre de
nea, pânã în zilele noastre. Potrivit metodei bulgãrelui, aceastã
propensiune se amplificã ºi poate îmbrãca diferite forme: retorica
polemicã, ironia, pamfletul, sarcasmul. Spectacolul confruntãrilor
se compune din lumini ºi umbre, tablouri ºi scene sprinþare; altele,
mai puþin tectonice, antreneazã strategii, toate acestea ducându-i
pe combatanþi spre adevãrul pur ori adevãrul dorit de ei.
Fiecare epocã are problemele ei care antreneazã, mai mult sau
mai puþin, spiritul polemic. Sã privim în jurul nostru ºi sã constatãm
cã, astãzi, în plan social, polemica a devenit hrana cea de toate
zilele, este aerul ºi apa.
Care sunt temele care antreneazã polemica? Oricare! Cine
sunt combatanþii? Oricine! Care sunt tehnicile lor de confruntare?
Diverse ºi nebãnuite! Lipsesc doar cele adecvate!
Unii cred cã vremea marilor polemici a trecut. Opinia noastrã
este diferitã. Putem identifica teme importante capabile sã
antreneze spiritul polemic, atât în plan ºtiinþific, cât ºi cultural.
3. Idei polemice în literatura religioasã
din secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea
Polemica dogmaticã se naºte ca o consecinþã a pericolelor ºi
agresiunilor la care este supusã ortodoxia româneascã.
ªtim cã spre sfârºitul anilor 30 ai secolului al XVII-lea, apare
la Geneva un Catehism atribuit patriarhului Chiril Lukaris, care a
generat tensiune în Biserica Ortodoxã orientalã, existând influenþe
din dogma calvinã.
Catolicii ºi reformaþii înainteazã insistent, impunându-ºi
punctele de doctrinã. Ortodoxia nu dispune de opere teologice
care sã contracareze.
4. Cãrþile lui Coresi ºi întoarcerea
la învãþãtura ortodoxã
Activitatea tipograficã a lui Coresi se desfãºoarã în secolul al
XVI-lea, când îl regãsim fie la Târgoviºte, fie la Braºov. Cãrturarul
nu este propriu-zis un polemist, dar unele dintre iniþiativele sale,
de mare importanþã culturalã, au stârnit vehemente reacþii polemice.
Prima carte româneascã tipãritã de Coresi dateazã din 1559
ºi se intituleazã „Catehismul”. Doi cronicari saºi, Simon Massa ºi
Marcus Fuchs, informeazã cã primarul Braºovului, Iohannes
Benknerus, împreunã cu alþi oficiali, au încercat sã reformeze
biserica valahilor, propunând „Catehismul” spre citire ºi învãþare.
Cu aceastã carte româneascã, precum ºi a altor câteva dinaintea
ei, cultura românã se aflã în plin proces de receptare a Reformei.
Prin intermediul studenþilor ºi al negustorilor saºi care se întorceau
din Germania, Reforma lui Luther ºi Calvin a pãtruns foarte repede
în Transilvania.
Se pare cã aceste influenþe ale reformelor i-au determinat pe
români sã ia atitudine. Aºa se face cã un anume Laþcu din Mãþeºtii
Haþegului, logofãt al regelui Ioan Zapolya, scria o epistolã cãtre
Gavriil Protul, la Athos, manifestându-ºi îngrijorarea: „Aici în þara
ungureascã ºi cea nemþeascã ºi peste tot printre creºtinii care se þin
de papa de la Roma, multe eresuri ºi prooroci mincinoºi sunt
acum printre ei. Unii propovãduiesc cã nu trebuie nici post, nici
spovedanie, nici liturghie ºi nici vreun sfânt …”.
Gavriil Protul întocmeºte un rãspuns în care polemizeazã cu
catolicii. Începe sã se constituie o literaturã teologico-polemicã, în
ciuda faptului cã ea se rãspândeºte mai mult în Serbia ºi Rusia.
36 37

Dar, pe la 1539, colaboratori ai lui Luther constatã cu
satisfacþie cã Reforma începe sã-i câºtige ºi pe români. Pentru
reuºita acþiunii de rãspândire a luteranismului printre români era
nevoie de traducerea ºi tipãrirea cãrþilor româneºti sub influenþa
curentelor de reformã.
Saºii ºi ungurii iniþiazã ºi deruleazã acest gen de activitate în
trei centre româneºti: Sibiu, Braºov ºi Orãºtie.
În Braºov, centrul care îi capteazã puternic pe români la
ideile Reformei, întâlnim douã persoane cu rol decisiv în rãspândirea
cãrþii româneºti: diaconul Coresi, venit de la Târgoviºte cu materialul
de tipar chirilic, ºi Hans Benkner, primarul oraºului Braºov ºi
proprietarul primei fabrici de hârtie din Ardeal.
„Catehismul” lui Coresi are pãrþi comune cu „Micul
Catehism” al lui Luther, dar ºi cu „Catehismul” unguresc al lui
Batizi. Dupã ce acesta din urmã a fost tradus în româneºte,
Coresi l-a revizuit, îndreptând textul din „Tatãl nostru”, simbolul
credinþei dupã normele bisericii ortodoxe, precum ºi citatele dupã
textul Evangheliei.
În cele nouã cãrþi de cult reformat pe care le-a tipãrit Coresi la
Braºov, nu se introduc inovaþii care „sã devieze biserica românilor
de la tradiþia ortodoxã moºtenitã din strãmoºi” (N. Cartojan).
ªtim, însã, cã, sub influenþa calvinã, Coresi tipãreºte în 1564,
cu ajutorul nobilului ungur Forro Miklos, o Evanghelie cu
învãþãturã, ºi un Molitvenic.
Aceastã activitate de traducere a cãrþilor sfinte sub influenþa
reformei calvine, pe care Coresi o sãvârºeºte intens, se desãºoarã
mai ales în regiunea Clujului ºi a Orãºtiei.
Ideea rãspândirii cãrþilor în limba românã, cu care a venit
Reforma, apare ca un lucru folositor. Curând, activitatea de tipãrire
a cãrþilor româneºti este privitã ca o „afacere comercialã”(George
Ivaºcu). La cele nouã cãrþi de cult reformat, se adaugã alte 11 tipãrituri
slavone. Coresi, împreunã cu ucenicii sãi, a tipãrit „într-un sfert de
veac de patru ori mai multe cãrþi decât tipãriserã, la un loc, Macarie
ºi Liubavici în patru decenii”(idem). Pentru aceea, meritul lui Coresi
este incontestabil la transformarea limbii vorbite de popor în limbã
a culturii, prin rãspândirea energicã a cuvântului tipãrit.
În mod firesc, atunci când ceva se impune cu sila, apare reacþia
de respingere. Aºa s-a întâmplat cu populaþia româneascã din Ardeal,
care a dezlãnþuit o reacþie puternicã împotriva reformei calvine.
Atacurile contra unor principii ortodoxe strecurate în „Cazania”
ºi „Molitvenicul” din 1564 produc gâlceavã, o atmosferã încordatã,
care determinã trezirea conºtiinþei religioase ortodoxe în rândul
credincioºilor. Popa Dobre cumpãrã, în acest timp, un „Molitvenic”
slavon pe care-l dãruieºte bisericii din Scheii Braºovului, în anul
1569. Aici sunt consemnate exact indicaþiile pe care trebuie sã le
urmeze creºtinul ortodox care doreºte sã se lepede de „legea latineascã
ºi de a lu Mãrtin Ereticul ºi de toate eresele lor”, adicã acele puncte
atacate în prefaþa „Cazaniei” lui Coresi : „leapãdu-mã ºi procliþescu
ºi crezu întru svânta Troiþã dupã voia lu Dumnezeu ºi mã închin ºi
Preacinstitii de Dumnezeu Nãscãtoare de pururea fata Mariia ºi
tuturor svinþilor ºi svintelor obraze; ºi primescu posturele ºi zilele
de postu: miercuri ºi vineri ºi aºa mã jur înaintea lu Dumnezeu”.
De acum încolo, timp de cincisprezece ani, în tipografia lui
Coresi se vor tipãri doar cãrþi de ritual în limba slavã. Cãrþile
slavoneºti au o rãspândire mai mare decât cele româneºti. ªi, cum
pe bunã dreptate considerã N. Cartojan, ultima tipãriturã
româneascã a lui Coresi, „Cartea cu învãþãturã – Cazania” (1581),
se iveºte în atmosfera de reîntoarcere la ortodoxie, pe care o
generase, fãrã sã vrea, printre românii ortodocºi din Ardeal, apariþia
„Cazaniei” ºi a „Molitvelnicului”.
Dar, în ciuda îndreptãþitelor reacþii polemice pe care le-au
stârnit din pricina inoculãrii unor idei ale Reformei în prefeþele sau
în cuprinsul unora dintre ele, cãrþile româneºti ale lui Coresi au
avut un rol important în fundamentarea limbii noastre literare, cu
punct de plecare în graiul vorbit în zona Târgoviºte-Braºov, care-i
era familiar tipografului.
[Fragment dintr-o lucrare mai amplã]
ISTORIA PRESEI MILITARE
Dan Gîju
RÃZBOIUL DE INDEPENDENÞÃ
ºi presa de campanie (II)
Gazetãreºte vorbind, însã, motiv mai mare pentru a lovi în
oamenii opoziþiei, concomitent cu ridicarea în slãvi a celor aflaþi pe
val la ora respectivã (1877), nici cã se putea gãsi, ºi cum beleaua
acestui rãzboi a cãzut aºa, dintr-o datã, în grãdina ministrului
liberal care i-a urmat „afaceristului” Ioan Emanoil Florescu, se
înþelege cã acesta s-a fãcut luntre ºi punte, achiziþionând în cel mai
scurt timp praful de puºcã trebuincios pentru oºtire, cãci „d.
Florescu ne lãsase cu atâta prafu câtu abia ajungea la paradã”,
hranã, echipament cãlduros „ºi luã ºi mãsuri d’a o înarma cu un
singur fel de puºti, marca Peabody, precum acelea aduse tot de
guvernul Brãtianu în 1868, care sunt din cele mai bune”. Desigur,
ca de obicei în asemenea situaþii la noi, pe malul Dâmboviþei,
„bani... nu mai erau; guvernul s-adresã atunci þãrii ºi ea se grãbi
de a da cel din urmã ban, spre a arma, cum se cade, pe vitejii ei fii,
pe care îi trimisese în rãzboi, sã-i apere pãmântul, onoarea ºi
drepturile”. Nu mai puþin interesantã este o altã disputã între cele
douã tabere, la fel de valabilã ºi ea, care pleacã de la amãnuntul cã
„reacþiunea” susþiunea sus ºi tare cã decât sã ne trimitem copiii la
moarte sigurã, peste graniþã, mai bine „trebuia sã aºteptãm
milostivirea strãinilor, cu puºca într-o mânã ºi cu cãciula de
cerºetor în cealaltã”, pe când guvernul aflat la putere argumenta
cã „nu cu milogeli trãiesc naþiunile, ci cu fapte, fapte mari; numai
naþiunile vrednice de asemenea fapte sunt respectate ºi trãiesc
viaþa cea adevãratã”. (Dorobanþul din 28 noiembrie 1877)
Una peste alta, cele douã gazete oferã cam de toate la
posibilitãþile de informare de atunci – ºi pe care nu ne-am propus
sã le comentãm aici, spunem doar cã erau satisfãcãtoare pentru
pretenþiile cititorilor –, din când în când mai aruncându-ºi ochii ºi
în tabãra inamicului, îndeosebi pe mãsurã ce acesta pierde teren.
În treacãt nu putem ocoli un fel de concluzie formulatã în stil
shakespearian în Resboiul din 25 iulie 1877: „Popoarele învinse
au întotdeauna nevoie de câte un suflet mare pentru a-l acuza de
pãcatele, slãbiciunile ºi crimele lor. În durerea ce simt pentru
cãderea lor, ele cautã o victimã pe care s-o înjunghie pe altarul
egoismului naþional”. (Articolul se referã la Abdul Kerim-Paºa,
„unul din cei mai însemnaþi generali turci”, fost ministru de rãzboi
al Imperiului Otoman ºi cãruia tocmai i se puseserã în cârcã
înfrângerile de pânã în acel moment ale armatei turceºti în
confruntarea cu ruºii, guvernanþii de pe Bosfor rãsplãtindu-i în cel
mai pur stil oriental, cu ingratitudine, adicã, „o viaþã întreagã de
zel ºi devotament”.
În fine, revenind la oile noastre, duelul de care vorbeam anterior
este închis, oarecum, în binecunoscutul stil mioritic, în nr.
120/19 noiembrie 1877 al Resboiului, unde generalul Florescu este
reabilitat cu aceeaºi nonºalanþã cu care este terfelit de Dorobanþul,
pretextul fiind comentariul comparativ – simplu, dar suficient de
sugestiv – care pleacã de la imaginea în oglindã a douã santinele,
una reprezentând armata þaristã, iar cealaltã armata României. Dacã
în sentinela rusã este vãzut vechiul soldat hârºit în rãzboaie, care
a primit demult botezul focului ºi „aºteaptã lupta cu sânge rece ºi
resemnare”, românul este „junele înfocat ºi setos de a înfrunta
pericolul”, care aºteaptã lupta cu o vie curiozitate, sfidând de pe
malul stâng al Dunãrii þãrmul turcesc. Ceea ce conteazã, însã, este
sentimentul celãlalt, al privitorului, care nu poate fi decât „acela
al unei legitime mândrii cã avem o armatã care a dat o nouã
strãlucire numelui românesc”.
(continuare la pagina 42)
38 39

RESTITUIRI
Nicolae Scurtu
SMARA
ºi unii dintre contemporanii sãi
Biografia poetei, prozatoarei, memorialistei ºi excelentei
institutoare Smaranda Gheorghiu (n. 5 septembrie 1857, Târgoviºte
– m. 26 ianuarie 1944, Bucureºti), arhicunoscutã sub numele de
Smara, cum ºi-a semnat unele din cãrþile sale, stârneºte interesul
istoricilor literari, care intenþioneazã sã-i citeascã opera ºi care vor
sã-i recompunã imaginea, deloc comunã, a acestei intelectuale
înzestratã cu un verb incitant ºi, evident, ordonator. * Îi revine
meritul, indiscutabil, istoricului ºi criticului literar Petre Gheorghe
Bârlea (n. 1951) de a fi cercetat 1 ºi restituit 2 , fie ºi parþial, câteva din
paginile de evocare ale acestei prodigioase scriitoare, care a militat,
profund, pentru cunoaºterea ºi recunoaºterea virtuþilor românilor,
aici ºi, mai ales, în câteva metropole europene. * O importantã sursã
de informaþii ºi precizãri, relative la itinerariul sãu didactic,
scriitoricesc ºi de autenticã propagandã culturalã, întâlnim în
literatura epistolarã, cunoscutã, pânã acum, doar fragmentar. * Smara
a dialogat, epistolar, cu o sumã semnificativã de scriitori, cãrturari ºi
dascãli din diverse medii ºi generaþii. * Revelatoare, sub aspectul
celor menþionate aici, sunt epistolele trimise lui Titu Maiorescu, V.
A. Urechia, Const. I. Istrati, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Nicolae
M. Condeescu, I. Valerian, Grigore Forþu ºi mulþi alþii. * Misivele
expediate prietenului sãu, Const. I. Istrati (n. 1850 – m. 1918), un
autentic savant ºi unul dintre din cei mai interesanþi cãrturari, se
constituie, de fapt, în veritabile micropamflete la adresa administraþiei
din învãþãmântul românesc de atunci, de azi ºi dintotdeauna.
Domnule Ministru 3 ,
*
[Bucureºti], 5 aprilie 1900
Dacã fãgãduiala d[umnea]v[oastrã] n-ar fi lege pentru mine,
n-aº îndrãzni sã vã turbur.
Dacã n-aº avea 2 fete ºi numai 170 lei lunar, n-aº mai bate
ministerul cerând un lucru, care cred cã mi se cuvine dupã atâta
muncã intelectualã.
Sunt unicã în România, pentru mine ar trebui creat ceva special
ºi cu toate acestea nici direcþiunea unei ºcoli, la care funcþionez de
mult, aud cã nu mi se va da, deoarece aflu cã este fãgãduitã iar unei
surori a unui frate influent.
Sper cã de data aceasta nu se va trece uºor peste mine ºi, dupã
cum mi-aþi fãgãduit d[umnea]v[oastrã], veþi avea grijã ºi de aceia
care a muncit conºtiincios ºi care un ceea ce i se cuvine ~ Direcþiunea
ºi mutarea de acum în mansardele ªcolii „Petrache Poenaru“, care
sunt deja goale.
Eu trebuie sã fiu în centru, lângã Ateneul Român 4 , cãci mai am
încã de lucru.
Aºtept de sãrbãtori aceastã mângâiere de la d[umnea]v[oastrã]
ºi vã rog a primi asigurarea celei mai deosebite stime.
Ilustre prieten,
*
Smara
Buc[ureºti], 3 oct[ombrie] 1913
Strada ªtirbei Vodã, nr. 94
Greu... dar am izbutit º[i] am 118 diapozitive pentru confer[inþa]
de duminicã º[i] am scris la Ceampizu cã mi-aþi ordonat sã plec cu
trenul de la 8 fãrã zece min[ute] ca sã probãm cliºeele.
Mã gândii azi cã am 4 confer[inþe] bune, n-ar fi loc sã dezvoltãm
ºi la Academia popularã?
Subiectele ar fi: a) De la Buc[ureºti] la Capul Nord, b) Schiþe ºi
amintiri din Italia, c) Schiþe din Târgoviºte, d) ªi cea d[e]-acum.
Cu stimã,
Smara
Ilustre prieten,
40 41
*
Buc[ureºti], 27 oct[ombrie] 1913
Vila Smara
Pentru ºcolile medii am fost trimeasã sã studiez organizarea în
strãinãtãþi. Pentru raportul strãlucit, ministrul instrucþiunii mi-a
dat mulþãmiri, m-a pus sã fac programul ºi mi-a fãgãduit cã, în
sfârºit, mã va recompensa ºi pe mine, dându-mi direcþiunea ªcolii
Medii, care s-a înfiinþat aici, dar acolo a numit o fatã ºi pe soþia unui
funcþionar de minister, cãci art[icolul] 9 din lege grãieºte clar cã se
va numi cine se distinge º[i] alta ca mine nu mai era, mi-a trântit,
în ziua plecãrii, d[omnu]l Arion 5 , delegaþia de-a inspecta ºcolile,
numai trei luni.
La [în]nvãþãmântul elementar mã pricep mult, aºa cã recurg
la d[umnea]v[oastrã] ºi vã rog a zice d[omnu]lui Dissescu 6 sã mã
numeascã inspectoare definitivã, cãci locuri sunt douã de inspector
~ a) De grãdini de copii ºi b) De ºcoli particulare, iar dacã nu
le-nlocuieºte pe doamnele, care le ocupã acum, poate sã mai
menþinã pânã la aprilie delegaþia aºa cum sunt, iar d[e]-atunci
înainte sã mã întãreascã ~ inspectoare a ºcolilor primare de fete
pentru studii ºi lucru manual, cã nu este ºi trebuie ºi cine vã roagã
o puteþi lua pe garanþie.
Închei salutându-vã cu înaltã stimã ºi rugându-vã, ca prin telefon,
a primi felicitãrile mele ~ adãugând ~ ªi la mai mare!
S[maranda] Gheorghiu Smara
P.S.
Cu d[omnul] Dissescu sunt ºi rudã, dar pentru mine nu ºtiu sã
vorbesc ºi la d[umnea]v[oastrã] recurg, cãci n-am alt protector ºi
sunt º[i] alte pretendente, ºi mi-e teamã cã iar rãmân repetentã la
cl[asa] a I-a.
Ilustre prieten,
*
Buc[ureºti], 6 dec[embrie] 1913
Strada ªtirbei Vodã, nr. 94
Uite în asta, mititica d[e]-aici, din colþul meu zic ~ Bine fãcuºi,
frãþioare, de, c[u] un cuvânt subþire, desfranþuziºi sau mai bine latinizaºi
soc[ietatea] aceea la care, poate, eram ºi eu vreodatã bunã la ceva,
dacã mã chema cineva, dar... eu am parte numai de muncã ºi alte
cucoane de praznice ºi de subvenþii.
În sfârºit... vine vremea la toate. Acum fiindcã toþi cer de la
d[umnea]v[oastrã] prozã, eu cer ascultare, asta sã zic ºi eu, poezie,
adicã cã mai taie cocoana cordele ~ vreau sã vã citesc într-o searã o
piesã de teatru în versuri ºi, dacã v-o plãcea, s-o daþi s-o joace în
fondul soc[ietãþii] d[umnea]v[oastrã], nu de alta, dar ca sã probez, cã
ºi eu sunt de rasã latinã!
Altfel... dupã faþã, poate cine ºtie, o mai fi îndoialã. Pe când
[î]mi fixaþi seara de plictisealã?
Salutându-vã cu stimã pe d[umnea]v[oastrã] ºi d[oam]na Istrati,
rãmân aceeaºi admiratoare a neobositului meu prieten.
Smara
Smara, aºa cum reiese ºi din contribuþiile lui Petre Gheorghe
Bârlea, Maria Tãtulescu, Stãnuþa Creþu ºi Victor Petrescu, s-a remarcat
printr-o muncã susþinutã, prin tenacitate, ºi, mai ales, prin idealul sãu
de a releva, permanent, virtuþile ºi valenþele creatoare ale femeiei
din spaþiul românesc.
În articolele ºi conferinþele sale, precum ºi în cele douã reviste,
pe care le-a coordonat ºi supervizat, Altiþe ºi bibiluri (1893–1894) ºi
ªcoala românã, stãruie, adesea, asupra rolului femeiei în societatea
româneascã.
Epistolele ce se publicã acum, întâia oarã, ne înfãþiºeazã aspecte
nu tocmai plãcute privind selectarea ºi numirea unor doamne în
funcþii de conducere în ºcolile bucureºtene ºi chiar în Ministerul
Instrucþiunii Publice ºi al Cultelor.

