Strategia de dezvoltare a serviciilor sociale AID Alba Iulia - Cjalba

a fost menționată nevoia de: “Locuri de muncă mai bune pentru părinții care au astfel de
probleme pentru a avea posibilitatea de a susține mai bine nevoile copiilor cu probleme”.
Probleme semnalate de aparținătorii copiilor cu dizabilități din Municipiul Sebeș despre rolul de
îngrijitor
Viața socială este limitată prin rărirea contactelor sociale și prin lipsa de înțelegere pe care
persoanele din comunitate o au legat de dizabilitate;
Dificultatea de a satisface nevoia de utilitate în/pentru societate, în amintirea vieții de persoană
activă pe piața forței de muncă “Dacă nu încerc să fiu eu puternică, pot să mă și îmbolnăvesc,
mai ales dacă eşti o persoană activă care ai fost învățată să fii mereu pe piața muncii”;
Neglijarea nevoilor proprii sau a celorlalți membrii din familie (soț/soție alți copii) datorită
concentrării excesive asupra copilului cu handicap;
Presiunea psihologică datorită dificultății de deconectare, îngrijitorul este în permanență în
contact cu copilul: “Unde mă duc o iau cu mine, nu pot să o las în casă singură”.
Viața în comunitate
„Dacă nu ai copilul normal apoi nici viața nu e normală”.
Ostilitatea persoanelor din comunitate conduce la tensiuni. Lipsa de deschidere,
înțelegere, a spiritului comunitar îi afectează pe părinți: “Alții te judecă în loc să bată la ușă să
vadă cu ce pot să ajute, să zică: văd că sunteți o familie specială din cartier, ce probleme
aveți?”. Sprijinul primit din comunitate este în special din partea rudelor apropiate. Există și
cazuri în care frații de credință se implică în bunăstarea familiilor care includ un membru cu
dizabilități (Martorii lui Iehova). Alt tip de sprijin este primit prin rețele de ajutoare umanitare
intarnaționale, în unele cazuri de boli rare.
Cu cât dizabilitatea este mai evidentă, toleranța comunității este mai redusă. Copiii cu
disfuncții fizice sau mentale minore expun mai puține probleme de socializare sau integrare în
colectivele sociale/școlare: „La școală unii îmi vorbesc urât din cauza a cum arăt”.
Marginalizarea nu apare numai din partea copiilor de aceeași vârstă, dar și din partea
profesorilor. Încadrarea copiilor în instituții sau sisteme specializate, cum ar fi școlile speciale,
sunt din punctul de vedere al părinților un pas înapoi. Cel puțin pentru copiii care suferă de
retard ușor, un câștig mai mare este văzut într‐un mediu stimulativ și competitiv de copii dintr‐
o școală normală, chiar dacă dificultatea este mai mare. Părinții și copiii cu percep abordarea
unora dintre profesori ca fiind greșită: “Au pretenția ca ei să învețe ca niște copii dotați și fac
diferență, pun copiii mai buni în față”. Părinții preferă ideea ca copiii lor „să primească din
partea profesorului o atenție mai deosebită, de care are nevoie”, dar să nu schimbe tipul de
școală pentru că “copiii sunt limitați de etichetele puse de școli”.
Deseori, părinții au o atitudine descurajată, determinată de percepția că angajatorii
potențiali nu sunt receptivi către problemele persoanelor cu dizabilități și utilizarea
potențialului acestora: “Știm că nu o să existe posibilitate pentru el să se angajeze undeva,
pentru că este foarte slăbuț și nu are putere”. Această atitudine riscă să se transfere copiilor,
care adoptă din descurajarea și sentimentul de incapacitate al părinților.
Părinții simt o nevoie mult mai mare de implicare a autorităților publice: „În șase ani de
zile nici măcar nu au venit la ușă să vadă unde și în ce condiții stăm”. Datorită ieșirilor în
37