selec } ia cervidelor v~nåtoarea continuå seriozitate ... - Revista DIANA

SERIOZITATE 

SAU OPORTUNISM 

C A R A { U L 

V~NÅTORESC 

S E L E C } I A 

CERVIDELOR 

V~NÅTOAREA 

CONTINUÅ 

BECA} A DE 

P Å D U R E 

O FEERIE A 

N A T U R I I 

REVISTA VÂNÀTORILOR, PESCARILOR, CHINOLOGILOR {I A 

ALTOR IUBITORI AI NATURII EDITATÀ DE A.J.V.P.S. TIMI{ 

APRILIE - IUNIE 2011 

• AN XXI NR. 2 • • AN XXI NR. 2 •

Brândușa de primăvară (crocus heuffelianus) 

accesati site-ul Dianei pe 

www.dianavanatoare.ro 

ISSN 2066 - 0154 Revista DIANA 

– vânåtoare, pescuit, chinologie – 

apare trimestrial [i este editatå de Asocia]ia Jude]eanå a Vânåtorilor 

[i Pescarilor Sportivi Timi[ 

Ini]iator: ing. NEBOI{A ROSICI 

Colegiul de redac]ie: 

Pre[edinte: Ilie SÂRBU 

Director: Cornel LERA 

Redactor [ef: Dan Lambert HODONEAN}U 

e-mail: dan_hodoneantu@yahoo.com 

e-mail: ajvpstimis@yahoo.com 

Redactori de specialitate: 

Iancu BRAICU, Traian OPREA 

{tefan POLVEREJAN, Ioan VINTILÅ 

Colaboratori: 

Alexandru ALACI, Daniela ALExANDRU-REISZ, 

Viorel BULgÅRESCU, Francisc CASTIOV, Roxana DAN, 

Adrian gENCIA, Miticå gEORgESCU, gellu PÅLTINEANU, 

M.B. IONESCU-LUPEANU, Maria SÅVULESCU, 

Nicolae STÅVROIU, Vasile VINTILÅ 

Director economic: Flori Jiva 

Agent de distribu]ie: Filareta Cre]u 

Adresa redac]iei: A.J.V.P.S. Timi[ - 1900 Timi[oara, str. Bela Bártok nr.17 

Telefon: 0256 - 497 706, 495 167; Fax: 0256 - 497 007 

Tipårit de: 

S.C. NICOLA MAZZOLIN S.R.L. 

Telefon: 0722 - 503 129; Fax: 0256 - 369 300 

Foto: Hodo

ÎN ACEST NUMĂR: 

2 

3 

4 

6 

8 

9 

10 

12 

13 

16 

17 

17 

18 

22 

24 

26 

28 

30 

31 

34 

36 

DAN L. HODONEANȚU 

ALExANDrU ALACI 

IANCU BrAICU 

LAvINIA PAvEL 


AUrEL HĂrĂGUȘ 

MArIA SĂvULESCU 

DANIELA ALExANDrU rEISz 

FrANCISC CASTIOv 

M.B. IONESCU-LUPEANU 


MAGISTrUL E.P.J. 

AIDAN 

ADrIAN GENCIA 

ȘTEFAN POLvErEJAN 

ȘTEFAN POLvErEJAN 

DAN L. HODONEANȚU 


FrANCISC CASTIOv 

PrOFESOrUL 

AIDAN 

Seriozitate sau oportunism !? 

Selecția cervidelor 

Carașul vânătoresc 

Cerbul 

Mistreţii 

Interviu cu dl. Braicu 

Grupei mele… 

Ultima dată 

Pușca cu aer și pușca cu 

lumină 

Reguli de prevenire a accidentelor 

de vânătoare (3) 

Despre sitari 

Remember 

Becaţa de pădure (sitarul) 

Vânătoarea continuă 

ATENȚIE! "sosesc iezii..." 

Turbarea – zoonoză deosebit de periculoasă 

Vânătorii, încălzirea globală, puhoaiele și 

pădurile 

Hoinăreli prin Delta Dunării 

O, feerie a naturii! 

Câinii de vânătoare și simțul olfactiv 

La masă cu Diana 

12 

24 

31 

10 

18 

28

DIANA 2/2011 • REVISTA A.J.V.P.S. TIMIȘ 

2 

Seriozitate sau 

EDITORIAL 

oportunism !? 

Abordarea acestui subiect, 

de fapt cu însemnătate importantă 

și rol deosebit în viața 

asociației noastre vânătorești, 

se face în baza prevederilor 

art. 849 al Statutului AJVPS 

Timiș, ediția 2006, în care se 

reglementează drepturile și 

obligațiile principale ale membrilor 

vânători asociați, printre 

care: 

• să practice vânătoarea -și/sau pescuitul 

sportiv pe fondurile aflate în 

gestiunea asociației; 

• să beneficieze potrivit legii, tradiției 

și normelor cinegetice stabilite de 

către Asociație, de vânatul dobândit 

și de peștele prins; 

• să participe la competițiile sportive 

și la alte activități de profil organizate 

atât în țară cât și în străinatate 

și să fie recompensați pentru merite 

deosebite; 

• Vânătorii și pescarii sunt obligați să 

cunoască și să respecte prevederile 

actelor normative ce reglementează 

vânătoarea și pescuitul sportiv și 

prezentul statut al AJVPS Timiș; 

• Membrii AJVPS Timiș sunt obligați 

să plătească cotizațiile anuale după 

cum urmează: 

Vânătorii, până la data de 31 martie 

a.c. 50% din cotizație, iar diferenta 

până la 30 iunie a.c., iar în cazul pescarilor 

sportivi plata cotizației se face 

integral până la 31 martie, anual. 

• Neplata cotizației anuale atrage 

după sine pierderea dreptului de a 

practica vânătoarea sau pescuitul. 

Neplata cotizației doi ani consecutiv 

se sancționează cu excluderea 

din Asociație. 

• Totodată reamintim o obligație 

de bază, și anume comportarea 

demnă în societate și în cadrul 

Asociației; 

• să respecte și să promoveze principiile 

eticii la vânătoare și pescuit 

sportiv; 

Consider demn de semnalat faptul 

că în acest an de reorganizare a 

întregii activități vânătorești la nivel 

național, că unii membrii nu și-au 

achitat cotizația anuală nici până la 

această dată, așteptând ca după terminarea 

acțiunii de reorganizare să 

se decidă, obtând pentru altă formă 

de asociere ori variante cu promisiuni 

tentante. 

Până cand ne vom schimba ideile și 

acțiunile după împrejurări, urmărind 

numai satisfacerea intereselor personale!?? 

Mai avem noi oare conștință, 

la modul concret, nu doar declarativ?? 

Vânătorul nu trebuie să evolueze 

în acord cu epoca lui, pentru că 

și-ar pierde din profunzimea pe care a 

cunoscut-o cândva omenirea. Evoluția 

din domeniul tehnologic vine în sprijinul 

nostru, dar un vânător care se 

respectă pe sine și respectă natura, va 

acorda întotdeauna vânatului ocrotire, 

sprijin, gospodărire, șanse egale. Ideea 

pentru care pledez este aceea de a vâna 

cu conștiință și cu identitate. Denunț 

absoluta lipsă de etică la vânătorii 

noștrii, absența frăției, absoluta lipsa 

de decizie și îndrăzneală, denunț tinerii 

ce pretind că imită vânătoarea când 

nu fac decât să se învârtă în aceeași 

ambianță decorativă și artificială care 

urmează cea mai plicticoasă, mediocră 

și banală standardizare. Denunț 

latura falsă și denaturată a vânătorii și 

comportamentul oportunist al neplătitorilor 

cotizației. 

Nu știți să fiți frați vânători. Nu 

dați doi bani pe viața vânatului. Ci 

doar știți să echivalați taxa cotizației în 

kilograme carne de vânat. 

Oare sunteți cu adevărat asociați 

sau doar oportuniști pentru a dobândi 

calitatea de vânător, de posesor 

îndreptățit asupra unui permis de port 

arma cu care să sărăcim la maxim 

odraslele naturii? Vânători ai AJVPS, 

cu simbolica taxa neplatită; dar cu 

pretenții neîngrădite… 

Vânători ai AJVPS... Nu!!! Cu 

siguranță NU!! Doar OPORTUNIȘTI!! 

redactor -șef 

Dan L. HODONEANȚU

Selecția cervidelor 

Cândva, exista o „armată” de salariaţi, 

structurată ierarhic, care avea ca 

preocupare exclusivă propășirea vânatului 

viu, din zonele umede și până 

în golurile alpine. Alt eșalon, la fel 

de reprezentativ, compus din medici 

veterinari și personalul de deservire, 

manipulare, toaletare și expediere a 

vânatului, de ordinul zecilor de tone, 

spre beneficiari atât interni cât mai ales 

externi, trudeau în camerele frigoriferelor, 

totul fiind trecut prin evidenţele 

contabile ale unităţilor prestatoare. 

Fac această introducere, deoarece 

pe atunci „vânatul” fiind bun al 

întregului popor, „propietarii” nu se 

înfruptau oricând și oricum din deliciile 

preparatelor din carne de vânat, 

acesta fiind destinat exportului și încasarăii 

valutei. 

„Recoltarea”, fiind cu precădere 

apanajul personalului de vânătoare 

din silvicultură, cât și al Asociaţiilor 

de Vănătoare și într-o oarecare măsură 

a unor vânători ce își permiteau un 

asemenea LUX de a face observaţii și 

executa „selecţia”. 

Dat fiind atribuţiile bine definite 

și integrate în epocile de vânătoare 

admise, executarea selecţiei de către 

acești „specialisti”, se încadra în planul 

de recoltă aprobat, pe specii și fonduri 

de vânătoare. Nerealizarea cotei propuse 

implicând tăierea de la prime a 

celor ce nu se achitau de obligaţii. 

Noţiunea de selecţie nefiind nouă, 

s-a impus ca o necesitate mai ales în 

ţarcurile și parcurile cu vânat, unde 

densitatea cât și condiţiile de captivitate, 

târau unele exemplare, fapt ce 

impunea eliminarea acestora. 

În acest context, se stabilea de 

către Ministerul Silviculturii, numărul 

cerbilor, căpriorilor, ciutelor și căprioarelor 

ce făceau obiectul „selecţiei”. 

Conform normelor I.C.A.S.ului erau 

emise instrucţiuni de vânare a exemplarelor, 

bătrâne, debile, accidentate, 

cu trofee tarate, etc. 

Selecţia, în accepţiunea cuvântului, 

era executată de pădurarii silvici și 

paznicii asociaţiilor, eventual tehnicieni. 

Aceștia, având timpul limitat, nu 

întârziau prea mult pe cătarea armei, 

pentru a face analize savante asupra 

vânatului în mișcare, surprins întâm- 

plător în imensitatea fondului forestier 

montan, sau campestru. 

Așa se face că, dintr-o teorie știinţifică, 

în practică s-a ajuns doar la o 

reducere a populaţiilor, în caz fericit 

la o echilibrare numerică a sexelor și 

cam atât. 

Nu neg, că per ansamblu, din sutele 

de exemplare vânate în numele „selecţiei” 

nu existau și unele exemplare ce 

îndeplineau criteriile știinţifice, dar ele 

reprezentau excepţia și nu regula. În 

final, „selecţia” umplea cu vânat camerele 

frigorifice, dând de lucru tuturor 

angajaţilor, inclusiv celor ce ţineau 

evidenţele și făceau bilanţurile anuale, 

iar în visteria ţării intra valută forte. 

Ca să vedeţi dumneavoastră ce 

volum de muncă implică, atât vânatul 

viu cât mai ales cel „selecţionat”. 

Alexandru ALACI 


3


4 

Carașul 

vânătoresc 

În vasta și îndelungata istorie cinegetică din România, 

județul Caraș a fost dintotdeauna o zonă importantă. 

G RU PA 

DETA 

VÂ N ĂT O R I L O R 

Supranumit Banatul de munte, dar 

și mica Elveție, este dotat de la natură 

cu peisaje de o frumusețe de nedescris, 

cu păduri virgine nesfârșite, cuprinzând 

50% din suprafața sa, ce se întind 

peste coline, dealuri și munți sălbatici. 

Fauna cinegetică și haleutică a 

fost generos reprezentată din cele mai 

vechi timpuri, începând de la vânatul 

mic, până la cele mai valoroase exemplare 

ale vânatului nobil și mari prădători, 

iar păstrăvul abundă în toate 

apele de munte. 

Într-o statistică veche din secolul 

XIX privind vânatul împușcat 

în județele din Transilvania, județul 

Caraș apare pe locul unu la căpriori 

și mistreți cu 509 și 113 piese; locul 

patru la capră neagră și locul șase la 

urs, după T. Secoșan. Interesant este 

că despre cerbi nu se amintește de 

loc, ei fiind populați abia în anul 1889 

de către conducerea Domeniilor din 

Reșița (UDR), care a adus 7 exemplare 

din Boemia și 2 din Ungaria, 

eliberați în teren deschis numai în 

anul 1894 și 1903 (vezi amănunte în 

Vânătoarea Pasiune Ancestrală, Iancu 

Braicu). După Unire, într-o statistică 

din 1932, inspectorul de vânătoare 

Dr. Ioan Bolboca, arată că efectivul de 

cerbi din Caraș a ajuns la 900-1050 

adulți și 200-300 viței. Densitatea cea 

mai mare era în pădurile Societății 

Reșița, apoi în zonele Anina Bozovici, 

Gârliște, Ciudanovița, Maidan, Jitin și 

Carașova. 

În aceeași statistică se arată și 

numărul aproximativ de căpriori de 

ambele sexe, care a ajuns la 2600- 

3200 și mistreți la 600-800 exemplare. 

Efectivele respective se referă de asemenea 

la pădurile UDR-ului și zonele 

Bozovici, Bigăr, Cârnecea și altele. În 

ceea ce privește mistreții, aceștia se 

găseau cu predilecție în zonele: Reșița, 

Dognecea, Vărădia, Berzasca, Văliug, 

precum și în toată zona Munților 

Semenic. Vânatul mic, reprezentat în 

special de iepuri și potârnichi, era 

din abundență în toate terenurile 

mai joase din pustă, lunci și dealuri. 

Deficitari erau în acea vreme fazanii 

și sitarii. În tinerețea mea nu am văzut 

deloc fazani, dar în schimb, am vânat 

împreună cu tatăl meu sitari în jurul 

Reșiței, a Văliugului și Caransebeșului, 

unde primăvara erau pasaje frumoase. 

Revenind la evoluția cerbilor din 

județ, tot Dr. I. Bolboca, arată în 

revista „Carpații” din 1939, că numărul 

lor a scăzut la doar 500-600 (ambele 

sexe, inclusiv tineret). În anul 1992, 

Robert Hausner arată că în munții 

Semenicului și ai Aninei, în ocoalele 

silvice Oravița, Anina, Bozovici, Nera, 

Văliug și Reșița, se mai aflau doar circa 

260 de cerbi. 

Referându-ne la apele de munte 

și răspândirea păstrăvilor, se știe că 

în anii 30, erau doar trei păstrăvării 

amenajate și anume la Vila Klauss 

(Văliug), la lacul Buhui și Comarnic. 

Frumusețea și bogăția în păstrăvi 

a lacului Buhui a fost testată și de 

Brătescu-Voinești, care a rămas cu 

impresii deosebite în cele câteva partide 

de pescuit, apreciind condițiile 

excepționale ale zonei în dezvoltarea 

pescuitului montan. De altfel, după 

război, au început să se amenajeze 

mai multe păstrăvării, ca cea de la 

Valea Beiului, Bigăr, Poiana Mărului, 

Carașova și altele. Frumoasele ape curgătoare 

de munte, cum ar fi: Carașul, 

Bârzava și Timișul superior, Bistra 

Mărului, Șucul, Șuculețul, precum și 

Valea Almăjului cu Prigor, Rudăria 

și Valea Sirenei, cu admirabilele lor 

cascade, bulboane și repezișuri, foarte 

potrivite pentru păstrăvi, erau neglijate 

și necontrolate, lucru ce a dus la 

sărăcirea lor în perioada antebelică și 

după. Mai târziu, problemele au fost

mult îmbunătățite și ținute sub control, 

fapt ce a dus la creșterea densității 

păstrăvilor, creând posibilitatea unor 

partide frumoase de pescuit. Personal, 

începând cu anii 60, am petrecut zile 

foarte frumoase, încununate cu succes, 

muscărind pe Caraș, Cerna, Bârzava, 

Prigor, Rudăria și alte splendide ape 

de munte. 

Primele societăți de vânătoare din 

Caraș au luat ființă în jurul anului 

1850, printre cele dintâi fiind cea din 

Reșița și Oravița. În anul 1933, conform 

aceluiași inspector I. Bolboca, în 

județ erau aproximativ 1000 de vânători, 

înregimentați în 60 de societăți 

de vânătoare. 

Tradițiile și în general activitatea 

cinegetică și de pescuit a județului 

Caraș, au fost din cele mai vechi timpuri 

pe primele locuri, datorită vânătorilor 

țărani și muncitori, născuți cu 

această pasiune, pe care au practicat-o 

înfrățiți cu natura, ca o moștenire de 

la moșii și strămoșii lor. Dar toate 

realizările au fost posibile și datorită 

conducătorilor, buni organizatori și 

pasionați, cum au fost de altfel și primii 

inspectori de vânătoare ca: Simion 

Golopența, Ioan Bolboca și alții, care 

s-au ocupat de toate problemele tehnice, 

organizatorice, dar și de cele culturale 

și de propagandă. O inițiativă 

deosebită, pe care neapărat vreau să 

o amintesc, este cea a Dr. I. Bolboca, 

care a organizat un concurs de tir la 

Oravița în zilele de 10-11 septembrie 

1933, cu ocazia sfințirii drapelului 

Societății de vânătoare a județului 

Caraș. Manifestația a fost patronată 

de Petre Carp, membru al Consiliului 

Superior de Vânătoare și s-a bucurat 

de un imens succes. 

La începutul anului 1935, din 

inițiativa aceluiași inspector, s-a 

înființat un cor al vânătorilor (probabil 

primul din țară), compus din 

35 de vânători echipați în frumoase 

costume specifice, sub conducerea Lt. 

Colonel Paraschivescu. Este remarcabil 

faptul că acest cor a fost invitat să 

participe la festivitățile de inaugurare 

a Expoziției Naționale de Vânătoare, 

în 9 mai 1935 la București. La sosirea 

lui Carol al II-lea, corul „Anton 

Mocsony” al județului Caraș a intonat 

„Trăiască Regele”, apoi în continuare, 

pe tot parcursul vizitei a cântat cântece 


În altă ordine de idei, ca o curiozitate, 

vreau să relatez o altă știre inedită: 

la muzeul de vânătoare din Oravița, 

paleontologii, sau vânătorii pot să vadă 

un craniu de urs al cavernelor, găsit în 

anul 1912, în peștera Păuleasa. 

Din toate cele relatate mai sus, se 

vede cu claritate, că din cele mai vechi 

timpuri, în județul Caraș, a fost o activitate 

cinegetică prodigioasă, care în 

decursul anilor a avut și sincope, dar 

cunoscând oamenii și mai ales vânătorii 

din județ, precum și varietatea 

și frumusețea naturii, sunt convins că 

prin consecvență și profesionalism, pot 

fi egalate sau chiar depășite rezultatele 

excepționale trecute, pentru a accede 

pe locurile fruntașe, în ce privește 

vânătoarea și pescuitul montan. 

Iancu BRAICU 


5


6 

Cerbul 

Se spune, și pe bună dreptate că 

vânătoarea este cea mai veche 

indeletnicire sau activitate umană. 

Dar nu noi suntem inventatorii 

vânătorii, ea a fost și 

este lăsată de la Dumnezeu 

ca mijloc unic de procurare a hranei și 

de existență pentru o sumedenie de 

animale, și de plante chiar, pe toate 

nivelele piramidei trofice de la bază și 

până în vârful ei. Pentru mine vânătoarea 

nu e numai o hoinăreală, care 

ne înviorează trupurile lâncezite. E o 

baie sufletească, răcoritoare, care mai 

spală colbul de răutate și de acreală, 

ce ni se așează pe fire și în gând 

în marea uzină a vieții. Glonțul, pe 

care îl plasezi poate măestrit în spata 

vânatului, minunatele imagini spec- 

taculoase și momentele trăite în acest 

mediu minunat, sunt doar o particică 

din mirajul pe care îl caut și îl trăiesc. 

Îmi vine în minte o întâmplare pe care 

nu voi putea să o uit, fără peripeții și 

fără lucruri senzaționale și totuși mă 

îndeamnă să o scriu. 

