salon literar nr.68.pdf - culitaioanusurelu.ro

SALONUL LITERAR
Anul XI
Nr. 68- 2009
-“Orice gloriolă se perimă. Ai fost pe scenă, e normal să ieşi prin
culise”- interviu cu Paul Everac
-Accademia di Romania
-In memoriam : Ion Panait, Viorel Munteanu
-Constantin Amăriuţei-un focşănean devenit parizian
-Poezia : Aurel M. Buricea, Apostol Vultureanu, Mircea Bostan
-Aniversări : Culiţă I. Uşurelu -65 de ani
- Emil Cioran în tentaţii metafizice necompromise
-Ermitajul- simbolul gustului universal pentru cultură
-Ionel Bandrabur-o viaţă dăruită literaturii
REVISTĂ DE ATITUDINE ŞI LITERATURĂ A FUNDAŢIEI « MIORIŢA »
ODOBEŞTI-VRANCEA

CUPRINS
-”Orice gloriolă se perimă. Ai fost pe scenă, e normal să
ieşi prin culise”…Interviu cu Paul Everac, realizat de
C.I.Uşurelu. .....................................................................1
-Accademia di Romania- Ion Pop ……..........................3
-Revista „Plumb”: Între „greutatea”bacoviană şi
competiţia contemporană- Adrian
Botez.............................7
-ANIVERSĂRI: Culiţă Ioan Uşurelu- vocaţia dialogală-
Theodor Codreanu; Pururi tânăr…Viorel
Dinescu; Dialogurile necesare ale lui C.I.Uşurelu-Emilian
Marcu; Schiţă de portret-Mariana
Viky Vârtosu………………………………........................9
-COMEMORĂRI: Viorel Munteanu şi Ion
Panait……………………………………………................14
-Aforisme-Vasile Ghica …………………......................17
-Personalităţi culturale ale Vrancei …………………...18
-Constantin Amăriuţei- un focşănean devenit
parizian..........................................................................20
- Amăriuţei şi etnoestetica etică a urâtului - Florin
Paraschiv.......................................................................24
-Poezia: Apostu P. Vultureanu şi Mircea Bostan..31-32
-Emil Cioran în tentaţii metafizice necompromise....27
-Literatorul de la Rohia- C.Trandafir...........................33
-Ermitajul-simbolul gustului universal pentru cultură-
Radu Borcea.................................................................35
-Poezia: Aurel M. Buricea............................................37
-Libertatea lor – preot Daniel Pătrăşcanu ................38
-Sufletul autorului valorează mai mult decât opera?-
Janine Vadislav............................................................39
-Ioana Andrei- Epigrame..............................................40
REDACŢIA
REDACTOR-ŞEF: CULIŢĂ
IOAN UŞURELU
COLECTIVUL
REDACŢIONAL :
AUREL M. BURICEA-
PRAHOVA
VIOREL DINESCU-GALAŢI
MARIN MOSCU-VRANCEA
IONEL NECULA- TECUCI
LAURA TUDOREAN-IAŞI
OVIDIU CRISTIAN
TUDOREAN-SUCEAVA
TEHNOREDACTARE:
FLORIN TOADER
ADRESA REDACŢIEI:
C.P.22,O.P.
ODOBEŞTI, VRANCEA
Telefoane:0237-676852;
0722917264,
e-mail: <strong>salon</strong>ul.<strong>literar</strong>
@yahoo.com
site :www.<strong>culitaioanusurelu</strong>.ro
Respectând libertatea de
exprimare a
colaboratorilor, revista
publică
materialele în forma trimisă
de autori,
care îşi asumă
răspunderea conţinutului
prin propria semnătură.
Textele nu se înapoiază
ISSN-1454-3001

Orice gloriolă se perimă. Ai fost pe
scenă , e normal să ieşi prin culise...
CULIŢĂ IOAN UŞURELU : De-a lungul
vremii, ati fost lăudat, atacat şi chiar marginalizat.
Cum aţi primit, cum aţi privit aceste
atitudini umane atât de şocante, care provin,
de cele mai multe ori, de la persoane în al
căror caracter aţi crezut ? Poate unele v-au
fost chiar apropiate…
PAUL EVERAC : N-as lua-o aşa.
Orice gloriolă se perimă.Ai fost pe scenă , e
normal să ieşi prin culise. Vine altul (Dacă
vine).Vine şi o clipă în care eşti reluat,reconsiderat
(Dacă vine).Cam atât.
C.I.U : Recent(anul 2000), Angelo
Mitchievici, în “Explorări în comunismul
românesc”, afirma că sistemul comunist
de la noi a fost sprijinit de mari
scriitori ca G.Calinescu, M. Banuş,
M.Dinescu, Nichita
Stănescu…Consideraţi că aţi ajutat în
vreun fel acest comunism?
P.E : Da, consider că l-am ajutat.
Imblânzindu-l. Dramatizându-l.
Problematizându-l. Punându-i întrebări.
C.I.U : Din păcate,când vă este analizată
opera, din cele peste 140 de piese este
comentată doar « Un fluture pe lampă », în
care, potrivit criticilor respectivi, mergeaţi pe
o temă de succes (atunci) : socialismul era
cea mai bună dintre lumi. Era doar moda
vremii sau credeaţi că spuneţi adevărul ?
P.E : Piesa « Un fluture pe lampă »
nu afirma că socialismul e cea mai bună dintre
lumi, ci dezvolta chestiunea pierderii
identităţii, tema pe care am mai reluat-o, şi
eu şi alţii, şi care va fi mereu actuală cât timp
vor pleca numai din ţara lor. Acest exod (periculos)
nu s-a curmat, dimpotrivă.
C.I.U : Intrun articol foarte interesant,
atrageaţi atenţia asupra faptului că mulţi
conducători ai României au fost
asasinaţi…Mentionaţi pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Tătărescu, Duca, Armand
Călinescu, Dej, Ceauşescu…..La noi, de
fapt, şi scriitorii sunt « ucişi » prin sărăcie,
1
Dialoguri necesare
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
prin legi nefavorabile, prin atitudinea
arogantă a şefilor, prin…Cum ati caracteriza
românii din aceasta perspectivă ?
P.E : Sunt ţări care au năzuit să apere
integritatea cetăţenilor prin Habeas Corpus,
prin Bill of rights, prin revoluţii şi reforme
umanitar-liberale, şi tot au ucis în neştire,
poate mai avan decât altele. N-au inventat şi
asasinatul politic, nici măcar atât! Şi nu sunt
sigur nici că uciderile la noi n-au avut
amestec străin.
C.I.U : Aţi fost un timp(ce timpuri !) director
al TVR. Cum s-a produs numirea
dumneavoastră, ce-aţi găsit acolo
şi ce-aţi lăsat?
P.E : Preşedintele Iliescu m-a
rugat în repetate rânduri să accept
acel post. Am găsit TVR la la roşu,
îmbâcsit de datorii; l-am lăsat prosper,
cu mare sold creditor. Cum ?
Prin triplarea tarifului la reclame,
prin ordine, control, gestiune
onestă, selecţie după merit. Am adus şi o
oarecare decenţă. Şi un pic de stil, nu mult.
Rigoare. Câţiva fulgi de fantezie. Dar
rezistenţa a fost mai tare, m-a obosit. Se
pare ca am avut parte şi de regrete tardive.
C.I.U: Care-i povestea celebrelor «
tablete » ? Cine a avut ideia şi cine a suportat
consecinţele ?
P.E: Ideea tabletelor a ieşit din capul
meu. Ele au bucurat (instruit) multă lume. Am
primit şi câteva ciomege de la o anumită
mafie româno-cosmopolită, după adagiul :
capul face, capul trage. Din medicamentoase,
tabletele au rămas soporifice. Organismului
social i-a mers tot mai rău…
C.I.U : Am vizitat de două ori Complexul
de la Podul Dâmboviţei. Primirea vizitatorilor
cu acel anunţ în care subliniaţi că
acolo să ajungă doar aceia cu ,, sete de
cultură ’’, mi se pare un avertisment de bun
simţ. Unii însă considera totul un kitsch…Aţi
ripostat cum se cuvine la astfel de insulte ?

P.E : In »;kitch-ul » de la Podul
Dâmboviţei se regăsesc numele unor artişti
ca : Paciurea, Han, Georgescu, Jalea,
Medrea, Baraschi, Apostu, Chirnoagă, Adoc,
Buculei, Aftenie, Flamându ş.a. Dacă acestea
sunt kitch-işti, care ar fi cei veritabili ?
C.I.U : Dacă ar fi după mine, aş încadra
unicatul de la Podul Dâmboviţei întrun
circuit turistic şi cultural. Vă ajută cineva în
acest sens ?
P.E : Am fost tot timpul disputat între
tendinţa ,, Veniţi să vedeţi !’’ şi tendinţa ,,
“Lăsaţi-ne să ne odihnim !’’ . Cu vârsta, cea
de-a doua a început să prevaleze. Turismul
înseamnă invazie, alienare.
C.I.U :Din păcate, am citit undeva că,
din cauza ,, provizoratului ’’ din propria casă,
cumpărată de la stat cu acte în regulă, dar
şi scârbit de atacurile furibunde ale unor culturnici,
aţi hotărât să vindeţi Complexul în
care aţi investit atâţia bani dar, mai ales,
atâta dăruire sufletească. Care-i adevărul ?
P.E : Am ajuns la concluzia că noi ,autorii
pieritori, n-avem cum să mergem mai
departe. Or, unde nu e dezvoltare, începe
descompunerea. Suntem deci în tratative cu
Autoritatea Judeţeană să ducă înainte ce am
început. Rolul nostru pe pământ începe să
se termine .
C.I.U : Aţi scris într-un timp timp despre
Monica Lovinescu…şi nu de bine… Vă
menţineţi părerile ?
P.E : Monica Lovinescu a chibiţat,a
huiduit,a aruncat cu pietre în arenă, acolo
unde noi luptam cu taurul. Ea stătea în
tribună, la adăpost, şi făcea gălăgie. Stătea
dincolo de gard, la uluci, şi clevetea. Cum
era să-mi fie simpatică ?
C.I.U : In timp ce vechii dramaturgi
sunt marginalizaţi, ,,tineri’’ ca Alina Mungiu
sunt jucaţi cu piese ca ,,Evangheliştii’’ , în
care bunul simţ, istoria şi religia sunt aruncate
la gunoi… Aceasta să fie dramaturgia
,,nouă’’ ?
P.E : Când au apărut “Evangheliştii “
primul protest, vehement, a fost al meu. Dar
lucrurile au involuat cu fiecare an, iar blasfemia
d-nei Mungiu s-a văzut apărată de d-
2
Dialoguri necesare
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
nii Ion Caramitru şi Nicolae Manolescu. Alţi
trepăduşi au ridicat glasuri mici. Oculta a
marcat . N-o să fiu eu mai ortodox decât Patriarhul
!
C.I.U : De altfel, cum afimaţi în ““Thalia
Zurbaghie’’ , astăzi mai avem 4-5 dramaturgi
admiraţi … Care sunt şi ce-i de făcut?
P.E : Genul e în extincţie, iar piaţa e
măturată de interese. Cei vechi şi falnici,
încă trăitori, s-au cocârjat ; a apărut în
schimb un tufăriş de veleitari . Nu cred că-şi
pun problema să-şi clădească, ci să
epateze, să rupă gura. Importul e în toi, se
câştigă mai bine la el. Luăm din belşug de la
alţii care nu iau nimic de la noi ; nici n-au ce
… Guvernanţii ? Ils s’enfoutent pas mal !
Suntem dispuşi la toate servituţile.
C.I.U : După unii, sunteţi un evreu comunist,
după alţii … Eu ştiam că pe vremuri
eraţi un cetăţean cu dosar ,,nesănătos’’ …
Adevărul este undeva la mijloc ?
P.E : Ar fi bine să fiu un evreu comunist,
baiatul meu ar putea să fie atunci un
Tismăneanu, poate un Patapievici. Din nefericire,
sunt un biet român ortodox, cu tată
închis la Piteşti şi mamă dată afară din directorat.
Adevărul nu e la mijloc. Părinţii mau
făcut Constantinescu, eu m-am făcut
Everac. Mi-a fost oarecum (sufleteşte) incomod
sub comunişti, dar nu ca acum.
C.I.U: Presa v-a văzut la o adunare a
Partidului Alianţei Socialiste…Sunteţi membru
sau simpatizant al acestei formaţuni
politice ?Deşi ceea ce se vede la vârf, parcă
nu mai oferă şansa alegerii…
P.E : Urc din tinereţe spre o tribună
mapamondică, dacă se poate bine
temperată. De acolo se vede, printre altele,
şi Partidul Alianţei Socialiste, cum se văd şi
celelalte. Am simpatie pentru cât sunt de mici
şi de neajutoraţi. Orice scriitor român
simpatizează pe cei mici şi neajutoraţi, bate
cu inima mai spre stânga. Dar creierul
rămâne liber.
C.I.U : Sunteţi şi un bun poet, ceea ce
se ştie mai puţin sau deloc. Cum au fost
primite creaţiile dv. lirice? Veţi continua?
P.E : Nimeni nu s-a ocupat vreodată

de faptele mele lirice, sunteţi primul care mă citează pe acest teren- de unde v-a venit ? Da,
am şase volume, pe mai mult de şase decenii, şi par frauduloase pentru un meşter al
construcţiei dramatice. Ultimul volum vi-l trimit. Mă consider realizat în respectivul gen, având
un timbru propriu şi o problematică a vârstei mele liminare. Dacă nu e aşa, tant pis !
C.I.U : Prin piesa « O zi din viaţa lui Ceauşescu », « prietenii » Florin Călinescu,
Al.Tocilescu şi alţii v-au lezat imaginea. I-aţi dat în judecată sau nu merită efortul ?
P.E : I-am dat în judecată, deşi au retras rapid provocarea. La proces, avocatul lor a
debitat următoarea inepţie: De ce vede Paul Everac că din atâţi Everaci ne-am referit tocmai
la domnia sa? Instanţa i-a achitat.
C.I.U : Din când în când apăreţi pe scenele ţării şi ca regizor. De ce nu se întâmplă
mai des? Aveţi directori de teatre care vă arată prietenia ? Majoritarii, presupun, sunt neprietenii…
C.I.U : Am reţinut că piesa « Coada » a avut succes..Aţi mai avut şi alte reprezentaţii
cu public şi critica bună?
P.E: Am făcut regii de nevoie, am luat şi premii pentru regie. Acum teatrele nu sunt
ale lui tata, nici ale partidului, nici ale României, nici ale unor direcţiuni, ci ale unor combinatori-
oameni de afaceri – Congregaţii, cu alte interese. Iar eu sunt bătrân.Vreau până la
sută (cum zice Arghezi), pot până la şase!...Dacă oi mai trăi, oi mai vedea !
C.I.U :Credeţi în viitorul literaturii româneşti, mai ales acum, după intrarea noastră în
UE ?
P.E :Cred, bineînteles. Ţara încă n-a murit. Ce mă costă să cred? Pentru dezamăgiri
nu prea mai am timp…
Interviu realizat de
Culiță I. UȘURELU
Salonul <strong>literar</strong> Dragosloveni
Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu”, Fundaţia Culturală „Mioriţa”, Direcţia
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Vrancea organizează, în zilele de 12 şi 13 decem-
brie 2009, a XXXVI-a ediţie a SALONULUI LITERAR DRAGOSLOVENI. În program:
colocvii – lansări de carte – concurs. Tema Salonului din acest an: Autoritatea criticii
în literatura română actuală. Cei interesaţi vor confirma participarea prin trimiterea de
referate la tema de mai sus. Pentru concurs, autorii, membri sau nemembri ai USR, vor
trimite trei exemplare din volumele editate în anul 2009 pe adresa: Direcţia de Cultură,
Culte şi Patrimoniu Vrancea, strada N. Titulescu nr. 1, Focşani, cod. 620018. Relaţii
suplimentare la tel. 0237.226201.
3
Dialoguri necesare
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

IUn colocviu româno-italian In memoriam
Marian Papahagi, organizat de Accademia di
Romania şi Universitatea „La Sapienza”
Roma,cu ocazia împlinirii, la 18 ianuarie
2009, a zece ani de la dispariţia distinsului
om de cultură clujean, a fost moment potrivit
şi pentru o nouă reflecţie asupra statutului şi
semnificaţiei acestei importante instituţii.
Remarcabilă ca ţinută ştiinţifică, manifestarea
prezidată de profesorii Luisa Valmarin şi
Mihai Bărbulescu (au fost prezenţi cu
intervenţii Roberto Antonelli, Adrian Papahagi,
Monica Fekete, Corrado Bologna,
Helga Tepperber, Bruno Mazzoni, Gheorghe
Carageani, Daniela Crăsnaru, Francisco
Guida, Paolo Conettieri, Carlo Pulsoni, Angela
Tarantino, Ion Pop) a evocat o personalitate
complexă care, deşi cu un drum
întrerupt tragic şi la netimp, a apucat să se
exprime major în mai multe spaţii ale vieţii intelectuale
româneşti şi europene. Italienistul
eminent, criticul exersat consistent în spaţiul
literaturii române clasice şi contemporane,
mentorul echinoxist, coordonatorul unor
lucrări de cuprins enciclopedic, traducătorul
inspirat, dascălul şi participantul exigent la
renovarea Universităţii de după 1989 au fost
pe rând evocaţi ca ipostaze ale unei energii
creatoare mereu disponibile, deloc comune.
Şi nu în ultimul rând, directorul, din toamne
lui 1997, al Accademiei din Roma, căreia a
reuşit, cum se ştie, să-i refacă şi restituie
statutul iniţial, adică cel proiectat de Vasile
Pârvan în anii ’20 ai secolului trecut.
Or, tocmai pentru menţinerea şi consolidarea
acestui statut mai sunt astăzi de întreprins
destule lucruri, într-un moment în
care, aşezat sub o triplă tutelă (a Ministerului
4
Românii în lume....
Accademia di Romania
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Afacerilor Externe, a Academiei Române şi a
Institutului Cultural Român), spaţiul nostru de
cultură de la Roma cunoaşte situaţii uneori
incerte, dificultăţi legate, se pare, de chiar
„concurenţa” dintre cele trei foruri tutelare.
Cum preciza deja într-un interviu din noiembrie
2008, noul director, profesorul clujean de
istorie Mihai Bărbulescu, Accademia nu e
deloc uşor de condus fiind în acelaşi timp „misiune
diplomatică în străinătate, for ştiinţific
şi de formare intelectuală, cu bursieri „Vasile
Pârvan”, şi institut cultural românesc la
Roma”.
Dacă suntem atenţi la statutul prim,
consfinţit prin decret regal în 1920, statut
paralel cu cel al instituţiei similare conduse la
Paris de Nicolae Iorga, reiese limpede că Accademia
a fost concepută în primul rând ca
„şcoală”, adică loc în care un număr de bursieri
tineri de mari promisiuni, din domenii
umaniste precum, istoria, arheologia, filologia,
artele plastice, adică cele mai adecvate,
ca posibilităţi de aprofundare, în Cetatea
Eternă, sunt chemaţi să-şi perfecţioneze
studiile. Cartea despre Şcoala Română din
Roma, publicată în 2002 la Editura I.C.R.
Bucureşti de George Lăzărescu, dă seamă
pe larg de activităţile foarte productive ale
acelor tineri, care au devenit apoi, în majoritate,
personalităţi în domeniile lor de cercetare,
- de nu am cita decât nume ca Emil
Condurachi, Radu Vulpe, Constantin Daicoviciu,
Virgil Vătăşianu, George Călinescu,
Alexandru Busuioceanu, Dinu Adameşteanu
ş.a. Se vede acest lucru în foarte serioasa
publicaţie Ephemeris Dacoromana, apărută
în 10 volume dense între 1927 şi 1945, cu
studii şi astăzi de referinţă.

