Curs 3 - Mecanismele de apărare psihică

Mecanismele de apărare
psihică
Prof. Dr. Doina Cozman

• regresia,
• represia,
• formarea reacţției adverse,
• izolarea,
• disocierea,
• proiecţția,
• introiecţția,
• masochismul moral,
• negarea defensivă,
• sublimarea.
• clivajul
Ana Freud
• contrainvestirea
• denegarea
• identificarea
• identificarea cu agresorul
• identificarea proiectiva
• intelectualizarea
• înlăturarea
• raţționalizarea
• refugiul în reverie
• refuzul realităţții
• retragerea apatică
• umorul

Mecanismele de apărare psihică
• Aceste definiţții ne indică principalele repere în delimitarea
conceptului de mecanism de apărare:
1. Ce este? – proces, operaţție, strategie, mijloc, etc?
2. Ce finalitate are? – reducerea unui conflict intrapshic, diminuarea
angoasei, restaurarea homeostaziei psihice, protejarea individului
împotriva anxietăţții, etc?
3. În raport cu ce se realizează apărarea? – pericole interne sau externe?
4. Prin ce se realizează apărarea? – suprimarea unui element al conflictului,
remanierea realităţții, deformarea temporară a realităţții, disimulare?
5. La ce nivel se realizează ? – conştient sau inconştient?

Vaillant
Ê Pentru M. Sillamy, mecanismele de apărare sunt inconş6ente şi sunt
u6lizate de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele
interioare dintre exigenţele ins6nctuale şi legile morale si sociale.
Ê Vaillant descrie apărările ca procese mentale de reglare vizând
restaurarea homeostaziei psihice. El le grupează în patru categrii,
definite în funcţie de caracterul lor adapta6v în 6mpul vieţii adulte:
Ê apărări psiho6ce: proiecţia delirantă, distorsiunea şi refuzul psiho6c;
Ê apărări imature: proiecţia, fantezia schizoida, ipohondria, agresiunea
pasivă, ac6vismul (iden6ficat cu ac6ng-­‐out-­‐ul), disocierea;
Ê apărări nevro6ce sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului,
refularea, formaţiunea reacţională;
Ê apărări mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (înlăturarea),
an6ciparea, umorul.

Vaillant
Ê În DSM III-­‐R, mecanismele de apărare sunt definite ca
ansambluri de sen6mente, gânduri sau comportamente
rela6v involuntare, apărute ca răspuns la perceperea unui
pericol psihic; ele au drept scop mascarea sau atenuarea
conflictelor sau factorilor de stres care generează anxietatea.
Ê Pentru Holmes, mecanismele de apărare sunt strategii prin
care indivizii reduc sau evita stările nega6ve, cum sunt
conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul.
Ê Plutchik susţine ca termenul de “apărare” se referă la un
proces inconş6ent menit să disimuleze, să evite sau să
modifice ameninţările, conflictele sau pericolele.