Promovarea, în acest chip, a dus, inevitabil, la decredibilizarea
învãþãmântului românesc, atunci, ºi, mai ales, dupã reforma din anul
1948, când, de fapt, ºcoala româneascã de toate gradele a fost izolatã
de societate ºi distrusã.
Efectele s-au vãzut ºi, încã, se mai vãd. Aici, în acest domeniu,
atât de sensibil, se cuvine, în mod absolut, o nouã ordine.
POESIS
George Coandã
Note
Originalele acestor epistole, inedite, se aflã la Biblioteca
Academiei Române ~ 4(1
− 4)
S .
DCLXX
1. O român
cã spre Polul Nord ~ Pe urmele Smarandei Gheorghiu. Bucureºti,
Editura Sport-Turism, 1988.
2. Smaranda Gheorghiu ~ Schiþe din Târgoviºte. Ediþie ºi prefaþã de
Petre Gheorghe Bârlea. Târgoviºte, Editura Pildner et Pildner,
2003 ºi Smaranda Gheorghiu ~ Grigore Alexandrescu.
Târgoviºte, Editura Pildner et Pildner, 2004.
3. Constantin I. Istrati, o personalitate excepþionalã a culturii
naþionale, a fost, în rãstimpul 9 ianuarie 1900 – 7 iulie 1900,
ministrul Instrucþiunii ºi al Cultelor.
4. Smara Gheorghiu a rostit urmãtoarele conferinþe la Ateneul Român
din Bucureºti ~ Despre copiii orfani (1893), Despre feciorii ºi
fiicele noastre (1894), Despre inteligenþa femeiei (1896), Grigore
Alexandrescu ºi Schiþe din Târgoviºte (1898), Schiþe ºi amintiri
din Italia (1900), Educaþiunea naþionalã (1901), Rãnile noastre
sociale (1904) ºi Schiþe ºi impresiuni de cãlãtorie de la Bucureºti
la Capul Nord (1905).
Se cuvine sã mai precizez cã Smara Gheorghiu a donat Ateneului
Român, în anul 1890, bustul în marmorã al poetei Veronica Micle.
5. Const. C. Arion (n. 1855 – m. 1923), profesor universitar ºi
jurist. A fost ministrul Instrucþiunii Publice ºi al Cultelor în
perioadele 7 iulie 1900 – 14 februarie 1901 ºi 29 decembrie 1910
– 14 octombrie 1912.
6. Constantin G. Dissescu (n. 1854 – m. 1932), profesor universitar
ºi jurist. A fost ministru al Instrucþiunii Publice ºi al Cultelor în
perioada 24 octombrie 1906 – 12 martie 1907 ºi 14 octombrie
1912 – 4 ianuarie 1914.
(urmare de la pagina 39)
RÃZBOIUL DE INDEPENDENÞÃ
ºi presa de campanie (II)
Mândrie ce deºteaptã în noi „recunoºtinþa ce datorãm
generalului Florescu, care ne-a creat o armatã. Cum s-au întors
lucrurile! exclamã, obiectiv, ziaristul de la Resboiul, care imediat
întreabã, ºi se întreabã, cu tâlc: Ce fac azi aceia care pânã mai
anul trecut aruncau cu tinã ºi pietre în sârguinþa prevãzãtorului
patriot Florescu, care strigau pe toate tonurile cã n-avem trebuinþã
de armatã ºi fãgãduiau desfiinþarea ei?”
Ce ar mai fi de adãugat? Aidoma mass-media din zilele
noastre, la scarã ceva mai redusã, ce-i drept, ºi în felul lor, cele
douã cotidiene, Resboiul ºi Dorobanþul, au reprezentat acum fix
130 de ani douã arme deloc de neglijat de... confuzie în masã. Fie
ºi dacã luãm în calcul modul cum este prezentat un fost ministru
de rãzboi receptat favorabil de Istoria României. Ce (mai)
frapeazã, totuºi? Deºi Nenea Iancu a prevãzut-o în mod magistral,
o spunem ºi noi: frapeazã societatea româneascã, în esenþa ei la
fel de aptã sã repete greºelile de ieri ca întotdeauna. Cu alte
cuvinte, când rãsunã manelele, nimeni nu are nevoie de armatã.
Ca în momentul când sunã goarna, pentru cã istoria lumii ne mai
rezervã ºi momente din acestea, sã dãm din colþ în colþ pentru cã
atunci când trebuia sã cumpãrãm praf de puºcã, am cheltuit banii
pe fasole ºi pe... þãruºi de la Paris. Ca cum þara noastrã ar fi
Veneþia, unde nici fasole nu creºte, nici pãduri nu sunt... Apropo,
pãduri s-ar putea sã nu prea mai fie.
DIANOETICELE SAU MIC TRATAT
DE HABITUSURI UNIVERSALE
1
Deci
a se divide
virtutea raþiunii supreme de
raþiunea virtuþii de fiecare zi
dar a se privi într-o stare de spirit
egalã
libaþiilor luminii ºi Zeul
2
Istoria secretã a Universului =
virtutea neþãrmuristã
de-a se desãvârºi în
a lumii
UNUL
3
ªi se poate odatã ºi-odatã
veþi înþelege
pentru Dumnezeu:
nu existã decât
SPAÞIUL « TIMPUL
ºi umila noastrã existenþã
în fuga lumii
299 792, 5 km/s
care ne mai pãstreazã
4
Îndelung
deasupra frunþilor noastre
arate îndelung de plugurile
acestor strãvechi Incertitudini
îndelung
un golf de spuze
divaga-n LÃUNTRUL unei clipe
dar pasã-mi-te frugalele viziuni
îºi fluturarã absent
curatele cicatrice
5
A
În interiorul unui gol
plana o acidã beatitudine:
îndepãrtându-se
iar o scurtã rãpãialã de ploaie
pe subtilele Configurãri
asmuþi o haitã de splendide plecãri
în Gineceu
matrice
Semnul era Imaginea
ca multe alte înþelesuri
*
Dar exemplul ideal în Sens: Istoria:
cãci niciodatã nu se va fi fost sã fie
a se-ntrezãrii unde Sfârºitul
curge definitiv ºi începutul
ºi civilizaþiile fac mereu optime
revoluþii tehnico-ºtiinþifice / politico-sociale
ºi muºcã cu fiecare secundã feroce
din magma în rãcire
de câteva milioane de ani buni a planetei
A-þi ascuþii Ochiul dinlãuntru
când Vântul din Babilon
taie ultimele parâme
42 43

POEZIA ACASÃ
Iulian Filip
ALEXANDRU LUNGU
(13 aprilie 1924, Cetatea Albã – 24 iunie 2008, Bonn)
Navigând printre coroanele
poetului orei 25
Alexandru Lungu s-a nãscut odatã cu pãrinþii mei (cu care eu
ºtiu sigur cã am fost ºi rãmân contemporan) ºi are ce are cu o
mahala din Sofia mea… „Cele câteva localitãþi de altãdatã, din care
mi-am însuºit cândva locurile mele basarabene, meritã totuºi a fi
amintite: Cetatea Albã, Bugaz, Chiºinãu ºi Bãdiceni(Soroca).” Cei
din mahalaua Bãdiceni au descins la întemeierea Sofiei din Bãdicenii
Sorocii, unde a ajuns poetul Alexandru Lungu. * Dupã capcanele
dulci întinse, consecvent, de prietenul (cã cine te bagã în capcane ºi
apoi se preface cã te scoate?) Mihai Stan, dupã sugestiile-ghionturile
distinsului Barbu Cioculescu sã întregesc panorama ACASEI poetice
basarabene, cuprinzând ºi poeþi mai tineri pentru eventuala ediþie a
3-a a antologiei poeþilor contemporani basarabeni, am ajuns la
categoria delicatã a poeþilor basarabeni risipiþi de acasã: Eugenia
Bulat ajunsã la Veneþia ºi Iurie Bojoncã ajuns la Veneta, Aura Cristi
ajunsã la Bucureºti, Alexandru Lungu ajuns la Bucureºti, apoi la
Bonn, apoi la cele veºnice, dar… contemporan cu ceilalþi poeþi
basarabeni ºi cu Acasa lor poeticã… * Îi datorez scriitorului Andrei
Buirac, dialogurilor sale ºi, îndeosebi, relaþiei de amiciþie cu Gabriela
Melinescu ºi Alexandru Lungu, aceastã convingere târzie cã poetul
ºi graficianul Cetãþilor Albe trebuie pus la lucru ºi în acest proiect
de fixare a temeiurilor noastre spiritual-identitare. * „Pentru mine
28 iunie 1940 nu este data la care s-a consumat un „eveniment
istoric”, ci ziua în care a fost comisã una dintre crimele din lungul
lanþ al fãrãdelegilor ce au bântuit ºi au martirizat Europa veacului
nostru. O crimã din vremea în care verigile acestui lanþ erau fãcute
semnul diabolicei înþelegeri dintre cei doi mari cãlãi. Înainte de a se
rãfui între ei, cei doi campioni ai morþii îºi împãrþeau prada,
asemenea tâlharilor la drumul mare. Numai cã prada lor erau
popoarele Europei. Dacã mi-aduc aminte ziua aceea? Mã aflam la
Nãsãud, care ºi el urma sã fie „cedat”. Cu douã luni ºi câteva zile
în urmã fusesem, pentru ultima oarã, la Chiºinãu; murise bunica
din partea tatãlui. Mormântul era amintire din Basarabia. Bunicul
era singur la Chiºinãu. Va veni ori va rãmâne singur acolo? Nimeni
nu avea cum sã ºtie. S-a rupt sfâºiat de locul sãu ºi a venit chiar cu
ultimul tren de „refugiaþi” cãtre noi.” E mãrturia din 1994 când
dialoga cu A. Burac pentru revista Columna. Mi-ar fi plãcut sã-l
cunosc pe maestru, dar l-a cunoscut norocosul de Andrei Burac.
ªi unul, ºi altul porneau sã devinã medici, ºi-au dus crucea în
spitalele cu mai multã suferinþã legiferatã, apoi au trecut la alte
instrumente, la alt fel de disecãri, de radiografii. (Amãnuntul acesta
biografic paralel mã determinã sã alãtur unui fragment din poezia
„Ora 25” ºi un fragment „Dintr-un jurnal de spital”. )Andrei m-a
întrebat, în timpul pregãtirii acestor pagini lungi, dacã mi-s de
folos cãrþile ce mi le-a împrumutat ºi s-a oferit sã-mi punã la
dispoziþie ºi alte ediþii,în care grafica lui Alexandru Lungu e de altã
stilisticã decât în aceastã ediþie bibliofilã, în numai 120 exemplare.
ZIDITOR DE UMBRE ÎNÃLÞÂND ZÃDÃRNICII se întituleazã
volumul-bibelou cu specificarea o sutã douãzeci ºi ºase versuri
treizeci ºi ºase desene cu un cuvânt înaintemergãtor de Gabriela
Melinescu. (În 1989 a publicat o ediþie intrigantã, pe care nu am
vãzut-o - volumul Pardes cu 1393 versuri ºi 9 cromografii.) *
Apelez la internet ºi navigarea îmi e printre o mulþime de coroane
ºi de aprecieri, determinate de moartea absolventului Facultãþii de
Medicinã din Bucureºti, prietenul lui Paul Pãun ºi Saºa Panã,
cãruia i se decerna, în 1945, premiul „Ion Minulescu” pentru
volumul de poesie „Ora 25”. (În juriul de premiere s-au aflat
Vladimir Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, ªerban Cioculescu
ºi Perpessicius.) * Alexandru Lungu ne-a pãrãsit înspre zorii zilei
de marþi, 24 Cireºar 2008, în ziua de Sânziene, când se spune din
vechime cã „cerurile se deschid” peste noi. Sunt lãcrimãri solare de
pe o coroanã de la Sibiu(Mihai Posada). Alexandru Lungu a plecat
din Þarã în 1973, dupã ce a trebuit sã înfrunte douã perioade de
tãcere literarã, fiecare de aproape douãzeci de ani, un total de
patru decenii de viaþã dureroasã pentru orice scriitor: prima, dupã
1947, când refuzã sã mai publice în literatura de sub ocupaþie
comunistã, ºi dupã câþiva ani, a doua, de interzicere impusã de
regimul comunist bine instalat în România, pânã la rotaþia din’89,
când revine în viaþa literarã a limbii pãrinteºti pe care nu a pãrãsit-o
niciodatã. O confirmã volumele numeroase de poezie care nu vãdesc
vacanþe: „Dresoarea de fluturi” (1968), „Timpul oglinzilor” (1968),
„Altceva decât umbra” (1969), „Ninsoarea neagrã” (1970),
„Armura de aer” (1973), „Litera ºi legãmântul” (1986), „Elegii
malteze” (1980), „Clavicula mundi” (1983), „Steaua neizbucnitã”
(1986), „Judecata fãrã de apoi” (1984), „Fuga din priveliºti” (1987),
„Stigmate ºi lauri” (1993), „Auzeliºti” (1996), „Teascul de tainã”
(1999), „Scorbura Melancoliei” (2006) etc. * Se pare cã a fost
ultimul poet din cercurile literare de avant-gardã de dinainte de
razboi! * …Acum încerc imposibilul – sã selectez textele care-l
prind mai mult dintre cele care mã copleºesc ºi pe care le tot
pomenesc valoroºii norocoºi (cã l-au cunoscut!) Vladimir Streinu,
Barbu Cioculescu, Perpessicius, Nicolae Þone, Grigore Grigurcu,
Nicolae Manolescu, Ion Caraion, I.Negoiþescu, Titu Popescu, Mihai
Posada, George Vulturescu, Mircea V. Diaconu, Mircea Zaciu,
Dumitru Mureºan, Iulian Boldea, dar ºi dintre mai noile poezii
culese din navigãrile electronice. Vãd ce-mi iese, dar, cu certitudine,
nu mai mult (dar nici mai puþin) decât un îndemn ilustrat (o portiþã
provocator întredeschisã, îndeosebi pentru basarbenii mai tineri) la
mai îndelungi navigãri pe apele cu izvoare ºi cu ieºire la mare a
poetului ºi a pictorului Alexandru Lungu de la Cetatea Albã.
Ora 25
(fragment)
E ora 25,
pe lângã care voi treceþi opaci,
cãreia nu-i observaþi prezenþa,
dar pe care eu o simt
ca pe un curent electric.
E ora 25
strãbãtându-mã,
ca o devastare, ca un dezastru
ºi mã desfigureazã
ca pe o pãpuºã de cârpã
ºi mã face frumos
aºezându-mi o transfigurare enigmaticã
pe faþã
pe mâini
în ochii cu pupile unice, arzând ca un fluture.
E ora cea mai periculoasã aceasta
când amintirile sunt niºte flãcãri
care ard degetele acestei mâini însângerate
care pipãie forma acestor obraji
ºi se agaþã de umeri ca de un cuier
când amintirile organizate ca o armatã subterestrã
ies câte una la suprafaþã.
Profitând de ceaþa ca un gaz fumigen
de seara care a ocupat cartierul
ºi trag cu pistolul în bucata de suflet care ne-a rãmas.
E ora de cea mai cumplitã singurãtate
în odaia rece ca un fior
evadat prin vertebre
ºi sunt singur
ca trenul luminii
unui om care se sinucide acum
la capãtul celãlalt al lumii.
44 45

Dintr-un jurnal de spital
În fiecare dimineaþã
un havuz amãrui
îmi inundã cerul gurii
vestindu-mi încã o zi
consumatã la nivelul acesta ciudat
unde viaþa ºi moartea
ca-ntr-un flux ºi reflux
oscileazã perpetuu alãturi,
în fiecare dimineaþã deschid ochii
în mijlocul acestui ocean
în care lângã scoicile albe ale halatelor
pluteºte verde-gãlbuie
ca o iarbã marinã
flora puroiului
printre curenþi de cloroform
ºi valuri imense de liniºte
succedate de valurile dezolante prelungi
ale geamãtului
în fiecare dimineaþã
cu carnea încã umedã
de roua proaspãtã a visului
direct din somn
intru în sala de pansamente
ºi-mi astup cu amândouã mâinile
ochii inibii –
rãnile ca niºte flori cariate
au mai muºcat peste noapte
au mai muºcat din trup
din fiecare os,
ne-nconjoarã
ca o iarbã marinã
verde-gãlbuie
flora puroiului,
dar luptãm mecanic
cu aceste rãni
cu aceste priveliºti
strivim rând pe rând
petalele morþii
presate sub zãpada tifonului
ca-n foile unui ierbar halucinant,
sora Levinia
cu ochii ei magnetici
straniu arzând
sub fosforul lent al morfinei
îmi spune plictisitã
cã în noaptea care a trecut
n-au murit decât doi,
printer curenþii de chloroform
toatã dimineaþa prin sala de pansamente
rãnile acestea deschise
plutesc ca niºte flori cariate
pe valurile dezolante prelungi
ale geamãtului…
Previziuni
Prin coasta timpului buimacã
din sineºi noaptea se adunã
ca o femeie care se dezbracã
hipnotic sprijinindu-se de lunã
Din pãrul ei de nãruire oarbã
omizi ºi greieri vor ploua mistere
crescând pe suflete o iarbã
cu adieri ºi rost de alte ere
Din ºoldul ei vor naºte fiare
neliniºtind vãzduhul blând
ascuns în sugrumata-nsângerare
a vieþilor pierdute rând pe rând.
CÂNTECE ÎN CULORI
Vasile Romanciuc
ARCADIE SUCEVEANU
(16 noiembrie 1952, s. Suceveni, Cernãuþi)
Cheiþe pentru vise
Intelectual rafinat, „profesionist al himerei”, „poet
postmodernist în caftan boieresc”, autor al unor memorabile „poeme
cu ardere internã”, Arcadie Suceveanu este ºi un virtuoz al scrisului
pentru copii. Cãrþile sale pentru cei mici(A fugit melcul de-acasã,
Ora cinci fãrã doi fulgi, În cãmaºã de cireaºã, Raþa ºi Arhimede,
ªtiuca la ºcoalã, volumul antologic Cheiþe pentru vise º.a.) sunt
migãlite îndelung, cu multã dragoste – nimeni niciodatã n-a reuºit ºi
nici nu va reuºi sã scrie o carte bunã pentru copii fãrã sã iubeascã
copiii. * Spiritul de observaþie ascuþit, inventivitatea debordantã a
autorului se remarcã în aproape toate versurile sale: „balena e un
submarin deghizat”, castanele verzi „ai putea uºor sã zici/cã sunt ouã
de arici”, pielea zebrei „precum ar fi/noapte – zi, noapte – zi...”,
„când în lacul Surinam/Intrã un hipopotam.../fireºte:/Brusc, nivelul
apei/Creºte...” etc. * Poetul scrie pentru copiii începutului de mileniu
trei, are încredere în micii sãi cititori ºi nu se teme cã nu va fi înþeles
– aceasta îi permite „sã dialogheze” cu ei liber, dezinvolt, sã
experimenteze, sã utilizeze un limbaj poetic modern, de o
inconfundabilã eleganþã, sã descopere ineditul acolo unde ochiul blazat
nu mai vede nimic, sã aducã în versurile sale biblioteca, astfel
convingându-ne cã poezia pentru copii nu poate fi redusã la cipcirip-uri,
macmacmac-uri ºi cricricri-uri(Vasile Bogrea: „Dacã poezia n-ar fi
decât ciripit,toþi vrãbioii ar fi rivalii lui Eminescu”).Citind, recitind
versurile lui Arcadie Suceveanu, ai impresia cã nu existã cuvinte în
miezul cãrora poetul nu ar fi coborât pentru a scoate din adâncul lor
ºi a dãrui copiilor cât mai mult din lumina, frumuseþea ºi parfumul
limbii române. Cuvintele pe care le foloseºte poetul înseamnã, vorba
unui personaj din Alice în Lumea Oglinzii de Lewis Carroll, ceea ce
vrea el sã însemne. „Eu am avut mereu tendinþa de a extinde teritoriile
poeziei, de a scoate efecte poetice din (aproape) orice. Este un lucru
greu de realizat, care necesitã mult efort, dar care îmi produce
satisfacþie esteticã.” Afirmaþia îi aparþine lui Arcadie Suceveanu ºi
este întãritã prin toate cãrþile pe care poetul le-a scris pânã acum.
Oglinzi
fermecate
În poezie
(ªi poate doar în poveste),
Lumea nu-i cum este,
Ci cum vrei sã fie.
Poezia are oglinzi fermecate
Î n care toate se schimbã ºi totul se poate.
Aici, cocorii de pe cer
Pot forma un triunghi ori un echer,
Care, fiind decupate cu mãiestrie,
Pot fi folosite în geometrie.
Iepurele, dacã-ºi prinde litera C în urechi,
Poate obþine, cât ai bate din palme, curechi.
Notele muzicale, dacã vor, pot sã fie
ªapte ouã de ciocârlie.
Orice cocoº e din cei nãzdrãvani
ªi poartã-n cioc punguþa cu doi bani.
46 47

Cine vrea poate fi rege, zânã ori soldãþel de plumb,
Orice ou poate fi chiar oul lui Columb.
Orice fluture poate fi floare,
Orice piatrã poate sã zboare...
POESIS
ªtefan Ciobanu
O, ce bine-ar fi, ce bine-ar fi
Dacã într-o zi,
Aceastã lume fermecatã
Ar fi – mãcar pe jumãtate – adevãratã!
Colind pentru Eminescu
Miez-de-ghenar
Fulguie rar,
Aeru-i dalb de colinde.
Sus, în tãrii,
În veºnicii,
Stea de-nviere s-aprinde.
Din focu-i sfânt
Cãtre pãmânt
Doi ochi de vis se ivescu,
Fruntea de domn
Peste nesomn
A lui Mihai Eminescu.
Raza-i de dor
Tremurãtor
Arde-n vãpãi peste lume,
Suflet ºi grai,
Gurã de rai
Au un pãrinte ºi-un nume.
Zodia-i grea
De om ºi stea
Cheamã prin vremi ºi ne-adunã:
Codrii cu brazi,
Ieri ºi cu azi,
Neamul cu doina-mpreunã.
Oi, leru-i ler,
Pânã la cer
Aeru-i dalb de colinde.
Iarãºi ºi iar
Miez-de-ghenar
Stea de-nviere aprinde.
Culorile preferate
Toate lucrurile-n zori
Se grãbesc sã-ºi ia culori.
Focul, macul ºi cocoºul
Vor sã ia cât mai mult roºu.
1. eu numãr paºii prin culori
a treia literã din numele tãu
are alb de sus în interior
în timp ce
o foaie de hârtie
se aflã în derivã pe strãzi
aliniate toate razele soarelui
sunt niºte cuvinte bine spuse
deºi
pe spate
printre coaste
au loc alunecãri de teren
poate cã uneori carnea se joacã
de-a ascunselea cu tine
poate cã uneori te gãseºti foarte uºor
visând nisip ºi cãrãbuºi
eu
cu mâinile fãcute un coº de nuiele
încerc sã te prind
ºi sã te duc în mijlocul universului
când îþi voi sufla peste cearcãne
totul se va înclina spre dreapta
ºi
2. pãºim zdravãn nu se alunecã
dã mâna la mandea
ai încredere în mine
mijeºte bine mersul
mergem cu încredere
lacrimile lui Zalmoxis
sunt preponderente în aceste locuri
nu te feri inevitabil
dacã am vãzut ce era de vãzut
ajungem în sala alãturatã
unde a stat cândva
moartea
Fulgul, lebãda ºi-o nalbã
κi aleg culoarea albã.
Cerul, vânãta ºi-un astru
Nu doresc decât albastru.
Luna, pepenii ºi-un carpen
Strgã: – Galben! Noi vrem galben!
Glia cere viaþa-ntreagã:
– Sã-mi lãsaþi culoarea neagrã!
Iarba, ca sã se dezmierde,
Zice: – Verde! Numai verde!
Curcubeul ºi pãunul
ªi-ncã (nu ºtii cine?) unul,
Zic: – Iar noi, dacã se poate,
Vom lua puþin din toate.
acolo e scaunul unui gânditor
cu oase de fulger
trecem mai departe
pe lângã un
crocodil
sau
pe lângã o
balenã
depinde cum privim
ºi
în aceastã pietá
remarcãm
mai mult ca oriunde
durerile apei
unicitatea momentului
se formeazã continuu prin
multiplele scurgeri în cascade
care se lãfãie pe toatã întinderea
48 49