Ceea ce a făcut Marian Papahagi a
fost, aşadar, o necesară reabilitare: a redat,
cu mari eforturi, spaţiul în exclusivitate locatarilor
de drept, adică bursierilor şi
cercetătorilor, a obţinut reluarea burselor
după concursuri exigente, a recuperat cărţi
pentru superba bibliotecă, a restabilit
legăturile cu instituţii similare din capitala Italiei.
Din păcate, el n-a mai apucat să-şi
primească nici măcar bursierii, sosiţi imediat
după moartea sa, dar cei care i-au urmat,
adică profesorul istoric Gheorghe Mândrescu
şi Dan Eugen Pinetta, s-au străduit să ducă
mai departe proiectul restaurat de predecesor.
S-au mai publicat două volume din
Ephemeris Dacoromana şi altele, vreo patru,
aşteaptă în dosare subvenţiile de tipărire.
Reamintesc aceste lucruri fiindcă, dintre
cele trei funcţii amintite de noul director,
cea de „şcoală” rămâne şi trebuie să rămână,
evident, prioritară. Este, de altfel, semnificativ,
că decizia iniţială a fost emisă de Ministerul
Instrucţiunii Publice din epocă. Este
foarte bine, pe de altă parte, că edificiul din
Valle Giulia găzduieşte şi manifestările Institutului
Cultural Român, care le şi finanţează,
de altfel, adică diverse conferinţe, expoziţii,
concerte ale unor artişti şi specialişti din ţară.
Ele sunt numeroase – şi cel mai nou program,
pe lunile ianuarie-februarie 2009,
probează o diversitate notabilă, căci, în afara
colocviului comemorativ menţionat, a anunţat
un „convegno di studi” cu tema Românii şi
Italia, 1859-1979, cu participare academică
românească şi italiană, un altul cu tema
Receptării lui Galileo Galilei în cultura
românească, o expoziţie de artă
contemporană „Imago Mundi”, cu lucrări,
sculptură şi grafică de Radu Ciobani şi Valer
Sasu, două concerte ale ansamblului „Aliusmodum”
cu muzică preclasică şi
contemporană, europeană şi românească,
un Omagiu compozitorului Roman Vlad, cu
participarea unui chitarist italian…
Câteva mari reuniuni ştiinţifice sunt gândite
pentru acest an, prilejuite de centenarele
Eugen Ionescu şi Constantin Noica, alături
de un simpozion dedicat Anului 1989 în Eu-
5
Românii în lume....
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
ropa, toate cu invitaţi din mai multe ţări. E de
reţinut şi un alt colocviu internaţional, de
arheologie, organiza în colaborare cu Consiliul
Naţional al Cercetării din Italia şi Universitatea
din Lecce, cu conferinţe alternative la
Accademia şi la sediul Consiliului.
Se poate deduce din asemenea
proiecte că noua conducere a instituţiei noastre
române face eforturi remarcabile de integrare
în reţeaua celorlalte institute similare –
şi o primă dovadă este cooptarea în Consiliul
Academiilor Străine din Roma a profesorului
Mihai Bărbulescu, care a organizat,
de alminteri, şi deschiderea anului „academic”
la sediul nostru, oferind astfel ocazia
colegilor străini să cunoască frumosul spaţiu
în care lucrează românii.
Pentru tinerii bursieri s-a obţinut accesul gratuit
la muzeele din Roma, se continuă
acţiunea de punere a lor în legătură cu diverse
grupuri de cercetare din domeniile
specifice, se are în vedere înscrierea lor cu
comunicări ştiinţifice la colocvii precum cele
anunţate, sunt prevăzute întâlniri periodice
de raportare a activităţii şi dezbateri etc.
Tinerii plasticieni bursieri vor participa la
expoziţiile colective ale Academiilor naţionale
din zonă, istoricii-arheologi vor fi prezenţi pe
şantiere de săpături, arhitectura va avea şi
ea loc în astfel de manifestări comune.
Colaborări sunt prevăzute şi cu Ambasada
română la Vatican, reprezentată acum, de
domnul Marius Lazurcă.
După câte am înţeles, două mai sunt
problemele mari care preocupă conducerea
Accademiei di Romania în momentul de faţă.
Întâi, continuarea prestigioasei publicaţii
Ephemeris Dacoromana, ca spaţiu reprezentativ
al cercetărilor efectuate de bursieri. Şi,
imediat, aprovizionarea bibliotecii cu lucrări
de specialitate recente, privitoare la România
şi latinitatea orientală, din istorie, filologie,
arhitectură şi, în genere, artele plastice. Îmi
pare de la sine înţeles că, în ce priveşte
susţinerea apariţiei revistei, Editura Academiei
Române ar fi prima chemată să imprime
numerele deja pregătite pentru tipar şi cele
care vor urma.

Tutela academică s-ar concretiza cel mai
convingător într-un asemenea sprijin, girând,
alături de un comitet de specialişti români şi
străini, calitatea materialelor propuse spre
publicitate. Tot dinspre Academia de la
Bucureşti ar trebui să vină principalele
publicaţii ştiinţifice (cărţi şi periodice) pe care
le editează, acordând atenţie şi reunirii celor
mai importante titluri de cercetări care pot interesa
Biblioteca.
Ideea este ca acest minunat spaţiu, unul
dintre cele mai elegante din Roma, să revină
la programul de burse şi, pe de altă parte, să
devină un centru inconturnabil de documentare
pentru specialiştii străini interesaţi
de România şi de spaţiul lingvistic şi cultural
al României Orientale. Cărţi importante din
domeniile menţionate ar trebui să poată fi
achiziţionate din librării şi anticariate italiene
pentru completarea fondurilor existente,
făcându-se în schimb economie la publicaţii
care nu prea au ce căuta în rafturile unei
asemenea biblioteci specializate (de exemplu,
literatura pentru copii sau volume ajunse
oarecum la întâmplare, cu teme şi autori
nereprezentativi).
Se poate spera, ba chiar crede, în
aceste condiţii, că triunghiul instituţional ce
tutelează Accademia di Romania din Roma
va găsi soluţiile cele mai bune pentru ca
vocaţia ei, şi ea triplă, amintită mai sus, să se
împlinească la înalte cote de exigenţă. În
orice caz unic, de instituţie de perfecţionare
post-universitară, cu deschidere spre ţara
gazdă şi spre instituţiile internaţionale echivalente
din vecinătate. E şansa majoră ce nu
trebuie ratată.
La rândul lor, activităţile mai larg culturale,
ce ţin de domeniul I.C.R. le vor completa,
cum o fac şi acum, pe cele ale „Şcolii române
din Roma” care le găzduieşte. Poate că şi la
nivelul coordonării celor două mari deschideri
– de cercetare ştiinţifică şi „rayonnement” mai
larg cultural – sarcinile administrative s-ar cuveni
să fie repartizate pentru fiecare sector
între director şi directorul adjunct, iar foruri
precum Academia Română şi Institutul Cultural
din Bucureşti să-şi împartă şi ele, dar ar-
6
Românii în lume....
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
monizându-le, îndatoririle specifice, de ordinul
proiectelor de cercetare, respectiv, al diverselor
conferinţe, expoziţii, concerte,
proiecţii de filme etc.
O mai chibzuită selecţie a „protagoniştilor”
unor „acţiuni culturale”, propuşi de la
Bucureşti, ar evita improvizaţiile cauzate de
interese particulare şi conjuncturale ce pot
afecta calitatea unora dintre ele.
Chestiunea finanţării rămâne, desigur,
esenţială pe ambele canale, confluente cu interesele
de diplomaţie traduse în domeniul
cultural, ale Ministerului Afacerilor Externe şi
vizând o mai bună şi pozitivă cunoaştere a
valorilor româneşti autentice şi reprezentative.
(În paranteză fie spus, ecoul acestor
prezenţe nu e de aşteptat să fie spectaculos
în sensul superficial al cuvântului, ci se cere
apreciat în timp, ca acumulare lentă a unui
prestigiu real. Nu numărând şi fotografiind
publicul fiecărei manifestări poate fi certificată
efectiv valoarea unor manifestări, asistenţa
fiind inevitabil variabilă şi condiţionată nu o
dată de factori pur accidentali, începând cu
condiţiile… climatice. Şi nu e de aşteptat ca
sălile unei asemenea instituţii să fie mereu
arhipline, cum nu sunt nici cele ale altor
„academii” străine, într-o metropolă cu sute
de manifestări culturale pe zi. Din propria
experienţă pariziană, ştiu exact ce spun).
Dincolo de melancolia orei comemorative
din acest ianuarie, am fost, personal,
bucuros să constat că la Accademia di Romania
se lucrează serios, că sunt în curs
articulări de programe şi propuneri, demersuri
de restaurare şi consolidare a marilor linii
care au orientat de le origini această „şcoală
română” de peste frontiere.
Eforturile eroice şi sacrificiul unui om
de solidă cultură şi energică acţiune ca Marian
Papahagi rămân un exemplu şi obligă la
continuitate.
Ion POP

Acum patru ani, în oraşul lui Bacovia se
năştea, discret, fără scâncete, ci, mai
curând, cu vizionarism senin şi bătăios, o
revistă: Plumb.
După titlu, s-ar fi zis că va re-produce
(poate chiar...calchia...) nevroze şi melancolii...şi
că va „trage” (precum metalul evocat
de frontispiciul revuistic) în/spre jos....Ei
bine, NU! Precum noi semnalam/proroceam
( în revista Contraatac, din Adjud), încă de la
primul număr, titlul nu era decât un gest de
reverenţă faţă de un important clasic al
literelor româneşti... – iar nu şi o deviză! sau,
mai rău, expresia unui destin fatalist, de
urmat/asumat! NU! Ca forţă expresivă de
Duh, revista Plumb sugera (şi se
„perfecţionează” continuu întru această...
„sugestie”!) contrariul titlului: ambiţia de a
sui spre culmi, de a depăşi zările facilului
sau vetustului. Această ambiţie nu exclude,
ci presupune, ca fundament spiritual al revistei
cu pricina, păstrarea, cu pioşenie, în
„tronuri”, a zestrei celei neştirbite a
înaintaşilor (...pionieri, dar chiar şi Genii Protectoare
ale Neamului Românilor).Si atuuri
pentru afirmare existau încă de atunci: directorul
ei, scriitorul şi editorul Ioan
Prăjişteanu, ca şi redactorul-şef al revistei,
scriitorul şi jurnalistul Petre Scutelnicu, ei
înşişi relativ tineri, şi-au strâns în jur un grup
„dur”, format din „tineri...cu experienţă”! Nu
doar băcăuani, ci până şi din Satu Mare ori
Haţeg...”celălalt capăt de lume”...! – dar cu
drag pentru scris şi pentru chipurile expresive
ale Duhului. Adică, oameni care, chiar
dacă (în genere...) nu depăşeau 50 de ani,
erau „dotaţi”, prin har divin, cu avânturi şi
agerimi spirituale de...25 de primăveri...
Fără prejudecăţi, dar cu simţul buneimăsuri.
Bravi şi bătăioşi, dar între limitele
bunului-simţ, al civilităţii şi, mai mult şi cu
totul osebit: înarmaţi şi antrenaţi cu/întru o
Atitudini
REVISTA PLUMB: ÎNTRE „GREUTATEA” BACOVIANĂ ŞI
COMPETIŢIA CONTEMPORANĂ
7
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
autentică educaţie estetică şi culturală.
Cărturari de valoare: unii
recunoscuţi/consacraţi, deja, în acest peisaj
atât de atomizat al culturii româneşti contemporane
(Theodor
Codreanu, Calistrat Costin, Gheorghe
Izbăşescu, sătmărenii Aurel Pop şi Felician
Pop, fraţii hunedoreni Eugen Evu şi Ioan
Evu, Doru Kalmuski, Doru Ciucescu, Virgil
Mocanu, Romulus Dan Busnea, Cornel Galben,
Angela Monica Jucan, Aurora Barcaru,
Valeria Manta-Tăicuţu, Sergiu Adam, Victor
Mitocaru, Ion Tudor Iovian, Ştefan
Munteanu, Gheorghe Iorga, Dumitru Zaharia,
Viorel Dinescu, Ion Hurjui, Ionel Necula,
Dan Sandu, Nicolae Mihai, Adrian Botez
etc.etc.) – alţii cu forţe suficient de bine controlate
şi conştientizate, pentru a spera nu
doar să se consacre (azi, unii tineri se
consacră chiar mai degrabă decât ar fi necesar
şi salubru, pentru o cultură care se vrea
profundă, responsabilă, respectabilă... - şi,
deci, „serioasă”...în zâmbetul ei „de senin”!),
ci, mult mai mult şi important, de a se confirma
ca valori autentice, tocmai în focul
bătăliilor culturale/cultuale (şi, deci, înainte
de toate - cu sine!), de pe „frontul” acestei
reviste (cu subintitularea justificată: „revistă
de cultură şi atitudine” !): Dan Perşa, Petre
Flueraşu (el însuşi conducător de revistă...),
Paul Blaj, Lidia Sabău etc. etc....
Dar, cu toate aceste atuuri, „competiţia”
contemporană, de cele mai multe dăţi,
neloială, presărată cu faulturi „de roşu”, dar
nesancţionate din...”prietenie tovărăşească”,
aşa-zisa, deci, „competiţie” (care, de multe
ori, se transformă în masacru absurd,
revoltător şi imund, care aruncă Cetatea
înapoi, în barbarie şi în caverne/
”trogloditism”...) rezultată nu din confruntarea
cavalerească a valorilor autentice, ci drept
consecinţă (sumbră şi pervers-insidioasă) a

„lucrărilor/lucrăturilor” din bezna cabalelor şi
„aranjamentelor” de clan şi gaşcă, putea (ba
chiar „logica” şi „logicienii” vremii se pregăteau
să pronunţe verdicte definitive şi irevocabile) so
asasineze, cu seninătate cinică.
Nu mulţi îi dădeau viaţă lungă, în acest context
de junglă, al culturii (chipurile...) „capitaliste”,
printre adversari culturali cu faimă îndelungă,
forjată de timp, prejudecăţi şi memorie rigidizatsclerozată.
Şi, totuşi, revista nu „a făcut paşi”
din peisajul revuistic românesc. Dimpotrivă:
iată că revista Plumb a ajuns (oţelită întru Duh),
în iulie 2009, printr-o apariţie constantă, la nr. 27!
Ceea ce trebuie să ne întrebăm este nu „cui” i
se datorează, oare, rezistenţa revistei (răspunsul
ar fi, pe bună dreptate: spiritului de echipă al
artiştilor băcăuani!), ci „cărei mistici interne”,
a paginii de revistă?! Ce anume a interesat, în
ceea ce s-a scris la revista Plumb?! Rubricile,
marcând o mare diversitate ideatică, oare...?! –
...de la editorialele incisive ale lui Romulus Dan
Busnea, trecând prin analizele foarte aplicate,
asupra fenomenului cultural (făcute de Victor Mitocaru
sau Sergiu Adam), prin incursiunile istorice
ale lui Ion Lupu şi ajungând la poezia şi
proza, de bună calitate, ale unor: Dan-Bogdan
Hanu, Ion Tudor Iovian, Valeria Manta-Tăicuţu,
Aurora Barcaru, Silvia Miler, Gheorghe Truţă,
Madaleine Davidsohn, Paul Blaj, Adalbert
Gyuris, Dan Perşa (poezie/proză mature sau în
curs de maturizare... - dublate, cu generozitate -
în pagină dedicată special! - de încercările curajoase,
întru zbor iniţiatic, ale elevilor din liceele
judeţului Bacău: Aura Şova, Loredana Cucu,
Adela Iacobov, Diana Agop etc.) – ori la recenziile
echilibrate, cu tentă apăsat hermeneutică, ale
lui Grigore Codrescu, Aurel Pop, Gheorghe Mocanu,
Constantin Stancu... – la eseurile,
surprinzător de acribioase (pentru această
specie...) ale lui Ion Necula, Ozana Kalmuski-
Zarea - sau la savantele „incizii” în zona plasticii
sau muzicii, adevărate exegeze, ale Luciei Filimon
sau ale lui Cristian Nae...Plus rubricile
neuitării...”in memoriam”..., dar şi „ghidurile”
stabilităţii/stabilizării memoriei: paginile speciale,
hărăzite bio-bibliografiei membrilor filialei U.S.R.-
Bacău, dar şi a celor din Uniunea Artiştilor Plastici...
(toţi aceştia fixaţi, pentru memoria cititorilor
- în imagini semnificativ-reprezentative, întru
personalizare!)
...Artă şi cultură, servite la discreţie...! Opinii penetrante...Atitudini
demne şi ferme. Poate că da.
Toate acestea, la un loc.
8
Atitudini
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Da, fireşte că şi oamenii decid, în oarecare
măsură (teandric...), prin calităţile lor individuale,
cultivate constant – SOARTA şi REZISTENŢA.
Noi, însă, privind „lucrurile” dintr-un unghi spiritualist
cu...„panoramare”, avem o opinie oarecum
nuanţată, vis-à-vis de capacitatea de
rezistenţă a revistei Plumb. Şi anume:
-această revistă, de la început, s-a situat sub
auspicii bune, ca Atmosferă de Duh. Prin însuşi
faptul că şi-a propus NUMAI o existenţă onestă.
NUMAI luări de poziţie spirituală nepartizane,
non-violente ori gâlcevitoare întru dezbinare,
zadar şi pustiu – şi, în niciun caz, vindicative
(...drept la replică – oricând! - dar NU polemică,
de aceea ”cu parul”, ori,”ca la uşa cortului”, întru
dezmăţul greţos al plebei josnice/înjosite de circul
cotidian al „soitarilor” de meserie... !) - ci
corecte, principiale, constructive. Şi-a propus
să restaureze, înainte de a-şi propune să instaureze
– VALORILE CETĂŢII. Spiritul de
FRATERNITATE, ÎNTRU DUH ŞI BUNĂ-
VOIRE/BUNĂ FĂPTUIRE! Şi-a dat sieşi, ca lege
primordială de fiinţare, pioşenia autentică faţă de
Duh şi de lucrările Lui. Şi, când veni-va timpul (şi
el, timpul, vine mereu!) de a promova „noul”,
acesta să fie, de fapt, o structură de continuitate,
iar nu de fractură! „Arta Regală” (adică,
Alchimia, tot atât cât şi Arta Verbului Întemeietor)
este, pururi, constructivă.
Deci, revista Plumb, după opinia noastră,
prin conduita ei profund şi chiar programatic
moral-spirituală, şi-a adus de partea ei şi în sprijinul
fiinţării ei, în primul rând, pe Stăpânul şi
Izvorul Fiinţei, pe Cel care CU ADEVĂRAT
CONSTRUIEŞTE, iar pe falşii „zidari”, pe „Marii
Iluzionişti”, îi identifică spre a-i ostraciza, a-i situa
înafara Zidurilor Cetăţii de „Pâine a Vieţii”.
Revista Plumb este şi sperăm a continua
să fie, până la „plinirea lucrării ei” pe Pământ,
unul din Zidurile de Apărare ale Cetăţii Lui. Şi cel
ce îşi pune viaţa şi lucrarea vieţii lui, drept
chezaşi pentru lecuirea rănilor deconstrucţiei,
pentru a corecta, discret, dar ferm, greşelile de
discontinuitate, cu consecinţe disolutive, pentru
mediul Cetăţii – Bun şi Drept este, în faţa Lui şi
a Lumii Lui. Deci, REZISTENT ! Această funcţie
restaurator-taumaturgică (şi, pe cale de
consecinţă – pentru că El este Verbul Demiurgic!-
onomaturgică!) este singura constructivă
şi, deci, singura creatoare de Realitate Vie. Deci
- DIVINĂ.
Aşa să fie!...Şi PLUMBUL (pre)face-se-va-n
AUR!

