selec } ia cervidelor v~nåtoarea continuå seriozitate ... - Revista DIANA

DIANA 2/2011 • REVISTA A.J.V.P.S. TIMIȘ
4
Carașul
vânătoresc
În vasta și îndelungata istorie cinegetică din România,
județul Caraș a fost dintotdeauna o zonă importantă.
G RU PA
DETA
VÂ N ĂT O R I L O R
Supranumit Banatul de munte, dar
și mica Elveție, este dotat de la natură
cu peisaje de o frumusețe de nedescris,
cu păduri virgine nesfârșite, cuprinzând
50% din suprafața sa, ce se întind
peste coline, dealuri și munți sălbatici.
Fauna cinegetică și haleutică a
fost generos reprezentată din cele mai
vechi timpuri, începând de la vânatul
mic, până la cele mai valoroase exemplare
ale vânatului nobil și mari prădători,
iar păstrăvul abundă în toate
apele de munte.
Într-o statistică veche din secolul
XIX privind vânatul împușcat
în județele din Transilvania, județul
Caraș apare pe locul unu la căpriori
și mistreți cu 509 și 113 piese; locul
patru la capră neagră și locul șase la
urs, după T. Secoșan. Interesant este
că despre cerbi nu se amintește de
loc, ei fiind populați abia în anul 1889
de către conducerea Domeniilor din
Reșița (UDR), care a adus 7 exemplare
din Boemia și 2 din Ungaria,
eliberați în teren deschis numai în
anul 1894 și 1903 (vezi amănunte în
Vânătoarea Pasiune Ancestrală, Iancu
Braicu). După Unire, într-o statistică
din 1932, inspectorul de vânătoare
Dr. Ioan Bolboca, arată că efectivul de
cerbi din Caraș a ajuns la 900-1050
adulți și 200-300 viței. Densitatea cea
mai mare era în pădurile Societății
Reșița, apoi în zonele Anina Bozovici,
Gârliște, Ciudanovița, Maidan, Jitin și
Carașova.
În aceeași statistică se arată și
numărul aproximativ de căpriori de
ambele sexe, care a ajuns la 2600-
3200 și mistreți la 600-800 exemplare.
Efectivele respective se referă de asemenea
la pădurile UDR-ului și zonele
Bozovici, Bigăr, Cârnecea și altele. În
ceea ce privește mistreții, aceștia se
găseau cu predilecție în zonele: Reșița,
Dognecea, Vărădia, Berzasca, Văliug,
precum și în toată zona Munților
Semenic. Vânatul mic, reprezentat în
special de iepuri și potârnichi, era
din abundență în toate terenurile
mai joase din pustă, lunci și dealuri.
Deficitari erau în acea vreme fazanii
și sitarii. În tinerețea mea nu am văzut
deloc fazani, dar în schimb, am vânat
împreună cu tatăl meu sitari în jurul
Reșiței, a Văliugului și Caransebeșului,
unde primăvara erau pasaje frumoase.
Revenind la evoluția cerbilor din
județ, tot Dr. I. Bolboca, arată în
revista „Carpații” din 1939, că numărul
lor a scăzut la doar 500-600 (ambele
sexe, inclusiv tineret). În anul 1992,
Robert Hausner arată că în munții
Semenicului și ai Aninei, în ocoalele
silvice Oravița, Anina, Bozovici, Nera,
Văliug și Reșița, se mai aflau doar circa
260 de cerbi.
Referându-ne la apele de munte
și răspândirea păstrăvilor, se știe că
în anii 30, erau doar trei păstrăvării
amenajate și anume la Vila Klauss
(Văliug), la lacul Buhui și Comarnic.
Frumusețea și bogăția în păstrăvi
a lacului Buhui a fost testată și de
Brătescu-Voinești, care a rămas cu
impresii deosebite în cele câteva partide
de pescuit, apreciind condițiile
excepționale ale zonei în dezvoltarea
pescuitului montan. De altfel, după
război, au început să se amenajeze
mai multe păstrăvării, ca cea de la
Valea Beiului, Bigăr, Poiana Mărului,
Carașova și altele. Frumoasele ape curgătoare
de munte, cum ar fi: Carașul,
Bârzava și Timișul superior, Bistra
Mărului, Șucul, Șuculețul, precum și
Valea Almăjului cu Prigor, Rudăria
și Valea Sirenei, cu admirabilele lor
cascade, bulboane și repezișuri, foarte
potrivite pentru păstrăvi, erau neglijate
și necontrolate, lucru ce a dus la
sărăcirea lor în perioada antebelică și
după. Mai târziu, problemele au fost