DSM IV
Ê În DSM IV (1996) se specifică faptul că mecanismele de apărare sunt procese psihice automate
care protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se
subliniază că subiecţii nu conş6en6zează existenţa acestor mecanisme de apărare decât atunci
când sunt deja ac6vate. Autorii americani realizează o clasificare exhaus6va a mecanismelor de
apărare, desfăşurată pe şapte nivele:
Ê nivelul adapta,v ridicat: cuprinde apărările care permit o adaptare op6mă la factorii de stres,
accentuarea sen6mentului de gra6ficare, realizarea unei conş6en6zari a sen6mentelor, ideilor,
consecinţelor, precum şi asigurarea echilibrului op6m între mo6vaţiile conflictuale (an6ciparea,
capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea,
sublimarea, reprimarea);
Ê nivelul inhibiţiilor mentale: cuprinde apărările care menţin în afara conş6inţei idei, sen6mente, amin6ri,
dorinţe sau temeri suscep6bile de a reprezenta o amenţintare potenţială (deplasarea, disocierea,
intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională, refularea, anularea retroac6vă);
Ê nivelul distorsiunii minore a imaginii: apărările din acest nivel operează unele distorsiuni minore ale
imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalţi, cu scopul reglării autoaprecierii (deprecierea,
idealizarea, omnipotenţa);
Ê nivelul negării: apărările menţin în afara conş6inţei factorii de stres, precum şi anumite pulsiuni, afecte
sau sen6mente de responsabilitate neplăcute sau inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze
externe (refuzul, proiecţia, raţionalizarea)
Ê nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria au6stă, iden6ficarea proiec6vă, clivajul imaginii de sine sau
al imaginii de ceilalţi;
Ê nivelul acţiunii: cuprinde apărări caracterizate prin u6lizarea acţiunii sau retragerii în prezenţa unor
factori stresanţi (ac6vism, retragere apa6că, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi respingerea
ajutorului şi agresiunea pasivă);
Ê nivelul disreglării defensive: apărările cuprinse în această categorie reprezintă semnul eşecului reglării
defensive a subiectului la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiec6vă
(proiecţia delirantă, refuzul psiho6c, distorsiunea psiho6că).

– cele zece ale Anei Freud
– activismul
– afilierea
– afirmarea sinelui prin exprimarea
sentimentelor
– altruismul
– anticiparea
– ascetismul adolescentului
– clivajul
– contrainvestirea
– denegarea
Ş. Ionescu
Ionescu şi colaboratorii sintetizează toate abordările anterioare într-o singură definiţie: “Mecanismele
de apărare sunt procese psihice inconştiente care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute
ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă şi/sau externă şi ale căror manifestari –
comportamente, idei sau afecte - pot fi conştiente sau inconştiente”. Deasemeni, ei fac o sinteza
amecanismelor de apărare, ajungând la o lista de 29:
– identificarea
– identificarea cu agresorul
– identificarea proiectiva
– intelectualizarea
– înlăturarea
– raţționalizarea
– refugiul în reverie
– refuzul realităţții
– retragerea apatică
– umorul

Mecanismele de apărare psihică
Ê Vom considera că apărările sunt mecanisme psihice, şi nu procese, întrucât procesele psihice sunt
universale, putând fi întâlnite la orice individ, în 6mp ce mecanismele psihice pot sau nu să apară
toate în viaţa unui subiect.
Ê De asemenea, procesul psihic este un fapt ireduc6bil, în 6mp ce unele mecanisme de apărare
includ în ele şi alte mecanisme: de exemplu introiecţia, care presupune întotdeauna o
iden6ficare prealabilă.
Ê Trebuie totuşi să subliniem că unele mecanisme defensive primare (iden6ficare, proiecţie,
refulare) sunt veritabile procese psihice.
Ê În ceea ce priveşte termenii de operaţie sau strategie, aceş6a ni se par nepotriviţi deoarece
primul face referire mai degrabă la o secvenţă din manifestarea unei apărări, iar cel de-­‐al doilea
la o grupare de apărări care servesc aceluiaşi scop.
Ê Mecanismele de apărare au funcţia de reducere a anxietăţii legată de un conflict între exigenţe
interne disonante ce pot apărea in relaţiile dintre diverse instanţe psihice şi chiar la nivelul
aceleiaşi instanţe.
Ê Considerăm că este vorba de un conflict intern deoarece chiar dacă avem de-­‐a face cu un conflict
aparent între o exigenţă internă şi una externă, în realitate conflictul se naşte doar atunci cănd
exigenţa externă a fost îndeajuns de mult internalizată pentru a funcţiona ca exigenţă internă.