Adrian BOTEZ
CULIŢĂ IOAN UŞURELU
SCHIŢA UNUI PORTRET
Un nume, un destin: Culiţă Ioan Uşurelu. Ce se poate spune despre o persoană care a
străbătut cărările vieţii (adesea încâlcite) cu o pasiune teribilă pentru carte? ( scrisă şi citită!). Prea
destul, pot zice unii, să fii profesor. Este o cale demnă de urmat. Dar, când un profesor îşi
trasează propria linie a vieţii, deja plină de arborescenţe şi pasiuni adiacente, ea, viaţa, devine
un destin special. Scriitorul Culiţă Ioan Uşurelu, pasionat de magia şi forţa cuvântului, a pornit
pe drumuri ştiute instinctual, cu mari şi nebănuite sacrificii, scriind vreo cinci-şase cărţi, câteva
piese de teatru, cronici, eseuri etc. A continuat viaţa plină de aventură a revistei Salonul <strong>literar</strong>
(susţinând-o financiar de vreo nouă ani buni). Nimic nu i s-a părut prea mult, niciun efort n-a fost
prea mare. Cărţile domniei sale : Profesorii- suplinind au dobândit, Cerşetori în loden, Multum in
parvo, Conacul dintre vii, Generaţii- dialoguri necesare, Ionel Bandrabur- Omul şi scriitorul – au
fost primite bine şi foarte bine de critică şi cititori. Cărţile fiind de fapt ‘’dicţionare de comportament’’,
adevărate mini-enciclopedii etico-estetice. Nume cunoscute ale literaturii naţionale, mari
modele de viaţă, azi exprimându-şi păreri pertinente vis-a-vis de conţinutul cărţilor domniei sale,
i-au devenit ,din critici, amici. Scriitorii Nicolae Breban, Emilian Marcu, Apostol Gurău, regretatul
Corneliu Fotea, Valeriu Anghel, Theodor Codreanu, Costel Pricopie, Victor Sterom, Gheorghiţă
Istrate şi mulţi alţii au umplut zeci de pagini cu cronici de-a dreptul admirative. Au aplaudat verbal
şi în scris modul cum a ştiut Culiţă Ioan Uşurelu să puncteze teme atât de dureroase, stânjenitoare,
teme acute ale unei societăţi în agonie. De departe, cea mai complexă carte a
scriitorului este “Generaţii- dialoguri necesare”. Carte care-l reprezintă, carte care a dat notă
maximă curbei ascensionale a scriitorului. Alcătuită într-o manieră specială, pe înţelesul savantului,
dar şi a omului simplu, volumul nu este altceva decât un mare semnal de alarmă! În fine,
despre cărţi, la momentul respectiv, s-a vorbit suficient. Poate cel mai vitregit dintre “copiii” scriitorului
este revista “Salonul <strong>literar</strong>”. Aşa cum un părinte duce grija copilului mai bolnăvicios, tot
aşa şi Culiţă Ioan Uşurelu are cea mai mare responsabilitate faţă de această revistă. Mijloc de
exprimare a numeroşi scriitori, de afirmare şi debut a multor tineri, revista a rezistat datorită
încrâncenării şi pasiunii cu care scriitorul Culiţă Ioan Uşurelu s-a dăruit, a tratat şi a muncit la
şi pentru “Salonul <strong>literar</strong>”. Evident, cu acelaşi devotament şi trudnicie a tratat şi revista şcolară
“Pururi tânăr”.
Poate, la fel de important în viaţa scriitorului a fost anul 2007. Recunoaşterea pe plan mondial,
ca făcând parte din elita celor două mii de intelectuali incluşi într-o lucrare-2000 Outstanding
intelectuals of the 21 st.Century (Cambridge /2007)”- este onorantă pentru domnia sa şi chiar
pentru cei din jur. Preocupat de condiţia şi viaţa scolastică a profesorului, de poziţia sa în societate
şi în viaţa de zi cu zi, Culiţă Ioan Uşurelu şi-a exprimat vehement părerea în cărţile sale.
Constituind un îndreptar pentru generaţiile viitoare, n-ar fi rău dacă programa şcolară ar trata cu
respectul cuvenit aceste cărti, incluzându-le. Deie Domnul să am dreptate şi toată vehemenţa
aceasta, toată neliniştea şi energia consumate în numele Marelui Bine să nu fie zadarnice. Săşi
găsească ecou în inimile cui, închipuit şi neînchipuit, au fost adresate. Din punctul meu de
vedere, ca scriitor în deplină maturitate, poate ar avea o datorie morală şi faţă de cititorii domniei
sale. N-ar fi vremea să readucă în scenă “conacul dintre vii”, cu alte povestiri? Poate, la
65 de ani, este ora unui bilanţ... Am zis ”poate” pentru că vioiciunea şi meticulozitatea scriitorului
sunt bine cunoscute. Dar dacă, din foişorul conacului, de unde Culiţă Ioan Uşurelu priveşte
lumea, ea, lumea, se vede altfel?
MULŢI ANI , STIMATE DOMNULE CULIŢĂ IOAN UŞURELU!
9
Aniversări
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Mariana Viky VÂRTOSU

Cu discreţie şi tenacitate, Culiţă Ioan
Uşurelu şi-a construit un luminos destin de
dascăl al şcolii româneşti, sprijinit şi pe o
reală vocaţie scriitoricească pe fundamentul
căreia el a purtat o adevărată bătălie
revuistică, în spaţiul binecuvântat al Vrancei,
cu ecouri şi la nivel naţional. Aş aminti principalele
publicaţii pe care el le-a păstorit sau la
care a lucrat ca redactor, cu sacrificii şi
dăruire: Revista noastră, Salonul <strong>literar</strong>,
Pururi tânăr. La acestea,
adăugaţi şi opera
de scriitor şi de moralist:
Profesorii – suplinind
au dobândit, Cerşetori
în Loden, Multum in
parvo – Mic tratat de
perfecţiune, Conacul
dintre vii, iar în 2007
volumul Generaţii. Dialoguri
necesare, la Editura
Andrew din
Focşani, Generations –
Dialogues necessaires,
apărută în 2009, în traducerea
cunoscutului profesor C. Frosin, Ionel Bandrabur-
omul şi scriitorul, scrisă tot în
2009.
La cei 65 de ani ai săi, Culiţă Ioan
Uşurelu merită respectul colegilor de breaslă,
exercitat, altminteri, de-a lungul anilor chiar
de nume de prim-plan ale scrisului românesc.
Mă gândesc, de pildă, la un Nicolae Breban,
care i-a ratificat vocaţia prin astfel de
aprecieri: „Pledoaria şi erudiţia profesorului
Culiţă Ioan Uşurelu trădează, dincolo de efortul
pedagogic, credinţa că tinerele generaţii
ale României vor regăsi drumul spre acele
valori, care au făcut posibile nu numai creaţia
şi ştiinţa românească, dar şi luciditatea şi
conştiinţa de sine a creatorului de pe ambele
versante ale Carpaţilor”. Altminteri, Nicolae
Breban i-a semnat prefaţa la volumul
Generaţii. Dialoguri necesare din 2007, din
10
Aniversări
CULIŢĂ IOAN UŞURELU: VOCAŢIA DIALOGALĂ
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
care am citat.
Vocaţia dialogică nu este doar numai una
pedagogică, de tradiţie maieutică socratică şi
platoniciană, ci şi una creştină de profunzime.
Părintele Dumitru Stăniloae atrăgea
atenţia că lumea în care trăim nu are atât fundament
ontologic cât dialogic, în sensul
legăturilor noastre, în rugăciune, cu Dumnezeu.
În cărţile sale, Culiţă Ioan Uşurelu
simte această dublă faţă a rostului dialogului,
una sacrală şi alta
seculară. Spre deosebire
de postmoderni,
autorul nu rupe legătura
dintre aceste două feţe
ale fiinţei-ca-fiinţare,de
unde şi credinţa lui că
instrucţie fără morală
înseamnă ruina sufletului,
ca să-l parafrazez
pe François Rabelais.
În dialogurile de la Editura
Andrew din
Focşani, Culiţă Ioan
Uşurelu transcede didacticismul tradiţional,
dialogând cu tinerele generaţii pe un ton
sfătos, liniştit, cu abilitate de povestitor
moldovean, grav şi umoristic totodată, ceea
ce sporeşte eficienţa discursului său. Aspectele
acestea, din altă perspectivă, le
observă şi Nicolae Breban în prefaţă.
Aş mai semnala faptul că însăşi
vocaţia revuistică a scriitorului vine din
această propensiune dialogică, în genere.
Mă întreb dacă nu cumva scrisul publicistic
nu e cea mai directă formă de dialog în
societăţile europene, care l-au inventat, proliferând
la nivel global, în toate civilizaţiile actuale.
Pe de altă parte, Culiţă Ioan Uşurelu
s-a exersat şi într-o specie publicistică prin
excelenţă dialogică: interviul. De-a lungul
anilor, el a purtat dialoguri cu diverse
personalităţi, dintre care amintesc: Corneliu
Ştefanache, Constantin Frosin, Theodor

Damian, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Breban
etc.
Dialogurile obişnuite alternează, în paginile
revistei Salonul <strong>literar</strong>, care se confundă cu
viaţa şi personalitatea lui Culiţă Ioan
Uşurelu, cu polemicile pe care le lansează.
Desigur, polemica este, în forma ei urbană,
civilizată, un model de dialog pus în slujba
căutării adevărului. Sau, mă rog, aşa ar trebui
să fie, dat fiind că, în viaţa <strong>literar</strong>ă
românească, polemica devine răfuială
personală, atac la persoană, cum se spune,
luând aspecte de bârfă, de înjurătură etc. În
genere, Culiţă Ioan Uşurelu evită angrenarea
Salonului <strong>literar</strong> în asemenea dispute
sterile, fals polemice, deşi, uneori,
revista găzduieşte, şi asemenea „controverse”,
chiar cu „surori” focşănene, fără a se
constitui în regulă, însă.
Cred că autorul din spaţiul de sorginte
al Mioriţei ar merita şi o reevaluare critică a
prozei sale al cărei protagonist este cu
precădere profesorul de condiţie
Poate că unii dintre cititorii acestor
rânduri se vor mira aflând că destui prozatori
care se respectă, excelează şi în alte
domenii: în poezie, în arte plastice, critică
<strong>literar</strong>ă, publicistică, teatru sau chiar în
matematică ori arta oratoriei. În această
postură îl găsim şi pe profesorul CULIŢĂ
IOAN UŞURELU din Odobeşti, un binecunoscut
autor de eseuri, note de călătorie,
critică, romane cu tematică actuală care, fără
a renunţa la cariera didactică, s-a dedicat, în
paralel, unei efervescente activităţi culturale
cu un talent şi o energie pe care timpul nu a
reuşit să i le timoreze. Îl evocăm acum şi aici
pentru că în curând, (inimosul profesor s-a
născut în comuna Moviliţa, judeţul Vrancea,
11
Aniversări
românească. Alăturată celorlalte aspecte ale
activităţii sale culturale, faptul ar îndritui
menţionarea într-o nouă ediţie a
Dicţionarului general al literaturii române. Ca
şi revista Salonul <strong>literar</strong>, altminteri.
La mulţi ani, Culiţă Ioan Uşurelu!
PURURI TÂNĂR…LA 65 DE ANI
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
C.I. Uşurelu şi Th.Codreanu la
Salonul Literar Theodor Dragosloveni- CODREANU
2008
pe 5 octombrie 1944 ) îşi serbează vârsta de
65 de ani bătuţi pe muchie, vârstă înnobilată
de o statornică şi meritorie evoluţie în câmpul
bogat al literaturii române. De formaţie
filolog, cu studiile absolvite la Iaşi în specialitatea
Română – Franceză, el s-a remarcat
mai întâi printr-o serie de scrieri deosebit de
interesante, subtile, cu tematici bine stabilite
din domeniul profesiei în care îşi desfăşoară
activitatea dar şi din literatura de ficţiune.
Notăm aici câteva din cele mai cunoscute
volume : Cerşetori în loden , Profesorii –
suplinind au dobândit, Multum in parvo –
mic tratat despre perfecţiune, Conacul
dintre vii, Generaţii-Dialoguri necesare
etc. La care am putea adăuga recenta tra-

ducere în franceză a ultimei cărţi intitulată
atât de sugestiv Generations- Dialogues
necessaires, dar şi monografia Ionel Bandrabur-
Omul şi scriitorul închinată celui
mai în vârstă scriitor al Vrancei, fostului său
profesor de franceză din Panciu, Ionel Bandrabur.
Nu putem omite nici piesa de teatru
Generaţii care a văzut lumina rampei la
Focşani, primită cu excelente aprecieri din
partea publicului tânăr, mare iubitor de spectacole.
Remarcabilă
este şi vocaţia sa
publicistică pe care o
desfăşoară cu mult talent
şi pricepere în diverse
publicaţii
culturale: tipăreşte cu o
dragoste rar întâlnită,
din anul 2001, revista
„Salonul <strong>literar</strong>”, la care
este director, om de
serviciu şi finanţator, a
fost redactor şef ad-
junct la „Revista
noastră” , a avut, din
2003 până în 2006,
rubrică permanentă în
Romanian Times din Portland (Oregon –
SUA) etc. Este printre puţinii membri ai Uniunii
Scriitorilor din Vrancea.
Dincolo de aceste date statistice , îl întâlnim
vigilent şi comprehensiv pe scriitorul
Culiţă Ioan Uşurelu , un artist care îşi ia în serios
propria sa vocaţie <strong>literar</strong>ă , nu neapărat
un samaritean milostiv în scrierile sale, nici
un procuror inflexibil, care tună şi fulgeră împotriva
viciilor societăţii în care supravieţuim
cu chiu cu vai. Mai curând , putem să-l situăm
în zona prieteniei necondiţionate, lucru observat
şi apreciat de mai mulţi scriitori
importanţi. Dacă l-am menţiona numai pe
Nicolae Breban, care l-a apreciat şi i-a
prefaţat şi ultima carte, credem că ar fi de
ajuns…Mai sunt însă şi mulţi alţii. Este vorba
de o prietenie lucidă care nu-i întunecă vederea
ci, dimpotrivă , îi permite să analizeze
lucrurile în profunzime, fără a ascunde
adevărul şi fără a cosmetiza situaţia
12
Aniversări
C.I.Ușurelu împreună cu scriitorii
de peste Prut
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
falimentară în care ne zbatem, dar şi fără a
sădi în sufletele cititorilor stări depresive sau
complexe de inferioritate.
Morala pe care o slujeşte scriitorul
Culiţă Ioan Uşurelu este una stenică, nicidecum
lipsită de speranţe, autorul e un confesor,
un terapeut care încearcă să vindece
anumite tare, folosind cu predilecţie metoda
socratică a dialogului, cum observăm în ultimele
scrieri, mai ales. Personajele cărţilor
sale sunt vii, rupte din realitate,
ele prezintă datele caracterologice
ale multora
dintre semenii noştri. Sunt
entuziaşti sau timizi,
încovoiaţi de o viaţă
mediocră, fără orizont, dar şi
cu elanuri spre un viitor mai
luminos. Nu este vina
nimănui, necum a scriitorului,
că omul actual se simte
rănit şi singur în mulţime,
neajutorat în faţa destinului,
fără noroc şi lipsit de autenticitate.
Cu toate acestea,
soluţia propusă nu este cea
a unei „aşteptări înfiorate”, ci
îndemnul spre o permanentă luptă împotriva
destinului. In acest diapazon se desfăşoară
scrierile profesorului Culiţă Ioan Uşurelu. Colacul
de salvare rămânând tot Educaţia,
Şcoala, Arta permanentă de a înţelege şi valorifica
darurile cu care omul a fost înzestrat.
La 65 de ani şi în contextul deprimant al
epocii, strădania profesorului şi scriitorului
Culiţă Ioan Uşurelu de a lămuri mintea interlocutorilor
săi pare utopică. Nu credem însă
că avem de-a face cu un idealism cosmic ci,
mai curând, cu o clarviziune necesară
întemeiată pe dorinţa din totdeauna a fiinţei
umane de a-şi depăşi limitele.
La 65 de ani, îţi urăm, iubite confrate,
sănătate şi perseverenţă! La mulţi ani !
Viorel DINESCU, scriitor

Sunt locuri, în ţară, pe care doar cu
gândul le gândim şi arar avem şansa de a le
străbate cu piciorul, cătinel, cătinel, ca în vremurile
apostolice, sau, în cele mai fericite
cazuri, de a ne fi gazdă bună în perioada trecerii
noastre pe această lume.
Culiţă Ioan Uşurelu, scriitorul, care, pe 5 octombrie
2009 va împlini frumoasa vârstă de
65 de ani, a avut şansa, rarisimă, să
locuiască în « Salonul dintre vii » , în acel
ţinut mirific numit Vrancea. Dialogurile lui
necesare, cu cei din jur, cu poezia şi cu Dumnezeu,
le-a avut în clipele de
adâncă supunere şi de reală
inspiraţie. Spiritul şi formaţia
sa pedagogică, de cele mai
multe ori l-au cucerit. A simţit
nevoia, firească, a dialogului,
a sfaturilor către cei ce vin. Dialogurile
necesare pe care lea
simţit ca un dar, însă şi ca o
obligaţie, au apărut aproape
firesc.
Se spune că un om cu
adevărat realizat este acela
care, în timpul vieţuirii vremelnice
pe acest pământ, a săpat o fântână, a
zidit o casă, a plantat un pom şi a dat viaţă
unui urmaş. La cei 65 de ani, Culiţă Ioan
Uşurelu se poate simţi pe deplin împlinit. A
făcut toate acestea şi ceva în plus. A scris şi
a publicat mai multe cărţi şi a dat naştere
unui prunc <strong>literar</strong> numit Salonul <strong>literar</strong>. A
publicat cărţile gândite şi scrise în Salonul
<strong>literar</strong> dintre vii şi tot acolo a întocmit Cartea
Cărţilor sale: Generaţii – dialoguri necesare.
La Odobeşti, în Ţara Vrancei, în acel
tărâm unde s-a născut “Mioriţa”, Culiţă Ioan
Uşurelu îşi dedică timpul, cu mult har la a
povăţui, prin vorbă şi prin faptă. Învăţăceii săi
vor şti să preţuiască litera scrisă dar şi rostirea
corectă în limba română. Dialogurile atât
de necesare despre cultură,cunoaştere,
frumuseţe, glorie, dreptate, bunătate, copii,
13
Aniversări
Dialogurile necesare ale lui Culiţă Ioan Uşurelu
Scriitori la Salonu <strong>literar</strong>
Dragosloveni-2008
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
bătrâneţe sunt adevărate porunci pentru
viaţă de la maestro spre ucenici, de la profesor
către elevi. În Salonul <strong>literar</strong>, revistă pe
care o zideşte doar prin contribuţie personală
(efort intelectual şi financiar), mulţi dintre prietenii
şi elevii lui îşi încearcă forţele de creatori
publicând poezie, proză sau eseu. Nu
toţi vor ajunge scriitori şi Culiţă Ioan Uşurelu
ştie foarte bine aceasta, dar, cu siguranţă, toţi
vor ajunge nişte buni cunoscători de literatură
adevărată şi, mai ales, vor fi iubitori de limbă
românească, aşa cum trebuie să fie toţi cei
care vorbesc în această limbă.
Truda Profesorului se vede dacă
a fost rea sau bună prin ceea ce
reuşeşte să facă din elevii pe
care îi are sau, mai ales, i-a
avut.
Culiţă Ioan Uşurelu se poate
mândri cu elevii şi copiii săi, cu
care se întreţine de o viaţă prin
dialogurile atât de necesare
între generaţii. Şi nu există bu-
curie mai mare pe care să o petreci
în Salonul dintre vii decât
dialogând cu viitorul, trudind la
cărţile ce urmează să vină şi la un nou număr
din Salonul <strong>literar</strong>. Ştim foarte bine că omul
sfinţeşte locul tot aşa cum locul sfinţeşte
omul şi în cazul lui Culiţă Ioan Uşurelu
această unire este fericită. În Salonul dintre
vii, la poarta Vrancei, în serile adânci de
toamnă, cu brumă pe geamuri, se rostuieşte
un nou dialog pentru cei care vor veni. Da,
scriitorul şi profesorul Culiţă Ioan Uşurelu
veghează la viitorul şi educaţia neamului prin
creaţia sa….
La împlinirea celor 65 de ani, îţi
doresc Sănătate, Multe cărţi şi Viaţă
lungă, Prietene !
Emilian MARCU, scriitor,Iaşi