se merge mai departe
fãrã sã atingem firele
POESIS
în balta strânsã cu o picãturã pe an
aruncãm o monedã
sã probãm mitul
atenþie
la întoarcere
nu plonjãm
în apa ce ne ajunge la glezne
3. ºi marginea roasã ca un timbru
ana (a se citi invers)
merge pe pod
când ajunge la capãt ºterge podul cu o radierã
pãºeºte mai departe
pe marginea subþire a unei rigle
întinde mâinile
acestea depãºesc marginile universului
ºi hienele urlã
talpa dreaptã
i se împarte în douã
precum emisferele creierului,
talpa stângã rãmâne o gaurã de ºoarece rãsare în ea
pe acolo pleacã lumina
cu bagajele ei cu tot
zice
ºi trage fermoarul la iglu
ana (a se citi invers)
are la gât cheia casei
când vede cã tot timpul a stat pe loc
o smulge
ºi o aruncã în sus
mãcar ea sã iasã din apã
când atinge aerul
cheia se face o amprentã pe retina ei de cretã
4. reverie
I
Luxaþie intelectualã
luptã cu mine
ca sã aflãm mai repede
adevãrul...
ªtii, unu ºi
cu una au descoperit
cã din ei poate
sã iasã al treilea...
trei prinþese în poveste
trei zmei,
trei vrãjitoare...
trei nãluci duse de vânt
departe pe pãmânt
trei ori trei
nouã idei
plus sau minus poezie
una mie, alta þie
trei averi date spre moºtenire
una þie
alta þie
ºi a treia
datã mie
numai cã din întâmplare
la a treia nu mai rãmãsese
decât vânt de varã
pânã-n seara
ºi-o grãmadã de uluci
cu paie ºi praf
semãnat ...
un gând încurcat
sã fie oare?
luxaþie intelectualã ...
sau numai obosealã?
Alina Ionescu
când o sã întâlnim în drum
un cufãr nesfârºit
plin de cai
chiar ºi cai de ºah
sã nu fugi de fricã
în jurul propriului trup
atunci
caii vor visa cã au spinarea
asemeni unui cãuº de palmã de-al lui Dumnezeu
ºi cã plutesc peste esenþe de muºeþel
vor fi legate
sfori de mãrþisor
de toate locurile ºi oasele
vor apãrea vapoare
pe cãile respiratorii
care vor duce în plãmâni
senzaþia de zbor sub formã de
fiinþe dragi
ca sã nu ne pierdem
vom þine amândoi
un bãþ infinit
de cãluºar
II
Memoriile unui fluture
Întrebându-l pentru a doua oarã
pe stãpân unde se aflã de fapt
împãrãþia...
cãpãtã acelaºi rãspuns:
– Între cer ºi pãmânt...
acolo unde fluturii respirã
aerul curat al nopþilor de primãvarã...
– Da, ciudat!
Am fost ºi eu acolo cândva
ºi nu am vãzut deloc fluturi
chiar deloc...
poate nu am încã aceastã capacitate
de a detecta... fluturii...
Stãpânul, apoi i-a spus cã de fapt e vorba
de cu totul altceva...
despre memoriile unui fluture
...?
– Memorii... fluture?
de unde poate avea un fluture memorii
în scurta-i viaþã...?
fir de aþã întins de zâne...
pe tãrâmuri efemere
50 51

alene...
ªi totuºi acum, când în noapte
strãbat împãrãþia dintre cer ºi pãmânt
pot uºor sã citesc printre rânduri
memoriile unui fluture
ºi zbor... ºi zbor...
uºor!
PROZÃ
George Anca
III
Un om pentru o viaþã
Un om pentru o viaþã
îmi e de-ajuns iubirea
îmi e de-ajuns cãldura
fiinþa si privirea!
Eºti viaþa mea
trecutul, prezentul
ºi urmarea
eºti totul pentru mine
credinþa, alinarea
ºi doar la tine-n braþe
eu pot simþi ce-i viaþa,
ºi doar la tine-n suflet
îmi pot gãsi speranþa.
În ochii tai de-un verde
nãscut sã fii al meu
gãsesc tot ce se poate
eºti universul meu!
IV
eu... mie
M-am hotãrât sã fiu eu... Eu... Mie... În loc de încercare
ºtii… azi am întins ultimul fir de 26
ºi de mâine o sã rãsucesc ghemul
pentru a 27-a oarã!
ciudat...
da!
ªi, cum cu 27 ce ai de gând?
sã-l înºiri ca pe 26?
– Nu, nu cred!
Cu 27 am de gând sã renasc!
Eu, mie...
O, ciudat…inevitabil ciudat
Nu cred ca eºti în stare…de-o schimbare!
– Ba da, rãspunse în grabã Alter Ego-ul
Eu, mie
Dialog banal purtat de Eu cu Mie...
Mare filosofie!
Arta divinã ºi cântec de lirã
În noaptea când astrele se-ngânã!
Azi... eu... mie
compun o poezie... cu vers de alint
Cu ºoapte suave de mers înainte
Nu vreau sã se ºtie de ce nu am parte
decât de un dans efemer de nãluca în noapte!
Azi, eu... dau... eu, mie mãreaþa povaþã:
– Când firul se-ntinde mai mult decât poþi
Uneºte-l cu altul, dã drumul la roþi
ªi-atunci universu-þi va fi spre mai bine
O scoicã din marea doritã de tine!
eu, azi... mie cântu-mi
ºi vãd cum în noapte
se lasã cortina
ºi publicu-n spate
încearc-o grimasã
nu-i iese nimic
aºa ca finalul...
eu… mie mi-l zic!
SFINÞI ÎN NIRVANA
romanele lui Vasile
I. Douãsprezece nopþi; II. „Vasile, semeni cu Fellini”; III. Paraclis
Douãsprezece nopþi
Iarba nu mai creºte din pãmânt. Copacii s-ar aprinde dându-mi
foc stomacului, frunzã cu frunzã. Mã urcasem sã dobor veveriþe
oarbe, neacoperite de pãr. N-am cort. Privirea pe praful unei cãrþi
mai frumoase ca mine. Visez sã ajung în pãdure, sã compun ceea ce
pãdurea nici nu-ºi viseazã.
Se vor stãpâni cu greu sã nu râdã, sã nu mã compãtimeascã. ªi
ce voi face cu satul meu? ªtiþi, eu nu sunt din satul ãsta. Omul
refuzã mâncarea bunã ºi intrã cu lumea în siloz. Eu mã reped sã
mãnânc. Acolo, în adânc, bãtrâna îmi face semne sã aºtept. În
zadar îi arãt medaliile primite pentru cine ºtie ce merite. Mã uit pe
masã – goalã.
De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodatã, zise. Ce bine
era pânã ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub
norii deºi mi-am aprins un rug oranj sã-l strângã ploaia. Acum mã
strâng în pãdure, ploaia se rãreºte cu picãturi de arbori, când va
sta, vor fi dispãrut codrii, când gãsesc adãpost pier ºi eu de sub
ziua de ieri, atât de târziu nãscându-mã.
Zilele scad. ªerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin
ºanþurile pieilor lor de altãdatã, pârâurile de acum, unde rãtãcim ºi
feriga mi-a crescut, nimeni n-o ºtie, n-o vede.
Te sperii de ºerpi, dar eu nu te pot duce unduios pânã în deal
de unde sã vedem încotro vom coborî. Sã nu te sperii de mine,
îngãduie, am rugat-o, sã rãmân, ºi tu sã ajungi sus, sã mã aºtepþi,
Ferigã. A dat drumul perdelei bolovãnoase, a început sã tune ºi
prin lumina ferãstruitã vedeam cum ea mã vede. Atât, îmi spusese.
Mã alungase, mi-o lua înainte ºi-mi mai ºi striga sã mã înapoiez,
bravo, te poartã ºerpii, acre sunt merele pãdurii, dragostea mea.
Te chem din urmã, cu ºerpii, sã alunec în ºanþurile pieilor lor vechi.
Plãmânii tãi rãscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul
portretului þi se ascunde sub aripã. Înfloreºti la primãvarã?
Ce sã mai înfloresc, mi-arunci. Om trãi ºi-om vedea. Prin
pãduri foarte bãtrâne îþi caut vrãji pentru la primãvarã.
Pãduri într-una.
Afiº semnat de fostul primar. Sã dau douã pahare primului
viceprimar, am dreptul, fiindcã l-am visat azi-noapte. Îmi respingea
o ofertã, dupã ce altãdatã îmi batjocorise cererea.
Hranã de sus. Nori în vârfuri. Rãdãcini dulci, aluaturi eterne.
Din mãrãcini ºi rugi, cãrni spânzurate de ºerpi ºi iepuri, fructe
roºii, negre, ape, râpa apelor, arsã, foc în argilã, icoane, fiare în
somn. O, sub crengi, sub rãdãcinã e un adãpost, sacul pierdut fã-l
vizuinã, ce se poate întâmpla, numai în afarã omul se mânca.
Fantomele aromeazã ceaiul din miez de noapte picurând foi
invizibile în apa micuþã înfoiatã de întuneric.
Braconierii sã nu flãmânzeascã. Eu mi-am lãsat armele la
poalele pãdurii. Dacã ºi le-o sufleca, voi fi vãzut tolãnit în vintrele
ei nãclãite de spasme nocturne.
Limba pãsãrii bate în toarta vãii, îºi zguduie cuibul înalt, îºi
învaþã puii, în ouã, sã cânte noaptea. Puþini mai sunt în stare sã
smulgã copaci din rãdãcini. Dar fata rãsare deºiratã prin ploaie, de
sus în jos ºi tot cu tãlpile pe muºchiul umed, de departe ºi tot
52 53

ameþitor de înaltã, pânã la cuibul unde în aluat etern puii învaþã sã
cânte. „Acolo se aºtern numai mlaºtini. Casa stã între dealuri
sinistre, zice, bãtutã de vânturi groaznice, mergi mult, acum e
muzeu, am fost, povesteºte, ceea ce au scris ele nu este nimic,
lacurile sunt ºi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecã
acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a vãzut în
cãlãtorie, când umbla cu alþi paºi, fãrã dansul din noaptea noastrã?”
Întorc faþa: norocul cã eram împreunã mereu ºi atunci, mai
bine taci acum, tot aºa, împreunã, pleacã încet, la fel, duci ploaie
sau alte dealuri, obrazul þi-e luminat în þipãt de prunc ascultat de
trãznet. Vei rupe lumina, vei face braconaj, altfel arde copacul cu
marele cuib, ard toate ºi nu te-ai vedea, iar coama se va ofili ºi
într-una îi vei þine braþele deasupra.
Ephraim sau tu, am întrebat, voi nu vã gândiþi la adevãratele
pãduri sau la adevãraþii prieteni? Pãdurile sunt. La glezna
bãtrânilor arbori le vom încãtuºa împreunã. Strigoiul tãu nu-mi
vorbeºte de nicãieri însã. Am ajuns la sfârºitul urâturilor mele ºi
nu s-a arãtat nici o fantomã a Strãinului. M-am înconjurat de
mine însumi, de groapa mea. Stau sub miezul nopþii ºi plâng fãrã
tainã la urletele bãtrâne.
O pasãre numitã femeia Firvonia în cerc deasupra sãgeteaz-o
cu ochii cuprinºi de ea ºi sã se depãrteze iarãºi sã ducã sus poienile
mute în locul sufletului tãu. Tu sau Ephraim.
Într-o dimineaþã te-am întrebat numai pe tine cine pãcãtuieºte
„azi”, te-ai rupt ºi m-ai þintuit cu niºte ochi apãsãtori. Cãldura
sfâºiase veºmintele de pe trupuri ºi trupurile de pe uscat. Apa
mãruntã îºi topea stropii înhãþaþi de nebunie. Am alergat între
lemne încinse, pãcãtos, îmbrãcându-mã sã mã duc în pãduri.
Nu mai e întoarcere, câtã vreme n-am pornit. Am trecut prin
vãmi încãrcate cu stofe ºi ustensile. Negustorii îºi strigau hamacurile.
ªiruri de corturi roºii, galbene se topeau în unghere ventilate de
aerul hainelor aduse din munþi. Mincinosul ce se dã convertit
spune cât dureazã parcul istoria Europei în el. ªi nu m-aº vindeca
de n-ar aduce prietena lui Mate o veste ºi mai ºi: Sao Paolo.
August 1972. Aºa, îmi amintesc, tu te prepari pentru India,
centralista chema obiºnuit “Curvelor, vã cautã Tomeºtii”, eu
fluturam sã mã usuc de ploaia la care mã gândeam, aºa cã îmi
amintesc cu un gust de putreziciune, sã ºtii cã alþii au spus, a,
prietenul nostru, prieteninski, parcã intonau ºi-ºi aruncau ocheade,
lãsau lumea sã coboare din avion ºi sã urce în tren imediat sã se
întoarcã, ºi gata cu semnele, o lunã, douã în pãdurile Bucovinei
singur îºi cãuta plantele acum s-o fi pierdut eu îi fericesc rareori.
Nu cãrþile, pãcatele sunt mai frumoase decât oamenii, ce zici?
Pãcat cã se fãptuiesc cu oameni, asta le stricã. Vezi însã cã îi preschimbi,
înainte de a pãcãtui cu ei, îi ridici în grad, le dai la blazoane.
Chiar cu tine pãcãtuiesc, iubito, pãcatul tãu îl port tot aici.
Mai sunt. Le voi duce pe sub crengile boltite zile ºi nopþi sã
creascã un pustnic din ele.
Prima zi
Am bãut vin. Mi-am luat la revedere, trist cã n-o sã mã
concentrez decât în urmã la scenele cu mama, cele îngrijorãtoare.
O sã dau cu capul de mine, nu de zãri noi. ªi n-am fãcut nici o
greºealã. Mã aflu pe drumul care mi-a apãrut în vis.
Raþele lui Giangavela au tot înotat balta, el o seacã, iar mamã-sa
dezgroapã din nãmol o baniþã de ouã.
Respir dupã cum e pãdurea, îmi plâng transpiraþia ca pe o
necunoscutã, mã deschid întreg cu ochii în faþa trunchiurilor albe,
drepte pânã în tãrie, anume pentru cã aceasta mi-era starea dinainte.
O frunzã prinsã în nisip. Ea n-a fost când era nisipul, ochiul
meu n-a fost când era frunza. Mã distrug împreunã, magic, dupã
ce ajung mai sus pe fir dincolo de Râpa Roºie. Ce bine îi este
ochiului meu târându-se ºarpe vechi peste frunzã ºi nisip.
Vãzuºi niºte capre pe unde trecuºi? Vãzui. Era o femeie cu
ele? Nu. O fi plecat dupã bureþi, erau albe? Negre.
ªtia toatã lumea cu trei zile înainte cã voi dormi prima noapte
în troiþã. Începusem sã întrezãresc un relief mai puternic între
toate ale rãsãritului. Picturile sfinte înmulþite cu o cruce fãcutã pe
întuneric ar fi revãrsat uleiuri eterne din ploi visate asupra
creºtetului tremurãtor.
Ia-o înainte cã pe dincolo e rouã. Spre Bãlceºti, apuci pe
Gâltofani, cã pe Dealul Boului te rãtãceºti. Sorã-mea: zic sã nu te
culci în troiþã, mai trece careva. Lumea ne cunoaºte ºi dupã
semeniºte. Gãseºte mai sus.
Fântâna Ancî e de mult sub pãmânt. Nu voi lua-o spre
troiþa lui Troi. Caut prin toate înaltele frunziºuri de stejar cuiburi.
Nici unul. De unde pat de cuiburi? O vizuinã în pãmânt. O râpã.
Turme. Troiþa de la bolovanul bãlþat. Le spuneam pe nume într-un
dialect francez personal tuturor fiinþelor ºi nevãzutelor din faþã.
Scãpasem ºi de a doua troiþã, nimeni nu mã va recunoaºte spre
râsul lumii. Acopeream acum totul cu o frunnzã moale. Vacile nu
se opreau din pãscut, cãlcam oile, femeia cu furca, la treizeci de
metri. Doi carpeni jupuiþi, coaja nouã izbucnitã cu disperare ca
lava însãlba trunchiul galben. Nucã, nuc. Împrejmuire. Doi-trei
paºi, grãdinã de porumb. Cad jos. Unde oi fi plecat. Îmi spun o
poveste într-o româneascã stâlcitã, de roman poliþist. Aud voci.
Mã ridic ºi o iau înapoi, pe urmã o tai peste coastã ºi zãresc douã
turle imense de aluminiu. Abrutizat îmi consum toatã imaginaþia
asemuindu-le voluptuos cu bidonul meu pentru apã. Le întorc
chiar cu gura în sus, o fi semn de bogãþie albul de avion al groaselor
turle? Au dispãrut.
O nouã ogradã. Am buzunarele pline de prune, tocmai de la
poalele pãdurii, de la noi. „Nu sunt ale dumitale, uitã-te în toþi
prunii, vezi dacã lipseºte vreuna”. ªi merg vreme îndelungatã prin
ograda fãrã sfârºit spre a-i ocoli pe stãpânii prunelor.
Nu ºtiu din ce sat sunt, ba da, din cel din vale. Aud muzicã
popularã la radiourile lor.
Traversez o nouã pãdurice, iarãºi case, parcã o bisericuþã.
Lini(gâ)ºte. Urc. Sunt fluierat. Ocolesc. Memoria mã înnebuneºte.
O sã orbesc din cauza ei sau o sã vãd numai case. Uitã-te, ce sã
caut în casele alea? Ocolesc. Ogradã. Îmi feresc privirile. Prunele
mã cautã. Le pipãi pe cele din buzunare. Simt cã îngheaþã sudoarea
de pe piept ºi de pe burtã. Burta s-a þuguiat dar de ce-o mai fi
palidã ca gogoaºa de borangic? Dacã chiar mã îmbolnãvesc ºi de
ce? Ogrãzile dovedesc putere. Sunt puternic ºi eu? Douã puteri
una în alta, mi-e ruºine ºi cobor prin pãdurici, urc pe coaste sus
prin ogrãzile scunde.
Spirale egale, multe, fãrã numãr. Am coborât una ºi sunt în
cealaltã, urc în platouri cu pruni ºi fructele lor sticloase privesc
prin tine spre pãduri sã ai de unde sã te reverºi iar în slavã.
Nãvãlesc într-un spaþiu nehotãrât. Ghimpii sunt nefiresc
de blânzi. Pãdurea mãruntã sticleºte, în spate prunii îºi dospesc
rachiurile. Desfac sacul ºi tac. Rãsare luna sufletului meu printre
degetele depãrtatei mele (arcane/iubite). O privesc în ochii
lucrurilor, o celebrez. „Sã ºtii cã n-am privit cerul, într-adevãr.
În noaptea petrecutã acasã, da. Erau stele multe, jucãuºe, fine,
nu ca prunii ãºtia uzurpatori. Mã mir de unde ploua dimineaþa.
Merg în spaþiul nehotãrât apoi rãzbesc ajutat de zburãtorul
baston de soc. Sunt aproape sã închid cercul ºi spiralele nu se
mai sfârºesc. ªi discul de deasupra o fi un inel dintr-o spiralã
mai adâncã, la ce m-aº împotrivi? Pãdurea poate va fi de acum
ºi ea nehotãrâtã. Îmi admir sceptrul gol pe dinãuntru. Oare mã
asemãn cu el? Asta îmi spun stejarii subþiri? ªtiu cã îi caut pe
cei mai mari decât ogrãzile ºi mã dau peste cap, ce mai generaþie.
Cea cu zece ani înaintea mea. Ard cu ghioaga de soc într-unul.
Nici un sunet.”
Dintr-o pãdure, prin vale, ºtiam ºi casele în celelalte douã
pãrþi, am trecut în altã pãdure, din valea amândurora. Eu nu dansez.
Mã împiedicã asta sã dansez un dans? Nimeni nu danseazã dansuri.
Nici acum, nici niciodatã?
Nu te plouã, nu te ninge. Troi gãsise o oalã de bani pe locul
troiþei lui. Banii, n-auzi?
Ciocârlia bãtrânã fluierã în amurg. Tace, se întunecã. Sã fluier,
aº fi prefãcut pe loc în cel ce nu fluierã.
A murit ºi pustnicul, spune crucea de la fântânã. Am pornit
pe urmele lui. Latrã un câine. Pustiul rodeºte taina.
54 55