Mecanismele de apărare psihică
Ê Orice apărare reuşită presupune menţinerea în inconş6ent a conflictului generator de angoasă prin
deformarea realităţii (modificarea reprezentării realităţii în sensul mascarii elemetelor conflictogene).
Gradul de deformare a realităţii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei apărări.
Ê Dezvoltând pe tema apărărilor patologice, acestea pot fi iden6ficate după trăsături ca: rigiditatea,
intensitatea, suprageneralizarea; un subiect nu poate fi considerat bolnav pentru că recurge la apărări,
ci pentru că apărările de care uzează în mod obişnuit pot fi calificate drept ineficiente, prea rigide, prost
adaptate realităţilor interne şi externe şi/sau exclusiv de acelaşi 6p.
Ê Apărările sunt mecanisme inconş6ente, care însă pot fi conş6en6zate; de subliniat faptul că un
mecanism defensiv devenit conş6ent nu implică şi conş6en6zarea conflictului subiacent. În virtutea
acestui fapt, ele pot rămâne funcţionale şi eficiente, chiar dacă subiectul este conş6ent că un anume
comportament are o funcţie defensivă.
Ê Deci, apărările sunt mecanisme psihice inconş6ente care se ac6vează datorită anxietăţii legate de
reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern şi care au funcţia de reducere a
anxietăţii printr-­‐o deformare a acestei reprezentări.
Ê Un comportament este uneori considerat ca fiind una dintre manifestările observabile ale unui proces
defensiv mai abstract, care îl determină şi îl explică, iar alteori insuşi comportamentul este considerat
mecanism de apărare. În acest fel apare o confuzie între “explanandum” si “explanans”, mecanismele
fiind uneori invocate pentru a explica anumite comportamente, iar in alte situaţii comportamentele
însele sunt considerate mecanisme defensive.

Mecanisme de adaptare la stres
(copingul)
• Impunerea termenului de “coping” a fost un proces anevoios şi controversat,
acesta având numeroase semnificaţții şi mulţți înlocuitori. În limba engleză
înseamnă “a face faţță”, “a rezolva o dificultate”. Autorii francezi utilizează
termenul de “strategie” sau “comportament de ajustare”. Alţți autori
echivalează termenul de coping cu “controlul”. Indiferent de denumirea dată,
în literatura de specialitate el desemnează mecanismele de prevenţție şi
adaptare la stres.
• Lazarus si Folkman vorbesc în acest sens de ansamblul eforturilor cognitive şi
comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării unor exigenţțe
interne sau externe care ameninţță sau depăşesc resursele individului. După
aceşti autori, procesul de prevenire şi adaptare la stres parcurge trei etape, şi
anume:
– anticiparea sau avertizarea: când mai poate fi amânată sau prevenită,
când persoana se poate pregăti pentru confruntare şi poate să evalueze
strategia şi costul confruntării
– confruntarea propriu-­‐zisă sau impactul, în care are loc răspunsul individului
la stimulul stresant şi reevaluarea şi redefinirea situaţție
– post-­‐confruntarea, etapa în care se analizează semnificaţția pentru
persoana a celor petrecute.

Mecanisme de adaptare la stres
(copingul)
• Bloch şi colaboratorii, definesc strategia de adaptare la stres drept procesul
activ prin care individul, sprijinindu-­‐se pe autoaprecierea propriilor activităţți şi
motivaţții, face faţță unei situaţții stresante şi reuşeşte să o controleze.
• Făcând o sinteză a literaturii de specialitate, Paulhan si Bourgeois,
menţționează mai multe tipuri de strategii:
– coping centrat pe emoţție, care vizează reglarea tulburărilor emoţționale;
– coping centrat pe problemă, al cărui rol este de a se ocupa de gestionarea
problemei aflate la originea tulburării homeostaziei individului;
– coping de evitare, care permite individului să reducă tensiunea emoţțională
prin utilizarea unor modalităţți pasive ca fuga, refuzul, resemnarea;
– coping “vigilent”, care prin utilizarea unor mijloace active, cum ar fi
căutarea de informaţții, de susţținere socială şi de mijloace, ajută persoana
să înfrunte situaţția pentru a o rezolva.