Plec după masa cu paznicul M. 

socotind să ne întoarcem de cu seara 

la cabană. Vreme caldă, frumoasă. Ce 

să ne mai încărcăm cu paltoane, cu 

bagaje? O felie de slănină și o bucată 

de pâine în buzunarul vestonului și o 

pornim încet spre “Vârfuri”. Din coasta 

Bicaseiului se înalță un muget de 

cerb prelungit și plin. Ne înfundăm în 

coasta prăpăstioasă, care pare a coborî 

până în fundul pământului, încâlcită 

în bolovani. Ne așezăm în locul 

camuflat deja cunoscut cu vizibilitatea 

cea mai bună. Așteptăm, așteptăm… 

În stânga, tăietura cobora într-o vale 

din care începea un molidiș bătrân. 

În aceea pădure întinsă era taurul de 

cerb. Nu-l văzusem niciodată și totuși 

îl cunoșteam. I-am văzut ziua pe drumul 

forestier de lângă poieniță urmele 

mari, auzisem povești de la vânătorii 

bătrânii din sat, despre boncănitul lui. 

Eram emoționată, aveam respirația 

controlată, ochii mari, lipsită de orice 

gând… După puțin timp… ”Oare 

văd bine?” Din pădure spre marginea 

poieniței iese o ciută, iese a doua, au 

spionat lărgimea cu boturile ridicate, 

cu urechile înalte. Nu-i nici o primejdie... 

se iveste și a treia ciută, și deodată 

izbucnește din taina pădurii deja 

acoperită de noapte, arătarea. Taurul 

mare, îndesat în trup negru, ținut 

mândru… capul mișca încet crengile 

de coarne în dreapta și în stânga. Și 

ce coarne! Lungi, groase, poleite alb 

la vârfuri. 

Am rămas copleșită de măreția 

pe care o vedeam. Și-a ridicat botul 

și deodată cu o răsuflare fierbinte a 

năvălit din pâlnia gurii mugetului. 

Părea nehotărât, dacă să vina pe urma 

ciutelor, a făcut un pas, încă unul 

scurt și socotit. Apoi a biruit puterea 

instinctului și din două sărituri a 

fost în mijlocul poieniței. Înaintând, 

a ajuns atât de aproape de noi, încât 

minunata mea carabină putea birui cu 

ușurință distanța. Paznicul îmi făcea 

semn, era momentul și dacă eram 

pregatită puteam să apăs pe trăgaci. 

Mi-am dat râgaz, ca să mă mai încânt 

și de data aceasta de valurile puterii 

dragostei dătătoare de vieți noi. Însă 

noaptea era tot mai deasă, dacă mai 

întârziam mult pierdeam acest prilej, 

pe care mi l-a dăruit atât de neașteptat 

și nemeritat buna noastră zeiță, Diana. 

Totuși prin luneta armei se desprindea 

bine ceea ce căutam: spata taurului…

Am lăsat arma din mână 

fără regret. Nu am fost în 

stare a trag, nu aveam dreptul, 

era mult prea frumos 

ceea ce-mi vedeau ochii și 

nu știu dacă puteam să trăiesc 

cu povara conștiintei 

care mă apăsa cu gândul că 

am curmat viața unui suflet 

mult mai curat decât al meu.. 

Coboram, pe urma cerbului, 

care se depârteaza și el și ne 

pomenim în fundul văgăunii 

cu noaptea pe noi. Cum 

să ne mai întoarcem prin 

întunerec, cale de 3-4 ore 

prin prăpastiile și haosul de 

căzături a pădurei seculare? 

Ne facem sălaș sub un brad, 

ațâțăm focul, împărțim frățește sărăcăcioasa 

merinde și după ce ascultăm o 

vreme minunatele glasuri ale pădurii 

noaptea, ne zgârcim lângă foc, încercând 

să dormim cu tot junghiul de 

răceală, care ne pătrunde încet în oase. 

Într-un sfârșit, truda totuși a dovedit, 

învelindu-mă în somn, am închis ochii 

două ceasuri. M-am trezit încremenită 

de frig, dar totuși cu mare bucurie în 

suflet, era minunat să respir acel aer 

puternic oxigenat, să fiu departe de casă 

în căutare de aventuri noi, fiind prima 

experiență de acest gen… 

Îmi cade cea dintâi privire asupra 

paznicului. Și-mi zic: Ce e cu omul 

asta? Stătea lângă foc, în cămașe! Mă 

frate, dar e vreme de stat în cămașe, 

noaptea, cu bruma de două degete?! 

Dau să mă ridic și atunci am găsit ce se 

întâmplase, eram acoperită cu vestonul 

paznicului. Mă văzuse noaptea chinuită 

în somn de frig, și-a dezbrăcat haina 

să mă acopere și a stat toată noaptea 

într-o frunză de cămașe, priveghind. 

Când l-am mustrat, mustrare plină 

de admirație, mă încredință că nu i-a 

fost greu... Nu m-am putut stâpâni să 

nu-i sărut obrajii învinețiți de frig și 

acum năpădiți de rumeneala emoției. 

Începea să se crape de ziuă, printre 

crengile brazilor razele soarelui îmi 

mângâiau fața care se dezmorțea… 

Doar câteva minute am zăbovit cu 

gândul. Apoi, senin, m-am încântat de 

alte priveliști și m-au furat alte gânduri… 

Am luat-o din loc spre casă, mă 

desprindeam cu greu de acele locuri 

pline de emoție…dar cu mândrie și 

plinătate în suflet! 

Despletind cosița de aur a plăcerilor 

din vânătoare, dacă cercetezi cu luare 

aminte, firele din care e alcatuită, vezi 

că brutalul sfârșit al focului de armă și 

dobândirea unui vânat, sunt numai o 

parte, de cele mai multe ori copleșită 

de alte izvoare de mulțumire… este 

ambianța, peisajul, ancestrala plăcere 

și dorința de aventură. Fotografierea 

animalelor salbatice a ajuns să fie un 

sport pasionant. Această 

pasionantă activitate oferă 

toate elementele care alcătuiesc 

plăcerea vânătorului, cu 

avantajul că în locul brutalului 

foc de armă, aducător 

de moarte, e expunerea de o 

clipa a animalului, care nu a 

fost nici măcar tulburat. Tot 

mai numeroși sunt vânătorii 

care au părăsit arma înlocuind-o 

cu aparatul fotografic. 

Tind să mă apropii de problema 

“dreptului” vânătoarei, 

trebuie să constatăm că vănâtoarea 

e răspunzătoare în 

mare parte de dispariția sau 

ajungerea în prag a dispariției 

a multor specii de păsări și 

animale, atât vânătoarea profesională 

cât și cea recreativă, ca și tendința de 

a ocroti vânatul folositor, prin distrugerea 

răpitoarelor. Oricine are drept la 

recreație. În principiu nu sunt motive 

pentru a o elimina din sfera îndeletnicirilor 

recreatoare. Însă este necesară 

îngrădirea și aplicarea de măsuri mult 

mai drastice pentru combaterea braconajului, 

care din păcate există din 

totdeauna. 

Vânătoarea are elementul brutal al 

uciderii. Totuși nu are și justificată oprirea 

ei. Necesară îînsă, reglementarea 

severă și mai ales încurajarea evoluției 

vânătoarei spre preponderența elementelor 

ei de plăcere spirituală. Bănuiesc 

că mulți vânători care ar citi aceste rânduri 

ar respinge gândurile mele. Însă 

judecata și-o face fiecare singur pentru 

el. Pentru unii e virtute ceea ce apare pe 

constiința altuia ca păcat ! 

Lavinia PAVEL 


7


8 

Mistreții 

întâmplător, răsfoind publicaţia Profitul agricol 

Nr. 47/2oo9, ochii mi-au căzut pe articolul titrat "Război 

european împotriva mistreţilor". 

Simţindu-mă oarecum european, implicit părtaș la 

declaraţie, mă întrebam când noi cei din România, am 

luat o asemeni atitudine belicoasă. Fiindcă de când mă 

știu vânător n-am avut intenţia nimicirii, ba pot spune că 

am protejat scroafele, din motive etice și raţionale (nu se 

vânează matca). 

Autorul articolului, afirmă că mistreţii s-au înmulţit 

într-atat datorită culturilor de porumb și rapiţă în expansiune, 

plantele favorizând explozia populaţiilor, implicit 

pagubele provocate cultivatorilor. Tot autorul citând Revista 

Der Spiegel în care se arată că aceste culturi de rapiţă, destinate 

combustibililor ecologici, sunt preferate ca hrană de 

ciurdele de mistreţi din ce în ce mai numeroase. 

Ca argument a mulţimii acestora, arată că în Germania 

s-au vânat în sezonul 2007-2008 nici mai mult nici mai 

puţin decât 450000 mistreţi, de trei ori mai mult decât în 

sezonul anterior, comparativ cu Franţa unde s-au vânat 

500000, iar în Polonia 200000, iar efectivele fiind în 

creștere în Austria, Elveţia, Olanda și alte ţări Europene. 

Din câte cunosc eu, în ţara noastră nu avem atâţia mistreţi 

vii, cât au vânat nemţii într-un sezon, încât păpușoiul 

nostru sigur asta salvat de la nimicire. 

De ce au ei atâţia mistreţi? Simplu: N-au braconieri, 

n-au epizotii, n-au lupi, nici câini la stâni. încât mistreţii 

se reproduc în concordanţă cu biologia speciei, oferind 

Nimrozilor tablouri bogate, cinstite în melodioase partituri 

muzicale cu cornul de vânătoare. 

Faptul că specia Sus scrofa, se adaptează tuturor biotopurilor, 

de la cele umede până la cele montane, hrănindu-se 

cu ce le oferă fiecare zonă, de la rizomii ferigilor, la cei a 

trestișurilor, fructificaţiile arborilor forestieri și ai livezilor, 

inclusiv rodul celor agricole, le asigură hrana în cele patru 

anotimpuri, chiar dacă nu din abundență. 

La noi, singurii dușmani direct ai mistreţilor ce pot 

decima populaţiile sunt epizotiile de pestă porcină (în lipsa, 

vaccinărilor profilactice), trichinelozele și alte boli parazitare, 

vânătoarea în exces și într-o oarecare măsură, densitatea 

lmpilor pe lângă cea a vânătorilor. 

Asupra lupilor s-au emis de-a lungul timpului diferite 

opinii, adoptându-se atitudini fie radicale sau conciliante. 

Indiferent de epocă și părerile oamenilor, lupii și-au văzut 

de ale lor, chiar dacă uneori au plătit, un anumit tribut. 

Situația indubitabilă, fiind exprimată, în graficele publicate 

în VPR, Nr. 12/2oo9, unde se arată că la o populaţie de 

peste 4000 de exemplare (bob numărat) se vânează sub 100 

indivizi, restul contribuind la o rată de sub 5% natalitate a 

cervideelor. (VPR, Nr. 4/2011) 

În ceea ce privește mistreţii, la un efectiv de 58000 

exemplare, se vânează în jur de 14000 așa cum ne încredinţează 

aceleași grafice din revista amintită. 

Să ne bucurăm totuși că mai avem mistreţi și să nu 

intervenim brutal în vânarea acestora, lăsând selecția naturală 

să decidă soarta celor de la noi, nemţii știind ce au de 

făcut. 

Alexandru ALACI

de vorbă cu 

Iancu Braicu 

Entuziasmat, în urma 

citirii lucrărilor 

"Vanătoarea pasiune 

ancestrală" (2008) și 

"Vânătoarea raţională" 

(2010) ale donmului 

ing. Iancu Braicu, m-am 

prezentat cu permisiunea 

sa, într-o frumoasă zi de 

Florii, la domiciliul său din 

orașul Deta, Judeţul Timiș, 

unde am purtat o 

discuţie cu domnia sa pe 

teme vânătorești și nu 

numai. Redau mai Jos 

discuţia purtată în 

frumoasa sa casă plină de 

amintiri și trăiri 

emoţionale. 

Aurel HĂRĂGUȘ 

A.H.: Cine sunteţi D-voastră 

Domnule ing. IANCU BRAICU? 

I.B.: M-am născut pe 22 

Februarie 1930, la Reșiţa 

jud. Caraș-Severin, dintr-o 

familie de funcţionari. 

Am copilărit între puști, 

câini și povești de vânătoare. 

Școala primară și liceul 

le-am absolvit la Reșiţa. 

După liceu am încercat se 

două ori să dau admiterea 

la Facultatea de Silvicultură 

Brașov, unde culmea „am 

reușit Ura foc", cu media 

8,24 (nu am corespuns din 

punct de vedere al originii 

sociale). În final am intrat la 

Facultatea de Mecanizarea 

Agriculturii-Craiova, pe 

care am absolvit-o în anul 

1953, fiind repartizat în 

localitatea Deta din jud. 

Timiș. Am lucrat în aceeași 

branșă, la început ca inginer 

șef, apoi ultimi 20 de ani ca 

director de Staţiune pentru 

Mecanizarea Agriculturii, în 

toată această perioadă am 

fost mereu în mijlocul naturii, 

într-un teren foarte variat 

și bogat în vânat de toate 

categoriile. 

A.H.: Ce înseamnă natura 

pentru Dvs? 

I.B.: Din copilărie natura, 

această minune a lumii, 

m-a atras în mod deosebit 

prin biodiversitatea ei, peisajele 

extraordinare, precum 

și prin capacitatea ei 

de a rezista și a se reface 

cu încăpăţânare după orice 

lovitură dată de oameni prin 

despăduriri, desecări, lucrări 

agricole mecanizate, precum 

și printr-o chimizare necontrolată. 

într-un cuvânt, omul 

cu civilizaţia lui, la început 

din ignoranţă, apoi datorită 

faptului că nu mai era cale 

de întoarcere, a pătruns din 

ce în ce mai periculos în distrugerea 

echilibrului natural 

al mediului. De la vârsta 

de 10 ani am simţit tot mai 

pregnant o atracţie deosebită 

pentru pădure și munte, precum 

și pentru flora și fauna 

lor. La aceeași vârstă am 

învăţat să schiez, și de atunci 

nimic nu m-a mai putut opri 

să colind în orice anotimp, 

de îndată ce aveam puţin 

timp liber, pădurile și munţii 

zonei natale (Semenic, 

Muntele Mic, Aninei, Locvei 

etc). 

A.H.: Pasiunea vânătorii - 

moştenire de familie? 

I.B.: Pasiunea pentru vânătoare 

a fost genetică. M-am născut 

cu tot ce se cheamă vânătoare. 

Străbunicul meu patern 

a fost vânător, ta fel bunicul 

matern, cei doi unchi, precum 

şi tata. Am avut acces la revistele 

de vânătoare şi literatura 

de specialitate, pe care bunicul 

le colecţiona cu multă consecvenţă. 

La 14 ani am împuşcat 

primii mei doi iepuri, iar la 

18 ani primul căprior al cărui 

trofeu îl mai păstrez şi astăzi 

la loc de cinste. După terminarea 

Facultăţii, în anul 1955 

am devenit vânător cu permis, 

la Deta, într-un teren de 

vânătoare cu o bonitate bună 

şi o diversitate de invidiat, de 

la prepeliţe şi sitari până la 

mistreţ şi cerb. Pasiunea pentru 

munte şi turul Carpaţilor 

pe care i-am terminat la 27 

de ani, m-a apropiat de vânatul 

nostru alpin: capra neagră, 

cocoşul de mute, râsul şi ursul, 

cu care m-am întâlnit adesea 

prin peregrinările mele. Acest 

vânat nobil a fost o mare provocare 

pentru mine, fiind o 

acţiune grea şi bărbătească, 

care necesita cunoştinţe şi calităţi 

deosebite, uneori nelipsită 

de pericole. 

A.H.: Când aţi debutat în activitatea 

scriitoricească proprie? 

I.B.: Literatura cinegetică am 

abordat-o foarte târziu, numai 

din 1991, după pensionare. 

Aveam un serviciu destui de 

greu, iar orice timp liber l-am 

folosit în ture montane, vânătoare 

şi pescuit la păstrăvi, 

ne-mai având timp şi pentru 

a scrie. M-a ajutat foarte 

mult evidenţa strictă pe care 

am ţinut-o ia fiecare ieşire la 

vânătoare, cu date tehnice, dar 

şi cu mi de observaţii despre 

floră faună şi relaţiile între ele. 

Primele articole le-am publicat 

în revista DIANA, apoi mai 

târziu şi în V.P.R. Până în prezent 

am scris în jur de 70 de 

articole, pe care le-am editat 

apoi în două cărţi: Vânătoarea 

pasiune ancestrală (2008) şi 

Vânătoarea raţională (2010). 

A.H.: Care sunt cele mai mari 

satisfacţii din lunga D-voastră 

viaţă? 

I.B.: Am avut foarte multe 

satisfacţii deosebite, deci şi 

sute de amintiri frumoase şi 

inedite, în legătură cu vânătoarea. 

Multe le-am publicat 

deja şi altele urmează să le mai 

aştern pe hârtie, dacă divinitatea 

şi natura nu îmi vor fi ostile, 

punând punct acestei frumoase 

activităţi. Clasificarea, 

în ceea ce priveşte o scară de 

valori, aştept să o facă prietenii, 

colegii şi cititorii mei. 

A.H.: Cu ce personalităţi 

din lumea scriitoricească 

cinegetică, aţi participat la 

diferite întruniri şi aniversări? 

I.B.: Am participat la multe 

activităţi cinegetice, unde 

am cunoscut multe personalităţi 

din tagma noastră. Nu 

pot să-i amintesc pe toţi, voi 

încerca doar să mă refer la 

câţiva dintre ei într-o ordine 

aleatorie. Astfel i-am cunoscut 

pe Titus Popovici, Paul Decei, 

Dumitru Aniţei, Eugen llie, Ion 

Nania, Alexandru Filipaşcu, 

Cristu Nicolau, Niculae Şelaru, 

Nicolaie Străvoiu, Emeric 

Bogdan, Eugen Popescu-Jianu, 

Tudor Dăneţi şi încă pe mulţi 

alţii, tot atât de importanţii în 

lumea vânătorească din ţara 

noastră. 

A.H.: Ce părere aveţi despre 

revista DIANA, din al cărui 

Colegiu de redacţie faceţi 

parte? 

I.B.: Am participat şi eu la naşterea 

revistei DIANA, fiind în 

anul 1991 membru în Consiliul 

de Conducere al AJ.V.P.S.- 

Timş, împreună cu Neboişa 

Roşici, tatăl spiritual al revistei, 

ajutat de Ion Gadina, Virgil 

Berghianu, Heinz Vogel şi alţii. 

Apariţia Dianei a fost de la 

început o provocare pentru 

vânătorii timişeni, calitatea ei 

a progresat continuu în cei 20 

de ani. Astăzi, trebuie să recunosc 

că este o revistă de vânătoare 

foarte bună, fiind chiar 

apreciată în acest an la un 

Simpozion din Ungaria ca una 

din cele mai valoroase reviste 

în domeniu, din centrul şi 

estul Europei. Pentru a ajunge 

la o calitate şi mai bună, trebuie 

să găsim colaboratori care 


9


10 

să insiste mai mult pe subiecte 

tehnice, de etică, de istorie şi 

de ecologie vânătorească. De 

asemenea cred că va trebui să 

găsim şi câţiva fotografi consacraţi, 

care să surprindă prin 

lucrările lor originale viaţa şi 

comportamentul faunei noastre 

cinegetice. Cu aceste câteva 

mici corecturi, oamenii care o 

conduc şi colaborează periodic 

la apariţia acestei reviste vor 

şti şi vor putea să ajungă la 

rezultate şi mai bune. 

A.H.: Cum vedeţi viitorul 

vânătorii în România? 

I.B.: Viitorul vânătorii în Ţara 

noastră, pentru a evolua în 

rând cu alte ţări dezvoltate, 

depinde de conducerea acestei 

mari organizaţii, care să aibă 

decidenţi profesionişti, cu dragoste 

pentru biodiversitatea 

acestei ţări şi care să aplice cu 

adevărat principiile vânătorii 

durabile. Cu alte cuvinte, trebuie 

să ajungem ca în fiecare 

loc de decizie să fie exact omul 

potrivit şi nu nişte neaveniţi, 

care nici nu ştiu vânătoare, dar 

din păcate urmăresc numai 

scopuri mercantile şi necinstite, 

în interesul lor personal 

sau al unui grup. La vânătoare 

şi vânători se gândesc tot mai 

puţini neaveniţii fac regulile, 

iau decizii şi din păcate în 

ioc să progresăm ne afundăm 

tot mai mult în discuţii sterile 

şi ajungem să facem legi tot 

mai strâmbe şi mai neadecvate. 