PROZÃ
Viorica Rãduþã
Sabina venea în Bagdad rar, ºi Ana spunea Sora mea! Sabinuþã,
spunea. ªi acum o strigã la fel. Ne uitãm cum pipãie cuvertura
þesutã la ei, în Apuseni, degetele se opresc. Ne oprim ºi noi.
Bãþul mamei se apropie din nou, mã duc repede la uºã, Sã nu
mai vii! Vreau s-o vãd ºi eu, N-ai ce vedea, nu mai e!? Mama ridicã
braþul ei, de corn, ºi pãsãrile pleacã din cireº, deodatã. Are sã cadã,
mã gândesc, dar nu am putere s-o sprijin.
ÎNAINTE SAU DUPÃ
(fragment de roman)
– Ai cearcãne!
Cam asta spune dacã mã aºez lângã ea. Îmi vãd ridurile fãrã
oglindã, cum ar veni, privirea ei mã cântãreºte mult timp.
– Cât sã trãieºti!? Clipeºte de multe ori.
Ochii mi se desfac de ai mamei, înºurubez capacul la Visine.
– Te omoarã pe tine grija mea! spune.
ªtiu cã iar mã priveºte.
– Se împlinesc 3 ani.
ªi închide ochii ca sã pãtrundã mai bine în ei picãturile.
– Erau flori proaspete, mamã.
– Pãi da, cã au grijã alþii de mormânt. Cum o fi la Radu, nu
mai spun.
Radu e tata. Ea îi zice pe numele mic numai dupã moarte.
– Sã treceþi ºi data.
Nu ºtiu dacã se gândeºte la ea, dar eu o fac. Crucea aia de
marmurã nu-i dã pace.
– E scrisã, mamã.
Se uitã dincolo de geam. Mã uit ºi eu. Mereu i se pare cã vede
pe cineva.
– Nu intrã nimeni. Doar Florica. Sã o chemaþi…
– Mi-ai spus de o sutã de ori.
ªtie cã mã supãr când vorbeºte despre moarte. Mai ales despre
lucrurile ei din ºifonier. Sunt acolo când mã trezesc sau când dorm.
Mi se pare cã moliile se înmulþesc din cauza sicriului ãsta din casã.
Se întind pe hol ºi în camera mamei.
– Sã cumperi niºte naftalinã. ªi lucrurile, sã le scoþi la aer.
– Mâine mã ocup de asta.
– Mâine te duci la piaþã.
Sub privirea ei, duc pãturile, costumul negru, ce mai gãsesc
acolo, pe sârma din spate.
– Sunt toate?
Tac. ªtie cã n-am sã rãspund.
– ªi batistele? mã întreabã.
Sunt, într-adevãr. Ce naiba, batiste îi trebuie!?
Liniºtea ei mã sperie, imediat ce fac drumul Bagdadului. Aºa
a fost cu tata, a fost ºi cu Ana. De cum zãreai capãtul strãzii
aproape cã vedeai altceva.
– Au adus-o pe targã, spune cu liniºtea ei veche.
Las sacoºele în bucãtãria de varã ºi alerg la cealaltã intrare.
Mama rãmâne aici, în camera din care se uitã la drum. Ana e în
dormitor cu perfuziile ºi cu asistenta alãturi. Pavel nu este.
Prin tuburi, lichidul curge în vene aºa de încet încât privim
minute în ºir fãrã sã ºtim dacã Ana doarme sau nu. Se aude pe
trotuar bãþul mamei, ies în uºã, Nu, spun, Doar s-o vãd, Nu, spun.
Mama plânge, cu bãþul de corn proptit în uºa de fier de la verandã.
Sã nu plângi, îi ºoptesc, deºi nu aude prea bine. Hohotul se loveºte
în lujerii care dau flori albe, anul ãsta prea multe. Rochia miresei,
asta e, îmi amintesc numele ºi închid uºa. Mama stã dincolo de
geam, îmbrãcatã în negru, cu cioturile prinse de corn, mãruntã.
Când Ana deschide ochii, o vede pe sora mea. Zâmbeºte cu
gura uscatã. Am chemat-o, aºa cum ceruse, la urmã. ªi Sabina!? E
pe drum, spun. Ies din camerã, supãratã. Þi-am spus, îi zic lui
Pavel, þi-am spus. El stã proptit de perete, în hol. Formez numãrul
Sabinei de la telefonul fix ºi acolo, în Huedin, vocea cunoscutã nu
mai e cunoscutã, Trebuie sã te grãbeºti, Sabinã, îi zic, Ajung mâine
dimineaþã, aud. O sã trãiascã, aud. Vreau s-o vãd, aud ºi nu mai
aud. Þi-am spus, îi zic lui Pavel, care nu e acolo.
– Sã uzi ºi varza din faþã!
– Mai mult costã apa, spun.
– ªi sã nu facem nimic!?
N-am încotro, trag furtunul în faþã, spre ºosea, ud varza care,
oricum, nu se face.
– E bunã de foi, le dau la gãini toatã toamna.
Au fost deja trei toamne cu mama.
– De ce nu m-ai lãsat?
– Auzea tot, mamã.
Ea mã priveºte ca de obicei, mult. Îmbãtrânesc aºa.
– Nu ºtiu, mamã, adaug.
În dormitorul cu perfuzii sora mea a spus prima Ne aude! ªi
i-a strâns mâna, ºi Ana a clipit:
– Mã doare!
Prin uºa deschisã, Pavel se uita la burta umflatã, asistenta se
ridicã ºi ochii fratelui meu o urmãresc. Ea îi face semn cã pleacã.
– Doamnã farmacistã! spune.
ªi atunci una dintre noi o tamponeazã cu pansamentul muiat
în bitter. ªtim cã nu i se poate face morfinã din cauza astmului.
Faceþi cum a spus doamna farmacistã, auzim. Închid uºa. Ochii lui
Pavel sunt dincolo. ªi la câteva minute moi pansamentul, îl dau cât
pot de uºor peste umflãtura care se întãreºte. Ana respirã mai
bine. O lacrimã îi cade pe faþã. Nu o vedem.
– Îi pare rãu, spune sora mea, îi pare rãu de fete.
– Trebuie sã ajungã, spun, ºi mã gândesc la Sabina.
Când mã aplec, broboane de sudoare îi apar Anei pe frunte.
– Fetele sunt pe drum, îi ºoptesc.
Nu e vocea mea. Nu, îmi spun, nu. ªi plânsul rãmâne în gât.
– Mã doare, aud.
ªi biterul nu mai e de ajuns.
– Mi-au ieºit iar trombocitele ca data trecutã, mi-a spus la spital.
Din patul de alãturi o femeie se uitã la noi. Nu îndrãzneºte sã
întrebe dar e mai rãu dacã se uitã. Sã întrebe, sã spunã ceva. ªi
Pavel, la fereastrã, nu vede nimic!
– Dar te-ai întors atunci, spun.
Nu ºtiu cum spun Eºti bine azi. Într-adevãr, Ana se luminase,
pãrea chiar mai tânãrã. ªi acum, nu vrea.
– Nu mai pot. De data asta nu mai pot.
Se uitã la borcanul cu supã, i-l dau pe tãviþã, ea se apropie, ia
lingura ºi se opreºte dintr-odatã.
– Nu mai pot.
– Doar o lingurã, spun.
Spun ca sã nu-l vãd pe Pavel. Cu lacrimile lui fãrã plâns,
fir-ar sã fie de viaþã! Uºa salonului e deschisã ºi Pavel e chemat
de medic, în tãcere, probabil în cabinet. Dar tãcerea aproape
cã stã în aer. Salonul se lungeºte ºi femeia din celãlalt pat
aþipeºte.
Mã uit la Ana. ªtie.
– Sã mã îmbrãcaþi în costumul gri, cu bulinele negre. Îþi place
þie, spune.
Nu-mi place.
– Þi-am fãcut un compot de mere. ªi încerc sã iau o canã de pe
noptierã.
Când apropii linguriþa de buzele uscate, chipul Anei e galben
spre negru. A ridicat mâna sã nu-i dau compot. Apã!? întreb ºi nu
mai spun alt-ceva. Închide ochii, poate cã se liniºteºte, Dumnezeule,
ce faci, nu faci nimic!?
Mai stau în salon, pe noptierã sunt douã borcane desfãcute ºi
nu aerul, mirosul se miºcã pe culoar.
Liftul coboarã cu mine ºi Pavel, la parter. El nu se poate vedea.
Mama ne aºteaptã la poartã ºi nu întreabã nimic.
56 57

PROZÃ
Bucur Serghie
BENZON*
– prolog –
La Paris, cerul lumineazã ºi noaptea. Nu neapãrat lãmpile cu
gaz îl fac viu, încât îngerii sã îl strãbatã pânã în zorii zilei urmãtoare,
în valuri aurii, ameþiþi de cantate nemaiauzite, ci alcovurile Moulin
Rouge-ului, de unde cohortele damelor ies – languroase ºi excitate –
la braþetele gentilomilor cu joben, baston, mânuºi ºi ghetre, iar pe
ferestrele atelierelor lui Degàs, Monet, Fragonard, Manet, Seurát,
Delcroix ºi Gericault dezerteazã în stoluri pigmenþii
impresionismului... Pe Champs Elisèe îndrãgostiþii vegheazã la
cãpãtâiul lui Cupidon – bolnavul de iubirea absolutã ºi tocmesc
trubadurii pe durata visului vãzut cu ochii, cãlãtorind apoi în jurul
Arcului de Triumf, unde, pe Tricolorul Franþei, Gavroche doarme ca
un prunc. Prin saloanele Vienei, lumea danseazã vrãjitã de valsurile
lui Lanner ºi Straus-fiul. Praterul este, de la înscãunarea împãratului,
un Infern în care ºi Dumnezeu jinduieºte sã coboare pentru o halbã de
bere ºi frumuseþea femeilor goale în braþele cãlãtorilor între Alep ºi
Petersburg... Cerul pãstreazã strãlucirea catedralelor patrulate de
puºtoaice tiroleze, oprite locului sã deprindã paºii Dunãrii Albastre;
nemaiîntâlnitul ritm ºi armoniile nefiresc de melodioase le prefac în
mirese cereºti... Peste Moscova, cerul sprijinã turlele medievale;
aurul þarilor reflectã un obraz rubiniu – al Ecaterinei a II-a ºi pe
celãlalt – al lui Ivan cel Groaznic; câteodatã copitele cailor caleºtilor
în care trec, precum o Moruzova a lui Repin, Ecaterina a II-a,
împãrãteasa Rusiei, presimte vremuri mai negre decât acelea din
timpul cneazului Maliuta, opricinicul sângerosului despot... Sângele
lui Esenin încã nu s-a nãscut, gâlgâie într-un mesteacãn orb de atâta
alb, în care ghicitoarele întrevãd trupul ca o nevãstuicã al Isadorei
Duncan... O armonicã plânge pe genunchii Annei Karenina, stând pe
ºina de cale feratã, în aºteptarea parºivului conte Lev Tolstoi. Priveºte
cerul mereu neguros, din pânzele lui Serov ºi ferestrele celulei cu
Taras ªevcenko – închis la Petropavlosk... Pentru Londra, viaþa
curge printre vapoare ºi maºinile cu aburi, la pas cu Tamisa. Lorzii
ies la plimbare cu trabucurile aprinse, în colþul gurii, însoþiþi de ogari
ºi dalmaþieni; îi urmeazã logodnice ºi neveste cu Biblia deschisã,
înãlþând rugãciuni Celui de Sus. Pe la colþuri de strãzi ºi din incinta
Hayde Parkului, haitele de ºomeri frãmântã ºepcile ºi înghit coji de
pâine de secarã, cu bidonul de apã alãturi. Byron e recitat, cuvântul
liberty rimeazã cuvântului Missolonghi, iar un tip, cu alurã de fierar
irlandez, aruncã exemplare ale ediþiei de prânz a oficiosului
laburiºtilor... Plutonul de cimpoieri în fustele strãmoºeºti, simplificã
tabloul ºi îi dã pacea instantanee. Soarele ºterge ultima buclã noroasã
ºi cerul, dupã un anotimp fãrã vârstã, se umple de ziuã... Din Roma,
peste toatã Italia, dar mai cu seamã la Veneþia, cerul se întinde drept
sub tronul de pe care Dumnezeu ºi Curtea lui domnesc lumea... Pe sub
podurile ºi podeþele de pe Grand Canale, Beatrice, întinsã în gondola
azurie, se lasã plimbatã de muritorul Dante Alighieri, cãzutã în transa
dragostei... Patima vine în cadenþa Habanerei din Aida lui Giuseppe
Verdi – scãpat teafãr din braþele Cosimei Wagner. Mai jos de lumea
cu un secol înainte, de-a lungul ºi de-a latul Bucureºtiului, toatã suflarea
e cu ochii pe cer. Clopotele bat în dungã întru Domnul ºi pentru
memoria celor doborâþi de ciumã, de sãrãcie sau de prea bine... Acolo,
unde conspiraþiile se þin lanþ, revoluþia prinde întâiele forme de acþiune
ale junilor întorºi din Capitala Luminilor. Ei întrevãd România
viitoare ºi cerul ei fãrã oprimare ºi jale... Acolo unde inima arde
precum soarele peste nisipurile Saharei, însetând fiinþele cu dorinþele
trupeºti, nu este loc decât pentru rãzbunãri ºi jurãminte – credinþa în
sfinþenia unirii fiinþelor într-una singurã, pe viaþã, pe vecinicie – o
clipã! Între Mirceºti ºi Mânjina, aºezãri moldave fãrã însemnãtate
încã, bolta împrumutã azuriul Veneþiei. Calea Lactee este mai vizibilã
prin pãrþile astea de lume, iar Dumnezeu are grijã sã arunce pulbere de
aur amestecatã cu lacrimi. Cine calcã pe iarba rãsãritã din vis ºi
dorinþe îºi va împlini destinul. Numai prin a se lãsa mistuit de pãcatele
ºi ispitele cele mai pãmânteºti cu putinþã. Restul înseamnã neant...
Parisul vuieºte, e bulversat de moartea lui Napoleon ºi de marile
drame sentimentale petrecute în lumea scriitorilor... Cafenelele ºi
saloanele gem ciucur de clienþi... Patronii încaseazã sume incredibile,
iar la Moulin Rouge, lumea se calcã în picioare... La hipodrom e bãtaie
pe jurnalele de dimineaþã ºi acelea de searã. Amorurile domnului de la
Martine, cu madame Julie Charles au ajuns pe prima paginã a ziarelor.
Nu iese fum, dacã nu s-a aprins o ºuviþã de foc! Foc este, fumul se vede,
pluteºte, scandalizeazã. Caracuda speculeazã, „traduce”, dã culoare
evenimentelor. Lamartine, cãsãtorit, istoric ºi diplomat francez,
francmason ºi filoromân, are o fatã, cãreia îi pune numele iubitei sale,
mademoiselle Julie Charles, rãpusã de ftizie în ajunul Crãciunului 1817,
pe 18 decembrie: Julie. Ajun cu parada invalizilor pe sub Arcul de
Triumf, în amintirea împãratului îngropat fãrã ceremoniile cuvenite,
într-o coastã a inumanei insule Sfânta Elena.
Scrisorile dintre Alphons ºi Julie sunt un roman, unul eclatant;
pe strãzi, demoazele slabe de înger, leºinã, reporterii sunt turbaþi cã li
se terminã lãmpile cu magneziu, pierd senzaþiile ediþiilor...
Romantismul zvâcneºte în impresionantul dialog erotic, prea elocvent
ºi prea grãbit; invizibilã, posteritatea mãsoarã, cântãreºte ºi dã
verdicte: nu totdeauna femeile obþin ceea ce îºi pun în gând, dar nici
bãrbaþii nu sunt mai fericiþi...
Cu un an înainte, frumoasa meridionalã scria iubitului ei, în
ciuda legãturii matrimoniale angajate oficial: „Tu eºti, Alphonse,
chiar tu eºti acela pe care l-am strâns mai adineauri în braþe ºi care
mi-a scãpat aºa cum fuge întotdeauna fericirea? Mã mai întreb încã
dacã nu e vorba de o apariþie cereascã ce mi-a fost trimisã de Cel de
Sus, dacã el mi-o va trimite iar, dacã îl voi revedea pe scumpul meu
copil ºi înger adorat... Ce rãu ne fac, Alphonse, aceºti oameni cruzi
care ne despart! Ce avem noi comun cu ei pentru ca sã vinã, sã se
aºeze între noi ºi sã spunã: „De acum nu veþi mai avea prilejul sã vã
vedeþi!” Cred cã le-aº fi rãspuns: „Lãsaþi-mã în pace. Vedeþi prea bine
cã nu sunt a voastrã; cã am suferit îndeajuns ºi cã a sosit timpul ca,
pentru a trãi cu adevãrat, el sã-mi dea viaþa þinându-mã la pieptul
lui?... Ah! De s-ar duce aceastã noapte. Ea mã tortureazã. Cum!
Alphonse, nu mã înºel câtuºi de puþin. Eºti chiar aici! Ne aflãm în
acelaºi loc! Nu voi fi sigurã de asta decât mâine. ªi trebuie sã te revãd
ca sã fiu sigurã de fericirea mea. în aceastã noapte tulburarea mea
este de nesuportat. Minunea vine din Aix! Tu nu erai astfel când ne
þineai pe amândoi la sânul tãu; nu erai pentru noi zgârcit cu bucuriile
cereºti! Ele durau cât dragostea noastrã, tarã sfârºit, tarã limite! Ele
ar fi durat toatã viaþa. Aici, iatã-le deja tulburate. Dar ce searã am
trãit ºi cum greºeam, copil scump, nesperând la altele mai frumoase!
Vei vedea cum, de cele mai multe ori, stau singurã. Vei vedea mâine,
îngerul meu, dacã Dumnezeu e destul de îndurãtor ca sã ne lase sã
trãim pânã seara, cã vor trece ore întregi fãrã sã ne despartã nimeni...
Mâine, din nefericire, nu voi fi liberã înainte de douãsprezece ºi
jumãtate... Aºteaptã-mã la tine, îngerul meu. Voi fi acolo în clipa
când voi scãpa de ei ºi te voi lua cu mine, ca sã petrecem restul zilei
împreunã... Ah! Copilul meu, cât te iubesc! cât te iubesc! Ai priceput
asta? în mijlocul acestei lumi care te obligã sã vorbeºti mereu, ai
simþit cã inima mea suferã? O vedeai cum bate? Alphonse! Emoþia
mã sugrumã. Te ador, dar nu mai am puterea sã þi-o spun. Ah! Ce bine
mi-ar face acum sã vãrs un torent de lacrimi. Ce greu poþi sã-þi duci
propria fericire! Sãrmanã fire omeneascã, eºti prea slabã pentru
ea!... Te las, copil scump, pentru câteva ore. Te vei odihni iar eu,
de-a lungul unei nopþi întregi, voi veghea asupra ta ºi mã voi ruga lui
Dumnezeu sã apucãm ziua de mâine. Apoi, putem muri...”
Alecsandri citeºte, se uitã pe fereastrã, revine peste rânduri ºi o
ia de la capãt. În francezã, textul este de o muzicalitate care îl
furnicã, are senzaþia cã aude orga de la Sacre Queur... Au trecut 35 de
ani de când rândurile apãrute în jurnal, au fost scrise... O femeie cu F
mare a iubit un bãrbat cu B mare; o nobilã nebunã dupã un poet.
Crize? Este dragostea efectul unei crize care scoate din strãfundurile
fibrei, cele mai înalte simþãminte ºi cele mai înfocate ºi sincere
cuvinte? De-ar fi terminat Medicina, aºa cum nãdãjduia Vornicul,
tatãl sãu, poate acum desluºea un rãspuns cât de cât plauzibil... Aºa,
cu Dreptul n-are cum gãsi dezlegarea care îl frãmântã. Poezia însã îi
va prilejui o cât de vagã lãmurire...
* Fragment din romanul Benzon, aflat în pregãtire.
58 59

PROZÃ
George Toma Veseliu
Noi exilaþi la Pontul Euxin
L-am mai întâlnit, de câteva ori râdea la mine ca un tâmpit,
era nebun... Dacã ãsta a înnebunit sau nu, nu mai ºtiu cu certitudine,
sunt sigur cã ea, preoteasa, despre care þi-am povestit de atâtea
ori, a înnebunit cu adevãrat ºi eu port toatã vina. Iancu Livadã tãcu
o vreme îngândurat. Ceva se rãsucise în el. κi ascundea faþa de
Matei, probabil plângea. Matei se sculã
din fotoliu, auzi arcurile cum zvâcnesc, parcã erau bãtãile
unei inimi. Se instalã din nou la fereastrã ºi ascultã freamãtul
nopþii cutreierând Colonia. Departe, undeva, o voce striga sus, la
geamlâcul sondei unde tijele pompei vibrau armonios precum
coardele unei orgi. Popa, reluã Iancu îngândurat, fãcuse peste tot
reclamaþii ºi ajunsese chiar la Secþia de învãþãmânt ºi culturã.
Schiopãtãnescu m-a surghinit aici, la Ocnã, unde eu însumi când
eram organ o trimisesem în exil pe colega noastrã Laura-Zambilica
Poponete. Ce chicotea, nenorocita, când m-a vãzut! Se bãtea pe
fese, ºi-mi dãdea cu sâc, lãudându-se, cã ea mi-a copt-o, tâmpita,
parcã de acolo ºi pânã aici auzea ea ce s-a întâmplat! Dar, i-a stai,
ce nu ºtie spioana asta ruseascã! ªi pe mã-sa, dacã o are cu ceva la
mânã s-a zis cu ea, nu iartã pe nimeni. Hei, de acum, Iancule, sã
vezi circ, pânã adineaori ai jucat la pitici, sã ºtii cã am fost, pe
unde n-am fost eu, dar ca aici, în insula asta capitalistã, plinã de
„ilegaliºti”, mofturi, ce ilegaliºti? Niºte sindicaliºti care au profitat
de comuniºti cum au profitat comuniºtii de ei sã... dar asta e altã
chestie, ziceam cã abia sosit la „Pontul Euxin” al lui Nea Tase,
trecuserã câteva luni de la scandal, ieºisem de la orã, am intrat în
cancelarie, ºi ce crezi cã mi-au vãzut ochii?! Preoteasa, Aurora,
cea cu care în pãcat, disperat, încercasem sã-mi oblojesc rãnile din
suflet, mã aºtepta cuminte, aºezatã pe scaun, cu ochi mari, luminoºi,
strãbãtuþi de o speranþã nelãmuritã. Da, o iubisem cu adevãrat ºi
totuºi nu fusese ea prima iubire, dar ea era un amestec da speranþã,
de visare, un sentiment greu de definit. Aurora gãsise în mine ceva
consonant, nu ºtiu ce puteam eu sã-i ofer, în niciun caz protecþie.
Þineam, într-adevãr la Aurora, poete, cã sentimentul de compasiune
era receptat fals de cãtre ea. ªi apoi cine era de vinã? Popa, cretinul
m-a invitat, pur ºi simplu, la ei, în gazdã. Ea, vãzându-mã mi-a
fost chiar ostilã, dar cum, poete, sã se schimbe sufletul unei femei.
Erau o familie respectatã, aveau copii mari. Sunt însã sigur cã ceva
nu mergea în casa aia. Vãzând-o în cancelarie, m-am blocat. Eram
total nepregãtit de o astfel de revedere. M-am apropiat de ea
speriat, rece. Ce e cu tine, Aurora, aici? A tãcut. Eram atât de
prãbuºit în mine, cã nu-mi gãseam locul, îmi pierdusem
materialitatea corpului. M-am aºezat ºi mi-am pus capul în palme,
ea s-a apropiat ºi m-a mângâiat matern pe frunte. Era atât de bunã,
niciodatã nu mi-a cerut ceva, nu mi-a fãcut vreun reproº. A luat, la
izbucnirea conflictului, totul asupra ei. Eu eram, zicea ea, complet
nevinovat. De asta mi se pãrea cã a sta lângã o astfel de fiinþã e tot
una cu a sta lângã un înger, dar un înger bolnav de dragoste, apoi
atunci, dupã atâta timp nebunã, intraserã toþi în cancelarie, s-a
sculat ºi a început sã plângã. Am luat-o în braþe, i-am ºters lacrimile
ºi am plecat amândoi la gazda mea unde rãmãsesem singur: colegii
îºi gãsiserã prin Colonie câte o camerã. A stat la mine doar o
sãptãmânã. Era tãcutã ºi fericitã. Nu ieºea din casã, mã aºtepta sã
mã întorc, dar într-o noapte, s-a îmbrãcat pe întuneric ºi s-a apucat
sã-ºi strângã lucruºoarele ei în geamantan. Nu dormeam, o
urmãream în tãcere cu inima strânsã. Categoric nu mã situam la
înãlþimea ei. Obiectele din camerã începuserã un foºnet ciudat.
Prezenþa ei imaterialã, ca în vis, invada totul. Cred cã afarã pe cer
rãsãrise o lunã plinã.
* Fragment din romanul Noi exilaþi la Pontul Euxin, în curs de
publicare la Editura Bibliotheca.
O vreme Aurora a stat într-un colþ al patului, ghemuitã, cu
obrajii în palme: plângea. Pe urmã s-a mutat la fereastrã ºi privea
de acolo tãcutã luna care-i albea chipul. Pãrea nespus de frumoasã.
M-am apropiat vinovat, neºtiind ce trebuie sã fac. Am cuprins-o
în braþe ºi nu s-a împotrivit, continua sã plângã încet, fãrã suspine.
Simþeam cum cu fiecare clipã mã golesc, ca un vas, de conþinut.
Doamne, cum de e fericirea atât de stupidã? În clipele acelea, am
fost amândoi fericiþi. Nu ne-am vorbit, dar comunicasem. S-a întins
în pat, pe jumãtate îmbrãcatã de plecare, eu lângã ea, amândoi
nemiºcaþi, fãrã sã ne atingem. Îi simþeam vibraþia, auzeam cu tot
trupul, vedeam cu ochii închiºi. Devenise bucuroasã cã totuºi
trebuie sã plece, ºtia cã fericirea deplinã dureazã doar o clipã. Cred
cã gustase ultima picãturã, fiindcã din acel moment totul i se pãrea
indiferent. Eram doi cãlãtori undeva într-un pustiu, pe arºiþã, lângã
o fântânã, bãuserãm apã cu setea celui cãruia i refuzase apa timp
îndelungat ºi senzaþia aceea de arsurã, cotropealã a leºinului
dispãruse. Din fântânã, ochiul apei izbãvitoare ne privea absent.
Trebuia sã vinã o nouã sete ca sã înþelegem restul acelei fericiri, a
apei din pustiu. Aurora tremura în ochiul acelei ape, ademenitor.
Nu-mi mai era sete, mâinile ei de gheaþã îmi cãutau buzele, ochii.
Apoi i-am auzit respiraþia ritmicã ºi profundã. Adormise.
Dimineaþa, pãrea vindecatã. κi îndeplinea mecanic îndatoririle
asumate de nevastã concubinã, o descopeream chiar mai veselã ca
oricând. Pornisem spre ºcoalã, ajunsesem deja în Linie, strada
principalã, când ceva m-a pleznit în cap. M-am întors, am dat
buzna în casã. Aurora m-a privit contrariatã: „Ce e, ce s-a întâmplat?”
Am sãrutat-o. A izbucnit într-un plâns violent ºi m-a rugat sã-l
chem pe preot s-o ia acasã. A luat o hârtie ºi e scris: „Pãrinte,
îndurã-te de mine ºi îngãduie-mi sã stau lângã copii noºtri, accept
orice condiþii, nu-mi trebuie decât un pat, unde sã mã sting încet,
pânã ce Dumnezeu se va îndura de o biatã femeie cu minþile ºi
sufletul rãtãcite ºi o va izbãvi de nelegiuirile fãptuite.” Ochii ei se
goliserã de expresie. Cred cã, din momentul acela, întunericul
suferinþei i-a acoperit sufletul. Am plecat ameþit. La ºcoalã le-am
dat copiilor ceva de lucru ºi am rãmas pironit la fereastrã tot
timpul. Nu-mi gãseam locul, îmi ardeau obrajii ºi-mi era continuu
frig. Stiloul, creionul, chiar creta, se muiau de transpiraþia palmelor
mele, orice lucru îmi aluneca din mânã. Totul mi se pãrea vâscos ºi
parcã asurzisem. L-am cãutat pe Nae poºtaºul, pleca cu ºareta la
Gura Ocniþei, i-am pus hârtia, aºa cum a dorit ea într-un plic, iar
alãturi, pe o hârtiuþã, am scris: „Pãrinte, iartã-mã, þi-am distrus
viaþa, ºi pe a ta ºi pe a Aurorei. Fii bun, aºa cum te ºtiu, ºi n-o pune
sã-þi plãteascã, dacã doreºti ceva, îþi stau la dispoziþie bãrbãteºte.
Eu sunt cel vinovat, mãcar dacã aº fi ºtiut bine ce fac, a fost un
moment nenorocit din viaþa mea, dar unic în felul lui. Aurorei n-am
fost în stare sã-i cer iertare ºi nu voi fi niciodatã pentru cã o
preþuiesc pentru sufletul ei bun” Iancu. Peste trei zile, într-o pobedã
neagrã a sosit popa. Oare de ce am alungat-o? Nu pot sã înþeleg,
cum multe lucruri din viaþa noastrã trec sub zodia impenetrabilului,
dar ce folos tragem din regrete, spune-mi, Matei, nu crezi cã trãim
mai intens în intimitatea regretelor decât în stãrile de absenþã, când
fericirea ne fâlfâie prin faþa ochilor? O simþeam, o vedeam, dar e
imposibil s-o oprim, fiindcã – de fapt – nici nu existã ceva palpabil,
material decât umbra fericirii ei, umbra unui vis. Aurora era chiar
o umbrã. ªi-a luat lucrurile fãrã sã-mi arunce mãcar o privire, i-am
condus pe amândoi pânã în strada principalã. Popa, sãracul, era
uºor crispat. Râdea creþ. O clipã, ea a întors capul ºi m-a privit;
ochii îi ardeau. „Du-te, Aurora, el meritã mai mult decât mine
dragostea ta, eu sunt un intrus, un netrebnic!” aº fi vrut sã-i spun,
dar m-am întors cu spatele, niciodatã n-am fost în stare sã plâng
cum trebuie. Vorbeam în schimb altceva tare, sã mã audã preotul,
care a încetinit pasul, m-a aºteptat câteva clipe sã sosesc lângã el.
S-a uitat la mine cu o recunoºtinþã cretinã, încât era sã-l iau la
palme, el era desigur principalul vinovat. El nu ºtiuse s-o iubeascã.
El ciugulea ca un nemernic fãrâmituri din fericire lãsându-ºi viaþa
pe seama altora. Mi-a întins mâna ºi mi-a promis cã va lua totul
asupra lui, atunci s-a luminat ceva în mine: o speranþã: Aurora
primea luminã. Simþeam toþi trei cum un curent subteran rãscolea
pãmântul pe care cãlãtoream neºtiuþi... Am întâlnit-o apoi la mulþi
ani, cândva, în Bucureºti. Era o toamnã incendiarã, frunzele arãmii
ale copacilor ardeau cãzând din crengi în straturi subþiri pe care
gunoierii le adunau ca pe o mizerie.
60 61