I O A N E,
[Tabletă la petrecerea poetului Ion Panait pe ultimul drum]
S-a făcut răcoare, Ioane, în această lume buimacă şi plină de sminteli zgomotoase.
In lumea păsăretului s-a dat deja semnal de plecare. Şiruri lungi de cocoare
defilează pe sub zariştea cerului plumburiu, îndreptându-se spre zări
călduroase. Prin podgoriile Vrancei n-au mai rămas decât prigoriile să se
îndulcească din licoarea boabelor de tămâioasă . In curând, natura se va desfrunzi
şi lumea va deveni dezolantă şi scheletică, amintindu-ne de nimcnicia noastră
sublunară. De pe Măgura Odobeştilor vor pogorî pâclele cenuşii şi umbroase, inducându-ne
ideea de neant şi de zădărnicie a toate.
Vrancea e mai săracă fără tine, Ioane. Moartea ta n-a împuţinat-o doar cu un
om, ci a sărăcit-o cu un cântec, cu o providenţă, cu o nădejde. Câtă vreme te ştiam
că exişti în haloul tău de lumină eram încredinţaţi că poezia are un staroste, un reper
şi-un portativ la care să ne raportăm cu reverenţe cuviincioase.
Ştim bine că viaţa înseamnă, printre altele, şi un proces de treptată devitalizare,
de malignizare şi de capitulare din condiţia vieţuirii. Moartea vine întotdeauna
prea devreme şi totdeauna ne găseşte nepregătiţi, dar, e drept, uneori
obişnuieşte să ne trimită câte un semn, aşa cum zmeul din poveste îşi trimite înainte
buzduganul anunţându-şi apropiata venire. La Ion Panait semnale s-au transmis sub
forma melancoliei, a nostalgiei, a împăcării cu lumea, cu sine şi cu destinul său anxios.
Adăsta în trecut, dar nu ca stare reflexivă sau memorialistică, ci sub forma
stărilor de spirit, a ceea ce germanii numesc Lebergefuhl
Când i-am citit ultimul volum de versuri,” In amurg, mai târziu, ca de obicei”,
am înţeles că Ion Panait a-ncetat să mai lupte, să se zbată şi să-şi înfrângă
lentorile. Se trăgea spre marginile firii, spre subsolurile ei. Era încercat de presimţiri
sumbre, cum nu sesizasem până atunci. Una dintre poezii se intitula “Venea cucul”
şi-şi exprima îndoiala că atunci când nefericita pasăre îl va căuta la casa veche,
unde trăgea ca la o gazdă imperială,nu îl va mai găsi la aceeaşi adresă. Dureroasă
presimţire….
14
Comemorări
Noapte bună, dragul meu! Bucură-te de odihna care ţi-a lipsit pe pământ!
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Ionel NECULA

15
Comemorări
Ion Panait
1941-2009
TEROAREA
Teroarea morții a coborât asupra mea
fantomă opacă a unui vis îndepărtat, fericit poate, cât
poate fi preludiul pâlpâind în paradis al unui fluturun
ochi fără memorie îndrăgostit de respirația vieții –
și aripile lui violete de porumbel,
suferința lui de marmură erau ca o zăpadă pustie de
mătase
sau ca o scrisoare, ca un cuvânt de onoare
aproape de laguna acelei infamii dulci unde suspinau
îngeri,
lângă oameni, o răcoare
siberiană a stihiei – ah, ce frumos, ce frumos! –
de-a lungul gândurilor învăluite de frumusețe
când eu de aici îți sărbătoream mâinile,
nedefinita lor zare…
MĂ VEI VEDEA ORB ȘI TRIST
Mă vei vedea trist coborând fereastra cu reflexe
moarte de lună înghețată, mă împinge spre amintirile
vieții, ale tinereților noastre de fapt un sentiment
funebru al conștiinței, de grozăvii îndurate, de
suferința aceea iluminată într-o nuanță de miere
și degradare, carnea unei iubiri aruncate în adâncul
vinovat al indiferenței. Mă vei vedea
orb și trist în reflexul târziu al oglinzii până când
imaginea adevărului va începe să râdă, la capătul
timpului, în sănii de brad și înscrisuri misterioase.
TIMPUL DE CARE MI-E DOR
Din aproape în aproape am dat peste surâsul tău
la fel de minunat, dar puțin altfel, o pasăre
în obrazul acesta mâncat de foame e timpul rănit
în războiul ce l-am pierdut amândoi, timpul de
care mi-e dor și nu mai stă la ușă ca o ‚ţinere
de minte a văpăii din luna mai.
Acum, doar zâmbetul nopții se înfioară sub noi ca
o umbră și se aruncă în fălcile lacome ale vieții.
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

16
Intomnare
E vremea rozelor ce
mor
Curg toate frunzele din
nuci
Că vine toamne (ca un
zbor
deasupra unui cuib de
cuci)
Pădurea geme de oliv
Din bronzul verii ce trecu
Și mă trezesc fără motiv
A la recherche du temps perdu
E vremea rozelor ce mor…
Tot meşterind
Am fost un trubadur de seară
Când prea bătrân
Când prea copil
Tot meşterind figuri de ceară
Întunecatului aprilie
Intrăm cu luna-n sâni de fată
CU soarele în gene lungi
Căram zăpezi de altădată-n
Corăbii lungi (de nibelungi)
O fi mai existând trăsura
Cu roţi de nori şi cai de fum
Cu care mă dădeam de-a dura
Spre orizonturi de parfum?
AM fost un trubadur de seară
Când prea copil
Când prea bătrân
Tot meşterind figuri de ceară
Care în suflete rămân.
Amurg pe jumătate
Comemorări
Viorel Munteanu
1953-2009
S-a lăsat amurg pe jumătate
Timpul se-odihneşte-n ale sale
Cu fireşti emoţii violente
Voi pleca la munci spirituale.
N-am nevoie de trăsuri la scară
De felicitări luxuriante
Vreau singurătate absolută
Şi idei mereu interesante.
Nu am suflet pentru licitaţii
Nici în deget piatră preţioasă
Celor ce petrec în clipa asta
Le urez petrecere frumoasă.
Trag cu grijă siguranţa uşii
În condiţii de necesitate –
Voi pleca la munci spirituale
S-a lăsat amurg pe jumătate…
Învăţătură
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Mai dă şi altora credinţă
Deși destulă crezi că n-ai
Chiar şi cămaşa de pe tine
Dacă e cazul să ţi-o dai
Iubeşte lumea la-ntâmplare
(şi pe bogat şi pe tâlhar)
Nu rătăci calea speranţei
Când totul pare în zadar.
Întinde-o creştinească mână
Şi celor buni şi celor hoţi
Şi de s-or înhăita în vrajbă
Învaţă să-i împaci pe toţi
Pe drum vei întâlni destule
(Iubire/ură sau necaz)
Iar dacă vei primi o palmă
Arată celălalt obraz…

Aforisme
Iubirea – un Everest care trebuie cucerit în fiecare zi.
*
Inefabilul este principala enzimă a iubirii.
*
Ecuaţia iubirii este doi la puterea nemărginirii.
*
Nu vreau să am dreptate împotriva iubirii.
*
Marile iubiri sacralizează sublimul.
*
Şi în dragoste confundă unii jarul cu cenuşa.
*
Iubeşte, dacă vrei să rezişti în zona sublimului.
*
Bărbaţii cărunţi se uită la femeile frumoase precum infirmii spre Everest.
*
Dragostea îl poate face şi pe olog să uite cârjele pe bancă în parc.
*
În idilele întâmplătoare, bărbaţii sunt atât de grăbiţi, de parcă ar suferi de grave deranjamente
stomacale.
*
Ca orice comoară, femeia este greu de păzit.
*
Firesc ar fi ca salvarea să ne vină de la iubire. Pentru că ea ne-a exmatriculat din Rai.
*
Iubirile mari fac depărtările să cânte.
*
Cel mai divin instrument muzical rămâne tot trupul femeii îndrăgostite.
*
Dragostea – alt cui în coasta perisabilităţii.
*
O femeie îndrăgostită vede şi în Quasimodo un Făt-Frumos.
*
Marile iubiri sunt pigmentate cu scânteieri de coridă.
*
Unii nu rămân din dragoste decât cu transpiraţia.
*
Iubirea poate transforma o noapte de catran într-o constelaţie de luceferi.
*
Sunt bărbaţi care îşi scutură femeia ca pe un pom fructifer.
17
IUBIRE
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Vasile GHICA

Vrânceni de seamă
PERSONALITĂŢI CULTURALE
(aprilie - iunie - iulie)
11.04.1858 – Se naşte, la Bucureşti, DELAVRANCEA, BARBU ŞTEFĂNESCU (dec.
29.04.1918, la Iaşi), prozator, dramaturg, ziarist, orator şi om politic. Bunicul autorului fusese
oier prin părţile Zăbalei şi Nărujei din Vrancea, iar tatăl – Ştefan Tudorică Albu – ajunge cu turmele
în Ilfov, nu deparde de Capitală. Debut editorial cu volumul de nuvele „Sultănica” în 1885, urmând
volumul „Paraziţii”. Ţine conferinţe la Ateneu, vorbind despre viaţa grea şi realităţile sumbre din
mediul rural. Va ajunge deputat liberal, dar va trece la conservatori, după căsătorie, sub influenţa
tatălui soţiei, fiind ales Primar general al Capitalei, apoi din nou deputat (de Putna, Mehedinţi şi
Vaslui). Între 1910-1911 va fi ministru al Lucrărilor publice. În 1902, îl apără pe Caragiale în faimosul
proces pentru un pretins plagiat. Între 1909 şi 1912, mari succese <strong>literar</strong>e: mai întâi piesa
„Apus de soare” (1909), apoi întregeşte trilogia cu „Viforul” şi „Luceafărul” (1910), iar în 1912 are
loc premiera cu „Hagi udose”. Va fi primit în Academie cu discursul de recepţie intitulat „Din estetica
poeziei populare”.
11.04.1907 – Viitorul academician, profesor universitar, inginer MANOLESCU, NICOLAE
s-a născut la Adjudu Vechi-Vrancea. Ca şi fraţii săi, a absolvit Liceul „Unirea” din Focşani.
16.04.1954 – Se naşte la Focşani, USTUROI, PARASCHIV (pseudonim artistic PUIU
SIRU) – cântăreţ de muzică uşoară, compozitor şi textier, jurist, publicist, om politic şi de cultură.
Multe articole prin mai toate revistele judeţului. Este, de câţiva ani, director la Direcţia Judeţeană
de Cultură. Din acest post ajută, când este posibil, să apară cărţi şi reviste vrâncene.
19.04.1881 – Vede lumina zilei la Panciu, CĂPĂŢÂNĂ, AURELIU (dec. După 13 iunie
1956) – magistrat, fost ministru, memorialist. Personalitate complexă în timpul unei vieţi tumultuoase,
rămâne în istorie şi în literatură cu „Istoria Panciului” (1941), dar mai ales cu volumul
„Zile de război. Note de campanie din Războiul de Reîntregire”, va fi publicat postum de Editura
„Prietenii cărţii”, din Bucureşti.
22.04.1922 – La Panciu, într-o familie de oameni înstăriţi, vine pe lume BANDRABUR,
IONEL, profesor de franceză şi latină a zeci de generaţii, prozator şi publicist. Absolvent al
Facultăţii de Litere şi Fiolozofie din Cluj (şi Sibiu), între 1941 şi 1945, îşi ia Licenţa la Profesorul
Lucian Blaga. Ziarist independent la „Tribuna nouă” din Cluj (1945-1949), va fi arestat şi deţinut
în beciurile Securităţii, după care va fi marginalizat, trecând prin diverse ocupaţii şi servicii până
ajunge profesor la Liceul „Ioan Slavici” din Panciu. Debut îm literatură cu pseudonimul Ilariu Spulber
– 1939 în „Jurnalul <strong>literar</strong>” al lui G. Călinescu. Editorial, va debuta cu volumul de versuri
„Vrăjitorul de cuvinte” (1940). Refuzând canoanele comuniste, va intra într-o lungă tăcere. Abia
în 1971 îi va apărea „Fântâna iadului”, la „Cartea românească”, atunci condusă de Marin Preda.
Din 1976, numărul cărţilor sale creşte simţitor. Până în prezent a scris douăzeci şi cinci de volume
bine primite de critică şi de public.
22.04.1931 – Se naşte, la Soveja, HANŢĂ, ALEXANDRU, profesor universitar, critic şi istoric
<strong>literar</strong>. Liceul – la „Unirea” din Focşani şi „Ioan Slavici” din Panciu, apoi Facultatea de Filologie
de la Bucureşti şi specializare la Rennes, în Franţa... Activ şi în presa românească.
28.04.1861 – ATANASIU, SAVA, C. (m.08.04.1946), este fiu al satului Rugineşti.Geolog
şi paleontolog de mare valoare, membru corespondent al Academiei, din 1920, şi de onoare, din
1945.
29.04.1927 – CÂNDEA, VIRGIL, marele academician şi istoric al culturii s-a născut la
Focşani. Între 1945 şi 1955, absolvă Facultatea de Drept, Facultatea de Filozofie, Facultatea de
Filologie şi Institutului Teologic Universitar. Doctor în Filozofie din 1970, cu teza „Filosofia lui D.
Cantemir”. Între 1961-1962, are probleme – va fi şi arestat – după ce va fi concediat de regimul
18
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

comunist pentru activităţi mistice şi subversive. Apoi, mai ales după 1965, se va impune treptat,
obţinând funcţii înalte chiar în organisme internaţionale şi catedre de profesor universitar în
România şi din diverse ţări ale lumii. Membru corespondent al Academiei din 1991 şi titular din
1993. Face descoperiri cu totul surprinzătoare legate de depistarea şi reconstituirea patrimoniului
cultural românesc în străinătate, găsind manuscrise de-ale lui D. Cantemir în S.U.A., Siria,
Liban şi Franţa, apoi Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) – cea mai veche cronică munteană
redactată în limba română, dar păstrată doar în limba arabă, într-o mănăstire de lângă Beirut.
10.04.1946 – S-a născut la Bucureşti, RĂILEANU, VIRGIL – profesor, publicist (în reviste
şi ziare vrâncene sau din judeţele vecine), eseist, cronicar <strong>literar</strong>. Alsolvent al facultăţii de Filolologie
a Univ. „AL. I. Cuza” din Iaşi. Fiind membru al Cenaclului <strong>literar</strong> „Duiliu Zamfirescu”, este inclus
în Antologia din 2007 cu câteva articole. Risipit prin reviste şi lansări de cărţi, mai sperăm
să-i apară volumele pe care, suntem siguri, le are în manuscris şi în minte.
10.05.1956 – Se naşte la Bordeşti, Vrancea, PANAIT, VIRGIL – poet. Debut în ziarul „Milcovul”,
apoi în revista „Ateneu”, din Bacău. Colaborează la diverse reviste din ţară şi din Vrancea.
Membru important al Cenaclului <strong>literar</strong> „Duiliu Zamfirescu”. Mulţi critici de valoare (N. Manolescu,
E. Simion, L. Ulici, Romul Munteanu, Alex. Ştefănescu) au scris laudativ despre poezia sa bazată
pe o metaforă strict personală.Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai activi scriitori vrânceni,.
21.05.1943 – PRICOP, DUMITRU – poate cel mai mare poet al Vrancei, şi-a petrecut
copilăria în satul natal, Negrileşti, Vrancea, din folclorul şi înţelepciunea căruia îşi va lua energia
şi talentul. „Prinţ stelar al cântecului orfic şi al Poeziei”, a fost „un bonom incurabil şi un boem irecuperabil,
exemplar şi plăcut în tot ce făcea”. Prin dispariţia lui DUMITRU AL PEŞTERII, plecat
ÎN CĂUTAREA MUNTELUI ALBASTRU(în 2007),, literatura română, nu numai cea vrânceană,
a pierdut un poet care a lăsat drept moştenire literaturii un minunat tezaur de nobleţe spirituală,
de simţire şi frumuseţe lirică”.
06.06.1939 – Stimatul nostru profesor BUZATU, GH. , profesor universitar, doctor în istorie,
unul dintre cei mai de seamă cercetători ai istoriei contemporane a României este
conjudeţeanul nostru, fiind născut la Sihlea. Cunoscut şi apreciat, pentru cărţile sale, pe tot mapamondul.
12.06.1929 – S-a născut la Oradea (din 1940 se mută la Focşani cu familia), MAVRODIN,
IRINA, poetă, eseistă, traducătoare. Licenţiată în literatura franceză, devine profesor universitar
la Bucureşti. Doctorat în Istoria literaturii franceze şi Poetică. Decorată de statul francez cu Ordinul
„Chevalier des Arts et des Vettes”.
16.06.1948 - La Băceşti, Vaslui, vede lumina zilei viitorul medic stomatolog DAN
ALEXANDRU TABAN, pasionat de arta fotografiei, de sculptură, de pictură şi de literatură. A organizat
expoziţii de grup, iar din 1988 mai multe Expoziţii personale de sculptură. Temele sculpturilor
sale sunt Omul, Apa,Jugul etc. Un bonom şi, deseori, un Mecena pentru mulţi scriitori, pe
care i-a tratat gratis sau a participat, financiar, la publicarea unor cărţi de-ale lor. Din păcate, sunt
din ce în ce mai puţini astfel de oameni...
22.06.1951 – Se naşte la Putineiu, Teleorman, DUŞCĂ, CONSTANTIN, poet. Din 1980
se stabileşte la Focşani. Remarcat la debut, în 1970, în România <strong>literar</strong>ă. Publică la reviste din
Vrancea şi din ţară. Autor a patru volume de poezie adevărată.
22.06.1932 – DIMA, PETRACHE, cel care va deveni prozator, ziarist, editor, profesor de
română la Liceul „Unirea” din Focşani, va fi al doilea băiat al unei familii de ţărani din Obileşti-
Tătăranu, Vrancea. Reînvie, la Liceul Unirea, începând cu 30 ianuarie (ziua de naştere a lui
Caragiale – întâmplător?) 1972, seria nouă a „Revistei noastre”. Se stinge subit, la 25 decembrie
1994, măcinat de „progresele” libertăţii (!?) de după 1989, cum s-au stins şi alţi mari intelectuali.
19
Vrânceni de seamă
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