Este absolut necesar să eliminăm 

politica din vânătoare, 

pentru a fi guvernată de bunul 

simţ şi de ştiinţa cinegetică. 

A.H.: Mai aveţi în lucru o altă 

carte şi pe când lansarea ei? 

I.B.: În privinţa lansării unei 

alte cărţi, nu mă pot exprima 

exact. Eu scriu în continuare, 

iar dacă voi mai fi în stare şi voi 

avea zile, va apărea în curând şi 

cea de a treia carte, dar probabil 

numai în anul 2012. 

A.H.: Un cuvânt de încheiere. 

I.B.: La revedere! 

Grupei mele… 

Doar un pasionat vânător știe cu câtă bucurie este 

așteptată ziua de vânătoare. Pregătirile ce preced 

plecarea urmează un adevărat ritual menit a-l 

introduce pe cel ce îl urmează în atmosferă: ascultă șoaptele 

vremii pentru a-și alege chibzuit hainele, își pregătește pușca, 

tolba cu cele trebuincioase, iar dacă are bucuria de a avea un 

câine, îi pregătește acestuia apa, ustensilele de descâlcit ciulinii 

răutăcioși, zgarda de culoare ţipătoare ce-i face vizibilă prezenţa. 

Cu gândul este deja în teren, trăiește ziua ce încă nu a început: 

ochii minţii privesc înălţarea cocoșilor de fazan, tupilarea 

vulpilor, ţâșnirea surprinzătoare a iepurilor. Tirul iscusit nu 

lasă nici o șansă vânatului și îi aduce laudele colegilor. Tabloul 

de final are așezat în primul rând o frumoasă vulpe, cu coadă 

stufoasă maro-roșcată, ce iscusit a fost doborâtă chiar de el. 

Bucuria și nerăbdarea sunt și mai mari atunci când grupa din 

care face parte este asemeni unei familii, când se poate bucura 

de glumele colegilor, de o vorbă bună, de ajutorul camarazilor. 

Se întâlnesc în locul dinainte stabilit începând ziua cu istorisirea 

întâmplărilor săptămânii ce tocmai a trecut, a peripeţiilor 

apuse ce proaspăt răsar în sclipirile minţii. Cei ce întârzie 

se bucură de “îmbărbătările” și glumele colegilor. Hârtiile sunt 

completate, regulile reamintite și programul vânătorii stabilit. 

În acest răstimp câinii se agită neobosit pe lângă noi, întrebându-se 

parcă de ce stăpânii tot gesticulează și vorbesc în loc să le 

dea comanda mult așteptată: “caută”. 

Natura aduce prin culorile, mirosurile, peisajele și capriciile 

ei, niciodată aceleași, stropul de bucurie și inedit pe care vânătorul 

îl așteaptă și îl primește cu sufletul deschis. Cu ochii minţii 

privesc imaginile caleidoscopului anotimpurilor: mirosul 

crud al câmpurilor înrourate, siluetele tufelor golașe profilate 

în culorile violete ale răsăritului de soare, foșnetul spicelor de 

orz și ovăz ce-ţi însoţesc pașii, zborul năzdrăvan al păsărelelor 

printre petalele diafane ale florilor de mac, rădăcinile împletite 

ale malurilor abrupte ce stăpânesc apele Timișului, imaginea 

sălciilor mișcătoare ce îmbrăţișează albia râului, șoaptele stufului 

ce se unduie de-a lungul canalelor. Și aceste imagini ale 

vânătorilor nu încetează să se perinde prin mintea mea: pădurea 

de cristal în care copacii cu trupurile lor îngheţate scâncesc 

la fiecare adiere de vânt, covorul moale și luminos al zăpezii

proaspăt așezată, nerăscolită de pasul 

omului, crivăţul ascuţit ce-ţi îmbujorează 

obrajii și îţi acoperă privirea, scărţâitul 

zăpezii sub greutatea pașilor, zgomotul 

sloiurilor ameninţătoare de gheaţă ce 

coboară purtate de apele învolburate ale 

râului, terenul mocirlos ce te prinde în 

strânsa-i încleștare, stropii de ploaie care 

se încăpăţânează să-ţi pătrundă până la 

piele, ceaţa urâcioasă care acoperă totul 

făcând imposibilă înaintarea. 

Iar acest spectacol al Naturii este 

împodobit de prezenţa vieţuitoarelor ei. 

Prietenii mei cu siguranţă își amintesc 

de căpriorul de trofeu ce sprijină apusul 

de soare între coarnele sale, de iepurele 

tupilat la rădăcina arăturii. Parcă instantaneele 

se grăbesc să-mi reamintească 

joaca inocentă și lipsită de griji a puilor 

de fazan printre firele firave de porumb 

abia pornite, fuga micilor iepuri ce parcă 

își încearcă limitele în lărgimea câmpului, 

scăldătorile cu urme proaspete oferite 

de canalele pline cu apă și stuf, frecăturile 

noroite, susurul apei ce-ţi însoţește 

așteptarea pasajului la raţe, bătaia aripilor 

deschise, brăhnitul căpriorului, corăitul 

fazanului deranjat din ascunzătoarea sa, 

vremea pasajelor începutului de toamnă, 

foșnetul grăbit al ierbii stârnit de iepure 

în fuga sa, mișcările aproape insesizabile 

ale mohorului la trecerea grăbită a micilor 

prepeliţe. 

Dragii noștri parteneri de vânătoare 

fără de care aventurile noastre cinegetice 

ar fi mult mai puţin animate ne încântă 

la fiecare ieșire cu giumbușlucurile, isteţimea 

și agerimea lor. Răsfoind paginile 

vânătorilor privesc săriturile năzdrăvane 

ale câinilor în valurile galbene ale lanurilor 

de rapiţă, plonjoanele curajoase în 

apa repede a Timișului, aporturile raţelor 

căzute pe malul opus, recuperările 

vânatului din cubicele noroioase, joaca 

ce se încinge între năzdrăvani la sfârșitul 

vânătorii, așteptările epuizante alături de 

vânător la pasajele de seară, primul fazan 

ridicat și aportat corect, prima raţă recuperată 

din apă de puiandrul de doar câteva 

luni, scotocirea dificilă și încăpăţânată 

din tufele de spini, salturile peste nămeţii 

de zăpadă sau peste vegetaţie, mustăţile 

pline de promoroaca zilelor geroase de 

iarnă, mișcările comice datorate bulgărilor 

de zăpadă prinși de blăniţă, mirosul 

câinilor plouaţi și îmbrăcaţi în noroiul 

bălţilor răscolite, spinii și culinii urâcioși 

scoși din lăbuţele suferinde. Fiecare 

dintre cei ce au un astfel de camarad 

cunoaște iniţiativele vânătorești pe care 

fiecare puiandru le are și care cu greu 

sunt stăpânite și înfrânate: fuga după 

vânat, scotocirea în locuri ce nu i-au fost 

indicate, ridicarea vânatului mai devre- 

me decât trebuie, lepădarea aportului în 

mijlocul drumului. În astfel de momente 

te chinuie o singură întrebare: oare câinele 

meu va deveni vreodată câine de 

vânătoare? 

Încet-încet zilele sezonului se scurg, 

făcându-i pe cei din grupă să se simtă 

ca într-o familie în care cel mai prevăzător 

împrumută cu bucurie camaradului 

căzut în apa rece a canalului o pereche 

uscată de ciorapi. Poate chiar este gata 

să-și dea și una din perechile de pantaloni, 

sau un pulover pentru prietenul 

înfrigurat. Împrumutul unui cuţit, a 

câtorva cartușe sau a ţesalei câinelui deja 

sunt gesturi familiare. Dojana, lauda și 

sfaturile primite sunt în egală măsură 

preţuite căci ele sunt spuse deschis și 

spre binele fiecăruia din grup. Ratările 

comice, dubleurile reușite, recuperările 

dificile din apele învolburate sau din 

tufele înspinate, descoperirea unei urme, 

toate aceste clipe, fiecare unică, poate 

irepetabilă, sunt trăite și împărtășite cu 

bucurie de toţi cei din grupă și retrăite în 

jurul focului încins la sfârșitul vânătorii. 

În aromele bunătăţilor gătite iscusit de 

fiecare se împletesc povești de vănătoare 

și de viaţă. O vorbă bună, un sfat, o 

snoavă, o poveste, o încercare a vieţii, 

o tristeţe, o bucurie, toate pe rând, dar 

toate împreună își fac loc în jurul focului 

în atenţia tuturor. Este o bucurie să poţi 

trăi astfel de momente, să poţi visa la cele 

viitoare de fiecare dată când mergi la 

vânătoare cu grupa ta …. 

Maria SĂVULESCU 


11


12 

Vine vremea cînd constaţi că un 

lucru a fost făcut pentru ultima 

dată. Treptat ne luăm rămas bun 

de la părinţii noștri, de la iubirile 

noastre, de la ideea de a mai face 

un copil, de la locul de muncă 

sau de la o locuinţă. Vine vremea 

când constatăm că nu vom mai 

porni în călătorie, că relaţiile 

intime nu mai sunt posibile, că 

ultima băutură s-a băut, că s-a 

fumat ultima ţigară. 

Din fericire, 

acestesfârșituri 

triste, trec discret 

pe lângă 

noi și cele mai 

multe dintre 

ele nu își avertizează 

pompos 

prezenţa. Ele trec 

neobservate și, de cele 

mai multe ori, nici nu le 

notăm în calendar. Nu sunt pretext de 

petrecere cu invitaţi, nu sunt pretext de 

celebrare și se perindă în viaţa noastră 

precum niște umbre pe peretele 

vieţii.Trec aproape neobservate lăsînd 

în urmă doar amintirea, din ce în ce 

mai ștearsă, a ceea ce a fost ( Pușca și 

cureaua lată, ce bărbat am fost odată...) 

făcând elegant o trecere subtilă dinspre 

trecut spre prezent. 

Dar sunt și evenimente care se 

anunţă ca fiind ultimile: ultima zi în 

armată, ultima zi de servici, ultimul 

meci. Aceste sfâșituri de etapă se procesează 

cu unda de regret necesară dar 

și cu speranţa unui nou început, sau 

a unei noi șanse, sau a unei revanșe. 

Speranţa rămânind ascunsă pe undeva, 

mai adânc sau mai la suprafaţă.. Ultima 

dată se trăiește în acest caz cu emotie 

și anticipare amestecate cu regret și 

speranţă. În ambiguitatea sentimentelor, 

ne putem dori chiar și sansa unor 

mai multe vieţi deși, este ultima dată 

când... 

Ultima vânatoare de cocoș de 

munte, la rotit, undeva lângă Cugir – 

prima dată la o vânătoare de cocoș de 

munte. Un eveniment unic ce înglobează 

începutul și sfârșitul, momentul 

în care se întâlnesc α și ω; o vânătoare 

grea și sublimă în momentul îngemă- 

nării iernii cu vara, a nopţii cu ziua, un 

început și un sfârșit totodată; vînătoare 

pe zone de zăpadă îngheţată amestecate 

cu mușchi umezi și verzi stropiţi cu 

brândușe de primăvară, vânătoare în 

pădure de molizi bătrîni și luminișuri 

sălbatice, pe vreme bună sau rea. 

Molizii frânţi și uscaţi stau martori 

triști ai ciclurilor neiertătoare ale 

naturii, urme ale furtunilor trecute și 

urme ale înzăpezirilor masive. În seara 

precedentă am făcut un tur de recunoaștere 

a locurilor de rotit, a urmelor 

și a locurilor de înnoptat. Am ajuns la 

apus în golul alpin, uscaţi de sete. Pe 

zăpadă, observesem cu tresărire petele 

roșii lăsate de încălţările noastre. De 

unde sângele ăsta? – e intrebarea imediată 

ce răsare în minte. Răspunsul vine 

după o vreme: e doar sângele afinelor 

rămase de anul trecut, strivite și purtate 

de bocanci, afine care acum, căutate cu 

grijă potolesc setea și nevoia de vitamina 

C. Cercetăm atent împrejurimile. 

Cerul s-a lăsat liniat de o găină de cocoș 

ce traversa poiana dinspre o pădure 

spre alta. Sunt semne bune! 

Și iată, ziua cea mare începe în 

noapte. Se urcă greu. Eu mi-am cam 

pierdut antrenamentul!.. Și arma mi se 

pare grea. Și mai e și diferenţa asta de 

nivel!.. Respir greu. E încă întuneric. 

Pășim tăcuţi facând câte o pauză de 

reluare a suflului tăiat. Urcăm. Urcăm 

prin pădurea întunecoasă. Nu e loc 

pentru emoţie. Mintea se concentrează 

pe liniștea pădurii, pe pasul cel 

mai bun și sigur, pe respiraţia care 

trebuie drămuită atent. Urcăm tenace 

sub greutatea armelor și ajungem 

la locul de pândă. Ne ascundem cu 

grijă. Așteptăm nemișcaţi lumina zilei. 

Hainele și bătăile inimii fac un zgomot 

Ultima dată 

infernal cu fiecare respiraţie. Ascultăm. 

Timpul trece. Se face din ce în ce mai 

multă lumină și nu se întâmplă nimic. 

Nici un fâlfâit de aripi. Așteptăm. Locul, 

atât de promiţător, rămâne nemișcat. 

Si nemișcat a rămas până când soarele 

a urcat sus pe cer. Ne hotărâm să 

schimbăm poziţia și încercăm să găsim 

cocoșii pe dibuite. 

Cocoșul de munte își are ascuţite 

simţurile de conservare. Are destui dușmani 

naturali care îi periclitează specia 

și prin urmare, păsările adulte sunt 

foarte precaute. Găinile sesizează cel 

mai mic zgomot, sau orice intrus și dau 

rapid alarma. Păsările zboară rapid dintr-un 

loc in altul și se pitesc cu grijă în 

frunzișul negru al vârfurilor de molizi. 

Sunt greu de găsit. În perioada de rut 

cocoșii îsi pierd din vigilenţă, ocupaţi 

fiind cu luptele pentru teritoriu și ritualurile 

de împerechere și doar în această 

perioadă a anului ne putem apropia cu 

multă precauţie de ei. 

Coborâm în poiana mare, acum 

scăldată în soarele cald al primăverii. 

Ascultăm după bătăi de aripi și cârâit 

de cocoș. In drumul prin pădure, 

mai multe găini si-au luat zborul și 

le-am văzut trecând razant prin frunze. 

Privim poiana și ascultăm. Paznicul de 

vânătoare mă atenţionează că jos peste 

poiană se bat doi cocoși. Toata poiana 

fusese pădure deasă în urmă cu câţiva 

ani. O furtună puternică făcuse ravagii 

acolo. Sute de copaci fuseseră smulși și 

trântiţi la pămint. Peste ei și peste zapada 

viscolită din iarnă, îngheţată acum, 

trebuia să trecem pentru a ajunge la 

păsările agitate. Deși doar pe o sută de 

metri, traversatul copacilor doborâţi în 

zăpadă se face anevoie. Câteva minute 

bune se scurg până ajungem în presu-

pusul loc de rotit. Se scurg minutele dar 

și mici zgomote de pași, suficiente pentru 

ca păsările să se mute mai încolo și 

mai încolo și noi să alergăm, cu sufletul 

tăiat, în sus și în jos, prin pădure, peste 

trunchiuri de copaci, peste ravene și 

peste zăpada îngheţată. Ne oprim într-o 

altă poiană, apoi într-o altă poiană și 

tot așa. Am impresia că văd ceva. Stăm 

o clipă. Ne apropiem foarte lent : nu e 

nimic ! Apoi așteptăm și iar mai facem 

câţiva pași printr-o zonă de padure 

rară. La un moment dat, cocoșul sare 

dintr-un copac în altul. Mai mult l-am 

auzit decît l-am văzut. Nu am observat 

în care copac s-a lăsat. Ne mai apropiem 

un pic și iată-l: zboară fâlfâind din 

aripile negre într-o mișcare elegantă de 

decolare, parcurgînd cei câţiva metri 

până la următorul copac ocrotitor printre 

ramurile căruia a scăpat zburînd 

departe peste vale către celălalt munte. 

Clipa, în care am admirat zborul 

elegant al cocoșului de munte, pornit 

dintr-un copac scăldat în soare către 

un alt copac, la fel de frumos dar mai 

ascuns și mai ocrotitor, clipa în care 

puteam să trag dar nu am facut-o, facinată 

fiind, de mișcarea cinematografică 

al aripilor irizate, clipa accea de ezitare, 

sublimă în unicitatea ei, am trăit-o ca 

pe o Odă. M-am bucurat de frumuseţea 

rotundă a clipei, de mișcarea de ridicare 

a armei spre linia de ochire, de paznicul 

în mișcare îngheţată ce aștepta cu emoţie 

finalul momentului, de cocoșul care 

timp de o secundă s-a profilat pe cerul 

albastru al cătării mele. Prima și ultima 

mea vânătoare de cocoș de munte la 

rotit s-a încheiat. Viaţa și moartea au 

trecut una pe lângă cealaltă. S-au atins 

o clipă și si-au luat rămas bun. 

Da. Am realizat că vânătoarea de 

cocoș de munte chiar există și nu e doar 

o poveste vânătorească. 

Da. Am înţeles frumuseţea și locul 

legendar pe care îl deţine în lumea confesiunilor 


Da. Am cunoscut extazul clipei. 

P.S. vânătoarea de cocoş de munte 

nu este pentru oricine şi mă îndoiesc 

sincer că vânătorii sînt în stare să 

producă un dezastru ecologic acestei 

specii atât de greu de abordat. 

Daniela ALEXANDRU REISZ 

Puşca cu aer 

şi puşca cu 

lumină 

într-o după amiază cu soare 

am așteptat la gară, cu sufletul 

la gură, să vină bunica din 

excursia în Bulgaria. Promisiunea era 

să-mi aducă din călătorie... chitară. 

încercările de a mă face cântător la 

acordeon au dat faliment, cu toate că 

tare mult i-ar fi plăcut bunicii să mă 

vadă muzician. Cu toate că n-am fost 

niciodată mare fanatic după muzică, 

mi-am închipuit că o să pot învăţa să 

zdrăngănesc la chitară. Era la modă 

pe-atunci. Știţi dumneavoastră, cu toţi 

“Biiitleșii” și alţi ne-tunși americani 

după care nu m-am omorât niciodată 

și mă lasă și-acuma rece. îmi închipuiam 

că numai ce voi căpăta instrumentul 

în braţe, o să pot îndată scoate 

din coardele lui sunetele vrăjite care 

vor atrage toate zânele satului în jurul 

meu. Se vor lipi fetele de mine, dom’le, 

ca mușchiul de trunchiul nordic al 

copacilor! Așa se face că am purtat 

chitara pe după gât vreo doi ani buni 

în peregrinările mele cu bicicleta peste 

hotarele din jurul satului. Era de fapt 

un fel de muzică câmpenească, ceea 

ce vroiam eu să realizez. Nu vă mai 

spun că, într-un timp, am umblat și cu 

șevaletul pe coclauri. Să mă fac pictor 

de natură, alta nu! în definitiv, marijuana 

nu erau încă la modă în România, 

acţiunile mafiote aparţineau de istoria 

americană, nu le venise încă vremea 

renașterii est europene... ce altceva 

interesant puteam să fac? 

Până ce într-o bună zi, după insistenţe 

care i-au adus pe părinţii mei 

la disperare, s-a petrecut minunea: 

mi-au cumpărat de la Serbia o pușcă 

cu aer comprimat. Parcă mă văd șiacum, 

în ziua marii minuni, în curtea 

casei noastre de la ţară, așteptând 

ca pe ghimpi. Era acolo, bineînţeles, 

Marcu, “fratele de cruce” nedespărţit 

al copilăriei mele. S-a deschis poarta 

într-un târziu, și au intrat ai mei cu 

mașina. Au coborât gențile burdușite 

cu bunătăţurile străinătăţii interzise. 

Ciocolată și portocale și sucuri 

de fructe și câte și mai câte lucruri 

mărunte, care prin grija partidului 

aparţineau de lumea viselor pentru 

mulţime de copii din acele vremuri. 

Au pălit toate, au dispărut din vedere, 

îndată ce s-a tras la o parte acoperământul 

sub care era dosită mult visata 

pușcă cu aer comprimat. Așa a început 

măcelul. Pușca era de fabricaţie ungurească, 

pare-se cea mai puternică din 

“specia” ei. Nu se compara cu “Slaviile” 

iugoslave. I-am încercat îndată puterea 

de penetraţie pe porumbeii poposiţi 

pașnic pe acoperișul înalt al casei. La 

vreo 30 m distanţă, glonţișorul mic 

de plumb străbătea cu totul pieptul 

nevinovatelor păsări. Așa, după cum 

zic, a început măcelul. Părăsite într-un 

colţ au rămas acordeonul și chitara. 

