Strategia de dezvoltare a serviciilor sociale AID Alba Iulia - Cjalba

Deşi multe persoane cu dizabilități se ajută financiar în primul rând cu părinții, se
întâlnesc şi cazuri inverse de sprijin, pentru că părinții întâmpină la rândul lor probleme de
sănătate specifice vârstei înaintate: “Îmi voi sprijini părinții dacă nu le vor ajunge banii de
medicamente, probabil vor lua de la mine. Eu nu fac muncă fizică în casă, dar plătesc anumite
cheltuieli, cum ar fi medicamentele părinților care sunt pensionari şi au pensii foarte mici, de 5‐6
milioane”.
Ocuparea
“Noi eram nişte paria până în 2007, când a apărut acea lege de integrare în muncă pentru
persoane cu dizabilități. Ideea e că în mentalul colectiv încă nu se poate accepta ideea că eşti un
specialist dacă foloseşti un fotoliu rulant”.
Una dintre problemele principale ale persoanelor cu dizabilități, având în vedere nevoia
de activitate şi utilitate resimțită de majoritatea persoanelor intervievate, este angajarea pe
piața muncii: “Am avut multe experiențe în care dacă te vedeau persoană cu handicap, nu te
angajau”. Angajatorii nu sunt convinşi de abilitățile pe care o persoană cu dizabilități le poate
avea: “Şansele persoanelor cu dizabilități să se angajeze nu depind doar de ei, ci depind şi de
percepția societății”. Un argument oferit de angajatori adânceşte posibila percepție a
inabilității: “Spun: nu dorim să stresăm o persoană cu handicap, chiar dacă această persoană cu
handicap a facut, cum s‐ar zice în popor, un car de şcoală. Se presupune că e mai bine să
desfăşori o activitate statică, pe calculator, acasă, şi nu la birou, aici”. Următoarea situație
atipică descrie un mod de a înțelege nevoia persoanelor cu dizabilități de a munci din partea
angajatorilor, percepție concentrată pe nevoia de venituri şi nu pe nevoia de utilitate,
activitate, dezvoltare profesională sau personală: “În cazul meu, după ce am terminat
facultatea nu mi‐am găsit de lucru 5 ani. Am fost la interviuri şi să vorbesc cu persoane
cunoscute şi de la nivel înalt. Şi am fost întrebată unde lucrează părinții mei, şi că încă mai pot
să stau acasă pentru că părinții au un loc de muncă”. Potrivit AJOFM Alba, în perioada ianuarie‐
iulie 2010 au fost angajate pe piața muncii 14 persoane cu dizabilități.
“Chiar şi unei persoane fără dizabilități dacă îi ceri un CV şi îi spui că o contactezi, îi
creezi o speranță. Cu atât mai mult unei persoane cu dizabilități care toată viața a avut un
complex al inutilității, complex pe care l‐au întreținut legile până în 2007. Chiar dacă legile acum
nu mai întrețin acest complex, angajatorii uneori cer un examen psihologic ca să fie convinşi că
persoana cu dizabilități poate lucra. Noi, persoanele cu dizabilități, suntem mult mai sensibile
față de receptivitatea sau non‐receptivitatea persoanelor din jurul nostru”.
O idee importantă este nevoia de activare sau împuternicire a persoanelor cu dizabilități
ca aceştia, în lipsa accesului la locuri de muncă, să nu ajungă receptori pasivi de prestații
sociale: “Poți să îi dai omului 100 de milioane şi să nu ştie ce să facă cu ei; trebuie să îl înveți pe
om să pescuiască pentru că îşi va aprecia mai mult peştele pe care l‐a prins singur decât ceea ce
i‐ai oferit tu de gratis pentru că el are o dizabilitate. Un loc de muncă ne‐ar putea creşte
veniturile şi respectul de sine”.
A fost evidențiată o situație de discriminare pozitivă în cadrul nevoii de echitate
resimțită de o persoană cu dizabilități angajată printr‐un program special într‐un post din
sistemul public: “Acum se fac disponibilizări în toată țara. Şi în lege spune că persoana cu
handicap nu va fi disponibilizată. Eu nu vreau ca persoana sănătoasă de lângă mine, care are
copii şi familie în întreținere să se simtă cumva jignită sau nedreptățită. Eu sunt o minoritate şi e
bine să fie protejate persoanele cu handicap dar nici pentru majoritate nu ar fi drept”.
15