PORTRETE ÎN PENIÞÃ
Florentin Popescu
Gheorghe Tomozei
Ne prea fiind eu ceea ce se cheamã (mai puþin literar) un
bãgãcios, un ins care crede cã dacã se amestecã printre scriitorii
consacraþi, capãtã ºi el un plus de importanþã ºi de respect din
partea cititorilor, pe Gheorghe Tomozei, poet care prin deceniile
opt ºi nouã ale trecutului veac frecventa asiduu locurile de întâlnire
ale literaþilor (redacþii, cenacluri, restaurante ºi cafenele), l-am
cunoscut personal destul de târziu. Îi citisem ºi-i citeam cu bucurie
cãrþile, iar numele lui mi-era cunoscut încã de la bãncile ºcolii. Îi
„savuram”, la modul cel mai exact al termenului aproape fiecare
poem de prin reviste, ori de prin volume, dar pe autor nu-l ºtiam.
Cred cã l-am cunoscut abia prin deceniul al ºaptelea, iar întâlnirea
cu el trebuie sã se fi petrecut ori la Cenaclul „N. Labiº”, ori la
redacþia „Almanahului literar”, editat de Mircea Micu, dacã nu
cumva la Restaurantul Uniunii Scriitorilor, de la Casa „Sadoveanu”
din Calea Victoriei.
Cert este cã poetul ºtia dinainte de existenþa mea ºi cã, mai
apoi, la nu prea multele întâlniri pe care le-am avut în varii
împrejurãri mi-a acordat o atenþie la care, sincer sã fiu, nu mã
aºteptam ºi pentru care îi sunt ºi acum, în posteritatea lui, pe
deplin recunoscãtor.
Gheorghe Tomozei, ca ºu poezia lui, avea un fel special de a
se face plãcut ºi interesant în compania confraþilor, cu care afla
necontenit subiecte comune de conversaþie, desigur pe teme de
poezie, de literaturã sau publicisticã – domenii în care era
întotdeauna, cum se spune, „la zi” cu informaþia. Într-o vreme în
care computerele nu puteau fi decât cel mult un vis îndepãrtat în
Bucureºti, el „tezauriza” în memorie fel de fel de informaþii despre
scriitori, editori, publicaþii, putând, la o adicã, sã te punã ºi pe tine
la curent cu ce se întâmplã la cutare sau cutare editurã ori revistã,
sã-þi recomande cu cine e bine sã ai relaþii mai strânse ºi eventual
pe cine sã eviþi în demersurile tale culturale. A nu se înþelege de aici
cã ar fi fost un colportor de zvonuri ºi un mare amator de cancanuri.
Totul venea la el dintr-o imensã, de nedescris dragoste pentru
literaturã ºi pentru tagma condeierilor din care fãcea parte.
Împãtimitul de poezie care era a scris enorm de multe volume
de versuri ºi în toate se aflã – fireºte, în cantitãþi mai mari sau mai
mici (dar nimeni n-a scris încã o carte perfectã, cu sutã la sutã
poezie curatã!) poezie adevãratã, gânduri ºi idei frumoase, dar mai
ales metafore ºi imagini originale, aºa încât actualilor ºi viitorilor
istorici ºi critici literari ai operei pe care ne-a lãsat-o le vine greu,
dacã nu cumva le este imposibil sã-l încadreze într-o formulã, sã-i
punã o etichetã, sã-l aºeze într-un virtual „tabel al lui Mendeleev”
(dacã ar exista aºa ceva ºi în literaturã).
Poet nãscut ºi nu fãcut („Rãsar pe ape lebedele lunii...” zice
undeva), Gheorghe Tomozei ne-a lãsat o liricã încãrcatã cu frumuseþi
ºi comori poetice rare, aºa încât chiar ºi simpla citare a unor cãrþi
devine, din capul locului, sugestivã. Iatã câteva titluri care nu mai
au nevoie de niciun comentariu: Pasãrea albastrã (1957), Vârsta
sãrutului (1963), Fântâna culorilor (1964), Dincolo de
crizanteme (1969), Suav anapoda (1969), Misterul clepsidrei
(1971), Muzeul ploii (1973), Focul hrãnit cu mere (1980),
Mersul pe aripi (1990).
Scriitor cu un foarte dezvoltat simþ al valorilor, Gheorghe
Tomozei ºtia sã aprecieze orice fapt sau întâmplare cu caracter
literar din preajma lui. ªi mai ales ºtia sã-ºi preþuiascã colegii. Nu
numai prin vorbe, ci ºi prin cronici ºi însemnãri publicate în revistele
vremii, cãci era ºi un împãtimit publicist, cronicar al vieþii culturale
în care era pe deplin ancorat. Ne-a lãsat zguduitoare mãrturii,
adunate în câteva cãrþi, despre Nicolae Labiº, cu care a fost coleg
la azi hulita ªcoalã de Literaturã ºi o frumoasã evocare a copilãriei
ºi adolescenþei lui Eminescu (Miradoniz, 1970). Sunt apoi
nenumãratele însemnãri ºi cronici despre volumele unor prieteni,
parte din ele adunate în culegerea cu titlu superb, Plantaþia de
fluturi (1988).
Prin 1979-1980, într-o dupã-amiazã de iarnã, mergând sã-i
dau un interviu lui Nichita Stãnescu, l-am întâlnit acolo ºi pe
Tom (cum îi spuneau prietenii). ªi cum textul convorbirii urma
sã fie înregistrat pe bandã de magnetofon pentru o emisiune de
radio, într-un scurt rãgaz în care autorul celor 11 elegii ne-a lãsat
singuri, mi-a ºoptit aproape „conspirativ”: „Bãtrâne, sper cã vei
pãstra înregistrarea asta ºi pentru tine. S-ar putea sã-þi fie de
mare folos mai târziu!...”. Mãrturisesc cã nu mã gândisem la
asta. I-am dat ascultare ºi mai târziu aveam sã public textul
acelei convorbiri pe care o socot ºi azi foarte utilã – mai ales
pentru biografii lui Nichita Stãnescu...
Cã Gheorghe Tomozei îºi manifesta ori de câte ori avea ocazia
prietenia ºi solidaritatea de breaslã cu colegii într-ale scrisului mi-a
dovedit-o, de altfel, cel puþin în douã rânduri: întâi când am publicat
Pe urmele lui Vasile Voiculescu, în 1984, ºi m-a onorat cu o
recenzie în revista „Flacãra” (unde, printre altele, nota: „Un poet
«se putea altfel?» nãscut în þinutul la propriu ºi la figurat vulcanic
al Buzãului care l-a dat pe Voiculescu, a scris o frumoasã carte a
drumurilor lui Vasile Voiculescu. Florentin Popescu, aºadar, a
refãcut filmul atât de ceþos ºi lacunar al vieþii poetului bucurându-se
abia în postumitate de o dreaptã cinstire, slujit de proprii paºi, de
cercetarea bibliotecilor ºi investigând de cele mai multe ori pe cont
propriu. A umplut astfel «firide» de biografie despre care
documentele nu dau mãrturie, depãºindu-ºi în chip fericit atribuþiile.
Biograful a fãcut ºi o muncã de cercetãtor literar, neîncetând sã fie
la rându-i un poet delicat atunci când evocã personajul devenit,
firesc, o obsesie a anilor de trudã în care s-a nevoit sã-l cheme din
uitare”), apoi peste vreo zece ani, dupã ce tipãream O istorie
anecdoticã a literaturii române, iar poetul mã gratula din nou:
„Trudind ca un adevãrat salahor al bibliotecilor ºi arhivelor,
Florentin Popescu s-a vãzut în posesia celor mai picante «dosare»
ale scriitorilor români, a dezvãluit din multele lor pagini doar
momentele ce ilustreazã spiritul, apetenþa la umor, originalitatea...
Vicleanul Popescu a concurat, subminându-i preþul, atât Cartea
albã a Securitãþii cât ºi a vechilor Agii, ridicând de pe nume fãloase,
sacralizând truda scriitorului ºi cerând pentru conþopiºtii Himerelor
înþelegere ºi dragoste... Istoria se citeºte ºi dupã ce închizi cartea...”.
Rândurile ºi opiniile poetului mi-au produs o dublã bucurie:
întâi pentru cã veneau din partea lui, apoi fiindcã apãreau în
„Flacãra”, revista cu cel mai mare tiraj la vremea aceea...
ªi tot prin acei ani, într-o dupã-amiazã, mergând împreunã cu
Aurelian Trandafir, un scriitor tânãr din Dâmboviþa, cãruia tocmai
îi scosesem volumul de debut la Editura Albatros (un roman istoric)
la restaurantul Capital, peste drum de Capºa, l-am întâlnit acolo ºi
pe Gheorghe Tomozei, care s-a arãtat foarte încântat sã-mi
cunoascã companionul.
El însuºi un fin ºi neobosit degustãtor de vechi hrisoave, de
scrieri bãtrâne ºi „cititor” al vremilor trecute (cine îi parcurge
poezia se poate lãmuri cu uºurinþã de asta), Tomozei s-a antrenat
(ºi ne-a antrenat!) numaidecât într-o lungã ºi fascinantã discuþie
despre trecutul Bucureºtilor, despre ciudãþeniile petrecute în istoria
Capitalei ºi despre nevoia de a avea cât mai multe scrieri literare
(ºi nu numai), inspirate de oamenii ºi întâmplãrile veacurilor apuse.
La despãrþire am plecat adânc miºcaþi ºi marcaþi de mulþimea
cunoºtinþelor poetului în materie, iar tovarãºul meu nu mai contenea
mirându-se de „norocul” care a dat peste el sã-l cunoascã pe
„celebrul Tomozei”.
Poetul a murit sãrac (prin târg se zvonise cã-n ultimul an de
viaþã, uitat de autoritãþi ºi marginalizat de Uniunea Scriitorilor,
fãrã pensie, abia dacã ar fi avut bani sã-ºi cumpere o pâine), cum
s-au stins atâþia ºi atâþia scriitori la noi. La Biserica Amzei, unde i-a
fost depus sicriul într-un sfârºit de martie, în 1997, l-au vãzut
pentru ultima oarã puþini dintre cei care l-au citit ori îl vor citi.
Opera lui, pulsând de viaþã ºi de poezie se va revela, îmi place
sã cred, în adevãrata ei strãlucire peste ani, atunci când numele
acestui poet, ca ºi al altora care au dãruit literaturii scrieri valoroase,
va ieºi din nemeritatul con de umbrã în care l-a aruncat ingratitudinea
contemporanilor...
62 63

PORTRET LITERAR
Victor Petrescu
MIHAI GABRIEL POPESCU
vocaþia unui istoric
Istoric, istoric al culturii, eseist, ziarist, Mihai Gabriel
Popescu ocupã un loc relevant în peisajul spiritual dâmboviþean al
ultimilor patru decenii. Studiile, articolele, cãrþile de autor sau cele
la care a colaborat, au contribuit major la evidenþierea zestrei
istorice ºi culturale a acestui spaþiu geografic, cultural ºi literar.
Se naºte pe 2 august 1933, la Târgoviºte. Studii elementare în
comuna Runcu, urmate de cele gimnaziale ºi liceale la Pietroºiþa,
Bucureºti ºi Lupeni. Absolvent al Facultãþii de Istorie a Universitãþii
Bucureºti (1970). Profesor în
Râu Alb, Sãteni, Aninoasa,
Târgoviºte, pânã la pensionare.
Publicã studii de
istorie, cu caracter monografic,
privind unele localitãþi
(Runcu, Sãteni, Aninoasa,
Râu Alb, Bãrbuleþu, Pucheni,
Moþãieni, Voineºti) sau
despre personalitãþi ale
culturii româneºti de pe
plaiurile dâmboviþene (familia
Ciorãneºtilor, diaconul
Coresi). Autor sau coautor al
unor numeroase articole în
presa localã referitoare la
importanþa ºi semnificaþia unor evenimente istorice. Este membru
al Uniunii Ziariºtilor Profesioniºti din România (2000), care-i
conferã Ordinul Ziariºtilor clasa I (2001). A obþinut diploma de
onoare a Asociaþiei Naþionale „Cultul Eroilor” (2002), precum ºi
diploma de excelenþã a celei de-a 30-a ediþii a Festivalului Naþional
„Moºtenirea Vãcãreºtilor” (1998); membru al Academiei
Internaþionale „Mihai Eminescu”, al Societãþii de ªtiinþe Istorice
din România, al Societãþii de Numismaticã din România. Membru
fondator, secretar al Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni (2005).
Cetãþean de onoare al oraºului Târgoviºte pentru „activitatea
ºtiinþificã ºi literarã” (2002).
Debut publicistic în „Flamura Prahovei” (1967) cu articolul
„Un erou dâmboviþean – Eremia Popescu”. A colaborat la „Flamura
Prahovei”, „Dâmboviþa”, „Graiul Dâmboviþei”, „Cetatea”,
„Târgoviºtea”, „Cadran”, „Jurnal de Dâmboviþa”, „Albina”,
„Curier”. Redactor la „Talk Show” (1997-2000), „Litere” (2001-
2008) ºi „Eroica” (2001-2008).
Volumul de debut, Memoria dascãlilor noºtri (1998), se
remarcã prin diverse portrete fãcute unor slujitori târgoviºteni ai
învãþãmântului ultimului veac. Cu mulþi dintre ei autorul a fost
coleg sau i-a cunoscut (Dumitru Angelescu, Victor Brânduº, Victor
Oprescu, Radu Gioglovan, Constantin Manolescu). Continuã
seria portretelor în urmãtoarele patru volume, extinzând noþiunea
de „dascãl” ºi asupra unor personalitãþi din alte domenii, a cãror
viaþã ºi operã se constituie într-un exemplu demn de urmat: ziariºti,
scriitori, pictori, preoþi, militari, ingineri, economiºti, ele
constituindu-se într-o amplã retrospectivã a spiritualitãþii
dâmboviþene în ceea ce a avut ea mai bun în timp. Publicã o serie
de monografii ºi documente referitoare la comunele dâmboviþene
Bãrbuleþu, Runcu, Râu Alb, Moþãieni, dar ºi lucrãri de sintezã
despre judeþul nostru: Dâmboviþa 2000 ºi Dâmboviþa 2002. O
atenþie deosebitã o acordã pãdurii, acest element fundamental al
existenþei umane: Pagini la o istorie a pãdurii dâmboviþene (2002),
Pagini la istoria contemporanã a pãdurii (cu Ion Gh. Dumitru,
2004). Dedicã ilustrei familii de intelectuali dâmboviþeni volumul
Dinastia Ciorãneºtilor (cu ªtefan Ion Ghilimescu, 2000), iar cu
etnologul Ion Bratu scrie un volum dedicat lui Radu lu’ Anghel,
care a haiducit pe Valea Dâmboviþei. O parte din activitatea
publicisticã dedicatã istoriei ºi culturii dâmboviþene este adunatã
în volumele: Scrieri din trecut (2001) ºi Pagini la istoria culturii
dâmboviþene (2004), Scrieri istorico-literare (2008).
Prin ce se caracterizeazã lucrãrile prolificului autor? În primul
rând prin diversitatea temelor abordate: istorice, literare, eseistice,
abordate cu talent publicistic, pe baza evidenþierii ºi comentarii
numeroaselor documente, multe dintre ele originale, pe care le-a
studiat ºi interpretat. Reuºeºte sã îmbogãþeascã literatura de
specialitate cu fapte, personaje, locuri istorice devenite simbolice
pentru tematica abordatã.
De fapt, deºi la o vârstã respectabilã, Mihai Gabriel Popescu
scrie din marele respect pentru trecutul nostru istoric ºi cultural,
dorind sã lase cât mai multe mãrturii despre soarta ºi destinul
românilor în general ºi a celor care aparþin spaþiului dâmboviþean
de spiritualitate, în special.
Scrieri:
Memoria dascãlilor noºtri. I, Târgoviºte, Editura Macarie,
1998; II, Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 1998; III, Târgoviºte,
Editura Bibliotheca, 1999; IV, Târgoviºte, Editura Bibliotheca,
2000; V, Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2003; Bãrbuleþu-
Dâmboviþa, documente. Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 1999.
Scrieri din trecut. Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2001; Pagini
la o istorie a pãdurii dâmboviþene. Târgoviºte, Editura Bibliotheca,
2002. Dâmboviþa 2002. Micromonografii. Târgoviºte, Editura
Bibliotheca, 2003; Pagini la istoria culturii dâmboviþene.
Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2004; Pagini la istoria culturii
dâmboviþene vol. II, Urziceni, Editura Appolon, 2007; Scara
vieþii. Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2008; Scrieri istoricoliterare.
Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2008.
Colab.: Localitãþi ale judeþului Dâmboviþa. Târgoviºte,
[s.n.], 1971; Judeþul Dâmboviþa. Monografie. Bucureºti, 1971;
Runcu - Dâmboviþa. Pagini de monografie. Târgoviºte, 1973;
Grupul ºcolar de pe lângã I.U.P. Târgoviºte, File de monografie.
Târgoviºte, 1979; Runcu - Dâmboviþa. Pagini de monografie.
Ediþia a II-a, Târgoviºte, 1999; Râu Alb - Dâmboviþa. Pagini de
monografie. Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 1999; Dinastia de
cãrturari a Ciorãneºtilor (fiºe monografice ºi bibliografie) (cu
ªtefan Ion Ghilimescu). Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2000;
Dâmboviþa 2000. Micromonografii. Târgoviºte, Editura
Bibliotheca, 2001; Radu lu’ Anghel (cu Ion Bratu). Târgoviºte,
Editura Pandora-M, 2003; Evoluþia instituþiei silvice a judeþului
Dâmboviþa (sfârºitul sec. Al XIX-lea – începutul secolului al
XXI-lea) (cu Ion Gheorghe Dumitru). Târgoviºte, Editura
Bibliotheca, 2004; Pagini la istoria contemporanã a pãdurii (cu
Ion Gheorghe Dumitru). Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2004.
Referinþe:
Bibliografia istoricã a României. IV, 1969-1974, Bucureºti,
Editura Academiei, 1975, p. 55, 302, 355; Ciorãnescu, Alexandru.
L’Homme et l’oeuvre. Fundacion Cultural Rumana. Madrid, 1991,
p. 172; Stancu, Dumitru. File de monografie: Pucioasa. Bucureºti,
Editura Rapps, 1995, p. 818-819; Zaciu, Mircea; Papahagi Marian;
Sasu, Aurel. Dicþionarul scriitorilor români: literele A-C. I,
Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1995, p. 593;
Petrescu, Victor; Paraschiva, Serghie. Dicþionar de literaturã al
judeþului Dâmboviþa, 1508-1998. Târgoviºte, Editura Bibliotheca,
1999, p. 183-184; Godea, Ioan. Etnologia românã contemporanã,
scriitori, bibliografii, ilustraþii. Bucureºti, Editura Enciclopedicã,
2002, p. 330-331; Petrescu, Victor. Scriitori ºi publiciºti
dâmboviþeni. 1900-2004 – Dicþionar biobibliografic. Târgoviºte,
Editura Bibliotheca, 2005, p. 192-194; Stan, Mihai. Lecturi
empatice. Bucureºti, Editura Aime, MMVI, p. 12-14; p. 36-39;
p. 63-67; Coandã, George. Istoria Târgoviºtei. Cronologie
enciclopedicã. Târgoviºte, Editura Bibliotheca, 2007, p. 342, 347,
387, 392, 402, 421, 422, 432, 481; Stan, Mihai; Cristea, Tudor.
Litere 100. Istoria unei reviste dâmboviþene. Târgoviºte, Editura
Bibliotheca, 2008; p. 21, 33-34, 89-90; 106, 116-118, 137.
64 65