Atrăgătoarele de zâne, cu zâne cu tot, 

au rămas în uitare. Nu mai era timp 

și gând decât pentru pușca cu aer 

comprimat. Am lepădat în uitare și 

armele noastre primitive: praștiile cu 

care eram mari meșteri la concursurile 

de doborât vrăbii și guguștiuci. 


13


14 

Concursurile totuși au continuat. 

De data asta, în loc de câteva păsări 

ucise, la sfârșitul zilei terminam cu 

câteva zeci de victime. Din fericire încă 

de-atunci eram îndoctrinat cu idei de 

etică vânătorească, învăţătură din citirea 

lucrărilor lui Ionel Pop, Eugen Jianu, 

Rosetti-Bălănescu și alţii. Regula era 

(și m-am certat de multe ori cu Marcu 

pentru asta): 

Vânatul împușcat se folosește în 

totalitate! Nimic nu rămâne să putrezească 

fără folos. Guguștiucii erau ciupeliţi 

și gătiţi de către bunicile noastre 

pline de înţelegere. De multe ori ne 

cereau oamenii pe străzi să le dăm câte 

un buchet de păsări să le afle gustul. 

Asta ne făcea să ne simţim mândri 

și importanţi. Eram vânători! Vrăbiile 

erau aduse acasă și oferite hrană pisicilor 

(erau pisicile noastre rotunde ca 

pepenii). La început, îmi amintesc, nu 

eram meșteri prea mari la punerea glonţișorului. 

Dar cu timpul și cu tragerea la 

ţintă din belșug, am ajuns trăgători de 

mare artă. De la cutii de conserve goale 

am trecut la cutii de chibrituri. Apoi la 

chibrituri. Dădeam spectacole în public, 

se minuna lumea. Nu-i mare mirare că 

în câteva luni am terminat rezerva iniţială 

de 100.000 glonţișoare! Se trăgea 

doară la tot și la toate. Toate semnele de 

“atenţie înaltă tensiune” de pe stâlpii de 

curent din sat, cred că poartă și-acuma, 

după peste 30 de ani. 

Însemnele întrecerilor noastre de 

ţintași. Mă bătea Marcu, mai întotdeauna. 

Nu că eram eu slab, era el 

mare maestru. Ferice de el, care este 

și-acuma vânător de nădejde, la noi 

în sat, acasă. Trist pentru mine, care 

am aici, chiar după ușă, patru arme 

de vânătoare pe care nu le-am văzut 

de-un an de zile! Cu toate că sunt 

profesionist, manager de vânătoare. 

Ironie, ca-n povestea cu bărbierul care 

n-are timp să se bărbierească! Dar 

asta-i altă poveste... 

În chiar timpul când am căpătat 

pușca cu aer, eram puternic încercat 

de pasiuni ornitologice. 

Cunoașterea păsărilor din zonă, 

începută prin răsfoirea Dicţionarului 

Limbii Române, s-a cristalizat o dată 

cu achiziţia cărţii de ornitologie publi- 

cată de Matei Tălpeanu și Maria 

Paspaleva: Aripi Deasupra Deltei. în 

preocupările mele cu pretenţie știinţifică, 

am avut alături un alt prieten cu 

care am împărţit bucuriile copilăriei 

la ţară. Rafael a rămas și el vânător și 

ornitolog amator în Arcadia copilăriei 

mele (șef de grupă pentru o perioadă, 

ne-a părăsit prematur acum câţiva 

ani). Mă gândesc doar în urmă și 

mă încânt de amintirile acelor zile 

minunate. Vara și iarna, primăvara și 

toamna, eram mereu cu pușca cu aer 

comprimat în căutare de specii noi 

de păsări. Împușcam, clasificam după 

carte, împăiam și puneam în dulapuri. 

Câteva din păsările împușcate atunci 

mai stau și astăzi în vitrinele colecţiei 

întocmite de Rafael, dacă nu le-au ros 

timpul și moliile. Abia aștept să pășesc 

în coridorul casei de la ţară, ca într-o 

mănăstire a propriei mele vechimi, să 

privesc și să mă închin la vitrinele cu 

păsări pe care cu mare trudă prietenul 

meu le păstrează, să scoatem câte o 

amintire de demult și să-i răsfirăm 

plăcerile trecute... (păcat că asta nu va 

mai veni niciodată, unele schimbări 

sunt ireversibile). Pușca cu aer comprimat 

ne-a înlesnit cunoașterea păsărilor. 

îndată ce ucideam câte o pasăre 

necunoscută, răsfoiam paginile cărţii 

și îi aflam categorisirea știinţifică. Din 

păcate, nu toate păsările străpunse de 

glonţ erau bune pentru împăiat. Cât de 

mult am ucis fără folos, mai bine să nu 

vă mai povestesc. Distracţia noastră 

pseudo-ornitologică a durat câţiva ani 

buni. Cu atâta tragere, nu-i de mirare 

că s-a uzat pistonul de compresie. A 

slăbit și arcul. Nu mai eram mulţumiţi 

de puterea de penetraţie a puștii noastre 

cu aer. Parcă văd și-acuma seara 

aceea în care am fost inventatori. Am 

făcut foc încins în șporheiul bunicii, 

am desfăcut pușca, i-am scos arcul 

slăbit. Marcu (cel din ambele fotografii 

de mai sus, făcute la un interval de 32 

ani) l-a băgat cu cleștele pe foc, eu am 

pregătit găleata cu apă rece. Să călim 

oţelul. “Hei, bolândule! - a strigat 

Marcu (așa ne măguleam între noi) - e

oșu, cât să-1 mai ţin?” “Ţine-l. Ţine-l 

până se face galben. Să fie tare.” Când 

s-a făcut galben de tot, incandescent, 

1-a scos Marcu cu tot cleștele și 1-a 

aruncat în găleata cu apă. 

Pffffșșșhhh... a făcut arcul, învăluindu-ne 

într-un nor de aburi. Când 

s-a răcit, l-am băgat în pușcă, am 

încordat tare ca să armez, s-a auzit un 

crac și... s-a făcut arcul inele! A mai 

urmat ceva la istoria puștii cu aer, dar 

despre asta nu pot să vă mai spun că... 

nu este educativ. Poate cu altă ocazie. 

Până la urmă, a dat Cel de Sus destulă 

gândire oficialităţilor, s-au retras din 

circulaţie armele cu aer comprimat 

și li s-a pus restricţie legală. Era deja 

plin satul de ele la vremea respectivă. 

Păcat că nu am avut pe-atunci cunoaștere 

și interes să fac un studiu despre 

evoluţia populaţiei de guguștiuci. Aș 

fi rupt gura știinţei populaţiilor de 

sălbăticiuni cu asta! Eu am crescut cu 

guguștiucii satului, i-am vânat de când 

îmi amintesc. în perioda de invazie a 

armelor cu aer comprimat s-a petrecut 

o reducere vizibilă a densităţii păsărilor 

respective. Exemplu concret despre 

cum vânătoarea intensivă poate ţine în 

control nivelul unei populaţii de vânat. 

N-au dispărut, totuși. Erau doar ceva 

mai rari. Să nu uităm că erau boabe de 

cereale risipite din abundenţă pe toate 

drumurile. Nu am date numerice concrete, 

e doar o observaţie subiectivă, 

fără valoare știinţifică. 

Ironic și paradoxal, încă din anii în 

care executam carnagiul pseudo-știinţific, 

am știut că există o metodă mult 

mai etică și estetică de a face ornitologie 

de teren: fotografia la distanţă. 

Ironic și paradoxal, am zis? Nu... Am 

greșit. Ironic și paradoxal ar fi dacă aș 

fi avut posibilitatea să folosesc fotografia 

în locul uciderii ca să cunosc speciile 

de păsări. Dar n-am avut această 

posibilitate. Abea târziu, după mulţi 

ani, când am ajuns în Canada, am avut 

resursele necesare ca să cumpăr un 

aparat fotografic cu teleobiectiv de 400 

mm. Și iată-mă acum înzestrat cu noul 

meu sistem de pușcă, “pușca cu lumină.” 

Să nu credeţi că este ceva deosebit 

de sofisticat. Este doar o jalnică vechitură, 

la mâna a doua. Faţă de aparatele 

profesionale care există pe piaţă, nu 

este decât un gunoi. Un gunoi pe care, 

dacă l-aș fi avut în toţi anii tinereţii 

mele, aș fi scos minunăţii fotografice 

cu animale pe care mulţi profesioniști 

în domeniu doar le visează! (Cum ar 

fi, de exemplu, ultimul rotit de dropii 

în România). 

Fotografia cinegetică sau ornitologică 

necesită două condiţii de bază: să 

ai ce fotografia și să ai cu ce fotografia! 

în sfârșit, după ani de visare, le am pe 

amândouă. Astfel se face că puștile 

mele de vânătoare rămân tot mai mult 

uitate după ușă. în schimb aparatul 

de fotografiat mă însoţește mereu în 

peregrinările mele prin teren. Aș fi 

dorit să fi fost așa de la început. în 

locul puștii cu aer (și chiar în locul 

celor cu pulbere, de mai târziu) să fi 

avut pușca cu lumină. în locul sutelor 

de păsări ucise fără rost, să fi avut fotografii 

minunate pe care să le compar 

cu cele din determinatoare. Să le așez 

apoi în albume ordonate de unde nu 

le pot scoate moliile vremurilor. Și la 

sfârșit de săptămână, când m-aș fi dus 

acasă, la sat, Rafael să-mi fi putut arăta 

fotografii superbe cu noi specii pe care 

le-a capturat în lipsa mea (a trebuit 

să plec, mamă câte lacrimi!, la vremea 

respectivă licean, la Timișoara). 

Fotografii pe care să le putem revizita 

într-o bună zi, moșnegi cărunţi, cu un 

picior în groapă. Să analizăm rezultatul 

competiţiilor noastre de demult. 

Cine a făcut mai multe și mai bune? 

Dragi părinţi, vânători sau nevânători, 

de pretutindeni. Dacă aveţi copii cu 

înclinare către natură, cu interes pentru 

păsări, animale, sau flori sălbatice, orice 

i-ar putea ţine ocupaţi și interesaţi de 

cunoaștere pe copiii voștri. Rupeţi-vă de 

la gură. Cumpăraţi-le un aparat de fotografiat. 

Știu că este greu, dar veţi fi răsplătiţi 

cu generozitate. Lumea de astăzi 

tropotește peste noi cu pași din ce în ce 

mai apăsaţi. Nu știu încotro se-ndreaptă 

și ne îndreaptă. în nici un caz către mai 

bine. Aud și văd cu groază cazuri tot mai 

multe de copii rătăciţi pe cărările vieţii. 

E ușor să te rătăcești dacă nu ai în viaţă 

un interes, un obiectiv, o pasiune, un vis 

pe care să-1 urmezi. Vânătoarea și pescuitul 

devin, pe zi ce trece, îndeletniciri 

tot mai costisitoare. Mi se spune că așa 

este normal: vânătoare să facă numai 

cei cu pungile doldora. Probabil că am 

rămas tare în urmă cu capacităţile mele 

de înţelegere. Sunt un rămas în urmă, 

ce să facem... Sau, probabil, mi se va 

da dreptul să-mi spun cu altă ocazie 

părerea pe această temă. Cert este că, 

pentru a hoinări pe coclauri cu aparatul 

fotografic, nu ai nevoie de permisiuni și 

autorizaţii cu cost prohibitiv, încântarea 

pe care o culegi este cel puţin egală cu 

cea a vânătorului cu pușca. Aceleași sunt 

dimineţile de octombrie, cu argintul brumei 

întins în strat subţire peste câmpuri. 

Aceleași vor fi și apusurile de soare, întrun 

septembrie târziu, când vei aștepta cu 

sufletul la gură, căderea raţelor pe baltă. 

Fără să mai spun că nu sunt restricţii nici 

măcar la vânătoarea de cerbi în boncănit. 

Veţi spune că din vânătoarea cu pușca 

cu lumină nu poate nimeni aduce carne 

acasă. Sau trofee. Adevărat. Dar mă 

întreb acum: unde este carnea pe care am 

cărat-o acasă, în urma sutelor de vânători 

sângeroase ale tinereţii mele? Unde sunt 

trofeele? Ce vă pot arăta, din toate câte 

vă povestesc? Două banale cozi de vulpe, 

decolorate de vreme, atârnate de ușă? 

Asta a rămas din acea splendidă zi în 

care am împușcat trei vulpi pe zăpadă, 

în depărtările Ţigăncii. Acele minunate 

vulpi, a căror însufleţită imagine, făclii 

de culori pe albul zăpezii de februarie, ar 

fi putut sta pe vecie, mărturie a priceperii 

mele vânătorești, într-un album cu poze. 

Pentru că n-am avut control asupra 

lui, cunoaștere și putinţă ca să-l 

pot modela, mărturisesc că nu-mi regret 

trecutul. în același timp, mărturisesc că 

dacă aș avea posibilitatea s-o iau de la 

capăt, cu totul altfel ar decurge vânătorile 

mele. Adică prea puţin cu pușca 

cu plumb, fie ea cu aer sau cu pulbere, 

și mult mai mult cu pușca cu lumină. 

Până la vremea când voi veni acasă, să vă 

arăt minunatele mele albume de trofee, 

dobândite cu pușca mea cea nouă, pușca 

cu lumină, vă îndemn să luaţi învăţătură 

din cele povestite. 

E pușca cu lumină dar de la 

Dumnezeu pentru cei ce vor să-1 primească. 

Poate fi plăcere și petrecere 

minunată în munţi, pe văi și pe câmpii. 

Și poate fi salvarea sufletelor copiilor 

noștri, prezenţi și viitori. Luaţi aminte de 

la bătrânul pătat de sânge și ruginit prin 

vremuri și locuri! 

Francisc CASTIOV 


15

DIANA 2/2011 • REVISTA A.J.V.P.S. TIMIȘ Reguli 

16 

de 

prevenire 

a accidentelor 

de vânătoare 

3 

Regulile administrative și de 

implementare a normelor de prevenire 

propriu-zise. 

Organizatorii acţiunilor de vânătoare 

au urmatoarele obligaţii ( art.43 pct.1, 3 – 7, 

10, 13 – 16, 18): 

1. să aibă asupra lor autorizaţia de vânătoare 

colectivă tip A sau, dupa caz, tip B, 

completată corect; 

2. să efectueze instructajul pentru prevenirea 

accidentelor; 

3. să prezinte vânătorilor principalele 

reguli de practicare a vânătorii, speciile 

de vânat în care se poate trage, numărul 

de exemplare permis a se vâna și altele 

asemenea; 

4. să informeze și să instruiască vânătorii 

asupra semnalelor sonore - de începere 

și de încetare a goanei utilizate în timpul 

vânătorii; 

5. să informeze vânătorii și gonacii asupra 

pericolelor care pot fi întâlnite pe 

terenul de vânătoare - zone abrupte, 

stâncării, grohotișuri, ape curgătoare, 

canale, mlaștini, arbori aninaţi, zone de 

formare a avalanșelor; 

6. să interzică exercitarea vânătorii de 

către persoanele aflate în stare de ebrietate, 

precum și consumul de alcool în 

timpul vânătorii; 

7. să stabilească componenta echipelor de 

gonași și conducătorii acestora, în funcţie 

de tipul de vânat, și să îi instruiască 

asupra modului de desfășurare a fiecărei 

goane, pentru vânătorile colective la 

goană; 

8. să conducă vânătorii în fondul de vânătoare 

numai dacă posedă asigurare 

împotriva accidentelor de vânătoare și 

dacă autorizaţia, permisul de vânătoare, 

legitimaţia de membru al unei orga- 

nizaţii vânătorești, permisul de armă și 

armamentul sunt regulamentare; 

9. să completeze cu pix rezultatele înregistrate 

de fiecare vânător, la fiecare 

acţiune de vânătoare organizată în baza 

autorizaţiei de vânătoare. 

10. să crotalieze și să înscrie în autorizaţia 

de vânătoare individuală vânatul 

împușcat și numărul crotaliei, imediat 

după ce acesta a fost recuperat, înainte 

de a părăsi fondul de vânătoare; 

11. să excludă vânătorii care nu respectă 

regulile privind organizarea și practicarea 

vânătorii în timpul în care se află în 

fondul de vânătoare; 

12. să organizeze și să supravegheze transportul 

vânatului mare împușcat până la 

mijlocul de transport. 

Observatorii, invitaţii, candidaţii la 

obţinerea permisului de vânătoare vor 

respecta regulile stabilite de organizatorul 

acţiunii de vânătoare ( art.46 pct.8 ). 

În conformitate cu art.13 alin.3 al OG 

81/2004 cu modificările și completările 

ulterioare, din motive ce ţin de evitarea 

unor accidente și de evidenţa pieselor, 

sunt aplicabile și în cazul complexurilor 

de vânătoare, reglementările emise de 

autoritatea publică centrală care răspunde 

de silvicultură cu referitoare la: rasele de 

câini admise la vânătoare; caracteristicile 

armelor și muniţiilor care se pot folosi la 

vânătoare, dacă recoltarea se face cu arme 

de vânătoare, evaluarea trofeelor de vânat 

și protecţia muncii în cadrul acţiunilor de 

vânătoare. 

M.B. POPESCU-LUPEANU

despre 

Sitari 

"O CHICAT SITARII". Vestea electrizează împătimiţii 

ce declanșează frisoanele ca și în trecutele primăveri, când 

pieptănau desișurile cu speranţa neostoită a întâlnirii pasărei 

măiastre, cu ochi de madonă și aripi de heruvin. 

Am dorit să reamintesc evenimentul anilor trecuţi când 

era permisă vânarea și primăvara fără ca aceasta să afecteze 

populaţiile. 

Despre sitari s-a scris în fel și chip, fie în proza sau în versuri, 

fiecare autor dorind să exprime și să desăvârșească aura 

ce înconjoară această tainică pasăre. Spun tainică fiindcă nu 

o întâlnești oriunde primăvara (martie-aprilie) sau toamna 

(octombrie-noiembrie) chiar dacă, în aceleași locuri, uneori 

abundă, alteori lipsește. Totuși culoarele de migraţie sunt respectate 

chiar dacă pot surveni unele decalaje calendaristice provocate 

de condițiile meteorologice (ninsori-îngheţ la sol etc.) 

remember 

..S-a dus neaua ca și cînd nici n-ar fi 

fost; în două-trei zile toată mantia de nea 

a-nălţat-o, aburind-o către slăvi, un soare 

bogat care, străpungînd pîclele, a fulgerat 

lumină în oglinda ei făcînd-o să sticlească 

în fel și chip de nestemate. Doar dincolode 

zare, nori pufoși, preumblîndu-și pașii 

de uriași pe covată răsturnată a cerului, 

ce mai aminteau de domnia netulburată, 

pînă mai deunăzi. 

O vreme, pe cîmpurile curăţate de 

zăpadă au șerpuit, sunîndu-și solzișorii 

către văi, pîrîiașe fără de număr; apoi 

soarele le-a sorbit însetat, vălurindu-le 

aducerea aminte peste întinderi ca pe o 

maramă subţire, străvezie. 

...Primăvară sfielnică, făcută din abur 

și zefir, aflată la începuturile fiinţei sale. 

Primăvară bună, cu ploaie de muguri 

prin tuf ani, cu colţ firav, verde-crud, de 

iarbă, cu toporași, ghiocei și brîndușe, cu 

miroaznă aspră de glie întoarsă de pluguri 

și cu înfiripări de orăcăit de brotac; 

undeva, părerea unui tril de ciocîrlie și a 

altor alăute pierdute as' toamnă. 

Cerul despovărat de întunecimi și 

mohoreli se arată negrăit de albastru, de 

înalt și de limpede, săgetat "în curmeziș 

de aripi de călătoare, aripi ce poartă cu 

ele solii din ţara lui miază-zi în fapt de zi 

sau de seară culorile i se împurpurează 

în vîlvătăi, răsfrîngînd rubine uriașe și 

prefăcînd siniliul zorilor și al amurgurilor 

de pînă mai ieri în vioriu îmbietor. 

Luceafărul își destramă, fir cu fir, argintul 

viu, -ţesînd beteală legănată-n spume 

moi, albastre. 

...Înserare de primăvară. 

