Nr. 157-158 (Mai -Iunie 2007) - Biserica Ortodoxă Română "Sfântul ...

pentru noi o mare sarcină, încă neîncheiată: în
teologie justificarea este o temă esenţială, însă în
viaţa credincioşilor - mi se pare - este astăzi puţin
prezentă. Chiar dacă din cauza evenimentelor
dramatice ale timpului nostru tema iertării reciproce
se dovedeşte din nou a fi de o tot mai mare urgenţă,
lumea este puţin conştientă de faptul că este necesară
înainte de toate iertarea din partea lui Dumnezeu,
justificarea cu ajutorul Lui. Conştiinţa noastră
modernă în general nu mai este conştientă de faptul
că în faţa lui Dumnezeu avem cu adevărat datorii şi că
păcatul este o realitate care poate fi depăşită doar din
iniţiativa lui Dumnezeu. În spatele acestei diluări a
temei justificării şi a iertării păcatelor stă în definitiv
slăbirea relaţiei noastre cu Dumnezeu. De aceea,
prima noastră sarcină va fi poate aceea de a-L
redescoperi într-un mod nou pe Dumnezeu cel viu în
viaţa noastră.
Să ascultăm acum în acest sens ceea ce Sf.
Ioan dorea să ne spună în lectura biblică. Doresc să
subliniez în mod particular trei afirmaţii din acest text
complex şi bogat. Tema centrală a întregii Epistole
apare în versetul 15: "Oricine mărturiseşte că IIisus
este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el
în Dumnezeu" (1Ioan 4, 15). Încă o dată, la fel ca în
versetele 2 şi 3 din capitolul al patrulea, Ioan pune în
lumină mărturisirea care, în fond, ne distinge pe noi,
creştinii: credinţa în faptul că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu întrupat. "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe
Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El L-a
revelat", citim la sfârşitul prologului celei de a patra
Evanghelii (Ioan 1,18). Ştim cine este Dumnezeu prin
Iisus Hristos: de la Unicul care este Dumnezeu. Şi
prin intermediul Lui venim în contact cu Dumnezeu.
În acest timp al întâlnirilor inter-religioase suntem
uşor tentaţi să atenuăm întrucâtva această mărturisire
centrală sau de-a dreptul să o ascundem. Prin aceasta
însă nu aducem un serviciu nici întâlnirii, nici
dialogului. Cu aceasta doar îl facem pe Dumnezeu
mai puţin accesibil, pentru alţii şi pentru noi înşine.
Este important ca noi să punem în discuţie în mod
complet şi nu doar fragmentar imaginea noastră
despre Dumnezeu. Pentru a putea să facem aceasta,
trebuie să creştem şi să aprofundăm comuniunea
noastră personală cu Hristos şi iubirea noastră pentru
El. În această mărturisire comună şi în această sarcină
comună nu există nici o diviziune între noi. Să ne
rugăm pentru ca această temelie comună să se
întărească tot mai mult.
Şi astfel am ajuns la al doilea argument pe
care aş dori să îl prezint. Despre el se vorbeşte în
7
versetul 14, unde citim: "Iar noi am văzut şi dăm
mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al
lumii" (1Ioan 4,14). Cuvântul central al acestei
propoziţii este "mărturie". Credinţa trebuie să devină
mărturie. Rădăcina cuvântului µάρτυς aminteşte de
faptul că un martor al lui Iisus Hristos trebuie să
afirme prin întreaga sa existenţă, cu viaţa şi cu
moartea sa, mărturia pe care o dă. Autorul scrisorii
spune despre sine: "Noi am văzut". Deoarece a văzut,
poate să fie martor. Aceasta presupune inclusiv pentru
noi - generaţiile următoare - că suntem capabili să
vedem şi să dăm mărturie ca oameni care au văzut. Să
ne rugăm Domnului pentru ca să vedem! Să ne
ajutăm unii pe alţii să ne dezvoltăm această
capacitate, pentru a-i putea ajuta şi pe oamenii
timpului nostru să vadă, pentru ca ei, la rândul lor, în
lumea de ei construită, să îl descopere pe Dumnezeu!
Dincolo de toate barierele istorice, fie ca ei să îl
primească din nou pe Iisus ca pe Fiul trimis de
Dumnezeu, în care îl vedem pe Tatăl. În versetul 9 se
spune că Dumnezeu şi-a trimis Fiul în lume pentru ca
noi să avem viaţă. Nu aceasta o constatăm oare astăzi,
că doar prin întâlnirea cu Iisus Hristos viaţa devine cu
adevărat viaţă? A fi martor al lui Iisus Hristos
înseamnă înainte de toate a da mărturie despre un
anumit mod de viaţă. Într-o lume plină de confuzie
trebuie să dăm din nou mărturie despre standardele
care fac viaţa cu adevărat viaţă. Această importantă
sarcină, comună tuturor creştinilor, trebuie să fie
asumată cu hotărâre. Ţine de responsabilitatea
creştinilor ca acum să facă vizibile standardele care
indică o viaţă dreaptă, clarificată în noi prin Iisus
Hristos. El a rezumat în întreaga Sa viaţă toate
cuvintele scripturii: ‘Ascultaţi de El!’ (Marcu 9, 7).
Şi astfel ajungem la al treilea cuvânt al
textului nostru pe care doresc să îl subliniez: agape -
iubire. Acesta este cuvântul cheie al întregii scrisori şi
în special al pasajului pe care l-am ascultat. Agape nu
înseamnă nimic sentimental, nimic grandios; este
ceva absolut sobru şi realist. Am încercat să explic
ceva din aceasta în enciclica mea ‘Deus Caritas Est’.
Agape (iubire) este cu adevărat sinteza Legii şi a
Profeţilor. În iubire totul se ‘împlineşte’; dar acest tot
trebuie zi de zi construit. ‘Noi am cunoscut şi am
crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi’
(1 Ioan 4, 16). Da, omul poate crede în iubire. Să dăm
mărturie de credinţa noastră astfel încât ea să
strălucească asemenea unei puteri a iubirii, ‘ca toţi să
fie una’ (Ioan 17,21). Amin!”
Vera Maria Neagu
Viaţa Cultelor, 17 septembrie 2006