TRADIÞIE, ARTÃ, CREDINÞÃ
Iuliana Paloda Popescu
ICOANELE DE VATRÃ (I)*
1. Scurt istoric
Icoanele de vatrã sunt mai puþin cunoscute. Ele au o arie de
rãspândire foarte restrânsã, limitându-se la zona Olteniei.
Cercetãtorii le-au pus adesea în relaþie cu universul mitico-magic
al satului tradiþional românesc, în care vatra era consideratã un loc
sacru. Potrivit afirmaþiilor cercetãtorului I.I. Russu, cuvântul vatrã
aparþine fondului autohton trac, fiind probabil împrumutat din
cultura iranianã. El este prezent în toate dialectele române, nord ºi
sud-dunãrene ºi în limba albanezã.
În casa tradiþionalã româneascã, vetrei îi este rezervat un loc
central. Focul ce arde în vatrã este sursa de luminã ºi de cãldurã a
locuinþei. La vatrã se prepara hrana, se întâlneau toþi ai casei,
povestind ºi lucrând, bucurându-se de clipele de rãgaz petrecute
împreunã în serile lungi, la lumina tainicã a focului.
De-a lungul timpului, vatra a constituit ºi o sursã de inspiraþie
pentru mulþi creatori din domeniul literaturii ºi al artelor plastice.
Aºadar, vatra era un loc ales, dar în acelaºi timp era ºi un prag
de trecere, hornul ei fãcând legãtura între spaþiul interior ºi cel
exterior, motiv pentru care
trebuia apãratã. În popor
existã credinþa cã în locurile
ºi în momentele de trecere
se manifestã duhurile
nevãzute, care de obicei au
influenþe negative asupra
noastrã. Aceastã credinþã
a generat necesitatea
protejãrii locurilor expuse
unor forþe negative.
Denumirea icoanã de
vatrã exprimã relaþia
dintre obiectul de cult ºi
locul cãruia îi este el
destinat - vatra. Icoana de
vatrã se aºeza pe hornul
liber al vetrei. Ea avea o
funcþie apotropaicã, de apãrare împotriva duhurilor rele, a
zmeului, a balaurului, care puteau pãtrunde în casã prin singurul
loc deschis – hornul vetrei. Icoana de vatrã îndeplinea rolul de
„zãvor”, stãpânii casei crezând în puterea ei de a închide, de a
zãvorî aceastã cale, prin care puteau pãtrunde forþele malefice,
afectându-le viaþa în chip nefast. Odatã cu evoluþia societãþii,
sistemele de încãlzire s-au schimbat, vatra rãmânând undeva
departe ºi mai trãind doar în amintiri.
Icoanele de vatrã, asemenea celor pictate pe lemn ºi pe sticlã,
sunt deopotrivã obiecte de cult ºi de artã specifice religiei creºtine,
mai precis Bisericii Ortodoxe. Unii cercetãtori, referindu-se la
icoanele de vatrã, nu neglijeazã nici importanþa etnograficã a
acestora: „Pe nedrept neglijate ºi uitate, datoritã raritãþii ºi unor
idei preconcepute, credem, de cãtre marea majoritate a cercetãtorilor
interesaþi (etnografi, istorici ai artei, sociologi, specialiºti în
iconografie ºi programe iconografice etc.) ele ne apar nu numai ca
niºte surse de informaþii interesante despre viaþa satului românesc
de totdeauna, ci ºi ca niºte mãrturii ale unui har artistic deosebit al
poporului român, mai ales prin prezentarea lor specificã oricãrei
arte viguroase ºi impresionante de început de lume” (Mihail
Mihalcu ºi Radu Octavian Maier, Alte observaþii referitoare la p.
icoanele de vatrã româneºti, în Anuarul Institutului de Etnografie
ºi folclor „Constantin Brãiloiu”, Tom 4 / 1993, p. 52).
În lucrarea Icoane de vatrã semnatã de Pia Ionescu, se aratã
cã „În trecut, credinþa în necesitatea apãrãrii intrãrilor casei ocupa
un loc însemnat : pragul, poarta, fereastra erau considerate hotare
ce trebuiau îngrijite ºi apãrate în chip special” (Pia Ionescu, Icoane
de vatrã, în Studii ºi cercetãri de istoria artei, Seria Artã plasticã,
Tom 18, 1, 154, 156 / 1971, p. 151).
ªi vatra liberã era o cale de acces care trebuia apãratã. În acest
context se contureazã rolul magic al icoanei de vatrã; ea era aºezatã
pe peretele de lângã vatra focului, sau pe hornul ce continua vatra.
Din acelaºi studiu, mai aflãm cã vatra era consideratã loc sfânt ºi
de aceea femeile nãºteau lângã vatrã, lângã foc. O altã informaþie
impresionantã este aceea potrivit cãreia, în Oltenia, femeile când
nãºteau se þineau chiar de lanþul vetrei. Subliniind caracterul magic
al acestor icoane, autoarea mai menþioneazã cã ele „se pot sustrage
intenþiei artistice, rostul lor apotropaic incluzându-le într-un context
din care intenþia esteticã nu
face parte. Destinate unui loc
ascuns privirii – hornul vetrei,
aceste obiecte nu au fost
concepute sã încânte vãzul, sã
producã emoþie artisticã. Trebuia
marcatã doar prezenþa imaginii
unui sfânt apãrãtor al casei,
printr-o reprezentare comunicatã
succint cu eficienþa scrierii,
printr-un semn-cifru plastic”
(Idem, p. 153.).
Atribuind icoanelor de
vatrã un rol în practicile magice
ºi religioase, considerãm cã se
impun câteva precizãri.
În magie se crede cã
imaginea unei fiinþe, sau a unui
obiect este aidoma fiinþei sau
obiectului reprezentat. Prin intermediul imaginii se poate acþiona
pentru a impune voinþa fiinþei reprezentate unei forþe. De
asemenea, reprezentarea unui act repetã actul ºi îl va repeta cât
timp va trãi imaginea. De aceea, unele imagini au fost concepute
la nevoie ºi pentru a neutraliza forþele negative, care pun în
pericol existenþa fiinþei umane. Este vorba deci, de magie albã.
Pentru repetarea în vecie a gestului menit sã alunge rãul, se recurge
la reprezentarea acestuia cu mijloace artistice-plastice. Atât
sculptura, cât ºi pictura tind sã creeze forme capabile sã pãstreze
esenþa ºi atributele fiinþelor.
Desigur, ideile formulate conduc la existenþa unui sincretism
cultural ºi religios. Imagini ºi practici mai vechi, aparþinând unui
cult precreºtin, au fost preluate ºi transformate, acordându-le noi
valenþe, specifice cultului creºtin. Din ceea ce a existat cândva, s-au
mai pãstrat doar miturile ºi misterul, sporind în veºnicie.
Cunoscând toate aceste aspecte, înþelegem mai bine de ce
potrivit afirmaþiei etnologilor Mihail Mihalcu ºi Radu Octavian
Maier (Mihail Mihalcu ºi Radu Octavian Maier, Observaþii
referitoare la icoanele de vatrã româneºti, în Revista de etnografie
ºi folclor, nr. 2,3,8 / 1994, p. 125-132), icoana de vatrã avea rolul
unui „zãvor” care oprea pãtrunderea în casã a duhurilor rele, prin
hornul vetrei.
Întâlnit probabil frecvent în Evul Mediu românesc, meºteºugul
icoanei de vatrã a cunoscut o înflorire deosebitã în secolele al
XVII-lea ºi al XVIII-lea, cu precãdere în nordul Olteniei.
Cercetãrile realizate de Pompiliu Ciolacu în zona Gorjului
l-au condus la concluzia cã icoanele de vatrã „au apãrut pe teritoriul
Jiului de Sus, cam pe la 1756, când meºterii populari au început sã
lucreze aºa-zisele cruci de conac. Pe acestea, prin tehnica scrijelãrii
era reprezentat chipul Maicii Domnului cu Pruncul. Se poate
presupune cã reprezentãrile sfinþilor pe crucile de conac ºi pe
pristolnice, care arãtau ca niºte iconiþe, au constituit de fapt ºi
începuturile icoanelor de vatrã” (Pompiliu Ciolacu, Icoana de
vatrã în sudul Carpaþilor Meridionali, Ed. Centrului Judeþean
pentru Conservarea ºi promovarea Culturii Tradiþionale Gorj, 2006,
66 67

p. 36). Autorul mai afirmã cã este posibil ca meºteºugul scrijelãrii,
folosit atât la crucile de conac, cît ºi iconiþele de vatrã, sã se fi extins
pe toatã aria judeþului, din partea de nord, începând cu localitãþile
Tismana, Cãrpiniº, ªipot-Turburea, aºezate în partea de sud a Gorjului.
De aici, meºteºugul lor s-a extins în judeþele vecine: Mehedinþi, Vâlcea,
poate Dolj ºi chiar Argeº. Preocupat de originile icoanelor de vatrã,
Pompiliu Ciolacu întrevede posibilitatea înrudirii acestora cu icoanele
pe sticlã, ambelor tehnici fiindu-le comunã trasarea contururilor
elementelor compoziþionale cu linii puternice foarte expresive ºi
acoperirea câmpurilor dintre contururi cu diverse culori. Autorul
pune aceste asemãnãri pe seama vecinãtãþii arealului oltean cu þinutul
Mãrginimii Sibiului ºi chiar cu cele ale Pãdurenilor ºi Momârlanilor.
Transhumanþa, refugiile celor oprimaþi de prezenþa austro-ungarã, la
sud de Carpaþi, au creat condiþiile ca locuitorii din Mehedinþi, Gorj sau
Vâlcea sã cunoascã icoanele pe sticlã, venite de peste munþi. O dovadã
a înrudirii celor douã tipuri de icoane este ºi faptul cã ele au apãrut
aproximativ în aceeaºi perioadã, iar la toate aceste consideraþii se
mai adaugã ºi faptul cã „fie ºi numai pentru nouãprezece ani, Gorjul
a fãcut parte din Imperiul Austro-Ungar” (Idem, p. 32).
Tehnica icoanei de vatrã s-a restrâns treptat, iar preocuparea
pentru acest meºteºug a început sã scadã cãtre sfârºitul secolului al
XIX-lea ºi începutul secolului XX. Declinul icoanelor de vatrã a fost
determinat în principal de apariþia cromolitografiilor de serie mare,
care s-au rãspândit în satul românesc, în a doua jumãtate a secolului
al XIX-lea. De altfel, acestea
au afectat nefavorabil ºi
evoluþia fenomenului icoanelor
pe sticlã.
O altã cauzã a dispariþiei
icoanelor de vatrã s-ar
putea afla în faptul cã, de
peste un secol, hornul de
deasupra vetrei din casa
tradiþionalã româneascã, a
fost înlocuit cu sobele cu coº,
prevãzute întotdeauna cu o
uºã care se poate închide.
Astfel, calea de acces a
duhurilor rele a dispãrut, iar
o datã cu ea ºi rolul principal
al icoanei de vatrã. Se
mai poate presupune cã
diminuarea interesului
pentru aceste icoane s-a datorat ºi aspectului lor mai puþin estetic,
în comparaþie cu acela al icoanelor pictate pe lemn ºi pe sticlã, sau
al xilogravurilor populare.
2. Materiale, tehnici ºi tehnologii artistice utilizate
de iconari pentru realizarea icoanelor de vatrã
Icoanele de vatrã se deosebesc de celelalte genuri de icoane ºi
prin tehnica artisticã în care au fost realizate – incizie (în limbaj
popular – scrijelire) pe o placã din lemn de esenþã tare – stejar, fag
º.a. De obicei, plãcile de lemn folosite au formã de pãtrat sau de
dreptunghi. Existã însã ºi forme asemãnãtoare cu cele ale
pristolnicelor, precum ºi altele în care, prin traforare, sau prin alte
metode, au fost adãugate motive decorative, meºterii inspirându-se fie
din icoanele pe lemn sau pe sticlã, fie din unele gravuri.
Incizarea modelului desenat pe suprafaþa plãcii de lemn se
realizeazã cu un instrument cu vârf metalic bine ascuþit. Uneori, la
icoanele mai noi, se procedeazã la o prelucrare mai complexã a
suprafeþei lemnului, folosindu-se ºi alte tehnici. Existã icoane de
vatrã care pe lângã incizie prezintã ºi picturã, ceea ce le sporeºte
efectul estetic. Specialiºtii cred cã autorii lor au fost aceiaºi meºteri
populari care au realizat pristolnicele, crucile pictate din centrul
Pietriº (Oltenia) ºi o anumitã categorie de icoane care se ataºau
crucilor din sudul Olteniei (Dolj). Aceºtia mai lucrau ºi fluiere,
furci, sau alte obiecte ºi unelte de lemn decorate prin cioplire,
sculptare sau incizare.
* Din volumul în pregãtire „Istoricul constituirii colecþiei de icoane
al Muzeului Naþional al Satului «D. Gusti»”, Bucureºti.
ISTORIA CÃRÞII
Erich Agnes
Tipãrirea primei cãrþi în spaþiul românesc
LITURGHIERUL (1508) [3]
În tipografia lui Macarie s-au tipãrit o serie de cãrþi în limba
slavã bisericeascã de redacþie sârbã, necesare cultului ortodox ºi
anume, Octoihul partea întâi, primele patru glasuri. Prefaþa care
aratã începerea lucrãrii poartã data 7001 (1493), iar postfaþa, data
terminãrii, 4 ianuarie 7002 (1494). Octoihul, partea a doua, din
care nu se cunosc exemplare complete, poartã data 1494. Psaltirea,
tipãritã în 1495, cuprinde în anexe slujbele acatistului, a sfinþirii
apelor, ceaslovul, o cuvântare a lui Ioan Gurã de Aur ºi altele.
Molitvenicul din care se cunoaºte numai un fragment, nu poate fi
datat cu precizie, dar dupã literã provine din aceeaºi oficinã
tipograficã. Aceste cãrþi poartã indicaþia cã au fost tipãrite din
porunca domnului Gheorghe Cernoievici ºi a mitropolitului Vavila,
„trudindu-se cu mâinile smeritului ieromonah Macarie din Cerna
Gora” (Muntenegru). Postfaþa Octoihului partea întâi are indicaþia
anului ºi a celorlalte elemente cronologice: crugul soarelui, al lunii,
temelia, numãrul de aur. Dintre toate doar Psaltirea poartã indicaþia
locului tipãririi: „la Cetinje”.
Cei mai mulþi cercetãtori admit cã tipografia din Cetinje a fost
adusã din Veneþia, fiind cumpãratã de la Andreea Torresani, iar
Macarie tipograful a fost ucenicul acestuia. Faptele care au condus
la aceastã concluzie au fost: tipografia slavã a lui Torresani îºi
înceteazã activitatea la 1493 (anul în care începe activitatea
tipografiei din Muntenegru); aspectul literelor ºi ornamentelor
din tipografia lui Macarie de la Cetinje este de origine italianã,
iconografia tipãriturilor macariene din Cetinje evidenþiind originea
sa veneþianã, cu atribute renascentiste: mascaroni, amoraºi, cornul
abundenþei, ghirlande, pãsãrele etc. (Ibidem).
De la Cetinje, Macarie a sosit în Þara Româneascã la invitaþia
lui Radu cel Mare, pentru înfiinþarea unei tipografii. Cãrþile tipãrite
în Þara Româneascã sunt obiºnuitele texte bisericeºti, texte traduse
odinioarã din limba greacã în limba slavonã ºi copiate în manuscrise
pentru folosinþa românilor care adoptaserã ritul slavon. În tiparniþa
de la Dealu, Macarie scoate trei tipãrituri: un Liturghier (1508),
un Octoih (1510) ºi un Evangheliar (1512).
Liturghierul este principala carte de ritual a Bisericii
Ortodoxe care cuprinde rânduiala slujbelor la vecernie, utrenie ºi
cele trei liturghii ortodoxe, a împãrtãºirii, a rugãciunilor pentru
diferite trebuinþe ºi sinaxarul.
Liturghierul macarian are o dublã însemnãtate: este prima
carte româneascã tipãritã; este prima ediþie a acestei cãrþi de cult în
limba slavonã (se pare cã traducerea în limba slavonã a fost fãcutã
de patriarhul Nifon, în timpul ºederii lui în Þara Româneascã (Ibidem).
Tipãrirea Liturghierului a început încã din anul 1507 „din
porunca domnului Io Radu Voievod cãruia sã-i fie pomenirea
vecinicã” (Ibidem). Imprimarea ºi finisarea tiparului s-au executat
cu sprijinul financiar ºi moral al noului domn, „Io Mihnea mare
voievod a toatã þara Ungrovlahiei ºi a Podunaviei, fiul marelui
Io Vlad voievod, în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru
aceasta smeritul ieromonah Macarie. În anul 7016, crugul
soarelui (Crugul soarelui – este o perioadã cronologicã de 28
ani, dupã a cãrei împlinire zilele sãptãmânii cad pe aceleaºi
datã de lunã) 16, al lunei 5, indictionul (Biserica prãznuieºte
Indictul („Indiction” la români însemnã: poruncã ºi arãtare) la
1 septembrie ºi pentru cã în aceastã zi a intrat Iisus Hristos în
Sinagoga iudeilor. De asemenea, tradiþia spune cã ºi poporul
evreu a intrat in Þara Fãgãduinþei în aceastã lunã de Septembrie)
11, luna noiembrie 10 zile”, fapt ce reiese din epilogul cãrþii
(B.R.V., Tom I, p. 6-7).
68 69

Aceste indicaþii din titlu aratã tutela domniei ºi a bisericii
asupra tiparului. P.P. Panaitescu observa cã în nici un act emis de
cancelaria domnilor români Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea
(1508-1510), Neagoe Basarab (1512-1521), nu apare aceastã
specificare a Podunaviei, care este repetatã în toate cele trei cãrþi
tipãrite de Macarie ºi care este un titlu datând din prima jumãtate
a secolului al XV-lea, în legãturã cu stãpânirea lui Mircea cel
Bãtrân în Dobrogea ºi la Chilia. Acest titlu apare într-o poruncã
adresatã Mãnãstirii Tismana, la 23 noiembrie 1406, ºi reapare
similar într-un act din 1404-1406:
„Eu, Io Mircea, mare voievod ºi domn singur stãpânitor a
toatã Þara Ungrovlahiei ºi al pãrþilor de peste munþi, încã ºi spre
pãrþile tãtãreºti, ºi Herþeg al
Amlasului ºi Fãgãraºului ºi
domn al Banatului Severinului
ºi de amândouã pãrþile peste
toatã Podunavia, încã pânã la
Marea cea Mare ºi singur
stãpânitor al cetãþii Dârstor”.
Motivul pentru care
Macarie a tipãrit acest titlu în
cartea sa poate fi acela cã
lucrând într-o mãnãstire,
probabil l-a descoperit într-un
hrisov vechi care-l menþiona.
Acelaºi P. P. Panaitescu observã
cã lipseºte apelul fãcut cãtre cei ce vor citi, vor copia (scrie) ºi vor
cânta dupã aceastã carte, sã îndrepte greºelile, apel care se regãseºte
atât în Octoih cât ºi în Tetraevangheliar. Se presupune cã dupã
editarea Liturghierului s-au semnalat greºeli ºi omisiuni, care au
condus la prezenþa respectivului apel.
În ceea ce priveºte datarea Liturghierului ºi aici au apãrut
probleme, fiind ciudat cã în epilog se foloseºte stilul de la 1 ianuarie,
când în toate actele domneºti ºi particulare ale Þãrii Româneºti din
acea epocã se folosea stilul bizantin, cu începerea anului la 1
septembrie. Epilogul apare astfel ca o contribuþie personalã a
tipografului care nu þine seamã de regulile ºi obiceiul þãrii. Anul de
la 1 ianuarie se folosea în Moldova, dar se pare cã Macarie nu a
fost influenþat de acolo, ci din Occident, de la Veneþia, cãci în
cãrþile tipãrite de el la Cetinje, în epiloguri apare data anului
calculatã dupã stilul de la 1 ianuarie, precum ºi folosirea elementelor
rare de cronologie: crugul soarelui ºi al lunii.
Elementele rare de cronologie: crugul soarelui, indictionul, se
regãsesc ºi în pisania de la Mãnãstirea Dealul (N. Iorga. Incripþii
din bisericile României, vol. I, 1905, p. 97-98). Este chiar posibil
ca însuºi Macarie sã fi iniþiat sãparea acesteia, obiºnuit fiind cu
folosirea ciclurilor solare ºi lunare, ºtiut fiind cã nu era obligatoriu
ca pisania sã fie sãpatã în anul terminãrii mãnãstirii (1502).
Din Liturghierul lui Macarie s-au pãstrat mai multe
exemplare care prezintã douã variante ale textului tipãrit. Acest
lucru se datoreazã faptului cã în caietul al doilea al Liturghierului
au fost constatate unele greºeli ce modificau sensul textului ºi s-a
trecut astfel la retipãrirea acestui caiet, iar unele exemplare fiind
deja trimise, nu au mai putut fi modificate.
Conform Bibliografiei Româneºti Vechi, Liturghierul
din 1508 are 128 foi (256 p.) ºi este numerotat pe caiete. Primele
patru foi nu sunt numerotate, urmând 15 caiete a opt foi care
sunt numerotate cu cifre chirilice. Ultimul caiet are 4 foi. În
cuprinsul foilor liminare se spune: „A celui între sfinþi, pãrintele
nostru arhiepiscopul Chesareii Cappadociei, Vasile cel Mare,
învãþãturã cãtre preot despre dumnezeiasca slujbã ºi despre
cuminecãturã”.
La sfârºitul liturghiilor din Liturghier se aflã tipãrite unele
rânduieli: povãþuirea cãtre preoþi a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala
proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregãteºte pâinea ºi
vinul pentru împãrtãºanie); liturghiile Sf. Ioan Gurã de Aur (acest
titlu lipseºte din tabla de materii, unde este reunit din greºealã sub
un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare ºi a
Darurilor înainte sfinþite ºi alte câteva rânduieli obiºnuite: rânduiala
binecuvântãrii colivei, rugãciunile de la Vecernie, Utrenie etc.
Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei (acest titlu lipseºte
din tabla de materii, unde aceastã rugãciune este indicatã sub titlul
Rugãciune spusã dumineca, dupã canonul Treimii) sau rugãciunea
pentru apãrarea þãrii.
Putem concluziona cã Liturghierul lui Macarie din 1508
reprezintã o formã rarã a liturghierului slav, prin prezenþa Învãþãturii
lui Vasile cel Mare pentru preoþi, care se gãseºte numai în manuscrisul
651 de la Matei Basarab. De asemenea, unele rugãciuni prezente la
sfârºit sunt foarte rare ºi se regãsesc numai în textul slav al unui
manuscris din secolul al XVI-lea de la Mãnãstirea Bistriþa.
În Þãrile Române sunt cunoscute trei liturghiere slave tipãrite
în secolul al XVI-lea în care cu mici excepþii (ordinea rânduielilor, o
rugãciune în plus) toate par reeditãri ale Liturghierului lui Macarie:
Liturghierul slavon al lui Coresi (Braºov, 1568-1570) (B.R.V.,
Tom IV, p. 11-12); Liturghierul- Slujebnic fãrã datã, se pare tot
o carte coresianã (B.R.V., Tom I, p.101-102); Liturghierul tipãrit
de ªerban Coresi în 1588 (Ibidem, p. 99-100).
Primul din aceste liturghiere slave se deosebeºte de
Liturghierul lui Macarie din 1508 prin aceea cã la început nu se
aflã învãþãtura lui Vasile cel Mare pentru preoþi, dar textul, planul
lucrãrii ºi cuprinsul sunt identice în cele douã ediþii. Între rugãciuni
Liturghierul lui Coresi cuprinde ºi rugãciunea pentru binecuvântarea
pâinilor, rugãciunea arhiereului pentru iertarea pãcatelor, rugãciunea
„la litii, când vrei”. Ultima paginã din Liturghierul lui Coresi, care
trebuia sã cuprindã epilogul, lipseºte. În concluzie, putem afirma cã
suntem în faþa unei reeditãri a Liturghierului lui Macarie.
Liturghierul-Slujebnic (coresian) începe cu învãþãtura lui
Vasile cel Mare cãtre preoþi, ca ºi Liturghierul macarian, dar partea
cu rugãciuni diferã, fiind mai dezvoltatã în cel coresian, cuprinzând
ºi Evangheliile care se citesc în slujbele postului Paºtilor, ºi apostolul
pentru sãrbãtori. Lipseºte însã rugãciunea „la litie, când vrei”.
Liturghierul slav tipãrit de ªerban Coresi în 1588 începe cu
“rânduiala slujbei”, fãrã învãþãtura lui Vasile cel Mare, iar dintre
rugãciunile de la sfârºit lipseºte atât cea pentru sfinþirea pâinilor,
cât ºi cea „la litie, când vrei”.
Studiind aspectul exterior al Liturghierului lui Macarie iniþial
pare o carte de lux, dar la o atentã cercetare se constatã cã este o
tipãriturã neglijentã, cu numeroase greºeli de tipar ºi omisiuni din
text, ceea ce certificã faptul cã tipografia din Þara Româneascã nu
era una evoluatã, neavând o tradiþie tehnicã în acest sens. Chiar în
cuprins se constatã unele greºeli, cum ar fi titlul tipicului ºi al
liturghiei lui Ioan Gurã de Aur, greºealã care în text a fost remediatã.
Se presupune cã aceste greºeli au atras atenþia forurilor bisericeºti
ale Þãrii Româneºti, care au fost nevoite sã ordone retipãrirea unei
pãrþi a cãrþii, fapt care explicã existenþa a douã variante ale unuia
dintre caietele Liturghierului, dupã cum deja am amintit.
Din punctul de vedere al ornamentaþiei cãrþii, Macarie a fost
creator de tradiþie autohtonã definind specificul tiparului chirilic la
români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al
XVI-lea. În vremea Muºatinilor se creeazã un stil cu totul deosebit
în arta cãrþii manuscrise – izvodul moldovenesc. Caracteristicile lui
sunt frumuseþea excepþionalã a ductului literei, ornamentarea
geometricã de o mare eleganþã, armonia cromaticã, inegalabilele
miniaturi care, aºa cum a menþionat ºi Nicolae Iorga, ar merita un loc
în istoria artelor majore. O comparaþie a acestor ornamente, în special
a frontispiciilor, a demonstrat cã în manuscrisul slav Profeþiile
lui Ieremia, scris la Neamþ în 1475 (E. Turdeanu. Manuscrise
slave în timpul lui ªtefan cel Mare. În: „Cercetãri literare”, nr. 5,
1943, p. 224-226) se aflã frontispicii aproape identice ca desen:
aceeaºi formã dreptunghiularã a frontispiciului, aceleaºi vrejuri
împletite ºi stilizate, formând cercuri întretãiate ºi aceleaºi ramuri
de o parte ºi de alta a dreptunghiului, fãrã coroane (la manuscris), iar
iniþialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiþi ºi înflorituri
delicate, trasate, de asemenea, în aur ºi cerneluri policrome.
Transpunerea elementelor de ornare ale cãrþii manuscrise locale
în cartea tipãritã apare fireascã deoarece Liturghierul este
cartea de cult bisericesc care a fost tipãritã pentru prima datã în
întreg tiparul chirilic european de cãtre Macarie în Þara Româneascã
(Sweipolt Fiol a tipãrit la Cracovia în 1491 urmãtoarele cãrþi de
cult bisericesc: Octoih, Ceaslov, Triod de post, Triod
Penticostar ºi Psaltirea. Ieromonahul Macarie a tipãrit la Cetinje
între 1493 ºi 1496 urmãtoarele cãrþi: Octoih, Psaltire ºi
Molitvenic). Din aceastã cauzã Macarie nu a avut în faþã un
model tipãrit, fiind nevoit sã recurgã la cartea manuscrisã ºi sã
creeze o ornamentare adecvatã textului.
70 71