De prin văișoare, se ridică umbre și 

pîcle mici de ceaţă, încumetîndu-se către 

lărgimi. în poala pădurii, aripate certăreţe 

– abia poposite – se-nverșunează 

într-o harţă de bun găsit, sfădindu-te cu 

frica nopţii în căutarea unui loc de mas 

pentru somn. Un sturz vrednic prinde a 

bate mătănii, depănînd apoi, într-un vîrf 

de tufan, viersul rugăciunii și al priveghiului 

de seară. Un bondar întîrziat cată 

în zbor cerurile; din corzile-i de argint 

pogoară zumzet de orgă. Pădurea răsuflă 

adînc. 

Fînaţul poienelor ţese cărări netede 

pentru pașii sfielnici ai căprioarelor; 

izvorul clipocește lacom, de drumeţi 

însetaţi. 

Mi-am ales loc de pîndă într-o poieniţă 

străjuită de o geamănă și un pîlc de 

tuf ani, sub pavăza cărora mi-am făurit 

un ascunziș. Știu că un asemenea loc 

este, îndeobște, prielnic jocului de seară. 

Stau și aștept, numai ochi și urechi. 

Din sînul pădurii vîntul se prelinge 

nemîngîiat, atunci cînd suspine pe care 

le leagănă pînă ce adoarme. Frunze uscate, 

rămase uitate din toamnă pe crengi 

de stejar, flutură fără de viaţă, mohorîte 

ca niște fantasme. Alături, scorușul a 

plesnit – grăbit ca întotdeauna – mugur 

nou de vreme ce, la adăpostul lui, au scos 

frunţile ghiocei albi, brîndușe galbene și 

toporași albaștrii. Colbul ierbii e verde, 

proaspăt, îmbietor... 

...Ceas de tăcere deplină, de pace și 

de tihnă. Într-o aleasă binecuvîntare, slăvile 

au pogorît încet pînă asupra pădurii, 

așezîndu-i-se cuminţi în creștet. 

Cu adîncă evlavie, ridicînd braţele 

către ceruri, stejarii se rugau prin șoptișul 

frunzelor proaspete așteptînd. 

Stau între tufani ca între catargele 

unei corăbii pornite în marea călătorie 

către neștiute lumi; deasupră-mi se răsfaţă 

suava miroaznă de luceafăr, sărutînd 

roata iu-rului cu gură moale de crin. 

Pogoară argintate gînduri din albastre 

încremeniri. Primăvara, în pădure, 

poţi auzi cum dă frunza și licărește sălbatec 

acel luceafăr într-un zîmbet prins 

La noi, exemplarele întârziate rămân în turbăriile 

Carpaţilor unde scot două generaţii de pui (după Cotta și 

Bodea, Vânatul României) și formează primele eșaloane 

ale pasajului de toamnă din luncile râurilor interioare și 

ale Dunării. Cât despre argumentele aduse de cei ce nu 

pot dormi de grija protecţiei faunei, în ansamblul său și 

al sitarilor în special, părerile sunt împărţite pe măsura 

încrâncenării argumentelor. 

Desigur, populaţia umană este în creștere și ocupă noi 

teritorii, micșorând habitatul speciilor. Numărul vânătorilor 

sporește, utilizând tehnica de ultimă generaţie în 

armament și accesorii, iau ca exemplu România unde cei 

66000 nu sunt toţi ahtiaţi să vâneze sitari, încât numărul 

exemplarelor vânate primăvara și toamna nu cred să 

depășească 2-3000 exemplare, ce ar echivala cu sporul 

celor rămași în Carpați. 

Totuși marele noroc al sitarilor constă în faptul că sunt 

îmbrăcaţi în pene multe, trup puţintel și spaţiu destul în 

jurul lor, încât cartușele scumpe nu au o mare eficienţă, 

nefiind modru ai vâna. 


parca în joaca de-a v-aţi ascunselea cu 

pădurea. E vremea. 

...O veni sau n-o veni sitarul rîvnit? 

Mi s-a părut? Un cocoșel de sitar a 

dat semnul. Urechea mea încă nedeprinsă 

și neacordată cu tăcerile adîncurilor 

pădurii și cu sunetele sale, nu-1 poate 

desluși, fiindcă acea chemare, sfielnică, 

sporea tăcerea în loc să o sperie. Quorrquorr; 

puiţ. Îngînare a chemărilor de 

dragoste ale primăverii. Nu; n-a fost o 

părere fiindcă, iată, pe deasupra poieniţii 

s-a prelins, în zbor frînt, o umbră. S-a 

iscat din vioriu și s-a mîntuit în vioriu, 

după cîteva clipe. 

Undeva, în miezul adînc al pădurii, 

a prins să aurească o lună blîndă care, 

revărsîndu-se, poleia creștetele copacilor 

cu luciri ireale; se arăta lumii acesteia 

corn de crai nou cu făgăduielile sale. 

Luceafărul și-a oprit joaca și s-a plecat 

să-i deie ajutor. 

Poiana răsuflă și așteaptă cu sufletul 

la gură. 

De data asta urechea a prins din 

vreme piscuitul discret al cocoșeilor de 

sitar aflaţi în întrecerea dragostelof și-n 

iureșul zborului pentru cea care, pitită în 

linţoliul de frunziș, va fi așteptînd pe cel 

mai vrednic spre a-i oferi încîntările. Așa 

că, atunci cînd deasupră-mi s-au ivit în, 

zbor frămîntat – ghem care se-mpletea și 

se despletea în repezi, zbucniri de aripi – 

cele două umbre, am fost pregătit. 

...După bufnetul scurt vestind năvala 

plumbului, ecoul a înmărmurit în 

armă și tăcerea s-a răsfrînt asupră-mî 

împietrindu-mă. Mi-am ridicat dobînda, 

am învelit-o frumos în tolbă și am 

plecat purtîndu-mi pașii întru primăvară 

Pădurea parcă s-a strîns în sine, înfiorîndu-se 

și-mbrăcîndu-se în hlamida unei 

nopţii ireale, pline de fantasme. 

magistrul E.P.J. 


17


18 

Printre speciile de vânat cu pene, această pasăre misterioasă este 

fără nici o îndoială cea care a făcut să curgă multă cerneală și 

salivă. în mod paradoxal, în ciuda numeroaselor studii al căror 

obiect l-a constituit, o mare aură de mister continuă să o 

înconjoare. Multe denumiri diverse arată atașamentul aproape 

afectiv pe care i-l poartă vânătorii și observatorii: dama 

pădurilor, regina pădurilor, frumoasa castaniu-aurie, etc. 

Becaţa d 

(SITArUL) 

O morfologie particulară 

Atunci când vedem de aproape o 

becaţă de pădure {Scolopax rusticolâ) 

pentru prima oară, surpriza este 

mare, căci nu suntem obișnuiţi cu 

acest aspect fizic ciudat și tulburător. 

Mai întâi ochiul, element corporal 

pe care îl observăm întotdeauna 

primul la animal, pare prost plasat 

în partea de sus a craniului și pare a 

avea o mărime exagerată. Această bilă 

sombră și voluminoasă, foarte ieșită în 

afară, are ceva supranatural. De fapt, 

viziunea panoramică la 180° este necesară 

pentru apărarea și zborul acestei 

păsări. 

Becaţa evoluează într-un mediu 

des, aglomerat și împădurit, care o 

obligă să dezvăluie cu precizie obstacolele 

și pericolele, care pot fi, fie în 

faţă, fie în spate sau deasupra ei. 

O altă curiozitate este urechea, care 

este situată sub ochi. Auzul becaţei este 

foarte fin, ceea ce completează panoplia 

sa defensivă. 

In ceea ce privește ciocul, care este 

excesiv de lung (aproximativ 7 cm), el 

a dat acestei păsări numele de becaţă, 

,,-aţă” fiind sufixul arugmentativ ce 

marchează talia excepţională a acestui 

cioc, a acesui vârf, a acestei peninsule, 

ar spune Cyrano. 

încă o dată, acest cioc de excepţie 

îndeplinește una din funcţiile esenţiale 

și vitale pentru pasărea noastră: 

hrănirea. 

Becaţa de pădure trăiește într-un 

mediu umed și împădurit, iar hrana 

sa zilnică și obișnuită se constituie în 

procent de 80% din viermi și diferite 

larve, îngropate de cele mai multe 

ori în pământ, în noroi și în humus. 

Trebuie să adăugăm și câteva insecte 

și plante vegetale. Pentru aceasta, are 

nevoie de unealta adecvată pentru a 

extrage aceste animale mici din sol. 

Ciocul lung și subţire permite această 

extragere, cu condiţia ca solul să fie 

moale. 

Penajul, cu nuanţe lucitoare și catifelate, 

o simfonie de nunaţe de brun, 

ocru și negru, culorile de toamnă din

e pădure 

subarboret, se supune regulii mimetice 

dictate de nevoia sa de apărare 

pasivă: se amestecă în mediul ambiant 

și poate să treacă neobservată. 

Ea reușește perfect această adaptare 

cromatică, la care mai trebuie adăugat 

și instinctul de imobilitate pe care 

îl vom întâlni mai târziu, când vom 

vorbi de vânarea acestei păsări. 

De fapt, se întâmplă rareori, chiar 

și atunci când există certitudinea prezenţei 

becaţei, să fie văzută pe sol - 

camuflajul obligă. 

Pentru a rezuma această prezentare 

a păsării noastre, putem spune 

că natura a dotat-o cu toate facilităţile 

pentru a se apăra și a evolua cu ușurinţă 

în mediul său, care este pădurea. 

Putem adăuga faptul că această dotare 

morfologică constitutivă îi conferă un 

farmec discret și incomparabil, și că 

becaţa își merită titlul invidiat de regină 

a pădurilor. 

O pasăre solitară 

Becaţa este în esenţă solitară. Chiar 

dacă se întâmplă să vedem câţiva indivizi 

deplasându-se în grupuri mici 

sau să se stârnească, în cursul unei 

vânători, uneori perechi sau chiar triouri, 

becaţa rămâne o pasăre secretă 

și solitară. La puţin timp după sosirea 

sa pe o proprietate sau pe un canton, 

ea se separă de tovarășii săi, pentru a 

ocupa acest teritoriu unde urmează 

să-și stabilească domeniile. 

In interiorul acestei arii, adesea 

cu o suprafaţă importantă, ea va alege 

niște locuri precise de ascunziș, în 

funcţie de criteriile selective vitale. 

Anumite ascunzișuri vor fi destinate 

hrănirii, altele odihnei și siguranţei; 

uneori, aceste cerinţe se vor cumula. 

In aceste ascunzișuri, ea va ocupa o 

suprafaţă de cele mai multe ori redusă 

la câţiva metri pătraţi. 

Becaţa are obiceiuri diurne și în 

parte nocturne. În timpul zilei, mizantropa 

noastră își petrece timpul la adăpost, 

în sânul unei fortăreţe principale, 

un veritabil palat pentru o regină, în 

care aceasta se odihnește, întotdeauna 

cu ochii în patru, și se hrănește cu 

intermitenţă. De fapt, ea circulă puţin, 

plantându-și ciocul tactil în humus, 

ridicând mușchii și frunzele în căutarea 

viermilor. 

un comportament 

defensiv excepţional 

Intruziunea unui străin provoacă 

imediat o furie teribilă, care se transformă 

rapid într-un comportament 

agresiv. Iar dacă un biped însoţit de 

câinele său penetrează pe teritoriul 

său, problema se complică, deoarece se 

profilează pericolul suprem: moartea. 

Becaţei nu îi place să-și părăsească 

palatul moale și protector. 

La început, se va juca cu mimetismul 

său, cu imobilitatea, ajutată 

fiind de protecţia vegetală, însă câinele 

posedă un miros fin și o poate descoperi 

fără să o vadă. Fără tragere de 

inimă, ea va încerca deci să îl păcălească 

ţopăind. Nu trebuie să uităm niciodată 

că acest mod de fugă este cel mai 

natural care există pentru Scolopax. 

De fapt, această pasăre născută 

pe sol își dezvoltă acest instinct de-a 

fugi pe jos încă de la naștere, cu mult 

înainte să știe să zboare. Este deci 

normal să încerce să scape prin fugă 

de dușmanul său ereditar: câinele. La 

fel face și cu prădătorii tereștri, cum 

este vulpea. 

În cazul acestei ultime metode, 

după ce a fixat câinele prin imobilitatea 

sa, reflex defensiv ultim, becaţa își va 

lua avânt precum un arc, cu o viteză 

uluitoare. Viteza ascensională a acestei 

păsări este fenomenală și provoacă 

multe emoţii. Salvată astfel în mod 

provizoriu, frumoasa se îndreaptă apoi 

spre ceea ce se numește de obicei un 

ascunziș de fugă. Acest spaţiu îndepărtat 

are drept scop să o ascundă de căutările 

asidue ale cuplului vânător-câine. 

În general, acest loc posedă toate 

caracteristicile de protecţie și adoptă 

uneori o configuraţie insolită. 

Subvegetaţia este deasă în acest loc, 

însă solul va fi degajat pentru facilitarea 

fugii. Vor fi posibile mai multe ieșiri și, 

în acest mod, becaţa va putea să scape 

în direcţia opusă dușmanilor săi. 

Destul de des, acest ascunziș va 

fi situat într-un loc neobișnuit, cu o 

configuraţie excepţională. O insuliţă 

de vegetaţie la marginea unei pășuni, 

o insulă în mijlocul unui pârâu sau un 

mărăciniș mare, impenetrabil. Acest 

tip de ascunziș poate fi multiplu. 

O pasăre foarte metodică 

şi bine organizată 

Comportamentul acestei păsări de 

umbră este foarte bine reglat, chiar 

prea bine uneori, ceea ce cauzează 

destul de des pierderea sa. 


19


20 

Dimineaţa și seara, la ore fixe, la 

răsăritul soarelui sau la căderea nopţii, 

la ora la care își lansează trilurile și se 

întoarce în dormitor, când liniștea se 

întinde peste pădure, ea își părăsește 

într-un zbor tiptil și lent micul său 

loc liniștit din pădure, pentru a merge 

într-un loc degajat de orice formă de 

vegetaţie, cel mai adesea în apropierea 

pădurii pe care o ocupă. Această mișcare 

repetitivă și constantă, realizată 

seara și dimineaţa, se numește trecerea 

nocturnă la câmpie. 

Scopul fundamental căutat este 

înainte de toate siguranţa nocturnă, 

cu mult înainte de aspectul nutriţional, 

care s-a evocat uneori. Noaptea, 

prădătorii ca vulpea, geneta și toate 

speciile de păsări acvatice dau târcoale 

subarboretului în căutarea prăzii. 

Pentru a evita orice supriză și mai 

ales pentru a nu se împiedica în semin- 

ceri și în vegetaţie în caz de zbor obligat, 

ea caută un loc liber și degajat, în 

care să-și petreacă noaptea. Pășunea și 

drumurile oferă acest avantaj. în ceea 

ce privește pășunea, și aici își găsește 

râmele necesare alimentaţiei sale. La 

începutul nopţii și dimineaţa, de obicei, 

se ocupă cu căutarea lor. Imediat 

ce lumina zorilor străpunge timid orizontul, 

ea se întoarce în ascunzișul 

său principal, urmând întotdeauna o 

traiectorie identică. 

Acest obicei îi cauzează supărări, 

deoarece câţiva iubitori de carne lipsiţi 

de delicateţe, sau braconieri, pândesc 

pasărea pe traiectoria sa și o împușcă 

fără nici un efort și fără nici un 

scrupul. Acest tip de pseudovânătoare 

este interzis în zilele noastre, la fel ca 

și vânătoarea de becaţine primăvara. 

Este important să se denunţe această 

practică ce încă mai subzistă într-o 

manieră importantă în ţara noastră. 

Vânătoarea de becaţe, păsări magnifice 

și nobile, foarte defensive, nu 

poate fi practicată decât cu efort și 

merit. 

O altă practică interzisă, legată încă 

o dată de obiceiurile sale metodice 

și emoţionante, constă în împușcarea 

becaţelor în mlaștină. 

Pasărea noastră, foarte curată, înainte 

de a-și petrece noaptea în câmp 

deschis, merge întotdeauna să se spele 

minuţios într-o băltoacă, un colţișor 

de pârâu sau chiar la marginea unei 

mlaștini. Și în acest caz, este vorba 

despre un asasinat pur și simplu. 

Splălarea constituie un spectacol 

emoţionant de precizie și de graţie. 

Frumoasa - este chiar momentul în 

care își merită pe deplin denumirea 

- își etalează delicat aripile una după 

alta, după ce și-a înmuiat ciocul în 

apă, și le netezește ritmic, legănându-și 

capul și agitându-se pentru a 

face să cadă surplusul de lichid. Apoi, 

labele sale sunt debarasate de rămășiţele 

de noroi, tot corpul scuturându-se 

într-un tremur ondulatoriu, pentru ca 

penele să se usuce, iar ea își ia zborul

usc, ca un fulger, spre alte orizonturi, 

cu totul și cu totul noi... 

O viaţă de regină 

Una dintre caracteristicile becaţei 

de pădure constă în viaţa sa nomadă. 

Fiind o mare călătoare, ea este migratoare 

totală sau parţială. 

La fel ca și reginele, ea își are cartierele 

sale de vară și de iarnă și se 

deplasează în funcţie de variaţiile climei, 

împinsă de un instinct care nu dă 

greș, cel al supravieţuirii individuale, 

însă, de asemenea, al speciei. 

Fenomenul migrator general 

rămâne un mister și permite întreţinerea 

unei legende a speciilor. 

ScoJopaxrusticolamx scapă. 

Ne putem gândi că bulversările 

geologice și tranformările climatice, 

care au avut loc în cursul erelor foarte 

vechi din istoria terestră, au împins 

anumite categorii de animale să se 

adapteze, deplasându-se în funcţie de 

vânt și de curenţi... Insă, mai rămân 

multe întrebări de elucidat în acest 

domeniu. 

Încă mai există faptul că becaţa 

eurasiatică, prezentă pe întreaga 

perioadă a palearcticului occidental 

(Europa, Asia, Africa de Nord) îndeplinește 

un du-te-vino sezonier, caracteristic 

și precis. 

Construirea cuiburilor are loc 

primăvara, unii afirmă că de la sfâșitul 

lunii februarie, pe pământuri- 

le dezgheţate, în pădurile din nordul 

Europei și din est. 

Ţările cele mai afectate sunt cele 

din Scandinavia, cum ar fi Suedia, 

Norvegia, Finlanda, dar și ţările baltice 

și Rusia. 

Împerecherile au loc pe niște arii 

specifice, numite arii de vânare a becaţinelor. 

La căderea nopţii, masculii survolează 

luminișurile și marginile pădurilor, 

chemând cu ţipătul lor zvâcnitor 

femelele dispuse să se împere-cheze, 

proces care urmează acestui ritual de 

seducţie caracteristic. 

Cu câteva zile mai târziu, femelele 

construiesc un cuib rudimentar, pe 

sol, situat în general în apropierea 

unei deschideri ce constituie un loc 

de scăpare rapid în caz de pericol și 

întotdeauna în apropierea unui dulăpior 

cu alimente destinate puilor care 

vor veni. 

De cele mai multe ori, femela 

depune 4 ouă, în această cuvetă sumar 

amenajată, iar puii de becaţă părăsesc 

cuibul încă din primele ore după ce au 

ieșit din ou. 

Incubaţia durează aproximativ 

douăzeci și una de zile; creșterea puilor 

este rapidă, iar ei pot zbura începând 

cu a treia săptămână, putând 

realiza mici deplasări. 

La vârsta de 2 luni, puii arată deja 

ca un adult, însă, doar în octombrie 

vor migra, imediat ce primele valuri 

de frig își fac apariţia pe aceste teritorii 

nordice, împinși de un instinct genetic 

ancestral, care depinde de mai mulţi 

factori stimulativi (temperatura, luminozitatea, 

înălţimea soarelui, etc.). 

Apoi, marea călătorie începe, pe 

etape succesive, până în Africa de 

Nord, pentru cei care vor merge cel 

mai departe. 

Ei își caută adăposturile de iarnă, 

care trebuie să le ofere siguranţă, hrană 

și mai ales o temperatură blândă. 

Puii sunt primii care părăsesc zonele 

cu cuiburi, instinctul 

fiind foarte puternic, 

iar fragilitatea ajutându-i, 

căci ei nu posedă 

încă rezistenţa care ar 

putea să le permită să 

îndure primele atacuri 

ale iernii. 