Mircea Miclea
• Mircea Miclea dă o definiţție copingului, văzut drept “orice mecanism de prevenţție şi
adaptare la stres, orice tranzacţție între subiect şi mediu în vederea reducerii intensităţții
stresului…adaptarea în acest caz vizează nu numai ,
asimilarea lui, ci şi înlăturarea lui printr-­‐o acţțiune fermă”. În opinia sa, copingul vizează
“toate modalităţțile de gestionare a stresului”.
• Mecanismele de coping pot intra in acţțiune fie anticipat, fie în momentul inducerii stresului sau după
acţțiunea stresorului. În accepţțiunea lui M. Miclea, mecanismele de coping pot fi grupate in trei mari
categorii:
– comportamentale: grupeaza toate comportamentele care au funcţția de a preveni sau reduce
reacţția de stres. Numărul şi varietatea acestora este extrem de mare, aproape orice
comportament într-­‐un anumit context putând dobândi funcţție adaptativă sau profilactică (ex.:
fuga sau lupta, încercările de anihilare a stresorului, căutarea unui sprijin social, acţțiunea
planificată, abandonarea în activităţțile cotidiene, perseverenţța, antrenamentul sistematic).
Există mai multe ipoteze care încearcă să explice preferinţța subiectului pentru acest tip de
coping, cea mai plauzibilă fiind cea evoluţționistă, conform căreia evoluţția, atât la nivel de
specie, cât şi la nivel individual, reclamă un control din ce in ce mai sporit asupra mediului.
Mecanismele de coping comportamental reduc stresul doar atunci când costul realizarii lui nu
depăşeşte beneficiile (în caz contrar fiind ele însele cauzatoare de distres).

Mircea Miclea
(con6nuare)
Ê cogni6ve: spre deosebire de copingul comportamental, care are drept obiect
situaţia stresantă obiec6vă, mecanismele de coping cogni6v vizează medierea sa
informaţională. Copingul cogni6v cuprinde totalitatea mecanismelor de prelucrare
a informaţiei, care au funcţia de a diminua reacţia la stres. Organismul îşi reduce
stresul operând nu asupra situaţiei stresante, ci asupra modului cum este ea
percepută: este efectuata o evaluare primară, apoi una secundară, cărora le
urmează un şir de alte evaluări şi reevaluări; copingul cogni6v vizează tocmai
modularea acestor procesări. Intervenţia mecanismelor de coping cogni6v se face
fie în momentul evaluării situaţiei-­‐s6mul (“apărarea percep6vă”), fie după ce
această evaluare a avut loc (ex.: represia sau intelectualizarea traumei). Formele pe
care le pot imbraca mecanismele de coping cogni6v sunt foarte variate, de la
corectarea evaluărilor iniţiale sau reevaluarea resurselor proprii, la planificarea
rezolvării problemei, evaziunea in imaginar, gândire magică sau raţionalizarea
eşecului.
Ê neurobiologice: reacţia la stres are o evidentă componentă biologică –mijloacele
de op6mizare a reacţiilor biochimice la stres pot fi generate spontan, de către
organism, ca reacţie de apărare (ex.: secreţia masivă de endorfine, proliferarea
celulelor “natural killer”), sau pot fi induse deliberat, de către subiectul insusi (ex.:
consumul de medicamente, tutun, droguri..), sau de către terapeut (tehnicile de
relaxare).