RAFTUL DE SUS
Mircea Constantinescu
NOAPTEA NUNÞII
CU KAFKA...
Oare ce mai spune numele lui Franz Kafka noii (noilor)
generaþii...? Unul dintre scriitorii fundamentali de limbã germanã,
nãscut într-o familie de evrei din ghetoul praghez...? Suferind,
altfel decât Kierkegaard, din cauza aceluiaºi ghimpe în carne. Semit
la chip ºi cuget ºi intimidat letal de o lume aºezatã, filistinã, lucrativã
ºi, hm, imperialã. Un univers uman colcãitor pe care-l ºi-l refuzã
procedînd la denunþarea lui, una camuflatã parabolic. Montesquieu,
Swift, Cantemir, Gogol ºi nu mulþi alþii de acelaºi calibru
procedaserã la fel. Literatura criticã despre opera acestui scriitor e
vastã. Când am aflat, prin intermediul unor gazete franceze, cã s-a
psihanalizat intens asupra raporturilor dintre Kafka-tatãl ºi Kafkafiul
cel mare, mi s-a pãrut cel puþin deplasat, mãcar fiindcã nu
rãsfoisem paginile, altfel numeroase, ale jurnalului sãu. Kafka ºi-a
refuzat stadiul cãsãtoriei (burgheze), botezat fiind cu aceleaºi
migrene misogine-paramorale precum înnaintaºul sãu danez, citat
anterior. Dacã mi-amintesc bine, când eram student am citit o
spovedanie crâncenã purtînd titlul „Scrisoare cãtre tata” (sper cã
nu-i o probã de fausse mémoire, contaminat de „Scrisoare cãtre
mama”, poemul lui Esenin). Cu trei-patru decenii înainte, un
Dostoievski a istovit genial „subiectul” dureros, patetic, tragic al
neînþelegerilor flagrante dintre pater familias ºi urmaºi. ªi în
aceastã privinþã, „Fraþii Karamazov” reprezintã un Everest greu
de escaladat. Nu – nuvelele ºi romanele lui Kafka nu-mi anunþau
deloc enunþurile lacrimogen de reci din jurnalele aceluiaºi.
Plãsmuitor de parabole post-balzaciene ºi astral-îngheþat pe pârtia
paralelã lãsatã de-un Stefan Zweig, Kafka mi s-a pãrut continuu
un distant care a ciupit serios din lecþia unor Flaubert & Zola.
Desigur, se poate specula sãþios asupra „influenþei” unui Gogol
(„Nasul”, „Mantaua”) sau chiar Dostoievski („Dublul”). Dar, cu
toate acestea, ºi dacã ar fi semnat doar „Metamorfoza”, Kafka tot
ar fi rãmas printre prim-soliºtii artei literare de limbã germanã.
„Iubirile” heterosexuale din proza kafkianã suferã de volbura
unor satisfacþii inexprimate (fie ºi pe durata unui geamãt real!) ºi
oricum „furate”. Mi se par acte instrumentalizate, vecine de palier
cu reprezentãrile amoroase din unele romane declarate pornografice.
Ceva frugal, ceva neterminat, ceva rapid se consumã fãrã viitor,
fãrã trecut, într-un prezent sustras prezentului. Aº numi
fenomenul, în termeni actuali, a face sex într-un bordel improvizat.
Logodnic perpetuu, acest Kafka, care permanent implozeazã
într-un mediu social ostil, indiferent, macabru, birocratizat-lamaximum,
pe care – iar aici, descopãr geniul scriitorului – tot
permanent se preface a nu-l înþelege, drept pentru care ºi îl
investeºte cu calitãþi intrinseci misterului, inexprimabilului,
absurdului, dintr-un mare ºi copleºitor simptom agnostic, evident
cã mimat (artistic). Jurnalele autorului aduc lãmuriri nu doar
suplimentare, cât mai cu seamã surprinzãtoare. Nu-mi doresc
divagaþii obositoare, de-aceea culeg doar o mostrã din vastul
confesional, martorul unor spovedanii de o sinceritate agresivã,
indubitabilã; una doveditoare de resentimente, de renegãri, de
revelaþii, toate foarte importante, atunci când e în discuþie un mare
scriitor: „Am dormit, m-am trezit, am dormit, m-am trezit,
jalnicã viaþã” (subl. mea). Dacã mã gândesc bine, trebuie sã spun
cã educaþia mi-a fãcut foarte rãu în unele privinþe. N-am fost crescut,
ce-i drept, undeva, departe, eventual în vreo ruinã din munþi;
împotriva acestui lucru n-aº putea scoate niciun cuvânt de reproº.
Cu riscul cã o serie întreagã din(tre) profesorii mei de odinioarã
n-are cum sã înþeleagã acest lucru, aº spune cã preferam sã fi fost
acel mic locuitor al ruinelor, ars de soarele care m-ar fi luminat din
toate pãrþile, acolo, între ruine, pe iedera cãlduþã, dacã aº fi fost
slab de la început, nãpãdit de însuºirile mele bune (subl. mea),
care ar fi crescut în mine cu forþa buruienilor. Dacã mã gândesc
bine, trebuie sã spun cã educaþia mi-a fãcut rãu în multe privinþe.
Acest reproº vizeazã o mulþime de oameni, se referã la pãrinþii
mei, la niºte rude, la unele persoane care ne-au vizitat casa, la
diverºi scriitori, la o anumitã bucãtãreasã” (olè, Cervantes! hélas,
Proust! achtung, Musil!) „care m-a dus la þcoalã un an întreg, la o
grãmadã de profesori (pe care trebuie sã-i comprim bine în memorie,
altfel îmi scapã ici ºi colo câte unul; dar de vreme ce i-am înghesuit
aºa, totul se fãrâmiþeazã iarãºi pe alocuri), la un inspector ºcolar,
la trecãtorii care merg agale, pe scurt, acest reproº se rãsuceºte în
societate ca un pumnal (subl. mea). La acest reproº nu vreau sã
aud nicio replicã, pentru cã am auzit deja prea multe”. ETC.
Tocul cu cernealã, sau stiloul (inventat de un român...), sunt
singurele arme albe cu care Kafka îºi învenineazã urmaºii. Adicã
lectorii – singurii lui urmaºi. Dacã e sã lipesc o etichetã – aceasta
ar suna astfel: KAFKA = Orgoliul celui înfrânt de împrejurãri. A,
sã nu uit, mãrturisirile divulgate aici aparþin verii anului 1910.
Pe-atunci, dragilor concetãþeni minori-ca-etate, Europa încã
sãrbãtorea, prin vals ºi corsete ºi menuet ºi tunuri Krupp ºi autouri
Ford ºi crinoline, imposibila de uitat belle époque. Pe-atunci,
dragilor, Kafka avea doar 27 de ani. Aflat în floarea vârstei. Dar
postat continuu la umbra fetelor în floare... Soacrã cum mã numesc
unii, declar cu indexul pe cord: nu le putem avea pe toate. Un
român ºi un evreu (tot român), respectiv Urmuz ºi Blecher, i-ar fi
putut þine piept acestui praghez de ghetou, dar numai dacã s-ar fi
exprimat, nemediat, în limba germanã. Mai mult (ºi, fireºte, mai
important): dacã ambii nu ºi-ar fi jucat lozul dãltuit de soartã la o
temperaturã cãlduþã, adicã dâmboviþeanã, deºi caloriile din dotare
le-ar fi permis sã râvneascã potul cel mare...
Don DeLillo, între Mao ºi Nyoden D.
La mijlocul anilor ’90 am citit romanul „Mao II”, semnat de
un scriitor despre care aflasem câte ceva doar din revistele
(cenzurate) ale Epocii de Aur. Lista creatorilor despre care „aveam
idee”, dar din creaþia cãrora nu le parcursesem decât câteva
fragmente, în cel mai fericit caz, este lungã. „Secolul 20”, unele
almanahuri mai îndrãzneþe, chiar ºi câteva reviste (când ochiul ºi
urechea, homeric, aþipeau când ºi când), îmi dezvãluiau universuri
(cel puþin) fascinante – totul purtînd aura actualelor strategii ale
agenþiilor de turism care ne împroaºcã auzul/vãzul/pipãitul cu
discursuri, secvenþe, fotografii care mai de care mai ademenitoare.
Malamud, Henri Miller, Nabokov, Drieu La Rochelle, Grass (cu
capodopera „Toba de tinichea”), Saramago, Rushdie, Roth, Mailer,
Pasternak, Sacher-Mazoch, Montherlant, Passolini, Havel,
Burroughs, Kerouac, Doctorow, Kristeva, Pynchon etc., etc.,
mi-erau cunoscuþi precum niºte manechine, în carne ºi oase, din
vitrinele unor magazine cu ºtaif: prin definiþie tãcute, reticente,
imobile, inaccesibile. La fel – DeLillo. Punctez acest „amintiri”
dat fiind cã simt trebuinþa unor justificãri privind poziþionarea
mea faþã de prima receptare a scriitorului american. Nu i-aº fi
cumpãrat cartea, cel puþin fiindcã titlul mã oripila – auzi! „MAO
II”! – resuscitîndu-mi reverii studenþeºti, când unii colegi defilau
prin retina mea cu ecusoane/medalioane cu chipul împãratului
galben (iar alþii, aspiranþi la vreun dialect iberic, cu tricouri pãtate
cu contururile faciale proprii unui criminal scormonit/scrijelit de
utopii, alias Che Guevarra). Totuºi, noi, atunci, ne-am trãit
singurele clipe de libertate, deci, spre a nu fi nedrept, e cazul sã
recunosc cã am fost amendat dur de securitate ºi pentru dialogurile
purtate cu un fiu de rabin, poetul Sebastian Reichman, exploziv ºi
viclean, retras prin Franþa, cu care am împãrtãºit multe opinii pro/
contra Mai-ului francez, când studenþii, elevii ºi unii truditori s-au
convorbit sã-l mãtrãºeascã pe Preºedintele de Gaulle, singurul
care ceruse patriei sale sã nu mai aparþinã, vasalã, hegemoniei
SUA în NATO ºi în Europa. Chiar dacã, hmmm, Planul Marshall
salvase ºi Franþa de la astmul, sã nu-i spun angina pectoralã,
postbelice... Acel roman (ed. rom. 1996) mi s-a pãrut scris de un
72 73

sociolog-romancier de stânga-francezã. Stereotipuri clasiale,
revendicãri revoluþionare, socialism care-i în fond meliorism modern,
poncifuri bakuniniste, plus pasaje literare puternice, probînd
sagacitate, talent reportericesc, simþul-pentru-tragic, adecvare la
genul yankeu de receptare a literaturii. Ce-i drept, un postmodernist
extrem de original, mã gândesc la Thomas Pynchon, doar cu un an
mai tânãr, blagoslovea cartea de la înãlþimea unei deja-solide reputaþii
prin fraze mãgulitoare de genul „Acest roman este o încântare. O
viziunea îndrãzneaþã ºi o voce plinã de elocvenþã, dezbãtînd
probleme morale într-o tonalitate tipic americanã”. Un romancier,
Bill Gray, renunþã sã mai insiste asupra unui roman (ratat) pentru
a se aventura în viaþa ca viaþã, nimerind defapt în creuzetul
efervescent al violenþei politice: subiectul lui „Mao II” (simplificat,
desigur). Privesc portretul-medalion al lui DeLillo ºi mã izbeºte
asemãnarea cu chipul profesorului Nicolae Manolescu (cel de-acum
trei-patru decenii). Rareori vocile pe care le receptez la telefon, în
cãºtile combinelor radio sau ale computerului, mã îndrumã corect
spre caracterizarea fiziognomicã a emitenþilor. La fel ºi acum, privind
protretul respectiv, îmi imaginez o cu totul altã ocupaþie/meserie/
funcþie..., dar cine a decretat cã scriitorii (artiºtii, în general) ar
trebui sã arate astfel ºi nu altfel...?!
Care-i grupa sanguinã a yankeului tipic? Care-i ADN-ul
acestuia? Recurg la asemenea metonimii intrigat de începutul
naraþiunii: „Iatã-i cum vin, mãrºãluind în strãlucirea soarelui
american”. Carevasãzicã, existã un soare yankeu ºi un soare pentru...
restul globului. Parcã Virginia Woolf scrisese cã „plouã peste
Anglia”! Mã rog, Anglia, pe-atunci, era metropola celui mai vast
imperiu colonial din istorie... Altundeva, am ilustrat prin mai multe
detalii citate cum unii creatori tezaurizeazã, fraudulos de avari, o
propoziþie cu miez de judecatã universalã atunci când se referã
la patria-mumã. Pananglicismul se rãzboia, odatã, cu panslavismul.
Azi, subiectul pare anacronic, dat fiind cã globalizarea
subvenþionatã de multimedia ºi de lehãmeþita foame de surse
energetice desfiinþeazã, cel puþin pe ecranul consumului public de
presã, conflictul dintre „imperii”, poate chiar ºi conflictul dintre
„structurile militar-industriale”. DeLillo transferã televiziunii
(americane din acei ani) alibiul realitãþii-reale: „...o fatã sau o femeie
cu ochii închiºi ºi limba scoasã, muribundã sau chiar moartã. Pe
feþele oamenilor vede disperarea la gândul (la) ce-i aºteaptã. Se vãd
oameni care privesc cu calm. Se vede gardul de la distanþã, corpuri
cãþãrîndu-se pe el, sufocate, uneori doar degete care se miºcã, ºi
totul este ca într-o frescã dintr-o bisericã veche ºi întunecatã,
viziunea unei mulþimi contorsionate, în goanã spre moarte, cum
numai un maestru al epocii ar putea-o picta”. Are ºi o justificare:
„Singurul limbaj personal pe care îl cunosc este autoexagerarea.
Cred cã mi-a crescut un al doilea eu în camera aceasta. Este nebunul
plin de importanþã care îl pune în miºcare ºi îl menþine pe
scriitor” (subl. mea). Exagerez efortul scrisului, durerea solitudinii,
eºecul, furia, confuzia, neajutorarea, umilinþa. Cu cât sunt mai
înguste hotarele existenþei mele, cu atât exagerez mai tare. Dacã
durerea este realã, de ce s-o mai accentuez ºi eu? Poate cã este
singura plãcere care mi se permite”. Trotuarul unui metropolis
american, oricât de populat de sectele celor înfrânþi, celor
neputincioºi, celor respinºi, care-ºi ridicã deasupra capului tavane
din table ºi cartoane ºi ambalaje furate, nu va semãna niciodatã cu
trotuarul unui metropolis (Bombay, Calcutta, Delhi) din
subcontinentul indian sau din subcontinentul brazialian (Rio de
Janeiro, Sao Paulo). Cu toate astea, sensibil la conceptul
rousseauist de naºtere egalã sau la cel de suferinþã generalã,
DeLillo stigmatizeazã „din fugã” grava neglijenþã socialã încã
manifestã în statul apreciat drept cel mai (democratic), cel mai
(bogat) din lume. Deja, hm, o atitudine (mã refer la scriitor) de
mandarin, de controlor al traficului mondial, de asumator al unor
suferinþe universale. Altfel zis, citindu-i cartea, am remarcat –
crispat – cã nu generozitatea, dar aroganþa celui nãscut printre
yankey – SUA fiind statul cu cea mai numeroasã, mai elocventã
midle class din lume – îi sprijinã, contextual, lui DeLillo demersul
literar, în sensul cã-i conferã dreptul de a vocifera contra...
nedreptãþilor sociale încã manifeste.
MARI POEÞI AI LUMII
Marin Rãdulescu
ARTHUR RIMBAUD,
poet al viziunilor înnoitoare (1)
Jean-Nicolas-Arthur Rimbaud, „copilul minune” devenit
„apostol”, „misticul în stare sãlbaticã”, „vizionarul”, „vagabondul”,
„copilul teribil al simbolismului”, dar ºi „poetul revoltei”,
„apocalipticul” ºi „iluminatul”, aºa cum a fost calificat, rând pe
rând, de exegeþii lui literari, s-a nãscut la 20 oct. 1854, în Charleville,
orãºel din nord-estul Franþei, aproape de graniþa belgianã.
Fiu de ofiþer ca ºi Verlaine, el nu ºi-a cunoscut tatãl care,
mereu plecat, din garnizoanã în garnizoanã, ºi-a neglijat tot mai
mult familia sfârºind prin a-ºi pãrãsi definitiv soþia, în 1860,
„nemaiputând suporta
sufletul ingrat al acesteia”.
A fost crescut de o
mamã foarte credincioasã, dar
nespus de severã, inteligentã,
puternicã, dar foarte brutalã,
exercitând asupra fiului ei o
tiranie absurdã ºi cultivând,
astfel, în sufletul acestuia,
încã din vârstã fragedã,
germenii revoltei care avea sã
izbucneascã mai târziu.
Copilãria lui Rimbaud la
Charleville a fost astfel asprã,
agitatã ºi nefericitã. Ar fi
suficient sã dãm glas poeziei
„Les Poètes de sept ans”,
scrisã cu zece ani mai târziu (1871), pentru a-i înþelege simþirile
intense ºi a întrezãri liniile directoare ale unei personalitãþi ce îºi
are germenii încã de la aceastã vârstã: tendinþa spre însingurare a
copilului lipsit de afecþiunea ºi înþelegerea maternã, dragostea pentru
cei obidiþi, ura ºi revolta împotriva constrângerii ce-i vor alimenta
visurile de evaziune ºi, îngerii, ce-i vor alimenta visurile de evaziune
ºi, în sfârºit, primele semne de trezire a sexualitãþii.
A fost un copil precoce ºi foarte dotat, cuminte, pios, dar
deloc blând, având dispoziþii de studiu bine cultivate de mama lui.
Din primii ani de ºcoalã reþinem mãrturia, de o extraordinarã
precocitate, o curioasã povestire gãsitã într-unul dintre caietele
sale de pe vremea când avea opt ani:
„Le vent rafraîchichissant agitait les feuilles des arbres avec
un bruissement à peu près semblable à celui que faisaitent les eaux
argentés du ruisseau qui coulait à mes pieds. Les fougères
courbaient leur front vert devant le vent…”
(„Vântul rãcoros agita frunzele copacilor cu un zgomot
aproape asemãnãtor celui pe care îl fãceau apele argintii ale pârâului
ce curgea la picioarele mele. Ferigile îºi aplecau fruntea verde în
faþa vântului...”)
iar cãtre sfârºit:
„Pourquoi me disais-je – apprendre du grec, du latin? Je ne
le sais. Enfin, on n’a pas besoin de cela! Que m’importe, à moi,
que je sois reçu? À quoi cela sert-il d’être reçu. Moi, je ne veux pas
de place; je serai rentier. Ah! saperlipopette! sapristi! moi je serai
rentier; il ne fait pas si bon de s’user les culottes sur les bancs,
saperlipopetouille!”
(Pentru ce – îmi spuneam – sã învãþ greaca, latina? Nu ºtiu. În
sfârºit, n-am nevoie de asta! Ce mã intereseazã, pe mine, sã fiu
trecut la examen? La ce mi-ar servi acest lucru. Eu nu vreau deloc;
74 75