O becaţă poate 

parcurge într-o noapte 

câteva sute de kilometri, 

ghidându-se 

după stele, caracteristică 

ce face parte din 

bagajul genetic transmis 

de părinţii săi. în 

zorii zilei, ea se așează 

fie pe niște proprietăţi 

împădurite, considerate 

propice, fie acolo unde 

poate, din motive punctuale 

și climatice în cea mai 

mare parte a timpului (ceaţă, 

furtună...). 

AIDAN 


21


22 

Vânătoarea 

CONTINuĂ 

Piosul creștin privește 

duminica ca pe o zi în 

care dimineața purcede 

spre lăcașul de cult; leneșul 

privește duminica ca pe o 

oportunitate de a dormi încă 

o zi până dupămiaza, în timp 

ce vânătorul privește duminica 

prin prisma plăcerii redate 

de întâlnirea cu ortacii și 

ieșirea în natură. Spre deosebire 

de primele două categorii de 

oameni menționate, vânătorul 

nu își poate practica obiceiul în 

fiecare duminică din an în mod 

indiscriminat. Pentru vânător 

plăcerea ia sfârșit la finele lunii februarie, 

când în mod oficial sezonul la 

fazani se încheie, și odată cu el (până 

în toamnă cel puțin) și vânătoarea 

colectivă. 

Prima duminică 

după închidere 

este întodeauna cea 

mai grea. Plictisit și 

agasat de cei din jur, 

am căutat refugiu în 

birou. Aici, pentru 

un moment, mi-a 

zburat mintea la anii 

studenției și la rarele 

și frumoasele ieșiri la 

vânătoare primăvara. 

Omul rareori realizează 

și apreciază 

avuția sa înainte de a o pierde. În timp 

ce eu stăteam pe fotoliul din birou, mă 

gândeam cu ardoare la amicii mei de 

peste ocean, care acum se puteau afla 

la o vânătoare de curcani. În timp ce 

pentru noi, Europenii, acest lucru sună 

ieșit din comun, vânătoarea de curcan 

este foarte populară în mai toate statele 

americane (mai putin Alaska). Vânatul 

la “pasăre mare” necesită cunoștiințe 

deosebite în ceea ce privește specia și 

impune o adevărată provocare, vânatul 

caracterizându-se prin văz, auz și 

suspiciune iesită din comun. 

Curcanul sălbatic (meleagris gallopavo), 

din punct de vedere al speciei, 

este nativ pentru Statele Unite. 

De-a lungul anilor, el a reprezentat o 

parte importantă din dieta populației 

native, a coloniștilor, și mai târziu al 

prospectanților ce au colonizat vestul. 

Un scurt istoric al speciei începe 

undeva în jurul anilor 1700, unde o 

evaluare a efectivului din terenul 

ce se întindea pe suprafața 

a 39 de state din zilele noastre, 

se ridica undeva la 10 milioane. 

Primii coloniști descriau 

păsările cu coadă în formă de 

eventai, ca fiind (spre deoebire 

de astăzi) lipsite de simțul 

împrejurimilor și foarte ușor 

de vânat. Odată cu migrarea 

spre vest, habitatul curcanului 

a început să 

fie constant deteriorat, 

iar vânătoarea 

intensivă 

practicată pentru 

comercializarea 

păsării ca și bun 

de larg consum, a 

înjumătățit efectivul 

până la începutul 

anilor 1800. Specia 

curcan s-a întâlnit 

cu declinul său istoric 

la începutul anilor 

1900, unde conform unei evaluări, 

efectivul din teren nu se ridica mai 

sus de 30000 de capete. 

În zilele noastre, după mai bine de 

100 de ani de eforturi de conservare 

și repopulare, curcanul sălbatic este 

povestea de succes al organizaților 

de prezervare a pădurilor și vieții sălbatice 

din multe state. Vânătoarea la 

curcan nu este restricționată în mod 

deosebit, desfășurându-se în două 

sezoane: sezonul de toamnă și sezonul 

de primăvară. Vânătoarea de primăvară 

se concentrează mai mult asupra 

masculilor. Având în vedere că efectivul 

curent la nivel național este de 

aproximativ 7 milioane de exemplare, 

cu o proporție între sexe echilibrată, 

vânătoarea în timpul primăverii, mai 

exact în sezonul de împerechere, nu 

reprezintă o problemă ce amenință

specia. Tehnica de vânătoare practicată 

primăvara este la chemătoare. 

Împărtășesc aceste detalii tehnice din 

experiența altora, și din citit. Eu am 

participat exclusiv la vânători de primăvară, 

dar nu mă pot lauda cu rezultate 

deosebite. Pe de altă parte, experții 

în domeniul vânătorii de curcani susțin 

că vocabularul păsării conține 28 de 

sunete distincte, fiecare transmițând 

câte un mesaj specific. Prin acest mod 

de comunicare, greu de descris în 

cuvinte, păsările se cheamă una pe cealaltă, 

își dezvăluie poziția (pe sol sau în 

copac), se cheamă la mâncare, își atrag 

partenerii de reproducere, își exprimă 

starea de spirit, etc. Chemătorile 

sunt confecționate din diverse materiale, 

având diverse mărimi și tonuri, 

și de obicei sunt operate manual în 

combinație una cu cealaltă. Vânătorul, 

camuflat în întregime pentru a păcăli 

ochiul ager al păsării, se folosește de 

chemători încercând să ademenească 

masculii în bătaia puștii. 

Chemătorile au, de asemenea, un 

rol deosebit pe timpul sezonului de 

toamnă. Tehnica folosită toamna este 

o combinație între goană și vânătoarea 

la chemătoare. Pe perioada rece, curcanii 

sălbatici conviețuiesc în turme, 

criteriul de împărțire fiind sexul; astfel 

masculii se organizează în comunități 

de masculi, iar găinile se organizează 

în comunități de femele. Acest mod 

de organizare are loc până primăvara, 

când soarele începe să apună din ce în 

ce mai târziu. Lumina zilei îndelungata 

îi determină pe curcani să se disperseze, 

iar în timp ce găinile sunt în 

căutare de locuri adecvate pentru cuiburi 

masculii încep procesul de curtare. 

Pe perioada de toamnă vânătorii 

caută întâi să spargă turmele, iar apoi 

după ce se așează într-un loc adecvat 

tirului, prin intermediul chemătorilor 

încearcă să determine curcanii 

să se regrupeze. Curcanii, păsări 

sociale care găsesc nesiguranță 

în solitaritate, se grăbesc să reîntregească 

turma, căzând pradă 

focului de armă. 

În funcție de locația geografică, 

pe teritoriul Statelor Unite se 

întâlnesc șase subspecii diferite de 

curcani sălbatici. Din cele 7 milioane 

de exemplare menționate mai devreme, 

5 milioane sunt reprezentate de 

către curcanul estic. Această subspecie 

nu este doar cea mai numeroasă, 

dar și cea mai răspândită, fiind regăsită 

în 37 de state – recent inclusiv în 

California și Oregon. Motivul acestei 

răspândiri este capacitatea păsării de a 

se adapta la o varietate larga de habitat; 

inclusiv mlaștini, pășuni, păduri 

mixte, etc. Curcanul Osceala (numit 

în cinstea unui șef de trib Seminole) 

este întâlnit doar în partea de sud a 

statului Florida, cu un habitat restrâns 

în zonele mlăștinoase, unde cuibăresc 

în copaci specifici locului. Curcanul 

Merriam (numit în cinstea biologului 

american, C. Heart Merriam) este 

specific a numai 15 state, de la Dakota 

de Sud până la Idahoe, și New Mexico. 

Ca și numar ei nu depăsesc 500000, 

și sunt mai mult întâlniți în zonele 

muntoase cu păduri de conifere și/sau 

canioane. Curcanul Rio Grande este 

subspecia cea mai îndrăgită de mine, 

aceasta fiind observată în habitatul 

său natural în timpul vânătorilor din 

studenție. Aceasta se mai numește și 

subspecia intermediară, deoarece ca 

și înfățișare este undeva între subspecia 

estică și cea de Florida. Peste 

85% din efectiv inhabitează pășunile 

din Texas, preferând pentru cuibărit 

pădurișul de bumbac sau stejarii 

înalți. Subspeciile Gould și Ocelated 

sunt mai rar întâlnite, prima fiind mai 

abundentă ca și prezenta în munții din 

nordul Mexicului, iar cea din urmă, 

fiind pe cale de dispariție. 

Interesant de știut pentru vânătorul 

European este faptul că vânătoarea 

la curcan nu se practică cu ajutorul câinelui. 

Arma preferată pentru acest 

tip de vânătoare este arma de tip lisă 

calibrul 12, în schimb se poate vâna și 

cu calibrul 16 sau 20 dacă se folosește 

încărcătura adecvată. Un alt lucru surprinzător 

este faptul că multi vânători 

preferă arma cu pompă. Personal, am 

folosit o semiautomată cu 3 focuri de 

la Remington. Am învățat că al treilea 

foc poate face diferența între o tolbă 

goală și una plină, deoarece de multe 

ori m-am întins la distanțe când după 

al doilea foc pasărea dorea să fugă 

prin tufișuri sau să își ia zborul. Cei 

mai pricepuți la vânătoarea la specia 

curcan, camuflați în întregime inclusiv 

arma, știu să folosească chematorile în 

așa fel încât distanța de tragere să fie 

foarte mică – doborând piesa dintr-un 

singur foc. Asta necesită o tenaticitate 

deosebită în a înțelege limbajul 

păsărilor și a putea reproduce sunetele 

adecvate anotimpului cu ajutorul 

chemătorilor. Se țintește în partea gât 

și cap pentru a evita ricoșerile cu solul 

ale alicelor, iar patronul potrivit pentru 

curcan este cuprins între numărul 

4 și numărul 6. La îndrumarea unui 

amic, eu am folosit numărul 4 de la 

Winchester. Siguranța este o chestiune 

de maximă importanță, având în vedere 

că se trage atâta timp cât vânatul 

este la sol. 

Vânătoarea la curcani este o 

experiență inedită, care merită încercată 

dacă vr-odată se ivește ocazia. Deși 

o vânătoare extrem de dificilă pentru 

începători, ea permite ieșirea în natură 

când după frigul iernii vegetația 

revine la viață. Acesta este un lux 

de care, la momentul de fața, 

nu dispunem în țara noastră. 

Amintirile poate că au făcut 

să relatez cele întâmplate 

cu un entuziasm mult mai 

accentuat decât acela pe 

care îl trăiam la momentul 

întâmplării, în schimb 

apăsarea unei duminici 

lipsite de ieșire m-a făcut 

să tresar la gândul că în 

trecutul meu puteam să fiu 

la vânătoare în luna martie. 

Cu siguranță, dacă starea 

financiară îmi va permite 

în viitor, voi dori ca după 

sezonul de fazan, anual, sa 

pot revizita Texasul și vânătoarea 

de curcani, care nu am 

aprofundat-o cândva. 

Adrian GENCIA 


23


24 

Primăvara, prin forţa ei uimitoare, 

revitalizează tot ce este viu, 

floră sau faună, spre fericirea 

noastră a oamenilor și mulţumire 

adusă lui Dumnezeu. 

Începând cu ultimele săptămâni 

a lunii aprilie – luna mai și până 

în iunie, căprioarele aduc pe lume 

iezii; fiinţe deosebit de gingașe cărora 

„mama natură” le-a hărăzit cerul deasupra 

capului și ca adăpost flora aleasă 

de căprioara mamă pentru a-i feri de 

pericolele iminente, în biotopul destinat 

neamului lor. 

Căprioara – mamă, cu câteva zile 

înainte de a aduce pe lume noua generaţie 

de iezi, își duce la distanţă iezii 

ei de anul trecut pentru a nu atrage 

dușmanii ancestrali spre locul unde 

vor „venii” iezii mici, neajutoraţi, care 

pot constitui pradă ușoară pentru 

dușmani. Dintre principalii prădători: 

câinii vagabonzi, vulpile și... oamenii, 

cu agregatele de recoltat plantele 

furajere sau păioasele reduc supravieţuirea 

unui număr mare de iezi mai 

ales în zona colinară și câmpie. Fără 

a fi combătute prădătoarele cu păr în 

lunile februarie-martie pierderile în 

primele 3 săptămâni de viaţă a iezilor 

sunt foarte mari, maiales în zonele de 

câmpie unde există mari suprafeţe de 

păioase șși plante furajere. Prezenţa 

în teren a celor care gestionează efective 

de căprior, colaborând cu cei care 

recoltează plantele amintite, pot salva 

iezii din faţa combinelor. 

În ce privește miraculosul act al 

fătării, are loc în spaţiul ales de căprioară. 

Foto 1. Iezii proaspăt fătaţi, încă 

din prima oră de viaţă extrauteri- 

Prier; florar; cireșar… 

ATeNȚIe! 

"sosesc iezii..." 

nă instinctiv caută ugerul mamei lor. 

Suptul laptelui matern din primele 

ore și zile este deosebit de benefic 

pentru iezi întrucât conţine pe lângă 

substanţele nutritive necesare și imunoglobulină, 

prin care conferă iezilor 

imunitate pasivă care îi protejează 

împotriva germenilor infecţioși din 

mediul înconjurător. 

După două-trei luni de la fătare, 

organismul iezilor are capacitatea de 

a „produce” anticorpii necesari, asigurându-și 

o imunitate activă după 

contactul lor cu germenii microbieni 

din teren. 

În perioada alăptării, căprioara are 

nevoie de multă energie pentru a asigura 

necesarul de lapte pentru iezi. 

Căprioara – mamă trebuie să producă 

500-600 ml lapte în 24 de ore fiecărui 

ied, pentru care, are nevoie de a 

consuma cantităţi mari de furaje cu 

un conţinut ridicat de proteină și substanţe 

energizante. Găsirea surselor de 

asemenea furaje de regulă căprioara o 

face în ultima parte a gestaţiei. Având 

capacitate mică a rumenului, are nevoie 

să consume furajele din 2 în 2 ore 

egal (de 12 ori în 24 de ore). 

Necesarul de energie a iezilor începe 

să scadă după aproximatin 2 luni, 

când încep să consume furaje în locurile 

unde sunt conduși de mama lor, 

deși tot mai rar încep să sugă până în 

luna octombrie. Foto 2. 

În primele 2-3 săptămâni de viaţă 

iezii sunt adăpostiţi în vegetaţie unde 

mama lor revine pentru a-i alăpta. 

Foto 3. Sosirea căprioarei se face cu 

deosebită grijă apropiinduse prudent 

pentru a nu atrage prădătorii. Foto 4. 

În această perioadă este de mare 

importanţă asigurarea liniștii în teren! 

Veșnic trează este „vigilenţa” 

mamei căreia natura i-a „hărăzit” 

întreaga „responsabilitate” a perpetuării 

speciei. Foto 5. 

Iezii sunt foarte sensibili în primele 

săptămâni; în cazul ploilor cu vânt 

rece și oscilaţii mari de temperatură, 

pierderile în asemenea condiţii sunt 

mari. În acest caz asigurarea liniștii 

în teren favorizează căprioara mamă 

să se hrănească normal asigurând un 

aport ridicat de calorii pentru iezi, 

compensând pierderilor de energii 

datorită vântului rece și umed. 

Supravieţuirea iezilor până la vârsta 

de un an, în urma unor observaţii 

în Ungaria rezultă: rata de supravieţuire 

a iezilor fătaţi în mediul silvatic 

are o valoare de 60%; în zona colinară 

50%; iar la câmpie supravieţuiesc 

numai 40%. Numărul mic de supravieţuire 

în zona de câmpie se datorează: 

prădătoarelor în special a câinilor fără 

stăpân, vulpilor, recoltării mecanizate

a plantelor furajere și a păioaselor fără 

sisteme de a speria și alunga iezii din 

faţa combinelor a căror viteză să fie 

mai redusă în zonele unde se știe că 

numărul căprioarelor este mai mare. 

De reamintit că prezenţa în teren a 

celor care gestionează astfel de terenuri 

este deosebit de benefică, colaborând 

cu macanizatorii pentru salvarea 

unui număr important de iezi. 

Acest vânat emblematic al câmpiei, 

merită efortul de al proteja și 

gospodării cu competenţă de către toţi 

vânătorii, adevăraţi ocrotitori ai faunei 

sălbatice. 

Asigurarea unei densităţi optime 

a acestei specii deosebit de valoroase, 

este influenţată de condiţiile existente 

în teren și de buna gestionare a efectivelor 

de căprior. 

Ștefan POLVEREJAN 

1 

5 

3 

2 

4 


25


26 

Vulpea este prădătorul principal 

pentru vânatul mic, mai ales în zonele 

de șes și colinare. Densitatea vulpilor 

în terenurile de vânătoare este foarte 

mare, producând pierderi foarte mari 

vânatului mic cu păr și păsărilor care 

clocesc pe sol. (Foto 1). Reducerea 

nuumărului de vulpi numai prin vânătoare 

nu se poate face eficient în terenurile 

unde numărul lor este foarte 

mare. Vulpea este un animal foarte 

adaptabil, „omnivor” și oportunist în 

privinţa alimentaţiei. Folosește hrana 

care se obţine mai ușor și există în 

cantităţi suficiente. Meniul ei cuprinde 

hrană de origine animală, de origine 

vegetală, viermi, ouă, pui de vânat mic, 

păsări și animale adulte etc. 

VulpeaesteprezentăîntoatăEuropa 

cu excepţia unor insule (Canare) și altitudini 

alpine. În ultimii ani a ajuns în 

orașe, comune, parcuri, grădini, până 

la ușa omului datorită densităţii foarte 

mari. În acest mod vulpile pot contamina 

animalele domestice și omul cu 

o viroză majoră, terminată în totdeauna 

cu moartea în chinuri groaznice. 

Turbarea, boală infectocontagioasă 

produsă de un virus specific, transmis 

de la un animal la altul prin mușcătură 

sau depunerea virusului prin salivă pe 

suprafaţa unor răni proaspete. Speciile 

de animale mai frecvent afectate de 

turbare sunt: vulprea care deţine primul 

loc, lupul, bursucul, câinele enot, 

Influenţa bolilor infecto-contagioase asupra populaţiilor de vulpi 

Turbarea – zoonoză 

deosebit de periculoasă 

Bolile infecto – contagioase au 

influenţă foarte mare asupra 

populaţiilor de vulpi şi în general 

asupra animalelor sălbatice. 

ursul, râsul, pisica sălbatică, dihorul, 

nevăstuica. Dintre celelalte animale 

sălbatice mai des afectate sunt: căpriorul, 

mai rar cerbul, muflonul, șobolanii. 

Boala este cunoscută de secole 

omorând în chinuri un număr mare 

de animale domestice și oameni. 

Anual mor de turbare între 35 mii 

– 50 mii de oameni în întreaga lume 

(1999). 

La majoritatea speciilor afectate 

turbarea se manifestă prin forma furioasă, 

agresivă. 

Vulpea turbată are însă un comportament 

aparte. Se comportă ca animal 

domestic intrând în curţi, apropiindu 

-se de așezările omenești, lăsându 

-se mângâiată, iar în cazul apropierii 

unor animale, se repede și le mușcă 

răspândind astfel boala. (Foto 2). Cei 

care pun mâna pe aceste vulpi se pot 

contamina cu virusul de pe suprafaţa 

blănii, provenit din saliva animalului 

bolnav, care poate fi contaminantă cu 

10-15 zile înainte de declanșarea clinică 

a bolii. (Foto 3). 

Datorită comportamentului deosebit 

al vulpii bolnave, oamenii cei 

mai expuși pentru contaminare sunt: 

vânătorii care nu jupoaie vulpile protejaţi 

cu mănuși de cauciuc, pădurarii, 

păstorii și oamenii din mediul rural. 

Perioada de incubaţie a virusului 

turbării este de 5 până la 7 zile, mai 

rar până la 3 luni. Întotdeauna boala 

declanșată se termină cu moartea în 

chinuri după 3 până la 7 zile. 

Datorită gravităţii acestei boli incurabile, 

în Europa centrală și de vest s-a 

început imunizarea orală cu momeli 

vaccinale, bine organizate, susţinut, cu 

rezultate foarte bune. 

Astfel în Elveţia s-a instituit imunizarea 

vulpilor și bursucilor la începutul 

anilor ’80 pe suprafeţe mari, cu 

succes deosebit.

Începând cu anii ’80 până în ’90 

în Germania anual s-au folosit 6 mil. 

Capsule – momeli pentru vaccinarea 

orală a vulpilor. Vaccinarea a fost cu 

succes deosebi. Ca urmare, Germania 

este considerată fără turbare din 1990 

după criteriile Organizaţiiei Mondiale 

pentru Sănătatea Animalelor, dar, nu 

și după regulile mai severe ale W. H. 

O. (întrucât ar mai putea apărea turbare 

la lilieci). 