1923 – Născut la 20 octombrie, în Focşani. Tatăl fusese ofiţer in primul război mondial.
Două surori mai mari (studii universitare de chimie şi matematici); a treia, mai mică
(studii liceale).
1930 - 1934 – Şcoală primară la Focşani (totdeauna luând premiul trei).
1934 – Reuşeşte la examenul de intrare la Liceul „Unirea” din Focşani. În august
optează pentru Liceul militar „Mihai Viteazul” din Târgul-Mureş (locul 47 din 80 admişi ; 1200
candidaţi).
1942 – După opt ani de liceu (la Târgu-Mureş până în 1940, Timişoara 1940-1942),
nu se prezintă la sesiunea extraordinară de bacalaureat din mai, ţinută la Bucureşti (fiind
destinat carierei militare, în Germania). Obţine diploma de balacalaureat în iunie (sesiunea
ordinară din Timişoara): al 12-lea din 68 reuşiţi (120 candidaţi).
1942-1945 – Student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (un an de Drept,
la care renunţă după un eşec la examenul de Drept roman).
1945 – Membru al Partidului Socialist.
1946 – Activează câteva luni ca Şef de cabinet la Ministerul Muncii (Lothar Rădăceanu
era atunci ministru).
Iunie – Face parte din echipa de cercetări monografice condusă de profesorul H. Stahl,
la Runcu. Este găzduit de aceeaşi familie unde fusese anterior M. Vulcănescu (află amintiri
despre filosoful român). La întoarcere nu se mai prezintă la minister şi este concediat. Susţine
teza de licenţă (Filosofia intuiţionist-iraţionalistă) cu profesorul Mircea Florian. Obţine diploma
cu: Magna cum laudae.
1947 – Guvernul francez îi acordă o bursă de studii la Paris; pleacă în Franţa unde
ajunge la 7 martie.
1948-1950 – Lucrează (şi obţine) o Diplomă de studii superioare (D.E.S), cu G.
Bachelard (1947), pe urmă cu profesorul J. Wahl de la Sorbona.
1950 – Întâlnire cu M. Heidegger, la Freiburg (Germania). Filosoful îşi aminteşte de
C. Noica şi pare interesat de sensul (filologic) al cuvântului românesc „lume”, care unifică teoria
sa despre Welt (Sein und Zeit), „lumină”). Heidegger îi oferă ultimele cărţi şi-l autorizează
să traducă (în româneşte) „Drumul de ţară” (Feldwe).
1951 – Se căsătoreşte. Soţia, de origine alsaciană. Trei copii (Serge - Christian, Alain-
Ion, Laurent - Federic) de formaţie ingineri (şcoli superioare). Bunic a patru fete (Karine, Aureliee,
Pauline, Isabelle) şi a unui băiat (Antoine).
1954 – Întâlnire cu Albert Camus, care citeşte manuscrisul „Le Paresseux” (pentru
Gallimard). Un alt lector de la editură se opune publicării. Camus îi propune să-l publice la
Editions de Minuit” (unde apărea Alain Robbe - Grillet). Romanul este acceptat de „Editions
de Noel” (care face parte din grupul Gallimard).
1955 – Obţine premiul Rivarol pentru „Le Paresseux”. Din juriul premiului fac parte opt
membri de la Academia franceză, printre care F. Mauriac, Jean Paulhan, H. Troyat.
1956 – Publică romanul „La Fiancee du Silence” (Ed. Denoel). Obţine premiul „Bursa
Del Duca”. (Preşedintele juriului era A. Maurois).
1957 – Apare romanul „Le Pauvre d’esprit” (Ed. Devoel).
1958-1960 – Lector <strong>literar</strong> la Editura „Plan” şi la Editions Mondiale. Publică în editura,”France
- Empire” trei cărţi: „L’Englise au service de la liberte; Liberté chretienne et erreur
esprite; Les sept peches capitaux.”
20
Vrânceni celebri
UN FOCŞĂNEAN DEVENIT PARIZIAN
CONSTANTIN AMARIUŢEI –
REPERE BIOGRAFICE
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

1960-1964 – Colaborator la „Centre de Recherches Scientifique” (C.N.R.S.) pentru
filozofie şi teologie.
1964 – Însărcinat de „Fundaţia Regală Carol I” (Paris) cu editarea ziarului „La Nation
Roumaine”, creat în 1948 de R. Böilă.
1965-1988 – Părăseşte C.N.R.S. şi activează ca jurnalist la o importantă revistă
medico-socială. Se ocupă de problemele sociale. Este primul jurnalist din Franţa care are
ideea (1972) să cifreze (hărţi în anexă) costul sănătăţii pentru fiecare department. Studiul
este difuzat de Televiziunea franceză.
1980-1984 – Publică o serie de cărţi (cu semnătură personală sau sub pseudonim).
Les prophrtier de l’an 2000; L’art anicien de guerir; La vie et l’oeuvre de Nostradamus (Ed.
Belfond); L’Oeuf (Ed. Du Felin). Mai toate cărţile au fost traduse în limba engleză, germană,
italiană, spaniolă, portugheză.
1983 – Doctor în filosofie (menţiunea: „Très bien”). Fac parte din juriu profesorii I. T.
Desanti, Granel şi Tillet). Teza principală este intitulată: La structure de la pensée speculative.
(Teza de la D.E.S. trata despre problema Timpului şi Istoriei în filosofia contemporană).
OMAGIUL LUI
CONSTANTIN AMĂRIUŢEI
La câţiva ani de la sosirea sa la Paris, domnul Amăriuţei a înzestrat literatura română
de expresie franceză cu trei romane în care îşi exprima viziunea despre noua “realitate
românească”ce a putut s-o întrevadă sau s-o prevadă exact înainte de a se exila. Romane
sumbre, cu atmosferă apăsătoare, dar care au îndeplinit, pentru ajutorul lor, funcţia de catharsis,
în sens aristotelic, de „purificare a sufletului”.
Pentru noi, Occidentalii, atât de prost informaţi (în epocă) tocmai când regimul comunist îşi
exersa autoritatea asupra populaţiei, aceste romane, îndeobşte „Le Paresseux” (Leneşul)
şi „La Fiancée du Silence” (Logodnica Tăcerii), ne-au făcut să înţelegem, să ne imaginăm
atunci, presiunea implacabilă a „dictaturii proletariatului”. Aş vrea, de asemenea, să remarc
un paradox interesant: a se şti că acest tânăr Român debarcat în Franţa, cu o solidă formaţie
<strong>literar</strong>ă şi filosofică de tip european clasic, în loc să se piardă în cultura occidentală, s-a apucat
să scrie un fel de Lepotiseţ metafizic al României, fundamentat pe adevărata cultură
română, cultura arhaică şi metafizică, striivită în acel moment de sistemul comunist. Multe
din aspectele acestui Letopiseţ dezvăluiau un caracter profetic, aşa cum putem constata
astăzi. Aici ar fi de notat că, în ciuda unui indiscutabil pesimism – mai mult decât justificat prin
turnura luată de „războiul rece”, apoi amestecul, din ce în ce mai catastrofic pentru Europa
Centrală, a URSS în politica mondială – Amăriuţei pare să nu-şi fi pierdut speranţa că într-o
zi România va renaşte salvându-şi tot ceea ce era mai bun în fondurile sale spirituale autentice.
Fără îndoială că această speranţă de supravieţuire a patrimoniului cultural, specific
României, a făcut ca un filosof îndreptat spre ontologie, precum Amăriuţei, să aprofundeze
noţiunea, extrem de bogată, de „Românie arhaică”. Noţiune bazată pe concepte atât de originale
ca stare dintâi şi stare de loc. Astfel, Amăriuţei a adus un mare serviciu comunităţii
internaţionale de studii filosofice, în ce priveşte definirea corectă a diverselor concepte de
stare, invitându-i totodată să facă precizări şi să clarifice semnificaţia şi funcţia mitului, alegoriei,
metaforei, simbolului, misterului şi sacrului, lucruri pe care gânditorii moderni tind să
le confunde uneori.
21
Vrânceni celebri
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

De-a lungul deceniilor sale de exil, a reuşit să gândească şi să facă un pic cunoscut
– prin intermediul revistelor Caiete de Dor, Destin, La Nation Roumain – această particularitate
a sufletului românesc, intuitiv exprimat de mari scriitori naţionali: Eminescu, Creangă,
Arghezi, Blaga, Barbu etc. În sfârşit, sunt autorizat (de câtre Autor) să anunţ că acest înţelept
care a făcut înconjurul lucrurilor pe măsura vanităţii sau a caracterului derizoriu, este acum
pe punctul de a publica un ultim roman despre moartea simbolică (şi reală), ritualizată în
timpul sărbătorilor carnavaleşti sau ţărăneşti, presupus a se petrece în ţinuturile subcarpatice;
roman care constituie, în realitate, testamentul spiritual a lui Constantin Amăriuţei atât în
ce priveşte viaţa cât mai ales Marea Trecere, căreia toate fiinţele omeneşti îi sunt datoare,
dorind a se pregăti cu toată luciditatea. Este cu adevărat îndreptăţit Jurnalul Literar, efortul
său de a descoperi şi de a face cunoscut publicului românesc opera şi gândirea acestui
filosof care, din depărtatul său exil, a făcut atât pentru trăinicia şi perenitatea culturii române.
Texte pour un interview de Radio Bucarest, en hommage a Constantin Amăriuţei. A
Saint-Georges-de-Niagremant, le 9 fevrier 2001.
PLĂCEREA LECTURII
Traducerea în româneşte de
Gabriel FUNICA
Un român cum este acesta (La Fiancee du Silence, Ed. Denoel – 1956) surprinde,
contrariază, apoi îi descoperi o vrajă lentă, un fel de seducţie stângace şi aspră, ceea ce
este departe, foarte departe de noi, şi nu se preocupă câtuşi de puţin să ne marcheze. În cele
din urmă, sinceritatea, puritatea cântecului său de exil, ceea ce este în el abrupt într-un mod
pasional, nu sunt făcute să îndepărteze.Plictisesc prea repede formulele prea plăcute, care
se străduiesc să cucerească. Este vorba de o ficţiune? De o aventură pe jumătate visată, pe
jumătate trăită? Imaginaţia şi experienţa par aici să-şi conjuge puterile. Un soldat (niciodată
numit) se întoarce într-o provincie, mult în spatele frontului de la Stalingrad, probabil în Bucovina
sau Transilvania. I se impune să anunţe moartea unui camarad, părinţilor acestuia.
Pentru a îndeplini ultimele dorinţe ale defunctului, trebuie, printre altele, să ceară mâna
sorei acestuia. Demers insolit, dar totul este straniu în această aspră şi tulburătoare naraţiune
unde logica ocupă un loc mai mic decât poezia. Durerea copleşeşte VRANCEA, pământul
părinţilor mortului. Mesagerul asistă, şi, în curând, chiar va participa la o serie de scene de
doliu şi rituri ale căror semnificaţii străbat nedesluşit vălul oboselii şi somnului care-l
copleşesc. Cadrul mistic depăşeşte realitatea; o contrabalansare a legendelor, a
reminiscenţelor unor obiceiuri populare, a simbolurilor primare, sporesc mersul unei acţiuni
din ce în ce mai alambicate. Soldatul sfârşeşte prin a-şi închipui că spiritul camaradului său
mort trăieşte în el şi că totalitatea ceremoniilor instituite de obştea sătească, îl privesc personal.
Fără să ştie prea bine dacă voinţa puterilor ancestrale îi comandă sau nu, în compania
Irinei, logodnica, se afundă cu o bucurie amestecată cu teroare „într-o prea lungă noapte”.
Şi romanul se termină printr-un imn de început. „Ea era acea fiinţă pe care o purtăm în noi
toată viaţa ca un fruct amar, ca o chemare către o insulă unde facem toţi o escală în ziua
neliniştitorului nostru naufragiu. Prin ea totul devine clar: susurul apei, zborul pasărilor şi
mirosul pâinii coapte.”
Această claritate, proclamată într-o manieră mistică, nu este atât de strălucitoare
22
Vrânceni celebri
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

încât să facă unitate rezistenţele, anevoioasele dificultăţi ale lecturii.
Nu, d-nul Amariu nu a scris ambiţiosul poem pe care l-a visat. Tentativa se merită cu toate
acestea să fie salutată cu stimă; ea dezvăluie un spirit nobil, o imaginaţie locuită de un spirit
al legendei; şi care are sensul măreţiei. În ciuda constantelor stângăcii de expresie, de anumite
redundanţe şi platitudinii (Constantin Amariu scrie direct în franceză) există, în
mişcarea masivă a povestirii, în fervoarea continuă şi fremătătoare în mai mult decât într-un
singur episod, o savoare şi un gust al libertaţii. „La Fiancee du Silence” (Logodnica Tăcerii)
este o carte bogată în promisiuni şi care nu se limitează numai la o rânduială <strong>literar</strong>ă.
JEAN – PIERRE COLAS
ADEVĂRUL IESE DIN ADÂNCURI
Ion PODOCEA
Tema lui Chistos răstignit a doua oară a fost deja mult folosită. Dar Constantin Amariu
(le Pauvre d’esprit, Ed. Denoel – 1957) n-a cedat decât în aparenţă acestei facilităţi. Pacall,
săracul cu duhul, este plămădit dintr-un aluat uman la prima vedere cel mai puţin atins de
pecetea divină. Pentru Amariu (Amăriuţei), întrucât cerul a fost confiscat de impostură, aceea
a bisericilor, adevărul nu poate veni decât jos „din adâncul pământului”. El are figura lui
Pacall, care trăieşte printre şobolani, păduchi şi gunoaie, pe un teren viran, unde-n fiecare
dimineaţă, camioanele vin să reverse conţinutul pubelelor. Este aproape un om, o imagine
de Rouault. Într-o zi, o fetiţă plângea lângă adăpostul său. Mama ei era captivă în oraş. Şi
Pacall porneşte în căutarea lui Miriam, pe care o consideră ca fiind logodnica sa mistică. Ori
oraşul e corupt de injustiţie şi păcat. Sosirea lui Pacall pe străzi, ursuz şi speriat, este un
subiect de scandal pentru fariseii care le locuiesc. Este bătut, alungat laolaltă cu câinii. El no
va întâlni pe Miriam decât în moarte, după ce oraşul va fi pustiit de o revoluţie agravată de
un cutremur. Este el acel prinţ al Bisericii pe care oraşul îl aşteaptă? Simbolurile abundă, mai
întâi obscure şi încâlcite, apoi, prea explicit elucidate în ultima parte a cărţii. Scriitura seduce
prin forţa de evocare vizuală (am vorbit de Rouault, aş fi putut invoca pe Rembrandt sau
Goya), printr-o modalitate care-i permite să treacă, fără ruptură, de la o povestire obiectivă
la o incantaţie lirică. Virtuozitatea construcţiei ar fi iritat dacă ea nu s-ar fonda pe un mare
strigăt al suferinţei, suferinţa animalului hăituit, încolţit cu violenţă şi crimă de chiar dragostea
care l-a scos în afară bârlogului său. Acest strigăt inspirat atinge dimensiunile tragicului.
Dacă Amariu ar fi ţinut să se despovăreze de o anumită aplicaţie filosofică, „Le Pauvre d’esprit”
(Sărac cu duhul) ar fi putut fi o mare carte.
KLEMBER HAEDENS
(PARIS – PRESSE INTERNATIONAL – 1955)
Traducerea în româneşte
Ion PODOCEA
Constantin Amariu (Amăriuţei) a publicat „Le Paresseux” (Leneşul). Amariu este
născut în România şi va împlini curând treizeci şi doi de ani. În 1947, o bursă a guvernului
francez i-a permis să vină la Paris. De atunci, Amariu trăieşte în Franţa unde nu si-a pierdut
timpul, deoarece a obţinut o diplomă de studii superioare la Sorbona şi pregătesşte acum
23
Vrânceni celebri
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

teza de doctorat. El scrie în franceză. „Le Paresseux”, primul său roman. Acest roman se petrece
într-o ţară din Europa Centrală, nenumită, dar nimeni nu se poate înşela că este vorba
de România, ceea ce dealtfel nici nu are prea mare importanţă. Democraţia Populară s-a instalat.
Dragomir, vechi mason şi membru important al partidului, este însărcinat cu organizarea
reformei agrare (colectivizarea) într-un sat. De reţinut că acest Dragomir nu este
specialist în probleme agricole. Îi dispreţuieşte pe ţărani şi nu-i place, deloc, misiunea
încredinţată. În sfârşit, pleacă. Ştiind foarte bine că nu s-a înscris în partid doar din simplu
amuzament.
Romanul este povestea experienţei lui Dragomir, experienţă care eşuează complet din
cauza unei oarecare Lencea, care nu vrea să muncească. De la început ,Lencea, dispare,
ceea ce este foarte grav pentru că un singur exemplu de indisciplină poate duce la blocarea
întregului sistem. Ce să spunem despre Lencea? Este băiatul cel mai sărac din sat, un fel
de reacţionar pasiv, căruia îi este dat, în schimb, să aibă ca iubită o fată foarte frumoasă. Se
caută cu râvnă, dar în zadar. Cu toate astea, el este acolo, invizibil, peste tot prezent în
umbra de unde susură ispititor. Dragomir însuşi, fără să vrea, cade treptat sub influenţa fugarului,
simţindu-se invadat de o slăbiciune pe care nu o poate stăpâni. Totul se va sfârşi rău.
Constantin Amariu povesteşte această istorie, fără a forţa tonul, cu calm, cu un umor lejer,
cu un anume farmec tandru pe care nu-l întâlnim de obicei în naraţiuni de acest gen. Cât despre
puterea lenei, nu ne va fi niciodata permis a ne îndoi.
D i s c u t a
Constantin Amăriuţei
de una de alta cu
vecinul său Albert
Camus şi, auzind de
la acesta ceva despre
griji de moarte, îi
răspunde la modul:
ba nu, la mine în
Vrancea şi în toată
România avem
Mioriţa, în care
„moartea” apare ca o
nuntă! Cât trebuie să-l fi răscolit replica
aceasta pe Camus, e altă poveste...Bun,
Mioriţa răspunde unui popor al cărui nesaţ
24
Florin PARASCHIV
1945-2009
Vrânceni celebri
Amăriuţei şi etnoestetica
etică a urâtului
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Traducere în româneşte de
Gabriel FUNICA
reverberează către mare şi – vorba poetului
– „creşte cu fluxul amar”, iar interlocutorul lui
Amăriuţei este reflexul parţial al unei civilizaţii
mediteraniene, Algeria în speţă: „Rasă
născută din soare şi din mare”, spune Camus
în Noces. Cum se comportă un astfel de
neam faţă de moarte? E bine să observi totul
ignorând ce te-au învăţat marea filosofie şi
teologia catolică!
Tinereţea înseamnă, fără îndoială, asta:
crâncena confruntare cu moartea, teama
fizică a animalului care iubeşte soarele. (...)
Dar aici totul condamnă la singurătate şi cere
sângele oamenilor tineri”. (subl.n.) Îţi rămâne
timp de o sfidare cam gasconă: „Cum să fac
să se înţeleagă că aceste imagini ale morţii