voi fi rentier; nu-þi serveºte la nimic sã-þi toceºti pantalonii pe
bãncile ºcolii, ei drãcie!”)
La colegiu însã va repurta succese dupã succese, uimindu-ºi
profesorii ºi colegii cu talentul sãu extraordinar pentru poezie. Se
iniþiazã mai întâi, fãcându-ºi o adevãratã pasiune pentru maeºtri
antichitãþii, Virgiliu ºi Lucreþiu, apoi se va întoarce cãtre romantici
ºi parnasieni, având toatã admiraþia pentru un Hugo, un Leconte
de Lisle, un Banville sau un Baudelaire.
„Nimic banal nu va încolþi în acest cap. Va fi geniul rãului sau
al binelui”, declara directorul colegiului din Charleville.
Dupã ce obþine câteva premii la poezia latinã, în 1869, el
scrie ºi prima poezie în limba francezã: „Les Etrennes des
orphelins” („Darurile orfanilor”), poezie candidã, de un realism
pictural de facturã hugolianã, unde vedem conturându-se, într-un
tablou de interior familial, un veritabil pictor realist „à la flamande”:
„La chambre est pleine d’ombre. On entand vaguement
De deux enfants le triste et doux chuchotement.
Leur front se penche, encore alourdi par le rêve,
Sous le long rideau blanc qui tremble et se soulève…
– Au dehors les oiseaux se rapprochent frileux;
Leur aile s’engourdit sous le ton gris des cieux;
Et la nouvelle Année, à la suite brumeuse,
Laissant traîner les plis de sa robe neigeuse.
Sourit avec des pleurs, et chante en grelottant…
Un grand feu pétillant, clair, dans la cheminée.
Toute la vieille chambre était illuminée;
Et les reflets vermeils, sortis du grand foyer,
Sur les meubles vernis aimaient à tournoyer…”
(„E beznã în odaie; s-aude-ncet, în noapte. / Un murmur trist ºi
dulce: doi þânci vorbesc în ºoapte, / Cu frunþile plecate, de vise încã
grele, / Sub perdeaua cea albã ce tremurã pe ele… / – Afarã, pãsãrele
se strâng sã-nfrunte gerul –; / Aripa le-amorþeºte, ºi-i sur deasupra
cerul; / Iar anul Nou, în fruntea unui alai de ceþuri, / Târându-ºi zãpezita
manta cu albe creþuri. / Surâde printre lacrimi ºi, dârdâind, tot cântã…
// …/ Ardea-n cãmin, pe vremuri, un foc; lumina lui / Umpleancãperea
toatã: reflexe roº-gãlbui, / Se-nvârteau, ca niºte ciudate
dansatoare / Pe mobilele date cu lac, scânteietoare…”)
Anul 1870 este însã un an de cotiturã pentru Rimbaud. El
ajunge la acea treaptã de dezvoltare intelectualã ºi psihicã care-i
lumineazã intens viaþa lãuntricã, înflãcãrându-i simþurile,
inteligenþa ºi imaginaþia. Pe deasupra, are ºi norocul sã înveþe
Retorica cu un tânãr profesor cu idei revoluþionare, Georges
Izambard, care îl ajutã sã înþeleagã literatura contemporanã.
Acesta simte imediat inteligenþa sclipitoare a elevului sãu, se
împrieteneºte cu el, ºi, de pe aceastã poziþie, se hotãrãºte sã-i
îndrumeze paºii. Ei se plimbau adesea pe malurile Meusei,
purtând discuþii literare interminabile, fructuoase, discipolul
simþind din ce în ce mai puternic, în strãfundul inimii, apelul
imperios al vocaþiei sale. Scânteierile geniului nu se lasã aºteptate.
Rând pe rând, romantic ºi parnasian, el compune în acest an,
1870, mai multe poezii ce scot la ivealã cantitatea enormã de
lecturã parcursã, uimitoarea facultate de asimilare a cunoºtinþelor
dobândite, extrema lui precocitate ºi incontestabila originalitate.
Despre aceste prime poezii, scrise pentru ºi prin profesorul ºi
prietenul sãu Izambard, amintim: „Le Forgeron” („Fierarul”),
„Ophélie”, „Sensation”, „Soleil et chair” ºi altele.
Poezia „Le Forgeron” pune faþã în faþã, într-o paginã epicã
demnã de „Châ-timents” de Hugo, Vechiul Regim decãzut ºi
Revoluþia victorioasã, în care Ludovic al XVI-lea a trebuit sã-ºi
punã pe cap cuºma frigianã.
Folosind metafore romantice, marcate de inovaþii savuroase,
el scoate în evidenþã, cu o vigoare izbitoare ºi o forþã pitoreascã
vie, sentimentele sale faþã de Vechiul Regim, fãcându-ne sã simþim
poezia revoltei.
În poezia „Ophélie”, Rimbaud nu este încã el însuºi. Simbolul
rãmâne tot romantic, fãcându-ne sã ne gândim la modalitarea de
expresie a pictorilor prerafaeliþi englezi. Aceastã poezie delicatã ºi
76
muzicalã, adevãratã simfonie vegetalã, reprezintã, de fapt, un imn
nostalgic închinat naturii, independenþei ºi imensitãþii:
„Ciel! Amour! Liberté! Quel rêve, ô pauvre Folle!
Tu te fondais à lui comme une neige au feu:
Tes grandes visions étranglaient ta parole
– Et l’infini terrible effara ton œil bleu!”
(„– Iubire! Ceruri! Liber e visul o, nebunã / Sãrmanã! Pari
topitã-n el, fulg de vãpaie / În marea nãlucire stins, glasul nu mai
sunã; / Sub pleoape infinitul cu spaima se-ntretaie!”)
Acelaºi imn închinat naturii, acelaºi avânt spre visare ºi
nemãrginire, spre însingurare ºi rãtãcire, le gãsim ºi în poezia
„Sensation”.
Aici suntem în faþa unei atmosfere de adeãratã beþie senzorialã
a contopirii cu firea.
În „Soleil et chair” poetul susþine ca necesarã „întoarcerea
la naturã a omului liberat de creºtinism. E o adevãratã profesiune
de credinþã panteistã. În aceastã ipostazã Dumnezeu n-ar
reprezenta decât marea dorinþã care recreeazã lumea, „Credinþa”
adevãratã rãmânând sã fie reprezentatã de „Dragoste”, ridicatã
la valenþele universale.
Fiind conºtient ºi sigur de talentul sãu, Rimbaud trimite lui
Théodore de Banville, în 24 mai 1870, aceste ultime trei poezii, în
speranþa de a fi publicate în „Parnasul contemporan”, însoþite de o
scrisoare foarte-îndrãzneaþã:
„Nous sommes au moi d’amour; j’ai presque dix-sept ans.
L’âge des espérances et des chimères, comme on dit – et voici que
je me suis mis, enfant touché par le doigt de la Muse – pardon si
c’est banal – à dire mes bonnes croyances, mes espérances, mes
sensations, toutes ces choses des poètes – moi j’appelle cela du
printemps. (…)”.
„Suntem în luna iubirii; am ºaptesprezece ani. Vârsta
speranþelor ºi a himerelor, cum se spune, – ºi iatã cã am început,
copil atins de degetul Muzei – iertaþi-mã dacã este banal – sã-mi
spun credinþele, speranþele, senzaþiile, toate lucrurile astea, care
sunt ale poeþilor, – eu unul numesc asta primãvarã (...)”
La 15 iulie 1879 izbucneºte rãzboiul dintre Franþa ºi Prusia
care va marca o cotiturã hotãrâtoare în viaþa tânãrului studios ºi
docil, dar care aspirã tot mai mult sã se smulgã acestui mediu
plat ºi mediocru. Cursurile se încheiaserã, prietenul sãu,
profesorul Izambard, era plecat în concediu la Douai, iar duºmanul
bãtea la porþile oraºului. În aceastã situaþie, el a luat hotãrârea sã
evadeze din orãºelul de provincie în care se sufoca. ªi astfel,
vom vedea cum Rimbaud îºi va plimba adolescenþa între
Charleville ºi Paris sau Bruxelles, în plin rãzboi, chiar ºi la
evenimentele Comunei.
Lipsa de bani îl va obliga sã meargã foarte mult pe jos, cu
„tãlpi de vânt”, cu natura de mânã, prin vãi, pe dealuri sau câmpii,
sorbind roua dimineþilor ºi servind seara, la lumina stelelor, bucata
de pâine obþinutã de la sãraci, dormind sub cerul liber ºi scriind
versuri în scurtele popasuri de pe marginea drumului.
Fuge de trei ori de acasã: la Paris, la Bruxelles ºi iar la Paris,
dar crunta mizerie îl obligã sã se înapoieze mereu la Charleville,
unde citeºte neîntrerupt, gândeºte înde-lung sau scrie pe nerãsuflate.
Dupã fiecare fugã poetul este gãzduit, la întoarcere, de Izambard,
la Douai, unde îl cunoaºte ºi pe prietenul acestuia, poetul Demeny,
cãruia îi încredinþeazã manuscrisul cu cele douãzeci ºi douã de
poezii scrise de la începutul anului ºi pânã atunci. Printre aceste
poezii, în afara celor citate mai sus, figureazã: „Bal des Pendus”,
„Le Châtiment de Tartuffe”, „Les Effarés”, „Le Mal”, „Rages de
Césars”, „Le Dormeur du Val”.
Rimbaud atacã în poeziile sale din aceastã perioadã, religia,
rãzboiul, despotismul ºi mizeria.
În sonetul „Le Mal” el îl prezintã pe Dumnezeu ca pe un
burghez ghiftuit care doarme nepãsãtor în timp ce rãzboiul distruge
ºi omoarã, seamãnã lacrimi ºi jale ºi nu se trezeºte decât pentru a
primi, lacom, ofranda, „un gros sou lié dans leur mouchoir” pe
care mamele, istovite de plâns, i-o oferã împreunã cu ruga lor.
77

CLIO
REMEMBER
Mihai Gabriel Popescu
Horia Gârbea
Sate dâmboviþene
dispãrute
Lista satelor din judeþul Dâmboviþa care în timp au
dispãrut, fiind asimilate de altele, este mare; noi
propunându-ne sã ne ocupãm în prezent de trei dintre
aceste aºezãri.
În nordul judeþului, pe Valea Ialomicioarei apusene
(astãzi i se spune pârâul Runcu), a fost identificatã, la sud
de satul Runcu (atestat la 1574) aºezarea Podul lui Giurcã.
Toponimul este substantiv compus: pod = platou, iar
onomasticul Giurcã de la Gheorghe (sub influenþa slavã
Jurcã-Ghiurcã) denumind o moºie, un sat. Satul este atestat
documentar la anul 1621 când apare sub denumirea de mai
sus într-un act de cumpãrare-vânzare prin care: „Leaotã ºi
fraþii lui cumpãrã de la Manea pãrþile de moºie din Podul
lui Giurcã...” Vechimea satului este mai mare, fiindcã în
anul 1545 locuitorii de pe aici fãceau comerþ cu Braºovul.
Aºezarea a fost identificatã ca fiind situatã aproximativ pe
locul actualului sat Piatra, întinzându-se de la Ialomicioara
pânã în Vârful Giurcului (Râu Alb), pârâul ce curge de pe
versanþi dinspre Râu purtând denumirea de Pârâul
Giurcului. Cu timpul aºezarea Podul lui Giurcã a fost
asimilatã de satul Piatra (azi Patra Iepii). Au rãmas numele:
pãdurea, râul, Vârful Giurcului.
Altã aºezare a fost Pogor⺠(Coborâº), atestatã la anul
1627, ea apãrând în documente pânã la începutul secolului
al XIX-lea când este menþionatã ºi în catagrafia din anul
1810 sub denumirea de Coborâºu, având bisericã veche de
lemn, „o populaþie de 100 + 16 suflete bãrbaþi, 105 + 9 suflete
femei, români ºi þigani”. Satul este menþionat mereu în
documentele vremii în anul 1667 „Vladimir Ceauºul ot
Pogorâºu – martor”; în anul 1695 apare vânzãtor de moºie
Vladimir din Pogorâº; în anul 1696 „moºnenii din satul
Pogorâºu vând 853 stânjeni, partea din moºia lor pãrinteascã,
lui Ianache Vãcãrescu mare agã ºi fratelui acestuia, Ivan
Bãtaf pentru 248 taleri ”. De asemenea, importante pentru
istoria localã sunt documentele ce se referã la Pogorâºu
(Coborâºu) din anii 1765, 1777, 1800 º. a. Dupã anul 1810,
treptat, satul va fi asimilat de aºezarea Lucieni.
Satul Tabãra (Podul Taberei), atestat la anul 1568, mai
purta denumirea de Tabãra de Sus ºi de Jos. Se poate ca
aceste toponime sã indice un loc de staþionare militar (tabãrã)
sau de instruire lângã localitatea Vãcãreºti. Aºezarea este
des citatã în documentele vremii în acte de vânzarecumpãrare,
întãrire de posesie (1913 – „Mãciucã este pus în
posesie cu ocina ºi moara din Tabãrã”); zestre (1681
„Gheorghe Logofãt ºi Catrina, soþia sa dau zestre 260
stânjeni, moºie, în Tabãra, fiicei lor Sofica ºi ginerelui,
jupânul Sima Cupeþul”); cumpãrare (la 1698, Mânãstirea
Nucet ºi Ianache Vãcãrescu hotãrãsc cumpãrarea a 700
stânjeni din moºia Podul Taberei). La 1800, toponimul tabãrã
(Podul Taberei) apare în documentele de vânzare-cumpãrare
ale familiei Vãcãrescu.
La începutul sec. al XIX-lea aºezarea este asimilatã de
comuna Vãcãreºti, de existenþa acesteia amintind doar
unele toponime.
O POVESTE ADEVÃRATÃ
Tradiþia ne spune cã, demult, în grajdul unui cetãþean din
Bethleem, într-o iesle, s-a nãscut un copil. Mama lui, Maria, era soþia
unui tâmplar din Nazareth. Proprietarul ieslei unde s-au petrecut
lucrurile nu a privit cu ochi buni întâmplarea, dar nevasta lui a ocrotito
pe soþia tâmplarului ºi a lãsat-o sã nascã acolo, sub privirile mirate
ale animalelor. Copilul nãscut atunci a primit numele de Iisus.
Omul din Bethleem care gãzduise naºterea copilului se numea
Crãciun, zice tradiþia româneascã. Faptele s-au desfãºurat într-un
moment foarte rar ºi special: trei planete erau în conjuncþie ºi
strãluceau în chip deosebit pe cer. De aceea, Crãciun s-a trezit cã
nou-nãscutul primeºte, în grajdul lui, vizita a trei regi magicieni,
astrologi, care descifraserã semnul.
Toate acestea s-au petrecut acum mai bine de 2000 de ani ºi
cine s-ar îndoi cã s-au întâmplat cu adevãrat ar putea sã cerceteze
astronomia ca sã afle cu exactitate data acelei conjuncþii astrale. Aºa
cum se ºtie, copilul ce venise pe lume tocmai atunci nu era unul
oarecare. El era fiul lui Dumnezeu, iar prin pildele ºi sacrificiul lui a
devenit Mântuitorul Lumii, cel care, cu Învierea Lui, dãruieºte tuturor
viaþa veºnicã.
Recitind cunoscutele Patru Cãrþi, scrise mai târziu de patru
bãrbaþi care, deºi, cu o excepþie, nu l-au cunoscut îndeaproape pe Iisus
din Nazareth, dar au trãit în vremea lui, avem o puternicã senzaþie de
veridicitate. Relatatã în cuvintele limbii de azi, aºa cum am încercat
s-o fac mai sus, istoria nu are nimic fabulos, dimpotrivã.
ªtiinþa contemporanã, cercetând cu metode cât se poate de docte
relicvele, precum Sfîntul Giulgiu ºi manuscrisele, a ajuns la concluzia cã
existenþa lui Iisus
este o realitate
istoricã. Dincolo de
ea, acum, de Crãciun,
se spune cã
fostul proprietar al
ieslei este trimis cu
daruri la copii, asemeni
regilor magi.
Acum, de Crãciun,
naºterea Pruncului
este ºi o realitate
spiritualã pe care o
resimþim cu bucurie
ºi speranþã. Rememorarea
strãvechii
întâmplãri de la
Bethleem are puterea sã ne facã fericiþi ºi încrezãtori. Chiar
sentimentele miilor de pãmânteni cu acest prilej constituie o
dovadã cã acolo, la Bethleem, s-a nãscut pentru noi un copil cu
totul neobiºnuit.
Fie ca Naºterea Lui sã ne aducã din nou tuturor, ºi, desigur,
cititorilor acestor rânduri, seninãtatea ºi încrederea în viitor de
care avem nevoie pentru a trãi încã un an cu credinþa în El.
Crãciun fericit!
Revistã lunarã de culturã
a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni
Redacþia:
Tudor Cristea (Director) • Mihai Stan (Redactor-ºef) • Ion Anghel (Secretar
de redacþie) • Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu,
Mihai Cimpoi, Nicolae Neagu, Mircea Constantinescu, Henri Zalis, Florentin
Popescu, Liviu Grãsoiu (Seniori editori) • Daniela-Olguþa Iordache, Dumitru
Ungureanu, Margareta Bineaþã, Victor Petrescu, Mihai Gabriel Popescu,
George Coandã, Nicolae Scurtu, Emil Stãnescu, Corin Bianu, George Toma
Veseliu, Ion Mãrculescu, Iulian Filip – subredacþia Chiºinãu (Redactori
asociaþi) • Ioan Alexandru Muscalu (Tehnoredactor) • Cosmin Sîrbu
(procesare computerizatã)
78 79

Revista revistelor
Psihologia pilitului...
Literatura românã suferã, în ultima vreme, de boala eseisticii ºi,
în general, a comentariilor critice de tot felul. Revistele noastre (ºi
nici „Litere” nu face întotdeauna excepþie), de multe ori umflate în
pene ºi în numãrul de pagini, ne bombardeazã, sãptãmânal sau lunar,
cu tot felul de eseuri pe teme mai mult sau mai puþin literare, cu
diverse cronici ºi cronichete în douã ape, cu tot felul de panseuri mai
mult sau mai puþin insipide. * Multe dintre aceste intervenþii le sunt
utile autorilor, înscriºi la felurite grade didactice ºi doctorate, dar bat
apa-n piuã fãrã niciun rost. * Redacþiile revistelor literare le fac curte
unor comentatori de felul celor amintiþi din varii motive, dar mai
ales din nevoia de a completa, ritmic, sumarul. * Unele asemenea
texte sunt mãcar amuzante prin mimetismul ingenuu, ca ºi prin
totala rãtãcire a criteriilor valorice. * Iat-o, bunãoarã, pe duduia
Raluca ªerban-Naclad, din Piatra-Neamþ, pronunþându-se asupra
micului roman al lui Mihail Gãlãþanu, intitulat „Stradivarius”, în revista
„Tomis” (nr. pe noiembrie 2008, la pp. 28-29 – revista, în format
A4, are 96 pag.). * Dupã oarece eforturi în a argumenta opinia
dumisale cã, în realitate, cartea lui M.G. nu e un roman pornografic,
deºi personajul-narator prezintã „semnele unei obsesii pe care am
putea-o numi muzicofilie”, recenzenta gãseºte cã „scena cea mai
memorabilã” (sic!) ar fi „cea a bãrbatului care vine acasã beat ºi
descoperã cã soþia l-a pãrãsit”. ªi citeazã, întru edificarea eventualului
receptor al ziselor sale, urmãtorul pasaj: „Mã pilisem rãu, ãsta-i
adevãrul. Dar se mai întâmplã sã te pileºti, îmi ºoptea o voce
parºivã, nu fã, dragã, o tragedie din asta, o voce de curvã, cuibãritã
cine-ºtie-cum în coºul pieptului. Mã þineam cu mâinile de pereþi ºi
mergeam pe ei, ghidându-mã dupã asperitãþile neregulate ale varului,
mãcar nu cãdeam, mãcar nu mã izbeam de scarã, nu aveam de urcat
niciun etaj. La intrare, oricum, n-am ratat grãtarul. (...) Sprijinit de
grãtar, tãiat mâini, scrijelit picioare, zgâriat peste tot, usturimi,
umilinþã, bou, bou adicã eu, adicã enervat, adicã mai bine aº ajunge
în pat, în pat cald, bine, liniºte, în pat capul nu se mai învârte, se
decide sã stea pe loc. (...) Cãutând cheia. Printre cusãturi, printre
cãptuºeli, cântecel, printre cusãturi, printre cãptuºeli. Asta nu se
poate cânta...sunând prelung. Marta nu, Marta sã nu mã vadã, sã nu
mã vadã aºa. (...) Am gãsit cheia. Ce prost sunt! Era în geantã. (...)
ªifonierul cu douã canate (sic! – Lector) era pe jumãtate gol. Nu mai
erau decât chiloþii mei, ºosetele mele, maieurile mele. Dispãruserã
sutienuri (Sic! – Lector), clame, agrafe de pãr...” * Zãu aºa,
memorabilã scenã! Deºi Bacovia a conturat-o mai bine: „Ca Edgar
Poe mã reîntorc spre casã,/ Ori ca Verlaine, topit de bãuturã...”. Iar
un amic al meu, beat criþã, mi-a povestit a doua zi cã se þinea nu de
„asperitãþile neregulate ale varului”, ci de frunzele unor arbuºti”. *
Analizând, însã, micul roman al lui Gãlãþanu, comentatoarea ajunge
la o concluzie mai generalã, ºi anume aceea cã „prozatorii români
demareazã greu”. * E posibil...
LECTOR
REVISTA APARE CU SPRIJINUL
CONSILIULUI JUDEÞEAN DÂMBOVIÞA
ªI AL EDITURII BIBLIOTHECA
Revista se distribuie: • în Bucureºti, la librãria Muzeul Literaturii
Române • în Târgoviºte, la librãriile Gaudeamus ºi Le Point.
Abonamentele se fac prin poºtã la redacþia Târgoviºte ºi la
librãria Gaudeamus a Editurii Bibliotheca.
Redacþia Târgoviºte – Editura Bibliotheca, str. Nicolae Radian,
bl. KB2/3, 130062, tel/fax 0245.212241, 0765.453089
e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
Redacþia Gãeºti – str. 13 Decembrie, bl. 30/C/6, 135200, Dâmboviþa,
telefon 0245.713234, 0722.686856, e-mail: cristeador@yahoo.com
Redacþia Chiºinãu – str. 31 August 1989, nr. 89, tel. 0037322234313;
0037369 129478, e-mail: filip.iulian@gmail.com
Tiparul:
S.C. VLASTA PROFESSIONAL S.R.L.
Târgoviºte
80 pag. • 5,00 RON