De remarcat faptul că după anul 

1990 în Germania nu a mai apărut 

cazuri de turbare conform tabelului 

alăturat: 

În anii următori, s-a înregistrat 

„explozie” demografică a populaţiilor 

de vulpi, densitatea lor extinzându-se 

până în regiunile de coastă a 

Germaniei. (Foto 4). 

Rezultate similare au fost obţinute 

și în Polonia unde s-au făcut vaccinări 

cu momeli în vestul ţării, în mijlocul 

anilor 1990 care a dus la reducerea 

cazurilor de turbare și o creștere a 

populaţiilor de vulpi în aceste regiuni. 

În Polonia de est nefăcându-se vaccinări 

antirabice, zona aflată încă sub 

influenţa turbării, populaţiile de vulpi 

au rămas la aceeași densitate constantă. 

O dată cu extinderea vaccinării și 

în estul Poloniei la sfârșitul anilor ’90 

s – a observant o creștere a efectivelor 

de vulpi. 

Rezultă că bolile infecto-contagioase 

pot influenţa densitatea efectivelor 

de animale sălbatice, iar în unele 

cazuri le pot chiar extermina (pesta 

porcină la mistreţi). 

Anul 1980 1990 1995 2000 2005 2009 

Animale 

sălbatice 

Animale 

domestice 

- 4.474 701 166 41 0 

- 1.092 155 16 1 0 

Total 6.800 5.566 856 182 42 0 

Dr. Egbert Straus (cercetător la Facultatea de Medicină Veterinară Hanover) 

În consecinţă se impune în mod 

consecvent controlul privind echilibrul 

ecologic în fondurile de vânătoare gestionate, 

iar unde se justifică, să se acţioneze 

cu mijloace vânătorești în cunoștinţă 

de cauză privind reducerea numărului 

de vulpi după eradicarea turbării, 

mai ales în zonele cu vânat mic. 

Ștefan POLVEREJAN 

1 

2 

3 

4 


27


28 

VÂnĂtorii, încălzirea globală, 

puhoaiele și pădurile 

Vânătoarea cu toate ale ei, a reușit să formeze și să modeleze 

pe arcașii Dianei, ca pe adevărați inițiați, în cea mai înaltă 

accepțiune a cuvântului. Ea sprijină dezvoltarea individului, 

învățându-l să cucerească cele mai alese calități din esența 

omului. 

Vânătorul are îndatoriri față de arhitectul creator, față 

de tot ceea ce este viu în natură, față de el însuși și față 

de semenii lui. Vânătorul se supune fără rezerve legilor 

divine ale naturii, înțelegându-le în deplinătatea lor. În 

inima lui există înscrisă o lege ideală ce stă deasupra celor 

convenționale, aceea a slujirii aurului verde și al bijuteriilor 

însuflețite din sanctuarul naturii. 

Recent, 14 specialiști în schimbări climatice, economiști 

și experți în domeniu s-au reunit în Anglia, pentru a discuta 

modul de combatere a încălzirii globale. Toți erau 

convinși că "Protocolul de la Kyoto" (Japonia) a fost un 

eșec, pentru că unele țări n-au fost de acord să reducă emisia 

de gaze cu efect de seră. 

Efectele schimbării climatice din ultimii ani se cunosc 

în toată lumea. Ploi torențiale, tornade, vijelii, alunecări 

de teren, terenuri agricole inundate, gospodării distruse, 

drame umane soldate cu mii de morți luati de puhoaie, tot 

ce s-a creat într-o viața de om dispărând în câteva ore. A 

venit sfârșitul lumii și ne pedepsește Cel de Sus-se întrebau 

bătrânii martori și victime ale acestor tragedii colective. 

Experții în economia de mediu din întreaga lume dau tot 

felul de explicații referitoare la perturbările Naturii și vin cu 

tot felul de propuneri, unele imposibil de pus în practică. 

Există – spun ei – patru mijloace care pot fi utilizate pentru 

a frâna schimbările climatice. 

1) reducerea populației lumii; 

2) scăderea economiei mondiale;

3) creșterea eficienței consumului de energie și 

4) scăderea intensității carbonului (adică să emitem mai 

puțin carbon pentru fiecare unitate de energie pe care 

o producem). 

Meditați-vă rog- la propunerile subliniate de mine. 

Cred că nu mai este nevoie de comentarii. Citind aceste 

recomandări stranii, memoria mă ajută să-mi amintesc 

de teoria lui Malthus (1766-1834) și, mai nou, de Henry 

Kissinger, secretar de stat al SUA, care ne spunea, prin 

1974, că "depopularea (planetei) trebuie să fie cea mai mare 

prioritate a politicii externe a lumii a treia", idee preluată 

și de fascismul german. Cred că nu mai este nevoie de 

comentarii. 

Sunt însă specialiști care au și alte propuneri... 

- asigurarea unei aprovizionări sigure și accesibile de 

energie pentru toată lumea (ceea ce înseamnă să 

găsim alternative la combustibilii fosili) 

- asigurarea că dezvoltarea economică nu face ravagii 

în mediul înconjurator (ceea ce înseamna reducerea 

emisiilor de carbon) 

- protejarea pădurilor tropicale 

- asigurarea că suntem pregătiți să facem față oricăror 

schimbări ale climei care pot apărea în viitor, provocate 

de om sau de natura. Adică să înțelegem că 

trebuie să facem eforturi pentru a ne adapta la schimbările 

climatice. 

Sunt și alte propuneri care vizează aceste obiective: 

- reîmpădurirea 

- încurajarea biodiversității 

- îmbunătățirea calității aerului. 

Toate aceste acțiuni pot reduce emisiile de carbon. 

Guvernele unor state dezvoltate ar trebui să ceară 

întruniri de experți care să propună economiilor în curs de 

dezvoltare tot felul de soluții alternative. 

Iată și situația din țara noastră. Potop de ape cu distrugeri 

și drame umane greu de imaginat. Întrebarea este 

aceasta. De ce prăpadul, și acum și în alți ani, a venit 

peste aceleași județe? Bacău, Suceava, Neamț și Botoșani, 

Harghita și Covasna? Un răspuns este și acesta: Pentru că, 

de câțiva ani, pădurile din aceste zone au dispărut din cauza 

lăcomiei oamenilor. Defrișările au adus după ele dezastrul 

torentelor și al alunecărilor de teren, oameni morți, mii de 

evacuați, gospodării distruse și culturi compromise, fântâni 

infectate, poduri luate de ape, drumuri impracticabile 

pagube enorme etc, etc. Natura parcă s-a răzbunat pe omul 

lacom de câștig. Defrișările de pădure de către proprietari 

s-au desfășurat într-un ritm mai accentuat decât în țările 

africane. La ora actuală, România a ajuns să aibă 27% 

suprafață împădurită, mai puțin decât oricare altă țară din 

Europa. Cum s-a ajuns să exportăm anual 17 milioane de 

metri cubi de bușteni? Câți au fost prinși și câte procese 

s-au derulat pentru hoții de lemn de pădure? Deseori, tăierile 

ilegale sunt cunoscute de către șefii ocoalelor silvice, 

dar măsurile prevăzute de lege nu se aplică. Sunt doborâți 

stejari seculari, fala acestei țări, dar reîmpăduriri nu se fac. 

Naivitate?, Comoditate? Rea intenție?, Nepăsare? Din toate 

câte ceva. 

În cotidianul, Jurnal Național, din 2. 07 a.c., ochii mi 

se opresc întrebători peste un titlu scris cu litere mari și 

groase: "Lupu, paznic la pădure, ia copacii în secure" și 

dedesubt propoziția: "Rezervația naturală Zaval este distrusă 

sistematic de angajații Romsilva". Este clar, nu? Mai are 

rost să citesc în continuare? Nu! Vă spun, însă, numai atât: 

La Zaval, județul Dolj, exista o arie protejată de stejari și 

frasini. Acolo s-au făcut tăieri ilegale cu aprobarea Direcției 

Silvice Dolj. Arborii doborâți aveau aproximativ 100 de ani, 

un volum de 10 metri cubi fiecare. Prejudiciul constatat 

se ridică la 10 miliarde de lei- ne informează Comisia de 

control a Romsilva. 

Întrebarea mea din final: Când vom ajunge să nu mai 

citim prin ziare o propoziție ca aceasta: "Lupul paznic la 

pădure, ia copacii în secure?" 

Dan Lambert HODONEANȚU 


29


30 

Să nu vă imaginaţi că 

destăinuirile ce le voi face, 

s-au petrecut în vre-o doi 

trei ani, Delta fiind atât de 

imensă și tainică că nici 

băștinașii nu se pot lăuda 

că îi cunosc cotloanele 

pierdute în imensitatea 

trestișurilor. Acolo, în 

negurile dimineţilor se 

ascund întunecimi și 

limpezimi de ape unde 

găsești acea vrajă 

nemaiîntâlnită altundeva 

pe acest pământ. 

Hoinăreli 

pr in Delta Du n ă r i i 

Acest paradis, unic în Europa, pe 

care mulţi împătimiţi îl cutreieră an 

de an, fie din curiozitate și plăcere, cât 

mai ales din interes, pentru a-și satisface 

pasiunile cinegetice ori pescărești, 

atrage ca un magnet irezistibil. 

La rândul meu, am cunoscut acest 

rai când încă nu era invadat de motoarele 

gălăgioase ale ambarcaţiilor de 

tot felul ce îţi sfredelesc timpanele din 

noapte în noapte, hoinărind nestingherite 

prin acest eldorado pe potecile 

fără de pulberi prin care lotca se strecura 

în liniște, surprinzând păsăretul 

de tot felul, în întimităţile naturii lor. 

Ca să poţi savura natura nu trebuie 

să o parcurgi cu peste patruzeci de 

kilometrii la oră la bordul șalupelor 

rapide și zgomotoase, liniștea și contemplarea 

fiind cheia înţelegerii poeziei 

Deltei în pastelele ei. 

În această imensitate a apelor, acoperite 

cu trestișuri, păpurișuri, uneori 

rogozuri, te surprind satele și oamenii 

locurilor, primitori și binevoitori să-ţi 

arate bogăţia în care își duc traiul, 

nu întotdeauna ușor. Pentru că orice 

deplasare se rezolvă cu lotca, iar a 

trage la rame nu-i o joacă, energia 

consumată în atmosfera umedă și friguroasă 

urmând a fi anihilată cu tăria 

“apei vii”, fiindcă în Deltă se bea din 

necessitate și nu neapărat ereditate. 

Nefiind un pescar împătimit, îmi 

satisfăceam pasiunile cinegetice cercetând 

diferite zone cu precădere în ruptul 

gheţii (sfârșit de februarie-martie) 

ori toamna (noiembrie-decembrie), 

perioade când eram ferit de sâcâiala 

ţînţarilor de ordinul miliardelor în 

sezonul călduros. 

Am făcut această introducere, pentru 

a putea spune câte ceva despre 

locurile în care am vânat raţe, gâște și 

sitari și o singură dată mistreţi, când 

ghiaţa era așa de groasă și rezistentă 

încât putea susţine un camion încărcat

cu vânători, hăitași și câini hărţuitori 

(1974). 

Încă un amănunt redescoperit 

de fiecare dată pe grindurile, plaurii 

și pădurile Deltei formate din sălcii, 

plopi, stejărișuri, arinișuri, cătinișuri 

și vegetaţie ierbacee, în cuprinsul 

cărora se adăpostește o inimaginabilă 

și diversă faună diurnă și nocturnă. 

Ziua întâlnind păsăretul specific 

zonelor umede, iar noptea mișunând 

în căutarea hranei: mistreţii, enoţii, 

vulpile, vidrele și noriţele pe lângă 

bizamii cafenii.. Peste întreg ansamblul 

dominând fauna domestică, compusă 

din cabaline, bovine și porcine ce 

fac mezalianţe cu cele sălbatice, rezultând 

IZGONII aprigi și șueţi ca niște 

scânduri geluite de briciul trestișurilor 

de care se freacă noapte de noapte. 

În acest teritoriu blagloslovit, fazanii 

și-au găsit un biotop ideal în care 

au prosperat și s-au înmulţit vizibil, 

înmulţirea datorându-se inaccesibilităţii 

plaurilor pentru vânătoare, cât 

mai ales oferta de hrană compusă din 

insecte și moluște plus terenurile limitrofe 

cultivate cu cereale. 

Expunând acest tablou idilic, n-ași 

vrea să mi se întâmple și mie ca răposatului 

Director General al Vânătorii, 

regretatul Nicolae Săulescu, care la 

vârsta senectuţii și-a invitat amicii la 

o partidă de raţe, la o baltă ce o știa 

din tinereţe. După o sută și ceva de 

kilometrii rulaţi, când au ajuns la destinaţie, 

balta nu mai exista. 

Oricum Delta există, în schimb 

nu mai pot garanta că cei de azi vor 

mai găsi vânatul pe care eu l-am văzut 

în locurile binecuvântate, cum erau 

cele din pădurile Letea și Caraorman 

pentru sitari, sau lacurile Obretinul 

Mare și Mic, Puiu și Puiuleţ, Calica 

ori Uzlina și denumirile ar putea continua 

cu puzderia de limpezimi de ape 

de la mila 35 din zona Ilganilor. 

Consider că nu își are rostul să 

vă înșir denumirile locurilor pe care 

le-am străbătut în vre-o zece ani prin 

labirintul canalelor și potecilor fără de 

pulberi, bucurându-mă de calitatea de 

salariat al Centralei AGVPS și ca atare 

băgat în seamă de paznicii de vânătoare 

și nu numai de ei. 


O, FEERIE A 

NATURII!... 

început de poezie ce mi-a venit în 

minte într-o zi din decembrie 1992, la 

marginea unui cătun pierdut în apropierea 

graniţei vestice. Acolo, la malul 

unei întinderi de apă, în mare parte 

îngheţată, am avut ocazia să constat că 

nu doar luna mai, și nu doar sunet de 

privighetoare pot aduce în gând versuri 

de Macedonski. Acolo am avut ocazia 

să văd pentru prima dată fascinantul 

spectacol pe înserat al venirii gâștelor 

sălbatice la apă. Am uitat de ger, 

de zăpadă (de economia de piaţă) și 

cu privirea către cerul senin, translucid, 

de iarnă, am urmărit stolurile de 

Anserfabalis și Anser albifrons, ordonate 

escadrile de câte șapte, 20, 50, 100 

de exemplare trecând și iarăși trecând, 

preţ de o bună jumătate de oră. S-a 

lăsat noaptea și ascultând larma acestor 

taimce făpturi adunate pentru înnoptat 

într-o latură neîngheţată a bălţii, mi-am 

amintit de poveștile sadoveniene: "Vin 

și trec în fiecare noapte, mii de mii, aici 

și pretutindeni, pe tot emisferul nordic. 

în fiecare noapte umplu cerul, plutind 

pe aripile lor puternice și neostenite... 

Mulţimea lor trece de numerele minţii 

omului și întunecă cerul. Așa plutesc pe 

văzduh, poposesc și trec pe toată aria 

unei jumătăţi de pămînt. Oamenii au 

o foarte vagă cunoștiinţă despre aceste 

popoare ale aerului ș-ale apelor. Ei trăiesc 

în târgurile lor și se socotesc mulţi și 

puternici. Pe cînd paserile necunoscute 

și fără număr, stăpînitoare ale tuturor 

elementelor, umplu singurătăţile de o 

viaţă aparte, tainică și formidabilă.,, (M. 

Sadoveanu, Gîște sălbatice, adică numere 

incomensurabile, 1926). 

Dacă așa va fi fost la vremea când 

Maestrul așternea rândurile de mai sus, 

impresionat de spectacolul pasajului de 

gâște, undeva, pe malurile unei foste 

bălţi moldovene, să încercăm efortul 

de a ne închipui și existenţa și pulsul 

de viaţă al lumii păsărilor acvatice, 

undeva prin preajma anilor 1750, când 

Francesco Griselini scria despre cele 

văzute în Banatul Timișan: "E adevărat 

că și în vremurile mai vechi pământul 

din apropierea Mureșului și cel de-a 

lungul Tisei, de la Seghedin și până 

dincolo de Titel, era mlăștinos. Mlaștina 

de la Aranca ajunsese, peste Kiskanizsa, 

până la Mokrin... Cred că este suficient 

dacă voi aminti numai patru din 

aceste mlaștini de odinioară. Două din- 


31


32 

tre ele se întindeau de la Beghei până 

la Kikinda, ajungând de acolo doar la 

mică depărtare de Becicherecul Mare. 

Celelalte două mlaștini, de la Ilanca și de 

la Alibunar, se întindeau de la malul de 

miazăzi al Timișului, cale de mai multe 

mile, pierzându-se într-un strat nisipos 

din apropiere de Palanca Nouă..." (F. 

Griselini, Încercare de istorie politică 

și naturală a Banatului Timișoarei, Ed. 

Facla, 1984). 

Suflând puţin mai temeinic asupra 

pâclelor istoriei, ne putem încă închipui 

locul dintre stufuri în care, pe la 1480, 

corniţele Pavel Chinezul se războia cu 

turcii. Din acele îndepărtate, aspre, dar și 

viteze vremuri am moștenit Satchinezul. 

Această localitate, aflată nu departe de 

Timișoara, înseamnă istorie prin numele 

legat de cel al viteazului comite, înseamnă 

în același timp istorie și prin cursul 

de apă înconjurat de stuf ce stă încă, 

firavă mărturie a stăpânei de altădată - 

mlaștina. 

Declanșat la începutul secolului 

XVIII, fenomenul de desfiinţare umană 

a zonelor inundate în scopul lărgirii 

terenurilor agricole, a cunoscut mai apoi 

exagerări de neînchipuit. în perioada 

agriculturii "intensive," bazate pe "cele 

mai noi cuceriri ale știinţei" s-au produs 

incendieri de stufuri, s-au săpat canale 

care au desecat ultimele bălţi cu pește, 

ultimele oaze de umezeală, de liniște și 

de pitoresc din Pusta Bănăţeană. Dacă 

în perioada 1962-1970, în vestul ţării și 

în special în cadrul ecosistemului de la 

Satchinez, au fost identificate 105 specii 

de păsări acvatice, multe dintre ele de 

deosebită importanţă prin raritate (T. 

Babuţia, Cercetări asupra ecologiei speciilor 

de păsări acvatice de importanţă 

vânătorească și faunistică din vestul 

ţării. Referat ICAS, 1970), mai târziu 

situaţia s-a prezentat cu totul diferit. 

dropie (Otis Tarda) 

Copil fiind știam de existenţa unei 

Rezervaţii Ornitologice în apropierea 

Satchinezului. Despre acest rai al păsărilor 

numit odinioară "Mica Deltă a 

Banatului" știa o lume întreagă. Mai 

târziu, ajuns licean la Timișoara, mă 

instruiam foarte des vizitând colecţia 

de păsări Dionisie Linţia care, aflăm din 

Catalogul sistematic al colecţiei ornitologice 

a Muzeului Banatului, Timișoara 

1878-1970, "a fost îmbogăţită la peste 

2500 exemplare." 

în Rezervaţia Ornitologică Satchinez, 

rar, greu, sau deloc n-am mai întâlnit 

în ultimul timp berze negre, lopătari, 

lebede, gâște, călifari, ţigănuși și egrete. 

Am întâlnit în schimb oameni și 

câini și foarte multe oi. Oile pasc, câinii 

își urmează tendinţa spre hăituiala și 

prăduială cu care i-a înzestrat natura, 

iar oamenii mai taie niște lemne sau 

niște stuf ca să se încălzească. La etajul 

doi al Muzeului Banatului, iubitorii de 

natură pot admira câteva diorame cu 

exponate din "flora și fauna Banatului." 

"- E o secţie mică - mi se spune. Colecţia 

de păsări? Nu știu... sunt de șase ani 

angajată aici, dar n-am apucat așa ceva." 

Iată deci, am mai scris un "eseu" 

despre ecologie și vânat. Nu sună ca și în 

cartea de biologie, cu "lanţul trofic" și cu 

"dispariţia unei specii care rupe o verigă 

din acest lanţ" destabilizând pentru 

vecie "echilibrul ecologic." La Satchinez 

au dispărut o mulţime de specii fără 

ca totuși să se producă dezastre pentru 

omenire. Drept dovadă că se poate și 

fără păsări. N-am să vorbesc despre 

cauzele care se opun refacerii rezervaţiei. 