sunt inseparabile de viaţă? (...) Dar, la urma urmei, nu văd întrucât moartea ar fi un lucru sfânt
şi, dimpotrivă, simt prea bine toată distanţa ce există între teamă şi respect”. Ce să mai spui
de această provocare? „Există popoare născute pentru orgoliu şi pentru viaţă (...) ele resimt
sentimentul morţii ca pe lucrul cel mai respingător (...) cum ar putea atunci acest popor lipsit
de spirit să înveşmânte în mituri adânca spaimă a vieţii sale?” Din cutia Pandorei a grecilor,
speranţa a fost scoasă ultima, ca răul cel mai terifiant... Desigur, comentează Camus,
doar speranţa e tot una cu resemnarea, iar a trăi înseamnă a nu te resemna... Or, a închide
cercul, Amăriuţei, în Mioriţa e şi o speranţă, măcar a veşnicei reîntoarceri!
Punţile şi confluenţele sunt totuşi posibile, dialogul Camus-Amăriuţei pretinde continuare
fertilă la infinit, iar respingerea mioritică a „urâtului” să se arate totuşi caducă.De altfel,
Amăriuţei săvârşeşte pe la 1950 şi un pelerinaj pe la Heidegger. Deja avertizat de alţi
români, sau ad-hoc, filosoful german remarca nu doar o coincidenţă sonoră „lume-lumină” în
limba latinilor de la Dunăre. Or, cum sună mesajul operei lui Heidegger, Sein and Zeit? Că
lumea este o fantă (sau fractal?) de lumină, o deschidere ontologică... Iar în jur, continuăam
noi, pândeşte întunericul (molcom în aşteptare ca în Vede, sau angoasant ca tăcere la Pascal).
Izbucneşte Amăriuţei într-o nuvelă a sa: „Cu atâta lumină pot întocmi o lume”... Intenţia
cărturarului nostru ne arată a fi aceea de a confrunta aportul arhaicului şi sacrului românesc
cu dezideratele filosofiei occidentale de vârf, într-o lume pe cale de a-şi pierde omenia. Să
zicem că „urâtul” o întoarce în întuneric această lume-omenie, iar „dorul” o scoate la lumină...
De altfel, n-a răsunat şi mesajul lui Marin Sorescu, vis al unei etape româneşti de surpare
istorică şi ontologică, strigăt despre pimejdia regresiunii universale a speciei? „Iona, răzbivom
noi cumva la lumina!”
Amăriuţei vorbeşte de o „Stare d’întâi”, întâlnindu-se cu viziunea edenică a lui Eminescu,
cel la care „urâtul” desfiinţează prin somn de moarte, pe când dorul a născut dintrunceput
o lume de dragoste. Înaintea naşterii lui Eminescu, un Mureşanu de pildă propunea
ca dorul de ţară şi fiinţă să spulbere ca pe o pleavă vânturată melancolia „somnului de
moarte”. Avem a chibzui iarăşi, odată cu Amăriuţei, la obosit-răsuflata formulă „codru-i frate
cu românul”... S-ar zice că ne naştem destul de inconfortabil ca români, ameninţaţi de întuneric
(bună intuiţia lui A. Guillermon, când strecoară misterul exotic posibil terifiant încă
din titlul traducerii Nopţilor de sânziene ale lui Mircea Eliade: „La fôret interdite”, tocmai
„pădurea” obsedantă a lui Amăriuţei, din care ies şi oamenii interesanţi, netezi, dintr-o bucată
(„le paysan du Danube” din mitologia Banului Mărăcine), plini de taină şi parcă sporind a
lumii taină, dar desigur că Amăriuţei nu ignoră şi alte apariţii ale pădurii româneşti: reptilele
de şerpărie veninoasă, gorilele cu bâte în labe, pachidermele apocaliptice şi troglodiţii deloc
feerici! In fond, ce ştiam personal despre „urât”, înainte de a lui contact cu reflecţiile lui
Amăriuţei? Cine ştie de când lumea, „urâtul” a ajuns să fie potrivit în popor ca un duh rău,
un ceva care deoache. Nu ne ajung strigături precum: „Bărbatul care-i urât / leagă-i funia de
gât”?... Nişte cimotii mocăneşti îi muşca pe unii de-ai lor: „ sunteţi urâţi de ne ia cu frig,
întunecaţi totul în jurul vostru!” Creangă îndreaptă răvaş către Eminescu: „Vino, frate Mihai,
că fără tine mi-i urât, mă simt străin” (subl.n.).La fratele Ovidiu ţâşneşte „urâtul” pontic, cel
dinainte de formarea convulsivă a unui popor. Să fie „urât” pur şi simplu întunericul dinaintea
naşterii? Vine Dumnezeu pe fondul exilului Fiinţei (ca la alt roman-român, Vintilă Horia),
vine dorul cu voinţa, nelinişte şi bucurie de a trăi ca izbândă asupra oricărei gândi-rost (i/u)
vieţuiri a „urâtului”... Şi parcă spre a-l feri de „exil” şi „urâtul” incertitudinii opţionale pe emulul
său. Nae Ionescu îl sancţionează cu cruzime înalt-dogmatică şi rituală pe Mihail Sebastian:
„Nu simţi că te cuprinde întunericul, Iosif Hechter?” Acest pseudo-blestem khazar l-ar
putea primi, pentru aceleaşi motive şi Norman Manea. Cum „urât” e golul istoric al lui Bacovia,
de altfel poetul urâtului fără saţ în descendenţă eminesciană. Dar când rostim „fără
25
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

saţ”, oricum ne gândim la Eminescu, pentru care „urât” ar fi fost cam tot ce ne împiedică
echilibrul lăuntric şi rost(u)irea ideal apolinică.
Întâlnim la Eminescu şi câte o enigmă patetică şi răscolitoare: „Căci te-am iubit cu
ochi păgâni / Şi plini de suferinţi / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi”... Dreptate
avea dr. Rainer pomenind de „ereditatea suferinţei”! Dar cu tot fiorul sacru , noii apostaţi
postmoderni citim în versurile respective „urâtul” ca pericol genetic, de nu chiar un rău al
etnogenezei, angoasa şi oroarea în faţa unei moşteniri etnice complicate, tulburi, gata să
năruie perpetuu darurile fiinţiale fireşti. Nu asta-l tortura şi pe Cioran? Şi atunci, forma
predestinată se războieşte cu mutaţia de conştiinţă, vasăzică „urâtul” intră în gâlceavă
spornică tocmai cu dorul românesc! Vom privi şi „dorul eminescian” ca pe o durere de facere,
prin care mutaţia de conştiinţă va izbândi poate asupra „urâtului”...
Constantin Amăriuţei dă la iveală în 1965 un eseu subtanţial, Estetica stării de urât,
în Revista Scriitorilor Români din München. Neavând textul la îndemână, m-am ajutat cu
o prezentare convingătoare a Isabelei Vasiliu-Scraba din Viaţa Românească. Amăriuţei e
preocupat de „stăruire” în contemplare, cu valenţe atitudinare... Hermeneutul alege versuri
populare din Colecţia „Tudor Pamfile”: „Urâtul unde se pune / Întunec-un colţ de lume, / Urâtul
unde apare / Întunec-un colţ de ţară”. Astfel îşi pierde lumea „numele şi lumina” ei... „Când
m-am dus ca să mă culc. / De urât n-am mai putut. / Dac-am văzut şi am văzut / La poticăraş
(n.n. Apotheker = farmacist, spiţer) m-am dus / După leacuri de urât. / Poticăraşul mi-a spus
/ Că leacul urâtului / E-n fundul pământului, / Că urâtul n-are leac / Decât scândura de brad
/ Două cuie să le bat, / Să văd urâtu-ngropat”. Dar odată cu „urâtul”, îngropi şi fiinţa nimicită,
incapabilă să reziste tragediei de a fi fost cotropită de lehamite! Amăriuţei lansează pentru
sinteză o formulă remarcabilă: „Un nimic de lucruri, un nimeni de fiinţe”, întunericul morţii,
reificarea ontologică. Aşa se intră în dialog fertil cu gândirea occidentală, după ce ai avut
şansa să-ţi oferi compagnoni de cunoaştere pe Heidegger şi Camus, subiecţi ai reflecţiei în
tema ca şi comună.
„Dorul” e o bucurie plăpândă, o nelinişte, o melancolie, căci – să zicem – victoria restituirii
Fiinţei sieşi e incertă. Un „drum metafizic” – cum apreciază Amăriuţei. Poate că tocmai
cosmosul sacral al României, al Vrancei arhaice din romanele lui Amăriuţei e marea salvare
de acest „Holzweg” românesc al urâtului. Să procedez la o mărturisire de cum a rodit în
celula mea ideea lui Amăriuţei. În folclorul românesc, „urâtul” mi se pare a fi privit ca întrupare
a Răului absolut, diagnosticul e ferm, cu sau fără potecă bătută la „poticăraş”! Incertitudinea
absolvirii prin simpla moarte personală îmi pare surprinsă de nişte versuri din Ţara
Zarandului, dragi şi lui Lucian Blaga: „Lumea asta nu-i a mea / Cealaltă nici aşa (n.n. = atât)
/ Lumea asta-i cum o vezi / Cealaltă cum o crezi”. Tot un „urât” din alienare, ca şi la Creangă.
Lupta cu Răul nu se sfârşeşte, de când dacii purtau stindard exorcizant („gură de
lup”), dar cum stăm cu anticorpii?! Dacă nu te-ai limpezit cu „urâtul”, nu te afli pregătit nici
pentru iniţierea în ideea de frumuseţe, mi se pare acesta unul din tâlcurile nesmintite ale
„jocului ielelor”, alături de vajnicele conotaţii platonice. Măştile populare, vrâncene îndeosebi,
mi se par purtătoare unei confruntări ritualice cu Răul „urâtului”, ca şi cu duhurile rele îndeosebi
(ca şi sărbătoarea „sânzienelor” ş.a.).
Ca specific călugăresc în temă şi delicatesă, să pomenim de lupta cu pustia, în care
s-a sumeţit cu vrednicie neasemuită bunul părinte Ilie Cleopa. Îngerul enigmatic şi malign cu
care ai luptat ca Iocob îţi este vârtejul de ispite al „pustiei”, tot un damf de diavolie al vieţii pidosnice.
Să mai strecurăm încă un tâlc la simbolica „geniului pustiu” al lui Eminescu...
De ce îmi pare estetica argheziană a urâtului (oricum, un moment major al istoriei <strong>literar</strong>e)
citadin salutară şi cam artficioasă, ca o reciclare de poètes maudits? Vreun „Arghezi” deadevăratelea?
Există un poet colectiv, un soi de Mare Anonim al defavorizaţilor Bucureştiului
26
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

Eseu
contemporan şi ne cutremurăm de lectura unor graffitti compuse de copiii străzii, tinerii de
cartier, băieţii de băieţi : e nu doar filosofie cinică de viaţă, pe măsura unei Societăţi tulburi
şi dezabuzate, dar şi o luptă cu « urâtul » intuit a fi comunitar şi etno-genetic (ca şi Eminescu-Cioran)
!
Să reflectăm, aşadar : cu întârziere citadin de recuperare, Marin Preda se răfuieşte (nu atât
în romane) cu urâtul ca subdezvoltare a lumii rurale româneşti. Iar de la Ibrăileanu ne vine
Erosul ca antidot al urâtului morţii, dar nu uităm nici « irmoasele » bucureştene (dragi lui Eminescu),
cum nici cutare cântec bănăţean robust ce imprimă firii noastre un mesaj de
speranţă. Dar ni se pare, sau Himerele lui Paciurea oferă un spectacol etic al unei lupte mai
rafinate cu Urâtul Răului decât, să zicem, mitologia Gorgonei? Nimic nu s-a încheiat în lupta
nedecisă cu inesteticul maleficiu, ca-n râsu’-plânsu’ la Nichita Stănescu. Dorul de a fi
continuă.
Florin PARASCHIV
Emil Cioran în tentaţii metafizice
necompromise
Ca şi Nietzsche, idolul său din perioada
formării intelectuale, Cioran s-a
poziţionat în cuvinte extrem de severe la
adresa filosofiei, ca disciplină de ansamblu
ce-şi propune asumarea logico – subiectivă a
lumii. Nici pretextul aversiunii nu era prea
diferit de cel al alienatului din Sils-Maria. Nietzsche
reproşa filosofiei seninătatea,
supralicitarea armoniei înşelătoare şi adjudecarea
simbolistică a lumii în detrimentul beţiei
dionysiace, a abisului din fiinţă şi iraţionalului
din lume. Filosofia greacă, spunea Nietzsche
într-o tendinţă de exemplificare, nu se
nervurizează din disconfortul resimţit de om
în raporturile lui cu lumea, cu zeii şi cu el
însuşi, ci din limpezimile de cristal ale gândului
şi din simţul netulburat al măsurii. „Marii
iubitori de înţelepciune, vechii greci, va constata
şi Cioran, obişnuiau să facă filosofie
înseninată „în grădini, în pieţe publice şi la
cine ştie ce margine de mare” şi pierdeau din
vedere infrastructura subiectivă, tectonica
27
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
fiinţei, temperatura subcutanată şi conţinutul
interior ce caracterizează umanul.
Coborâtă în piaţa publică, ipotecată unei
practici ambulatorii prin preluarea ei de către
sofişti, filosofia devenea un bun public, se
consuma în dispute oratorice şi antrena nu
doar pe cei în problemă, dar şi multă lume
ocazională.Cioran diferenţiase, în ultima sa
carte publicată în România, înainte de a lua
drumul pribegiei galice „două tipuri de filosofi;
cei ce gândesc asupra idelilor şi cei ce gândesc
asupra lor înşişi. Deosebirea dintre silogism
şi nefericire... Pentru un filosof
obiectiv, numai ideile au biografie; pentru
unul subiectiv numai autobiografia are idei.
Eşti predestinat să trăieşti în preajma categoriilor
sau în preajma ta. În felul ultim,
filosofia este meditaţia poetică a nefericirii” .
Bineînţeles că predilecţia scepticului, atunci
când nu dezavua iritat orice zbatere
filosofică, mergea către tipul de filosofie ce-şi
extrăgea ideile din autobiografie, din

scrutarea trăirilor subiective, din suferinţă şi
din ceea ce numea cu un termen de împrumut
Lebensgefϋhl (stare de spirit). Era, şi a
rămas pe tot parcursul frământărilor sale de
gând, un discipol al profesorului său
bucureştean, Nae Ionescu, „personajul cel
mai important după rege” din Bucureştiul
studenţiei sale, cel ce şi-a antrenat învăţăceii
cu voie sau fără de voie „în aventura lui
personală”. O întrebare, totuşi, rămâne
neistovită: ce fel de filosofie putea să proceseze
Cioran, de vreme ce, prin însăşi
menirea sa fragmentară, se contrazicea la
fiecare pagină şi căuta să nu lase nimic
necompromis? Se poate concepe o
construcţie filosofică fără existenţa unor piloni,
a unor repere statornice şi fără izvodirea
unor concepte fundamentale care să-i asigure
contanţă, durabilitate şi consecvenţă? Or,
tocmai aceasta este problema; dincolo de
toate nestatorniciile activate cu o generozitate
fabuloasă, de răşinăran, se pot identifica
şi câteva constante rămase necompromise
de labilitatea gândului său cătrănit.
În primul rând reabilita vitalismul, ca filosofie
derivată dintr-o nevoie lăuntrică, fiinţială,
organică. Peste toată panorama ideilor cioraniene
planau reactivii trăirismului
naeionascian de care nu s-a disociat
niciodată. Era convins că filosofia trebuie să
se impregneze de temperatura subiectivă şi
să resoarbă trăirea înfiorată, „drama glandelor”
şi toată febra somatică din artere. Însăşi
universul era privit ca un ansamblu de Eu-ri,
ceea ce înseamnă că nu poate proveni decât
din aceeaşi circulaţie sanguină ca şi poezia.
Seva aceloraşi porniri organice rulează prin
poezie şi filosofie ca printr-un sistem de vase
comunicante. Ambele izvodiri se revendică
din adâncurile fiinţei, din tulburările tectonice
şi din magma care clocoteşte în arheologia
trăirii. „Dacă n-ai ajuns încă cenuşă, atunci
poţi face filosofie lirică, o filosofie în care
ideea are rădăcini organice ca şi poezia .
Opţiunea lui Cioran pentru o filosofie
vitalistă se legitimează dintr-o antropologie
sui generis, mai puţin obişnuită în doctrinele
filosofice consacrate. El recunoaşte actul bib-
28
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
lic al Facerii, dar gândirea nu se răsfrânge
decât drama omului de după Cădere, ignorând
complet intervalul dintre Geneză şi
momentul încălcării interdicţiei divine (de a
gusta din pomul cunoaşterii). Izgonirea din
paradis a lui Adam n-a însemnat numai o
cădere în timp, dar şi una din teogonie în istorie,
o asumare responsabilă a destinului de
fiinţă nefericită. „Aruncat şi suspendat în
lume, spune Cioran, în „Pe culmile disperării”
(p. 77) omul devine agent istoric şi începe
procesul trudnic al construcţiei zilei a opta. Începe
să facă istorie, dar istoria îl terorizează
şi-l transformă într-o victimă a ei”.Nu se poate
cădea în timp decât, fie din afara timpului, din
supratimp, din eternitate, din absolut, fie
dintr-un haos iniţial, încă neîncercat de mirajul
intrării în act, în forme şi în individuaţie.
Până la Cădere, deci până la asumarea
dreptului la diferenţă, omul trecea drept o
posibilitate indistinctă, trăia într-o confuzia
primordială, în vârtejul de început al lumii”
(„Pe culmile disperării”, p. 140). Într-o
scrisoare către Jeny Acterian din 28 martie
1938 chiar se exprima în termeni fără echivoc
că nu-l admiră pe Dumnezeu decât până în
momentul Creaţiei, căci dincoace de acest
moment „Absolutul a devenit sociabil”, cauză
şi pretext al neliniştilor şi angoaselor de tot
felul .
Câtă vreme a vieţuit în „confuzia primordială”
şi-n „vârtejul de început al lumii”, deci până
la intrarea în individuaţie şi-n diferenţiere,
omul se integra perfect în registrul teogonic şi
nu prezenta interes metafizic. A dobândit
această calitate odată cu asumarea
răspunderii de a continua pe cont propriu lucrarea
divină. Câtă vreme a vieţuit în „preajma
divinului” şi-n vârtejul de început al lumii”,
deci până la intrarea în individuaţie şi-n
diferenţiere, omul se integra în lumea
genezică şi se exonera interesului metafizic –
făcea parte din tot, dintr-o realitate
nediferenţiată. A devenit obiect pentru discursul
filosofic odată cu asumarea
răspunderii de a continua pe cont propriu lucrarea
divină după cele şapte zile genezice,
deci a început să-şi construiască propria is-

torie. „Dacă lumea nu este o justificare a lui
Dumnezeu, istoria este, însă una a omului”.
De-abia acum, după ce şi-a asumat
răspunderea unui mod de viaţă conştient şi
distinct, iar dorinţele au fost centrate pe îndeplinirea
optimală a funcţiilor vitale şi-a
câştigat dreptul de a fi obiect al meditaţiei
metafizice, dar nu ca o procesare raţională
din exterior, ceea ce ar fi însemnat o rupere
a filosofiei de ţesutul subiectiv, ci ca act de
viaţă efectiv, ca mod de trăire şi de reacţie la
provocările realului.
Într-un text din 1949, Cioran îşi explică
„despărţirea de filosofie” tocmai prin desfacerea
ei de suferinţele umanităţii şi de clocotul
din artere. „Nu începem să trăim cu
adevărat, spunea cu obstinaţie în prima sa
carte redactată în limba lui Voltaire, decât
acolo unde sfârşeşte filosofia, pe ruinele ei” .
Se vede bine că opiniile sale conservă recuzita
din filosofia vieţii, aşa cum o izvodise
Nietzsche, dar şi alegaţiile subcutanate ale
trăirismului naeionescian. Tendinţa vitalistă
rămâne, aşadar o constantă a filosofiei lui
Cioran.O altă consecvenţă rămasă
necompromisă de vraiştea spuselor sale
aforistice este scepticismul, considerat ca
filosofia cea mai potrivită pentru epoca sa –
infestată de îndoială şi dezabuzare. Scepticismul
este filosofia epocilor aflate în tombaj
şi în penurie de certitudini, când spectacolul
vieţii moderne i se părea că activează caracteristicile
elenismului vechi – radicalizate însă
de capriciile unei civilizaţii opulente. „Dupatâtea
lufturi istorice şi iluzii compromise în
cetatea post-aristotelică s-a instalat dezabuzarea,
s-a făcut frig şi omul simte nevoia
retragerii spre interior. A venit vremea
surpărilor în adânc, în chiar temeiul fiinţei
acolo unde trona siguranţa, încrederea şi
neastâmpărul condiţiei umane de existare” .
Cioran găsea multe analogii între societatea
modernă şi cea din vremea lui Zenon şi era
convins că sunt întrunite condiţiile pentru instalarea
îndoielii cronice. Revolta împotriva
reperelor statornicite în timp a lăsat multe socluri
goale şi lumea a intrat într-un dezmăţ
prăpăstios care facilitează reactivarea atitu-
29
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
dinii sceptice. Adversar al progresului şi al
evoluţiei istorice, fiul protopopului din
Răşinari nu elimină nici una din temeiurile
cele vechi în legitimarea scepticismului. Admite
că îndoiala este o etapă obligatorie în instalarea
scepticismului, dar distinge o
îndoială devastatoare” şi o „îndoială a oamenilor
civilizaţi” – amândouă implicând o
anumită distanţare a omului de lucruri şi
evenimente. Până unde se poate merge cu
îndoiala? „Răspunsul e simplu: lâncezeşti
acolo sau ieşi din ea. E paralizie sau
trambulină”. Pentru unii, îndoiala este numai
o etapă precedând saltul în credinţă. Aceştia
sunt scepticii eretici sau capricioşi, incapabili
să gândească îndoiala până la capăt. Ei pot
să-şi învingă îndoiala şi să se deschidă „unor
experienţe de ordin diferit”, cel mai adesea în
credinţă, în mistică sau sfinţenie. Diferiţi de
aceşti „trădători ai scepticismului” sunt scepticii
„riguroşi” şi consecvenţi care-şi suspendă
judecata şi-şi aboleşte acţiunea înşelătoare
a simţurilor şi dorinţelor pentru a se abandona
unei letargii improductive, aşteptând
parcă barbarul, plin de vitalitate şi poftă de
viaţă, care nu se-ncurcă în lamentaţii sau
fineţuri de conştiinţă, ci decide, hotărăşte şi
acţionează după propriile sale capricii.
Spuneam şi mai sus că prin toată idiosincrazia
sa la adresa civilizaţiei lumii moderne,
Cioran făcea de cap limpede la
dezmăţul civilizaţiei opulente. Se încolona în
linia lui Hesiod şi Spengler şi privea civilizaţia
timpului său printr-o grilă regresivă şi
involutivă. „Spectacolul lumii moderne nu i se
părea deloc încurajator, dimpotrivă, îi producea
o stare de nelinişte, de dezolare, de
deznădejde”. Era convins că furtul focului de
către Prometeu n-a adus omenirii binefacerile
aşteptate, ci mai multe necazuri şi surpări
fiinţiale. Avea un rău de civilizaţie şi repudia
toate achiziţiile ce constituie mândria vieţii moderne
– televiziunea, telefonul, automobilul şi nimeni
nu l-a văzut urcând vreodată într-un avion.
Daunele produse de progresul tehnic sunt mult
mai mari decât beneficiile. Orice nouă descoperire
tehnică aduce cu sine prejudicii mai
mari decât beneficiile aşteptate, iar neutralizarea
acestor dezastre reclamă alte industrii, alte