Confruntare/evitare
• Clasificarea modalităţților de gestiune a stresului in funcţție de tipul
dominant de mecanism implicat era insuficientă, impunându-­‐se luarea
în considerare şi a orientării sau vectorizării acestor mecanisme in
raport cu situaţția stresantă. Această vectorizare este data de utilizarea
perechii conceptuale confruntare/evitare.
– Într-­‐o definiţție succintă, confruntarea constă în totalitatea strategiilor comportamentale,
cognitive sau neurobiologice orientate spre stresor, spre informaţția stresantă sau reacţția
biochimică generată de stres. Ele vizează abordarea directă a situaţțiilor problematice,
traumatizante şi căutarea unei soluţții optime pentru reducerea impactului lor. Confruntat cu o
“problemă”, individul adoptă o atitudine rezolutivă.
– Evitarea cuprinde toate strategiile comportamentale, cognitive şi neurobiologice care
procedează la eludarea stresorului, prin prelucrarea selectivă a informaţției negative.
Selectivitatea se realizează în două modalităţți principale: a) scotomizarea informaţției negative
traumatice, în sensul că acest tip de informaţție este ignorat, negat, reprimat, în general
evitat;b) distorsiunea informaţției, reinterpretarea ei într-­‐un cadru care îi diminuează valenţțele
negative. În general, prin aceste mecanisme se evită “semnalele de pericol”, subiectul căutând
să-­‐şi aloce resursele cognitive pentru procesarea informaţțiilor neutre sau cu valenţță pozitivă.
• Coroborând cele două tipuri de categorizări, după natura
mecanismului de coping, respectiv dupa vectorul acţțiunii sale, M.
Miclea propune o clasificare mai comprehensivă, biaxială.

Vectorizaraea
funcţionării
Confruntare
Evitare
Tip de mecanism
Comportamental Cognitiv Neurobiologic
Comportament de înlăturare a
stresorului
(acţiunea optimistă, căutarea
suportului social, orice
intervenţie în mediu menită să
reducă intensitatea sau
severitatea stresorului )
Comportament de evaziune din
situatia stresantă (ex. consumul
de droguri, fuga, distracţiile,
amânarea confruntării, indecizia
etc.)
Procesarea prioritară a
informaţiei stresante (ex.
atenţia la semnalele stresante,
ruminarea pe tema stresului,
analiza logică a problemei)
Blocarea procesării informaţiei
cu valenţă negativă sau
prelucrarea ei selectivă (ex.
ignorarea semnaleleor de
avertizare, devalorizarea
intensităţii stresului, regresia,
raţionalizarea)
Preîntâmpinarea
reacţiei biologice la
stres sau atacul direct
al stresorului biologic
(ex. hormoni cu funcţie
catatonică,
administrarea de
medicamente)
Neutralizarea efectelor
stresorului biologic, în
condiţiile evitării
inlăturării sale (ex.
glucocorticoizii sintetici
–în inflamaţii)

Mircea Miclea
• Nu se ştie dacă toate mecanismele de apărare postulate de
psihanalişti pot fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de prelucrare
selectivă a informaţției traumatice.
• Există mecanisme de apărare
– negarea defensivă (refuzul), represia, raţționalizarea, proiecţția, izolarea şi intelectualizarea, ce
permit o abordare cognitivă şi care pot fi incluse în clasa mecanismelor cognitive evitative.
– Ele mediază relaţția dintre informaţția traumatizantă şi vulnerabilitatea (biologică) a unor
subiecţți la acest gen de informaţție.
– Persoanele predispuse să prelucreze preponderent informaţția traumatică şi ale căror
mecanisme defensive nu funcţționează eficient, dezvoltă ulterior tulburări emoţționale sau o
puternică stare de distres.
– Evitarea sistematică pe parcursul ontogenezei a prelucrării informaţțiilor negative poate fi
întărită pozitiv prin confortul psihic pe care îl menţține sau induce (cu titlu temporar).
– Ca urmare, întâlniri ulterioare cu stimuli traumatizanţți vor activa automat mecanismele de
evitare cognitivă.