N-am să vorbesc nici despre cauzele care 

au privat publicul de colecţia ornitologică 

din Muzeul Banatului. Nu în ultimul 

rând s-ar putea cita dezinteresul pentru 

păsări și pentru natura înconjurătoare 

în general. Specia umană înzestrată cu 

raţiune și cu discernământ, după ce și-a 

luat ce și cât a fost necesar pentru activităţi 

productive; agricultură, industrie și 

alte interese, ar trebui să păsuiască acele 

locuri nepotrivite altor utilizări. De dragul 

istoriei și de dragul frumosului. Se 

pare că în alte părţi așa se petrec lucrurile. 

Aflăm că pe continentul American, 

și chiar mai aproape de noi, în lumea de 

vis pe care o numim Europa, fiinţează 

Rezervaţii Naturale întinse în care se 

păstrează minunile creaţiei. 

În sfârșit, nu putem decât să sperăm 

că după ce vom rezolva o întreagă serie 

de frământări care ne copleșesc, vom 

ajunge răgazul să ne întoarcem privirea 

către flori, către păduri și ape și munţi și

păsări. Și ne vom aminti de Macedonski. 

(Timișoara, ianuarie 1993). 

Aflat într-o ţară depărtată, a ajuns 

până la mine zilele trecute, o fotografie. 

înfăţișează trei vânători italieni care au 

împușcat în zona Pardina din Delta 

Dunării, 158 gâște sălbatice. Așa am 

ajuns să-mi amintesc de rândurile scrise 

acum 13 ani, le-am găsit într-un caiet 

prăfuit și le-am readus "la viaţă." Recitind 

cele scrise cu ani în urmă am încercat să 

înţeleg schimbările petrecute în lumea 

vânătorească din România și tot astfel și 

în preocupările și activităţile îndreptate 

către păstrarea mediului natural. 

Iată, caz concret, Rezervaţia 

Ornitologică Satchinez a intrat în atenţia 

structurilor de profil europene. Agenţia 

de Protecţie a Mediului Timișoara a 

primit sprijin consistent pentru refacerea 

unei părţi din fosta mlaștină. Fără 

îndoială acesta nu este un caz singular 

pentru ţară. Preocuparea internaţională 

pentru Delta Dunării este un alt caz 

fericit care va aduce o înbunătăţire în 

sistemul de gospodărire a acestei comori 

naturale românești. Tot astfel, aflu de 

pe Internet și mai cu seamă din participarea 

la lista de discuţii Mediu (a@ 

ngo.ro despre o multitudine de eforturi 

încununate cu succes în reorganizarea 

sau înfiinţarea unor Parcuri Naţionale, 

Rezervaţii, Zone Protejate în care să fie 

ocrotite făpturile vii din ţară. 

Lista de discuţii pomenită nu este 

singura cu subiect mediu și natură. Mai 

există altele câteva. La aceste liste participă 

câteva sute de preocupaţi, număr 

mereu în creștere. Marea majoritate din 

cei preocupaţi de mediul natural românesc 

fac parte din organizaţii non-guvernamentale 

relativ nou apărute care, 

cu mai mult sau mai puţin sprijin extern 

militează și activează pentru conservarea 

și refacerea splendorii de varietate 

biologică. Parte din activitatea celor 

implicaţi se îndreaptă către transformarea 

structurilor organizatorice depășite 

Gâsca canadiană (Branta_canadensis) 

și rău-funcţionale în agenţii moderne 

care pot gospodări bunurile naturale ale 

ţării pe baze știinţifice contemporane. 

Iată deci lucruri bune. 

Problemele însă nu sunt pe deplin 

depășite. Organizarea nu s-a înfăptuit, 

abuzurile nu s-au eliminat total, interese 

diverse și diverși interesaţi lucrează din 

umbră lucrături periculoase. Libertatea 

rău înţeleasă, dreptul de proprietate privată 

împins dincolo de limitele oricărui 

bun simţ, duc la situaţii speciale neconforme 

cu linia generală de folosire judicioasă 

a resurselor naturale. 

În acest context general și cinegetica 

românescă se află în prag de schimbări. 

Vânătoarea de ieri a fost a vânătorilor. 

Vânătoarea de mâine este a tuturora. 

Cerbii pe care îi vânau Ionel Pop și 

Ieronim Stoichiţă, cu grijă și cu drămuire, 

pe terenurile lor particulare, la 

începutul veacului trecut, erau numai 

ai lor. Tot astfel a fost și cazul ultimelor 

dropii împușcate în România prin 1975. 

Soarta lor a fost pecetluită de către anu- 

rezervația Satchinez 

miţi potentaţi care nu au dat niciodată 

socoteală în faţa altora. Astăzi încă învăluită 

în ceaţă, conștiinţa naţiunii române 

despre patrimoniul natural al ţării va 

străluci mâine în plină lumină. Acest 

"mâine" vine curând. Am fost învăţaţi 

să ne diriguim faptele și să ne măturăm 

ograda după cum ne taie capul. învăţătura 

veche trebuie uitată. A venit vremea 

să dăm socoteală pentru ce, când, unde 

și cum facem cu pușca. Indiferent dacă o 

facem pe teren particular, într-o pădure a 

statului, în Delta Dunării sau pe un fond 

de vânătoare public. De felul în care vom 

organiza și practica vânătoarea depinde 

chiar viitorul ei. Nu este un secret pentru 

nimeni faptul că unii cetăţeni au înclinaţii 

anti-vânătoare. De la simple înclinaţii 

se poate ajunge la opoziţie crâncenă 

și larg răspândită. Priviţi fotografia de 

mai sus. Ce viitor credeţi că pregătește 

ea cinegeticii românești? Vă mâniaţi la 

măsura interzicerii vânătorii pe teritoriul 

Deltei? De ce? Cât timp astfel de fapte se 

petrec, altă soluţie nu există. Vă miraţi că 

pe teritoriul Parcurilor Naţionale nu se 

permite vînătoarea? Poate e bine să știţi 

că în America marea majoritate a terenurilor 

publice de conservare a naturii, 

incluzând Parcuri Naţionale, au sezoane 

de vânătoare pentru anumite specii, în 

anumite condiţii. 

Pentru a nu înfrunta limitări și 

restricţionări exagerate, vânătorii de 

mâine trebuie să înveţe a practica cu 

bun simţ o vânătoare de mare calitate. 

Aceasta toţi, împreună. Căci răul făptuit 

de o fotografie ca cea prezentată aici se 

va răsfrânge asupra tuturor și va afecta 

pe toţi. Nu mai există loc pentru toleranţă, 

nu mai putem pretinde că am întors 

capul și n-am văzut ce se întâmplă. De 

la mic la mare, bogat și sărac, boier sau 

pălmaș, avem numai două căi de ales: 

fie învăţăm să fim vânători moderni, fie 

dispărem de pe faţa pământului. 

Mi-e dor de o vânătoare la gâște sălbatice. 

O zi cu ceaţă în care peste holdele 

mohorâte de umezeală să treacă în zbor 

jos, gâgâind, sute și mii de gâște... din 

care să culeg pe alese, două, sau trei, sau 

patru... 

Francisc CASTIOV 


33


34 

CHINOLOGIE 

Nasul și luarea mirosului 

Nasul câinelui este dimpotrivă un 

receptor pasiv, comparabil cu un receptor 

de unde radio. Totul se petrece 

după principiul de emiţător-receptor. 

Aerul ambiant și vântul vehiculează 

mirosurile sub formă de molecule 

volatile (feromonii). Celulele olfactive, 

foarte numeroase la câine, captează 

acești feromoni, care sunt apoi identificaţi 

sau nu, în funcţie de obiectiv: 

căutarea vânatului sau a unui vânat în 

special (specializarea). 

Câinele va trebui deci să capteze, 

apoi să recunoască un miros dintre 

sute de mirosuri transportate de aer. 

Aceste molecule difuzate se separă cu 

atât mai mult cu cât emiţătorul este 

mai îndepărtat. La distanţe importante, 

se poate întâmpla deci ca numai 

câţiva feromoni rari să plutească în 

aerul ambiant. Anumiţi câini îi vor 

capta, alţii nu, aceasta depinde de 

sensibilitatea lor olfactivă. Acest prag 

de sensibilitate diferă în funcţie de 

indivizi. De fapt, despre aceasta se vorbește 

atunci când se utilizează expresia 

lungimea nasului. Această percepţie 

va provoca instinctul de apropiere și 

de aret. 

Pentru a înţelege bine acest fenomen, 

este suficient să comparăm procesul 

cu cel al unui autoradio, mai 

mult sau mai puţin sensibil. Undele 

unei staţii circulă. Autoradioul dumneavoastră 

captează și redă acest semnal, 

cel al vecinului, aflat în același loc 

cu al dumneavoastră, nu redă nimic. 

Aceasta înseamnă că pragul de sensibilitate 

este inferior celui al dumneavoastră. 

Undele sunt totuși prezente, 

Câinii de vânătoare 

și simțul o l f a c t i v 

însă semnalul este insuficient pentru 

puterea și sensibilitatea de captare a 

aparatului vecinului. 

La câţiva kilometri depărtare, mai 

aproape de emiţător, undele sunt mai 

numeroase și aparatul de radio în 

cauză va putea recunoaște și reda emi- 

Se vorbeşte în 

mod curent despre 

lungimea nasului, însă 

această expresie ne pare 

nepotrivită, deoarece ea 

te lasă să crezi că ogarul 

îşi proiectează înainte 

capacitatea sa olfactivă. 

Or, nici vorbă de aşa 

ceva. 

sia. Semnalul corespunde unui prag de 

sensibilitate. Se vorbește de putere de 

recepţie și de sensibilitate. 

In ceea ce privește câinele, fiinţă 

inteligentă și dotată cu memorie, procesul 

este comparabil cu câteva nuanţe 

apropiate.

Animalul este de fapt dotat cu o 

programare genetică pentru a alege 

anumite mirosuri ce corespund funcţiei 

de vânătoare a câinelui, care, la 

origine, caută prăzi pentru a se hrăni 

și a supravieţui. Moleculele olfactive 

sunt supuse riscurilor intemperiilor și 

obstacolelor vegetaţiei și terenului. 

Toate aceste elemente complică 

puţin luarea mirosului. Unele sunt fixe 

și indirecte, fiind impregnate în sol sau 

în plante. Altele sunt directe și foarte 

reale, provenind de la vânatul prezent 

în spaţiul care trebuie explorat. 

Luarea mirosului se va face cu 

capul sus și cu nasul în vânt, în cazul 

cel mai curent și cel mai fiabil, sau la 

sol, prin luarea urmei. In acest ultim 

caz, riscul este important, căci câinele 

nu poate avea încredere în nuanţele 

foarte variabile ale acestor mirosuri 

de impregnare. Ii va fi foarte dificil să 

evalueze prezenţa reală a prăzii sale 

și distanţa care îl separă de aceasta. 

Luarea urmei poate duce la descoperirea 

unei reale lipse de putere olfactivă. 

Este o cale ușoară, însă adesea 

înșelătoare. Este posibil să se fi recurs 

la ea pentru verificare, confirmare, 

dar, în nici un caz în mod permanent. 

în general, câinele de aret utilizează 

combinaţia dintre cele două metode, 

alternând luarea mirosului în aer sau 

la sol, mai ales în pădure și în mediile 

dense. 

Negocierea și pasul 

alunecat 

Luarea mirosului unui vânat pune 

imediat câinele în alertă. Urmează 

reacţii naturale de prudenţă, de apropiere 

și de aret. 

Prima reacţie va fi cel mai adesea 

o încetinire importantă a galopului 

câinelui care, reîntorcân-du-se pe 

urmele mirosului, va începe o apropiere 

rapidă, până când va ajunge să 

se imobilizeze la o distanţă adecvată. 

Această distanţă de siguranţă depinde 

de experienţa, de evaluarea și de 

temperamentul câinelui. Ea trebuie 

să respecte dispoziţiile defensive și 

de stres ale vânatului, care știe că este 

descoperit. 

Dimporivă, tânărul ajutor neexperimentat, 

cu temperament arzător, va 

porni probabil pe urma mirosului și 

va încerca o captură forţată, precipitându-se 

asupra vânatului, pe care îl 

va face să zboare în mod inevitabil. 

Experienţa și dresarea vor trebui să 

atenueze această reacţie coerentă, dar 

neadaptată la obiectiv. 

Oricare ar fi reacţia primară a câinelui, 

acesta va trebui să înţeleagă cu 

ajutorul și cu tactul vânătorului că nu 

poate prinde singur vânatul și în sfârșit 

că vânează pentru stăpânul său și 

nu pentru el însuși. Din această luare 

la cunoștinţă experimentală se nasc 

complicitatea și complementaritatea 

omului și a câinelui. 

Două cazuri se pot prezenta în timpul 

unui episod de luare a mirosului: 

• fie câinele se oprește ferm la cea 

mai mică percepere a mirosului vânatului 

și va trebui să efectueze mai apoi 

o apropiere prudentă și o negociere 

până la aretul definitiv util; 

• fie că își încetinește alergarea, 

continuându-și apropierea, până la 

imobilizarea finală, care practic imobilizează 

vânatul. 

În primul caz, va fi necesar să fie 

învăţat cum să negocieze, căci un aret 

prea îndepărtat lasă orice atitudine de 

evoluţie vânatului, care va încerca să 

scape de atac și de pericol. Vânătorul 

îl va face să meargă cu pas alunecat la 

comandă până la distanţa exactă care 

va fixa definitiv vânatul și va autoriza 

o tragere eficientă. 

în al doilea caz, câinele cunoaște 

deja comportamentul pe care trebuie 

să-1 aibă și face munca din proprie 

iniţiativă. Acest al doilea comportament 

are drept avantaj faptul că impresionează 

vânatul. 

În toate situaţiile, negocierea care 

se traduce prin acest pas alunecat trebuie 

să respecte pragul toleranţei animalului 

vânat și să-1 imobilizeze la 

distanţa ideală. Orice nerespectare a 

acestei reguli delicate provoacă în mod 

inevitabil un zbor prematur în afara 

distanţei de tragere. 

Trebuie adăugat fără excepţie faptul 

că, în cazul păsărilor deosebite și în 

anumite contexte foarte dificile (precum 

becaţa într-un subarboret dens), 

negocierea nu trebuie să se prelungească 

prea mult. 

PROFESORUL 


35


36 

Recomandarea 

expertului gastro 

Gheorghe Tănase 

Ciorbă de porc mistreț cu 

Mirodenia 

• pulpă de porc mistreț fără os 800 gr. • oase de porc 

mistreț 1,5 kg. • morcov 200 gr. - țelină rădăcină 100 gr. 

• ceapă uscată 200 gr. • orez bob lung 100 gr. • ciuperci de 

pădure 300 gr. • ouă 5 buc. • smântână 500 ml. • oțet de 

vin alb 9° 50 ml. • Tarhon 10 gr. • Piper alb măcinat 5 gr. 

• Mirodenia 40 gr. (bază pt. mâncăruri naturală) 

Proces tehnologic: Carnea de mistreț se ține în baiț (pentru 

rețeta de baiț se recomandă rețeta din numărul precedent 

al revistei Diana, cu diferența că se mai adaugă 50 ml. de 

coniac când baiț-ul este rece) timp de o zi. Ceapa se curăță 

și se toacă foarte mărunt, morcovul și țelina se curăță și se 

toacă cubulețe. Ciupercile se spală bine și se taie bucăți. 

Se sparg ouăle cu grijă și se separă gălbenușul de albuș. 

Gălbenușurile se pun într-o oală peste care se toarnă smântâna 

și se amestecă foarte bine. 

Mod de preparare : 

Într-o oală (preferabil oala cu presiune) se pune la fiert 

carnea și oasele de mistreț. Când carnea este aproape fiartă 

se strecoară supa, iar carnea se taie cubulețe. Supa se pune 

din nou în oală și se pune pe foc. Când supa începe să fiarbă 

se pune și carnea în oala împreună cu zarzavatul, ciupercile 

de pădure și orezul. 

Când ciupercile de pădure sunt aproape fierte se adaugă 

oțetul, piperul și MIRODENIA. Se mai lasă să fiarbă cca. 2 

minute, iar apoi se adaugă câte un polonic peste smântână 

și se amestecă bine cu un tel. Se repetă această operațiune 

până ce s-a golit oala de supă până la jumâtate. 

După aceasta se inversează operațiunea: din oala cu 

smântână se toarnă câte un polonic în oala cu supă și se 

amestecă cu telul. Se continuă această operațiune până ce 

se termină toată oala cu smântănă de transferat în supă. 

Se pune oala de ciorba din nou la foc și se lasă să fiarbă 

maxim 2 min. 

La final se adaugă și tarhonul. 

La masă 

cu Diana 

Ruladă de căprior la grătar 

1,3 kg mușchi de căprior •150 ml. sos Worcester •12 felii 

de bacon (tăiate pe lungime ) 300 gr. • Cremă de brânză 

cu mărar • 12 rondele de ardei iute murat • sare grunjoasă 

30 gr. • piper amestec granulat 10 gr. 

Proces tehnologic: Se taie mușchiul în 12 benzi (fâșii) pe 

lungime, se pun într-o caserolă cu capac. Peste se toarnă 

sosul Worcester. Se amestecă bine, se acoperă și se lasă 

carnea la macerat 2 ore în frigider, sau o oră la temperatura 

camerei. 

Pe o farfurie se amestecă sarea și piperul granulat. 

Mod de preparare: Se pune o bandă de mușchiuleț de 

căprior peste o bucată de bacon. Peste carnea de căprior se 

întinde crema de brânză, iar la mijloc se pune o rondea de 

ardei iute murat. 

Se rulează bine și se străpunge rulada cu o bucată de băț 

(ex. vârf de frigăruie). 

Fiecare ruladă se va trece prin amestecul de sare cu piper, 

iar apoi se va pune pe grătarul bine încins.

singur în primăvară 

Mi-e singur pasu-n gândurile de sus, 

în munţii mei albiţi de flori, acasă, 

şi-a brad căzut începe s-amiroasă tot 

ce-am fi vrut şi n-am ştiut de spus. 

A bate toaca au pornit gotcanii 

şi-a nins şi nu mai ninge peste ei, 

lăsându-i tot mai negri şi mai grei, 

să poarte-n aripi liniştea şi anii. 

O, blândă înserare şi-mpăcare, 

doar caprele şi cerbii mai aprind 

câte-un colind de sânge şi argint 

în toată astă umbră de ninsoare. 

Mă uit prin puşca Moşului la cer 

şi luna arde grav între cocoaşe, 

dorm drumurile toate spre oraşe 

şi eu sunt puiul vostru cel stingher. 

Bunule-bun, la toamna care vine 

să mergem iar pe Dalna s-auzim 

cum rag toţi cerbii sus, în ţintirim, 

prin munţii noştri grei de pustiime. 

Tămâia nopţii curge pe pereţi 

şi laptele din grajd mă dă afară, 

ziua se frânge într-o căprioară, 

iar voi cu munţii voştri rămâneţi. 

trecere 

Cine-a mai copilărit într-un lup, 

legănat de sufletul fiarei, 

călătorind prin artere de cerbi, 

unde-i omul acesta şi care-i? 

Cel zburător pe o pasăre fără de chip, 

cel răstignit pe o floare, 

cine e iedul acesta-nhămat 

la sacaua cu lacrimi de fiare? 

Cine-i cel trăitor într-un ochi, 

într-un mers furişat de felină, 

cine coboară din munţi prin zăpezi 

îngheţat de atâta lumină? 

râsul 

Nu e râsul fiara cea blândă, 

de suflarea căreia să se aburească 

ferestrele casei ca de pâinea crescând 

în cuptor, cum nici numele lui 

vămuit de ecou nu alungă tristeţi 

ori dihănii flămânde la pândă. 

Vânători şi hăitaşi îşi poartă ca pe trofee 

rănile ce nu se închid niciodată, 

unde-a săpat râsul cel muşcător, 

sălbăticiunea mândră, despre care 

se ştie că nu se mai întoarnă 

la ruina celui din urmă ospăţ. 

Ridicat de albul foşnitor al zăpezii, 

el nu poate fi asemenea gâzei cetluite 

cu funii de hleiuri în iezerul mierii, 

dar nici împroşcat cu noroaie. 

Rabdă râsul în sihăstriile sale 

până se-ncheagă din ape cărările 

numai de umbra sa mângâiate, 

neştiutoare de jmâcuri şi teascuri. 

Nu e râsul fiara cea blândă, 

arătare de bâlci, să treacă prin cercul 

arzând - de arcul saltului său 

piere flacăra ca spulberată de-un hohot. 

Gabriel CHEROIU

ISSN 2066 - 0154 

Foto: Hodo

selec } ia cervidelor v~nåtoarea continuå seriozitate ... - Revista DIANA

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?