Eseu
născociri tehnice, care generează la rândul lor
alte dezastre şi mai mari. Era convins că asistă la
„universalizarea dezmăţului” şi începutul Apocalipsei.
„Nu există descoperire care să n-aibă
consecinţe funeste. Omul va pieri prin geniul său.
Orice forţă pe care o declanşează îi dăunează. E
un animal care a trădat: istoria e pedeapsa lui.”
De unde credea că reconstruieşte paradisul pierdut
cu mijloace tehnice, omul modern constată cu
stupoare că ceea ce a ieşit din strădaniile sale
seamănă mai mult a infern. Radicalizează
distincţia spengleriană dintre cultură şi civilizaţie,
dar nu pentru a sublinia nevoia de a restabili
echilibrul dintre cultură şi civilizaţie, ci pentru a
proclama marşul lumii spre dezastru – un marş
ce nu poate fi stăvilit înainte de a produce toate
efectele catastrofice, inclusiv acela de a dezintegra
planeta. Imaginea aceasta de cap limpede la
dezmăţul civilizaţiei opulente este o altă idee
statornică de care Cioran nu s-a dezis niciodată.
Ce mai poate face omul într-o lume marcată de
perspectiva unui dezastru sigur şi spăimos? Mai
are vreo posibilitate să se sustragă trendului
apocaliptic? Da, răspunde Cioran, una singură şi
anume resorbţia în sine, în interioarele Eu-lui, experimentarea
stării de cafard, de enui, de spleen,
de acedia, de „gol mănăstiresc” şi adulmecarea
neantului, a disoluţiei lumii.
Resorbţia în subiect, într-un plictis eterat şi într-o
stare de vacuitate balsamică este singurul
remediu ce-l mai poate încerca cel bântuit de angoase,
de vertij şi de toate insanităţile civilizaţiei
moderne. Bineînţeles că cel mai dispus la experimentarea
stării de plictis, de cafard, de acedia
este scepticul, riguros sau capricios, singurul vindecat
de ambiţii şi frenezii nevrotice. Numai el,
scepticul, poate încerca exerciţiul lucidităţii, care
nu înseamnă cunoaştere în sensul consacrat al
cuvântului, ci ceva mai mult, înseamnă
cunoaştere a cunoaşterii, înseamnă cunoaştere
fără conţinut, „necunoaştere” în sensul conferit de
George Bataille, sau „minus-cunoaşterea”, aşa
cum o gândise Lucian Blaga în „Trilogia
cunoaşterii”.
Departe de a fi o formă de cunoaştere, luciditatea
„reprezintă finalul procesului de ruptură
dintre spirit şi lume , reprezintă o stare şi o formă
de neantizare subiectivă de sustragere din diluvicul
lumii. E un semn că Cioran nu şi-a reprimat
glisajul spre tipul budist de meditaţie, într-o recluziune
totală faţă de lume şi într-o profundă
uitare de sine.
După vitalism şi scepticism, după nevralgi-
30
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
ile încercate la ideea de civilizaţie şi progres, luciditatea
(ca refugiu într-o lume
desubstanţializată, ca adulmecare a haosului de
dinainte de actul Facerii şi de intrare în
individuaţie, în forme, în precaritate şi
contingenţă) este ultimul reactiv epistemic
necompromis şi ultima bornă care stâlpeşte demersul
metafizic cioranian.
Făcea din luciditate un corolar al dispunerilor
sale metafizice. Ca mod de trăire într-o lume
volatizată, luciditatea certifica vitalismul (ca rupere
de lume şi de graţia cerească), valida scepticismul
riguros şi eretic, iar ca transgresare a
raţiunii şi „complement negativ al extazului mistic”
legitima răul de civilizaţie, atitudinea cătrănită faţă
de invazia necontrolată a tehnicii. Stăruim. Luciditatea
nu era numai o altă constantă
necompromisă a filosofiei lui Cioran, dar şi temei,
fundament şi noimă pentru toate celelalte
consecvenţe nediscreditate în tot vălmăşagul
aforismelor sale.
Câtă vreme trăia inocent şi indistinct, într-o comunicare
deplină cu lumea şi cu graţia divină,
deci până la cădere şi la apariţia conştiinţei omul
nu ştia de exerciţiul lucidităţii. Neexistând
cunoaştere, nu putea exista nici cunoaştere a
cunoaşterii. Admitea însă, cum avea să remarce
Fernando Savater, că luciditatea ca stare
subiectivă eliberată de febră şi delir „este un
echilibru anevoios în care nu ne putem menţine
vreme îndelungată, ceva asemănător cu
înălţarea pe vârful picioarelor, ca să aruncăm o
privire peste un gard, ştiind că nu vom putea
stărui mult timp într-o atare poziţie” .
Anticipa că după atâtea secole de evoluţie
, omenirea va trebui să achite o notă de plată
atât de împovărătoare încât poate însemna
însăşi dezintegrarea ei.
A fost un profet al dezastrelor şi nu se poate
spune că lumea modernă nu se străduieşte
să-l confirme în predicţiile sale cătrănite. Mil
imaginez, de-ar fi prins ziua de 11 septembrie
şi prăbuşirea Gemenilor New-York-ezi,
admonestându-ne cu vanitate de pehlivan
confirmat în prevestirile lui avenirice: „V-am
spus eu că nu-i a bună cu dedublarea
tehnocrată a naturii!”
Ionel NECULA

Apoi vom chema câinii înapoi
Prieteni, a-nceput ospățul pietrei
Veniți de vreți eu vă aștept afară
Un braț de crengi mai arde-n spuza vetrei
și-n spate timpul trage ca să moară
Am mai oprit o clipă pentru noi
Cat va dura beția de păcate
Apoi vom chema câinii înapoi
Și vom închide poarta cu lacăte
Păsări în noi…
Bucăți de noapte
Măturate de un uragan de lumina
Acolo
Unde a început dorința de zbor
Necurmată trecere în timp
Sfidând un cal troian din care
Au fugit luptătorii
În ceasul acela de veghe
La capul unui secol în agonie
Păsări în noi…
Întoarcerea este pe casă sfidând
soarele
Voi, cei care ați murit crezând că veți scăpa
de păsările ce caută începutul pietrei!
Voi, cei care mă întrebați pentru ce uneori
noaptea
Mă ascund în spatele ochilor încercând ape
văd
Cu degetul arătător pentru o întoarcere în
timp!
Cine până la sânge a presărat garoafe?
Cine până la naștere a încercat botezul
În vasul de zgură încinsă
Mirosind a secol
Pustiit de vămi?
Oare de dincolo de noi cine sună în goarnă
Cerului păzit de Prometeu?
(poetul tremură lângă zidul de cranii
31
Poezie
Apostu Vultureanu
Invitând muza la desfrâuri carnale
acolo,
într-un cer
în care lilieci vin ziua la vânătoare
de petrece de noapte…)
Voi, cei care ați uitat să treceți pe sub furci,
Întoarcerea este pe casă sfidând soarele!
Conflagrație…
Începutul de război rece
Când hârtia a uitat să geamă
Si stiloul să plângă
Un catren a lui Omar Khayyam.
și pentru ce atâtea pânze de corăbii
când plecarea am închis-o în cală
de unde nu răzbate decât
un murmur
de viori dezacordate
Ospățul pietrei
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
A început o limbă de clopot să cânte
Anunțând această întoarcere-n noi
Prin naos un sfânt coborât de pe luntre
Aruncă rătăcite priviri înapoi
Este greu să revii acolo de unde
Ca martir ai plecat, ca legendă păgâna
Când crucea de lemn a uitat să asude
La trecere aceea prin apă stăpână
Nici o întoarcere nu place când este
Mai aspră ca o pânză murdară de in
Când apusul se apleacă pe creste
Într-un geamăt în care nimic nu-i divin
Dar,în sfârșit, noi care încă suntem
Vom încerca să măturăm pădurea
La poarta pietrei apoi o să batem
Încetișor să nu trezim securea.

Mircea Bostan
La mezat
ne preumblam non şalant
prin hrubele tăcerii
şi mirosind Balcanic
ca vita de povară
bârfim cu sârguinţă ţara
râvnind duminca lehuza
la lene şi la pat
am fost tampon în poarta Europei
dar jocuri de putere
ne-au istovit de vlaga
şi-n ochiul apei noastre
diplomaţi
cămile şi cai şi-au adapat
am devenit ştergar
de mâini simandicoase
şi peste toate
cu buna ştiinţă ne-am trădat
am îmbrăcat cămaşa umilinţei
cu papillon de-mprumutat
am scris tratatul de retrocedare cu cizma-n
gât după dictat
am plâns ne-am vaicărit şi am răbdat
am vieţuit orizontal
am acceptat cu stoicism căpăstrul
animale de tract
cand ne-am trezit
din somnul istoriei
eram vânduţi cu toate ale noastre
la mezat
ei
copiii mei
măsura timpului
au albit aşteptând
reîntoarcerea ţării din fuga…
într-o noapte de beţtii
şmenuri vânzari şi devalizări
ţara şucărită
îşi administra curaj
32
Poezie
apoi îşi sufleca apele în bandulieră
se înveli cu munţii cariaţi
îşi lua în braţe pădurile nedefrişate
şi o huşchi
lăsând asistenta
uitandu-se ca cioara-n nucă…
copiii mei
suspendaţi între promisiuni şi furturi
începură a face penitenţa în amfiteatrul
neamului
descuamându-se de păcatele
înaintaşilor
clocotind de venin
răstindu-se la iubire
când…lumina s-a spart
iar diavolii în cârdăşie cu îngerii
dănţuiau demenţial
deasupra unor burtoase grămezi
de arginţi
şi nimeni dintre cei rămaşi
nu îngenunchea
în faţa ochiului de drac
era o zgâialăă de năuci
cât lumina crăpată
se prelingea tâlhăreşte…
printre suflete imaginare
mai au
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
mai au scuipat la furcă
guri rebele
mai au venin
în creier
minţi tembele
se spurca lumea
în pocnet cadenţat
ca spart de nuci
şi-o trag cu bucurie partenerii
în balamucuri internaţionale
cu parfum de puci
mai au venin în guşă
guri rebele
mai au scuipat în atrii
minţi tembele

LITERATORUL DE LA ROHIA
Format într-o epocă patetică, de un vitalism care a generat renaşterea interbelică, N.
Steinhardt a pătimit prea mult într-o istorie vrăjmaşă. Şi s-a bucurat ca om <strong>literar</strong> şi de-o
sfinţenie omenească. Nu traseul criterionist al marilor congeneri (Eliade, Noica, Mircea
Vulcănescu etc.) este cel pe care se situează scrisul său, ci mai degrabă cel al moraliştilor
francezi sau, şi mai aproape de realitate, pe terenul unde se împacă umanul-creştinesc,
eticul şi esteticul, plenitudinar, cum spuneau tinerii interbelici, sau în stilul lui ingenious şi
colorat: “spre zăpăceală şi ciuda exegeţilor, bucherilor şi învăţătorilor şi întru împlinirea sfintei
dreptăţi”. Eseistica lui erudită şi hedonistă se bizuie deopotrivă pe o bunătate franciscană
şi pe o rară energie spirituală, de unde lectura amoroasă alături de un polemism ferm, dar
cordial. Pendulează subtil între contrarii pe care le aduce în punctul de convergenţă. Îi place
să hoinărească „absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintiri, vise”, între etos şi patos,
face caz de „lexicul heideggerian”, de „incertitudini”, „nelinişte în faţa neantului”, „simţământul
tragic al existenţei” etc. Pe de altă parte, votantul lui G. Călinescu şi prietenul lui Al. Paleologu,
e un spirit critic de nuanţă galică „literator de şcoală franceză”, din stirpea ocărâţilor şi
preţuiţilor E. Lovinescu, Zarifopol, Pompiliu Constantinescu. Aceştia din urmă l-au contrariat,
după mai bine de cincizeci de ani, pentru că au declanşat o campanie împotriva scriiturii lui
Vasile Pârvan. Aşa procedase şi zelatorul marelui istoric, G. Călinescu, care vorbea de
aceleaşi cursuri, de „lungile declamaţii” ale lui Pârvan, de „divagaţii imposibile, de o solemnitate
găunoasă şi gongorică”. Replica lui N. Steinhardt („pârâş” îşi spune) dată trioului amintit
este mult prea aspră, aproape o diatribă, dacă n-am şti că sub cuvintele înţepătoare se
află un suflet iubitor şi de adversari de credinţe. E polemismul fără mănuşi, aşa cum cere
natura lui însăşi, că de umoare neagră nu poate fi vorba (...).
Îndeobşte, eseistul, cu tot neastâmpărul său, e cumpănit. Nu sare peste cal nici când
îi căşunează contra structuralismului, potrivit cu credinţa în fertilitatea „incertitudinilor” şi a
dreptului la „părere întemeiată pe rezervă şi prudenţă.” Doctrina sau metoda i se arată ca „o
nouă scolastică”, de o eudiţie pedantă: „Structuralismul, închis în temniţele prorpiului său
limbaj, dependent de stilistica sa ca de un drog, poate cu timpul deveni o formularistică, o
idolatrie, un marş în cerc închis (aidoma plimbării în ţarcuri a deţinuţilor din puşcării). În loc
de a fi o tălmăcire, o dare în vileag (precum făgăduise şi se fălise a fi), o descotoşire de
atribute şi dichisuri, ajunge la rându-i un maldăr de veşminte sub care trebuie căutat un trup,
o enigmă care se cere descifrată, o citadelă a cărei poartă se deschide numai unui sesam
din ce în ce mai mulg, mai elitist, mai ferecat în abstracta-i şi aroganta-i oficialitate.”
Tipul de lectură al lui N. Steinhardt și-l trecuse el însuși în rândul beteşugurilor. E un
impresionism superior (în linie lovinesciană şi zarifopoliană!), rareori acidulat şi mai adesea
aluziv. Scrie cu aceeaşi îndemânare, alert şi pregnant, cu asocieri şi disocieri suprinzătoare
despre Corneille, Molière, La Bruyère, Tolstoi, Thomas Mann, Shaw, Proust, Gide, Valéry,
Cocteau, Péguy, Elytis, Henri Charrière (da, autorul lui Papillon!), despre Freud, Bergson,
Heidegger, Mircea Eliade, C. Noica, Mihai Şora; despre Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale,
Marin Preda, Ion Gheorghe, Vasile Igna, Dragoş Cojocaru, Liviu Ioan Stoiciu; despre Mozart,
Nicolae Grigorescu, Neculai Păduraru, Dan Piţa etc. Cititorul e un gurmet, cum însuşi îşi
zice, nu un critic în sensul acreditat, deşi nu s-a dezis vreodată de această denumire, ca AL.
Paleologu ori Alexandru George, şi a scris un volum cu numele Critică la persoana întâi. De
altfel, mărturisirile despre sine în această privinţă sunt extrem de rare, oricât de subiectiv se
consideră şi este. E o eseistică a inteligenţei inventive, o petrecere a spiritului de o specifică
33
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

vioiciune a dicţiunii. Şi adeseori de o „bunătate” creştină. Deci tot un contrast fulgurant, de o
bogăţie spectaculoasă, prin alăturări şi desjungeri neaşteptate, dar plauzibile. Nici mai mult,
nici mai puţin, „secretul” Scrisorii pierdute se află în afara percepţiei satirice, în profunditatea
„veseliei întru Domnul”. În acest caz, surpriza e pentru cei care mai cred în „critica
necruţătoare” a comediilor lui Caragiale, mai consideră Grand Hôtel “Victoria Română” o
adevărată dramă – nu văd comicul umoristic şi nu ştiu că autorul însuşi a spus, cu ironie
prietenoasă, despre personajele sale: “Uite-i, ce drăguţi sunt! În altă parte, N. Steinhardt
face analogii iscusite între Claudell şi Jules Renard, Marlaux şi Chesterton. Când prefer
inteligenţei reci a lui Huxley sentimentalismul lui Dickens. Ataşat de “spiritualism”, N. Steinhardt
nu se împacă de fel cu inteligenţele strict legate de certitudini, dar aprobă cultura „clară
şi raţională”. Lecturile lui sunt, de fapt, căi către sine. (v. vol. Prin alţii spre sine). Mereu stăruie
asupra legăturii artei cu viaţa, „nu poate ieşi din campul ei magnetic, arta nefiind ceva în
afara vieţii, ci – dimpotrivă, aşa cum a înţeles şi a grăit Balzac – o formă concentrată şi
imensă de viaţă.”
Eseistul scrie despre muzică, arte plastice, filosofie, politică, televiziune, film – întrun
cuvânt despre viaţă. Un singur exemplu, prima scenă a iubirii dintre Anna Karenina şi
Vronski e interpetată magistral ca o glisare a vieţii în moarte.
„Între viaţă şi cărţi e o pledoarie subsecventă pentru această relaţie, generând un bergsonian
„elan creator” care se susţine de un raţionalism suplu. În versiunea eseistului, două simţăminte
stau la baza artei: „înfiorarea şi admiraţia”. Cu precizarea că „misticul” are totdeauna cultul raţiunii.
Lecturile sale „amoroase” au în vedere, înainte de emoţia strict estetică, o empatie care ţine mai mult
de valorile etice, uneori chiar teziste şi sentimentale. Asupra unei opere artistice, însă, nu se cuvine
să verşi lacrimi, cum mărturiseşte, la un moment dat, N. Steinhardt că i s-a întâmplat. Categoric,
sentimentalismul e, bine ştiut, de origine psihologică şi ucine artisticul. Admirația nu-i lăcrimoasă
decât în cazul unor receptori de emoţionalitate în afara esteticului. Moralistul nostru scrie despre
obligaţia artistului de a cunoaşte ticăloşiile (fireşte!), ca acelea, exemplifică el, săvârşite de huligani
în metroul din New York; să scrie despre „ştiinţa organizării şi apărării libertăţii”, despre „curajul fizic
în faţa morţii”. Cuvântul lui Brice Parain e des pomenit: „Totul se plăteşte. E simplu: dacă vrei sa fii
liber, trebuie să nu-ţi fie teamă de moarte”.„Critica la persoana întâi” conţine eseistică de un subiectivism
asumat.
Moralistul se pronunţă aforistic, face portrete, meditează despre armonie, spirit de sacrificiu,
înţelepciune, modestie, moderaţie. Tehnicism, hippy, stres, discontinuitate. N. Steinhardt ştie să beneficieze
de „libertatea” pe care şi-o revendică. Canoanele sunt inavuabile. Divagaţiile a vol d’osiseau
îi dau cea mai pusă satisfacţie. Voi numi doar o performanţă. Pornindu-se să scrie despre Imnele lui
Ioan Alexandru, anunţă acest lucru în titlu şi într-o paranteză din text, pentru ca în rest să dezvolte o
apologie a solemnităţii, aducând ca martori nu mai puţin de 29 de scriitori şi filosofi străini şi români,
unii numiţi de două, de trei ori. E un „monolog polifonic”, cum se numeşte un volum din 1991, un privilegiu
al apropierii prin depărtare.
Jurnalele de lectură ale lui N. Steinhardt dau la iveală erudiţie vastă şi contact intens cu tainele
lumii. Pofta intelectuală şi elogiul vieţii l-au făcut extrem de „comunicativ”, chiar din mănăstirea de la
Rohia. Totuşi, s-a ferit ca de foc de coterie, ba chiar de omeneştile şi cucernicele spovedanii. Omulştie-tot
s-a ferit de ieşirea în faţa cortinei şi s-a exilat pe teritoriul îndoielii şi „nesiguranţei”. Zburdălnicia
stilistă stă sub regimul simplităţii, judecăţii desluşite şi a unei atitudini: „Ţinuta reprezintă hotărârea,
soluţia, arta de a trăi şi a muri cu demnitate, curaj, resemnare şi un subtil amestec de indiferenţă,
nesupărare, resemnare, neacreală, speranţă, lipsă (cât mai totală) de spaimă, de eleganţă (Da, grija
de salvarea aparenţelor) şi o savantă contrapuncţie între grav şi surâs”. Ca să-l parafrazez, de-aia
se citeşte cu freamăt şi nesaţ, ca să avem minunata impresie că am scăpat de orice fel de samavolnicii.
Constantin TRANDAFIR
( Revista nouă)
34
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