Mircea Miclea
• Conform taxonomiei biaxiale enunţțate de către M. Miclea, mecanismele de apărare pot intra la categoria copingului
cognitiv evitativ. Prin intermediul lor, subiectul evită să proceseze, sau minimalizează informaţția traumatică.
• Reconsiderarea cognitivă a acestor mecanisme schimbă radical concepţția asupra mecanismelor de apărare,
păstrându-­‐se doar denumirile psihanalitice, cu schimbarea completă a constructelor teoretice.
1. mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt “ale eului”. Nu avem nevoie de ipoteza unui ego fantomatic,
un homunculus presat mereu de un id energetic si libidinal. Mecanismele cognitive de apărare au menirea de
a prelucra selectiv informaţția traumatică, internă sau externă, deci nu sunt orientate doar spre interior aşa
cum erau considerate in psihanaliză.
2. mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt postemoţționale. Ele devin preponderent preemoţționale,
chiar dacă pot opera şi după daclanşarea reacţției emoţționale. Deci emoţția negativă (“anxietatea de
semnal”) nu mai devine cauza iminentă a activării unui mecanism defensiv. Mecanismele cognitive de
apărare se iniţțiază imediat după evaluarea primară a stimulului. Ele pot modula severitatea, semnificaţția,
probabilitatea sa de apariţție şi durata până la momentul confruntării, astfel încât să reducă efectele sale
disruptive. Reacţția afectivă survine după intervenţția mecanismelor cognitive de apărare. Intensitatea
distresului resimţțit subiectiv de o persoana este în funcţție de eficacitatea acestor mecanisme. Mecanismele
cognitive de apărare pot modula si evaluarea secundară a stresului. Evaluarea secundară are în vedere: a)
atribuirea responsabilităţții pentru situaţția dată; b) estimarea resurselor personale de adaptare la solicitările
situaţției; c) expectanţțele pentru viitor.
3. A treia deosebire principală dintre mecanismele defensive ca mecanisme de procesare a informaţției
traumatice şi mecanismele de apărare ale eului din paradigma psihanalitică vizează organizarea lor
ierarhică. Renunţțând la ideea unui id pulsional si dezadaptativ, renunţțând la ideea că mecanismele
defensive apar (numai) la interfaţța dintre id şi ego, nu se mai poate spune că unele mecanisme sunt mature
(pentru că utilizează cu succes energia libidinală), iar altele sunt primitive sau imature ( pentru că o
blochează vehement ).Ca atare, nu vom avea nici o ierarhie maturaţțională a mecanismelor, chiar dacă
reperele ontogenetice ale achiziţției acestora sunt diferite.

• În continuare se vor defini principalele constructe cognitive defensive,
cu ajutorul aparatului conceptual al psihologiei cognitive, utilizând
aceleaşi denumiri ca şi în psihanaliză.
• Negarea defensivă (refuzul) cuprinde toate procedurile cognitive de
contracarare a constituirii unei reprezentări interne informaţționale a
traumei; acestea se activează imediat după evaluarea primară a
stimulului şi vizează eludarea reprezentării lui mentale ca stimul
traumatic.
– Este vorba de mai mult decât de o simplă negare, este o negare
categorică, legată de o percepţție dezagreabilă a lumii exterioare.
– Este o apărare plină de forţță şi eficientă, care îndeplineşte rolul unui ecran
ce protejeaza subiectul în momentul în care apare o percepţție traumatică,
copleşitoare pentru el.

• Represia vizează modalităţțile de evitare a reactualizării informaţției
traumatice în memoria de lucru.
– Se referă la toate procedurile care concură la o reactualizare selectivă a
informaţției din memorie, în sensul că reactualizarea informaţției neplăcute,
traumatice, este parţțial sau integral blocata.
– Spre deosebire de negarea defensivă, se consideră că reprezentarea
internă a traumei a avut loc, dar accesul ei in conştiinţță este blocat.
– Represia se poate realiza conştient sau nu.
• Conştient se caută eludarea anamnestică atât a traumei propriu-­‐zise, cât şi a
evenimentelor (chiar a celor cu conotaţție pozitivă), care, asociindu-­‐se într-­‐un
fel sau altul cu trauma, ar putea să o evoce.
• Mecanismul inconştient constă în amnezia totală sau parţțială a unui eveniment
asociat cu o emoţție negativă foarte puternică, acesta mai purtând şi numele de
“amnezie post-­‐traumatică”.

• Proiecţția constă în atribuirea responsabilităţții pentru situaţția de
stres unor factori externi (“destin”, “ceilalţți”) etc.
– Proiecţția presupune că trauma sau caracteristica
negativă a fost asumată conştient, a pătruns în
conştiinţță, dar e pusă pe seama unui factor extern,
acesta putând fi o persoana sau o situaţție vag
definită.
– Proiectarea unor eşecuri sau defecte proprii pe
ceilalţți -­‐în special pe persoane care se bucură de
prestigiu îi permite subiectului să efectueze o
reevaluare pozitivă a caracteristicilor negative
proprii; individul scapă de conştiinţța culpei proprii,
de disconfortul asumării propriei responsabilităţți,
păstrându-­‐şi astfel neafectată imaginea despre
propria persoană, stima de sine.

• Raţționalizarea vizează, în mod direct, reevaluarea pozitivă a situaţției
stresante şi a comportamentului dezadaptativ propriu.
– Carenţțele proprii sau responsabilitatea pentru impactul
cu situaţția stresantă nu mai sunt atribuite unor factori
externi, ci sunt asumate.
– Raţționalizarea include toate procedurile de justificare a
comportamentului dezadaptativ pe care un individ l-­‐a
avut şi de reevaluare a situaţției traumatice, astfel încât
impactul emoţțional să fie redus.
– Deficienţțele proprii sunt recunoscute, dar justificate în
ochii proprii prin construcţții teoretice contrafăcute,
menite să scuze individul în ochii proprii şi ai celorlalţți.
– Raţționalizarea nu trebuie confundată cu “explicaţția”,
care înseamnă căutarea lanţțului cauzal real ce a
provocat o anumită situaţție.

• Intelectualizarea/izolarea are două accepţțiuni:
– Una are semnificaţția de eliminare a afectului legat de o
reprezentare (amintire, idee, gând) conflictuală, în timp
ce reprezentarea respectivă rămâne conştientă.
– O a doua accepţțiune se referă la o separare artificială
între două idei sau două componente, care în realitate
sunt legate între ele, dar a căror legătură subiectul nu o
poate accepta fără o anumită doză de anxietate.
– Cele două desemnează aşadar un ansamblu de strategii
cognitive care vizează analiza informaţției traumatice, în
condiţțiile disocierii acesteia de consecinţțele emoţționale.

Mircea Miclea
Toate aceste mecanisme de prelucrare a informaţției
negative, stresante, operaţționalizează strategia de
evitare cognitivă a stimulilor traumatici. Mircea Miclea
plasează cele cinci mecanisme cognitive defensive pe un
continuum, în funcţție de gradul de scotomizare şi
distorsiune a situaţției stresante. În ordine descrescătoare,
gradul lor de evitare cognitivă este urmatorul:
Negarea > Represia > Proiecţția > Raţționalizarea >
Intelectualizarea / Izolarea.

Mecanisme de apărare
• orientare spre blocarea pulsiunilor
instinctuale interne
• ca declanşare sunt post-afective
• organizare ierarhică
• blochează exprimarea afectivă
• caracter rigid, ritualizat
• orientare spre trecut
• implică automatisme
• distorsionează realitatea
• produse la interfaţa dintre eu si id
• procese inconştiente
Mecanisme de coping
• orientare spre controlul stresorilor
externi sau interni
• ca declanşare se pot activa în orice
moment al reacţiei la stres
• eficienţă situaţională
• permit afirmarea afectivă
• caracter flexibil
• orientate spre prezent si viitor
• implică scop şi perspective
• permit confruntarea cu realitatea
• produse în contact cu realitatea
• procese conştiente şi subconştiente