Ermitaj – simbolul gustului universal pentru
cultură
În după-amiaza zilei de 7 august
1983, la plecarea de pe Aeroportul
OTOPENI spre Moscova, într-un concediu,
alături de alţi 20 de români „favorizaţi de
soartă”, eram tobă de spaţiul rus şi sovietic,
de istoria veche şi mai nouă a acestui imens
teritoriu. Ştiam că Leningradul de atunci, fostul
Sf. Petersburg, a ajuns să fie cunoscut în
lume mai ales după ce milioane de oameni
au avut şansa de a vedea „pe viu” Palatul
de Iarnă, reşedinţa oficială principală a
ţarilor Rusiei ţariste. Astăzi adăposteşte
Muzeul Ermitaj. Grandios prin proporţiile
sale, acest edificiu a constituit apogeul
creaţiei vestitului arhitect italian Francesco
Bartolomeo Rastrelli (1700-1771). Clădirea
a fost construită între anii 1754-1752 în stil
baroc rusesc şi este majestuoasă
şi elegantă. Ermitajul este cel mai
mare muzeu de artă universală din
Rusia şi al treilea din lume, după
„Louvre” din Paris şi „Britisch
Galery” din Londra. Are 1.057 de
camere şi adăposteşte 2.500.000
de exponate de mare valoare,
foarte multe fiind de provenienţă
din Egiptul antic, Grecia antică,
Roma antică, lucrări originale
aparţinând unor artişti celebri precum
Leonardo da Vinci, Tiziano,
Michellangelo, Boticelli, Rafael, Tintoreto,
Rubens, Rembrandt, Van Dyck, Velasquez,
Goya, Murillo, El Greco. Dacă fiecare vizitator
ar sta numai două minute în faţa fiecărui
exponat, ar avea nevoie de 11 ani să le vadă
pe toate. Dar acest lucru este imposibil, pentru
că în Ermitaj intră zilnic peste 20.000 de
turişti, pe grupuri de circa 20-30 de persoane,
cât să încapă într-o sală (de obicei
din aceeaşi ţară, vorbitori ai aceleaşi limbi,
pentru a uşura traducerea ghidului). Clădirea
are patru corpuri: Palatul de Iarnă, Ermitajul
cel Mic (odinioară loc de călugărie), Ermitajul
cel Mare şi Ermitajul cel Nou. În
35
Prin muzee...
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
anul 1837, Ermitajul arde în întregime, fiind
însă reconstruit după acelaşi proiect.
Obiectele expuse sunt originale şi reprezintă
toate epocile şi perioadele istorice. La o întrebare
pusă ghidului vizând modalitatea
achiziţionării atâtor capodopere aduse de
peste mări şi ţări, din prestigioase colecţii
particulare ori instituţionale, răspunsul a
venit cu promptitudine: „au fost cumpărate
de ambasadorii şi consulii Rusiei în
diferite capitale şi mari oraşe ale
lumii,Petru cel Mare (I) şi a celorlalţi ţari
care l-au urmat la conducerea Imperiului
Rus, care le-au cerut să achiziţioneze picturile
şi sculpturile de mare valoare, indiferent
de preţul ce trebuia plătit”. Bună
afacere, gândire vizionară şi mare câştig
pentru viitorime!
Mai mult de 4-5 ore nu ai la
dispoziţie pentru a vedea cât mai
multe exponate. Pe de altă parte,
această unică bucurie a sufletului
însetat de bogăţii spirituale te
oboseşte peste măsură, mai ales
dacă vrei să reţii, în scris, ceea ce
spun ghizii - extrem de bine
pregătiţi - întrucât fotografiatul şi
filmatul sunt interzise. La ieşire, în
schimb, cu 10 ruble poţi cumpăra
seturi întregi de diapozitive şi
chiar mici albume care conţin toate
informaţiile despre exponatele din muzeu.
Cu fiorul nerăbdării, am urcat impozantele
scări de marmură albă pentru a intra în Sala
generalilor unde sunt expuse obiecte de
porţelan din China, Germania şi Rusia.
Ghidul care ne ia în primire precizează că în
fiecare cameră ne vom opri doar în faţa celui
mai reprezentativ exponat. Fluxul turistic
continuă pe traseul:
Sala mică a Tronului, sau Sala lui Petru I,
unde vedem un imens tron din argint aurit.
Sala de bal, susţinută de coloane aurite,
împodobită cu stema Rusiei ţariste – vulturul

icefal. Pe tavan şi pereţi sunt pictate 54 de steme, reprezentând toate guvernele ţariste.
Sala de recepţii intime a ţarinei Ecaterina a II-a. Era principesă germană la origine şi în
legătură cu acest lucru trebuie spus că ţarii de origine rusă se căsătoreau cu principese germane,
iar ţarinele de origine rusă cu principi germani. Ecaterina a II-a era o persoană bărbătoasă,
cum arată în tabloul-portret, o femeie dură, necruţătoare (îşi ucide cu sânge rece soţul, Petru al
III-lea), urmaşă a Agripinei şi Aspasiei. Pe cât de aspră pe atât de cultă era, întreţinând relaţii de
amiciţie şi respect cu marii iluminişti Voltaire şi Diderot. I se mai spunea şi Semiramida Nordului.
În sala ei se găsesc 25 de candelabre din bronz aurit şi patru fântâni după modelul celor din
Bakciserai. Ecaterina a II-a a avut mai mulţi amanţi, însă cel mai aproape de inima ei a fost contele
Potemkin, un militar de mare curaj în care sălăşluia o fire uşuratică şi risipitoare. În oraşul
lui Petru I există un palat al contelui Potemkin (Palatul Tauridei sau al Crimeei) pe care l-a pierdut
de mai multe ori la jocul de cărţi, dar de fiecare dată ţarina mergea a doua zi pentru a-l
răscumpăra şi a se dărui iubitului ei. Dar şi Potemkin, cu gusturile rafinate pe care le avea, îi
aducea Ecaterinei a II-a cele mai de preţ capturi din luptele la care lua parte. O dată i-a făcut
cadou un pat din argint la care ţarina a ţinut foarte mult. Probabil pentru rezistenţa lui!
Colecţia Rembrandt numără 26 de tablouri, din care am reţinut: „Întoarcerea fiului risipitor”
(extraordinară realizare pentru care nu sunt cuvinte care să redea expresivitatea tatălui ce iartă
şi a fiului parcă ruşinat de puterea de înţelepciune a părintelui său ce îi trece cu vederea
peregrinările fără rost prin lume), „Sfânta familie”, „Fecioara Maria cu pruncul”, „Coborârea de pe
cruce”, „Danaia”.
Colecţia spaniolă cuprinde tablouri de El Greco („Apostolii Petru şi Pavel” – Petru fiind mâna
dreaptă a lui Iisus, la el aflându-se şi cheia Paradisului), de Murillo („Fuga în Egipt”), Diego Velaquez,
Francesco Goya („Portretul artistei Antonia Sarate”), Jose Ribera („Sf. Sebastian”). În
general, capodoperele artiştilor spanioli au fost achiziţionate cu mare greutate, colecţiile nefiind
înstrăinate.
Colecţia italiană, aflată în Ermitajul cel Mic, este alcătuită din 300 de tablouri. Şcoala veneţiană
(perioada de înflorire a artelor, apogeul Renaşterii italiene) este reprezentată de Sandro Boticelli
cu „Naşterea lui Iisus” sau „Adormirea maicilor”, Leonardo da Vinci („Madona cu floare” – o bijuterie)
şi „Surâsul Madonei” şi alte 12 lucrări. Din creaţia lui Titzian veneţianul sunt expuse opt
tablouri, din care văd „Sf. Sebastian”, „Danaia” şi „Maria Magdalena” (ce ochi trişti avea!). De la
Rafael văd „Sf. Iosif fără patrie”, din Caravagio „Băiatul cu lăuta”, în timp ce de la Michellangelo
şi Tintoretto sunt expuse lucrări mai puţin cunoscute. Din colecţia italiană m-a impresionat în
mod deosebit pânza „Bunavestire”, operă a lui Simone Marini. Maica Domnului se căsătoreşte
cu patriarhul evreu Iosif, de 72 de ani, fiul lui Iacov şi al Rachelei, vândut de fraţii săi ca sclav, în
Egipt, devenind sfetnic al unui faraon. Ea simte că a rămas însărcinată şi va naşte pe Iisus Christos
nazarianul pe care lumea creştină îl consideră fiul lui Dumnezeu, căruia i-a sortit să
mântuiască lumea. Nu mai puţin mişcător este şi tabloul „Maria Magdalena”, înfăţişând această
femeie cu temperament de jar, postituată şi frumoasă, care toată tinereţea a fost doar vânzătoare
de plăceri iar mai târziu este cuprinsă de remuşcări şi tristeţe.
Colecţia flamandă se găseşte în Ermitajul cel Nou, unde sunt exponate de Van Dyck, Rubens
– cu ale sale excepţionale picturi „Iubirea unei romane faţă de tatăl său” şi „Coborârea de pe
cruce”, precum şi alte 41 de tablouri ale acestui pictor flamand celebru.
În acest corp de clădire mai există Colecţia de artă franceză, precum şi Şcoala olandezilor
mici, turiştii ridicând din umeri auzindu-l pe ghid vorbind astfel, pentru că valoarea operei lor
contrazice această denumire.
Timpul şi oboseala ne-au permis să vizităm doar 59 de camere. Mai rămăseseră de
văzut…numai 998. Poate cu alte prilejuri…
Radu BORCEA
36
Prin muzee...
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

ARDERE DE TOT
Lumina din rai orbeşte-n vis
Prin moarte lume peste lume
Nu-i nimeni în cer s-o adune
Cu toţii petrec în Paradis
Sufletu-mi pluteşte-n
cuvinte
Ca o pasăre fără
cuibar
Se zidesc imagini în
zadar
Nimicul sapă iar
morminte
În acest stins univers respins
Se-nchide vremea ca o pleoapă
Visez la cumpeni de veac învins
Se stinge viaţa într-o carte
Cu mine îngerii se-adăpă
De tine, Doamne, să am parte
UMBRE DE LUT
mi-e lumina toamnei drept osândă
asemeni frunzei ce stă să cadă
de pe deal vin zeii ca să vadă
cum se stinge umbra verii blândă
sorb sorii din alte vremuri clipa
un pictor orb mi-a schimbat făptura
cu viaţa mea am furat natura
şi-n bezna nopţii creşte risipa
alt rod îşi află-n mine visarea
de-am atins cu visul nevăzutul
şi-aud cum se topeşte-n ochi zarea
prin Cuvânt mă vindec de vecie
37
Poezie
A U R E L M. B U R I C E A
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
în vers de dor caut începutul
stă lumea-n lut fără măiestrie
TRIST REGRET
Atât de liber în trup şi cuvânt
n-am visat niciodată ca să fiu
închis în univers ca-ntr-un sicriu
să pot sta în Tine a vesnic pământ
mi-ai dat putere în văz şi cuget
lumina divină creşte-n mine
cum urcă floarea mierea-n albine
când durerea se stinge prin muget
izvor dulce din munţii de sare
mi-a fost viaţă în satul meu natal
flux şi reflux secată mare
iubirea mea ninsoare în sonet
troienit de timp sânger în pocal
din tot ce-am fost rămâne trist regret
UŞĂ DE DINCOLO
cine ştie cât de lungă-i calea
de la real până la absolut
poate atunci când voi fi iarăşi lut
şi voi închide-n trup toată zarea
pe infinit dorm nevăzute lumi
de nu le poţi cuprinde cu gândul
ne va veşnici şi noua rândul
când prin Dumnezeu poţi să te cununi
să cazi din rugă ca fructa din pom
grădină de vis creşte în Cuvânt
să uiţi de-a pururi c-aiI fost cândva om
şi-ai măsurat clipa cu pas naiv
de-ai făcut cu moartea greu legământ
uşă să-mi fie din alt motiv

Religie
Libertatea lor
Preot Daniel Pătrăşcanu
De Crăciun ne-am luat raţia de libertate.” Au trecut 20 de ani de la „Schimbarea la faţă a
României”, dar vocile celor ce au avut inconştienţa sau interesul să iasă în stradă, răsună încă în timpanul
conştiinţei noastre. Obişnuiţi atâta amar de vreme cu raţionalizarea nevoilor noastre materiale
sau spirituale, n-am îndrăznit mai mult. Ne-am mulţumit doar cu raţia, cu dramul de libertate, sperând
că luna următoare, încercuind pe o cartelă imaginară, vom primi mai mult din dreptul nostru de a fi
liberi. Am privit atunci mii de oamenii, îngenunchind în „spaţiul public”, şi rostind fără teama de a fi
consideraţi ridicoli, sau de a fi acuzaţi de prozelitism, având ca ultimă nădejde, rugăciunea către un
Tată ceresc. Pentru prima dată, după 50 de ani de „domiciliu forţat” între zidurile bisericilor, ultimele
bastioane ale libertăţii noastre, Dumnezeu revenea pe buzele tuturor, se înălţa către cerul albastru
ca o pasăre ţinută în colivie, iar mai apoi se odihnea, atingând cu sfială pământul înroşit de sângele
eroilor. „Cortina de fier” cădea cu zgomot de trasoare, marcând finalul unei piese de teatru, în care
popoarele oprimate au jucat fără voia lor la indicaţiile unor regizori cocoţaţi în locul divinităţii. Ne-am
bucurat cu toţii. Unii cu smerenie, alţii cu naivitate. Libertatea era a noastră, cuvintele şi gesturile tuturor
ţâşneau necontrolate, sfidând cenzura ce înmormântase orice ieşire din tiparele prestabilite de
politica partidului cu însemne muncitoreşti. Nimeni nu mai putea atenta la LIBERTATEA noastră. Întreaga
mass-medie lua ca semn al credibilităţii libertatea. Şi credinţa noastră creştin ortodoxă redevenea
un reper al identităţii naţionale. La toate manifestările publice, rugăciunea slujitorilor sfântului
altar era nelipsită din program. Conducătorii noştri de atunci, din convingere sau pentru că aşa dădea
bine la electorat, emanau credinţă prin gesturile lor oarecum stângace, dar făcute cu multă atenţie
din teama de a nu greşi. Religia reintra timid şi în Şcoala Românească, de unde fusese alungată cu
atâta duşmănie. Bineînţeles că nu a fost primită cu flori. Acolo prinsese rădăcini puternice materialismul
ştiinţific, cu ramificaţii în toate domeniile abordate de programa şcolară. Astfel Religia a pornit
de jos în lupta de a-L face cunoscut pe Dumnezeu copiilor noştri. A fost multă vreme Cenuşăreasa
Şcolii, iar în unele locuri şi acum mai aşteaptă Prinţul să o ridice la demnitatea ei de luminătoare a
sufletelor noastre aşa cum a fost dintotdeauna.
Dar apele au început să se întoarcă în matca lor. Lucrurile reveneau la nefirescul de mai înainte,
îmbrăcat cu alte haine, noi, strălucitoare, dar care ascundeau acelaşi despotism, în care unii au toate
drepturile, iar ceilalţi doar pe cel de a se supune umili. Libertatea mult trâmbiţată, cea câştigată cu
preţ de sânge, s-a schimonosit la faţă încât nimeni nu o mai recunoaşte. Normal, nici nu ai cum. A
devenit libertatea lor. A celor cu drepturi, şi nu de orice fel, ci europene.
E libertatea lor de a se simţi stingheriţi de simbolurile religioase din spaţiile publice, având
pregătită demonstraţia că icoanele afectează grav dezvoltarea psihică a bieţilor copilaşi terorizaţi de
aceste imagini îngrozitoare. Au găsit în felul acesta adevăratul duşman al formării tinerilor, în vreme
ce imaginile „blânde” promovate de filmele de acţiune şi jurnalele de ştiri se perindă nestingherit pe
toate canalele tv. E libertatea lor de a trimite orice manifestare a credinţei în derizoriu, cu aceeaşi
emfază a omului care, ştie ce este cu această poveste despre Dumnezeu, născocită de mintea omului
primitiv, neiniţiat în tainele cunoaşterii ştiinţifice. E libertatea lor de a cataloga orice demers către
Dumnezeu ca prozelitism şi de a delimita clar spaţiul laic de cel eclezial, ca şi cum omul trebuie să
fie creştin două ore pe săptămână, duminica la biserică, şi poate, accidental, dacă mai are vreo
nevoie, botez, nuntă, înmormântare, iar mai apoi să-şi steargă totul din memorie, într-o dedublare
perfectă, pentru că intră în spaţiul laic şi gesturile sau cuvintele lui pot deranja pe „liberii cugetători”
ai vremurilor noastre. E libertatea lor de a nu avea nici o normă morală, de a nu recunoaşte nimic
din ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit ca valori eterne ale firii umane: dragostea, milostenia,
credinţa, familia, dreptatea, adevărul, libertatea.
E libertatea lor de a-şi trăi viaţa după propriile reguli şi mai ales de a ne impune şi nouă aceste
norme, în care păcatul nu numai că nu există ca noţiune, dar devine chiar virtute, în vreme ce virtutea
e o pierdere de timp şi de energie pentru o lume emancipată aşa cum e lumea în care trăim. Dacă
acesta este libertatea lor, unde mai este atunci libertatea noastră ?
38
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

Critică <strong>literar</strong>ă
SUFLETUL AUTORULUI VALOREAZA MAI MULT DECÂT OPERA?
sau
DESPRE ISTORIA “CANONICĂ” A LITERATURII ROMÂNE - de Theodor Codreanu
Istoria "Canonică" a Literaturii Române a avut curajul să susţină şi să demonstreze
cu argumente că Istoria Critică a Literaturii Române, de Nicolae Manolescu, nu este cel
mai important eveniment cultural din ultimii 60 de ani, asa cum afirmă - sus şi tare - unii
dintre apropiaţii, admiratorii, fanii ilustrului critic . De altfel, Theodor Codreanu afirmă că
lucrarea sa a fost spontană, născându-se mai degrabă sub aripa ocrotitoare şi
intransigentă, în acelaşi timp, a hazardului. Mai mult, nu are ca obiect de comentariu personalitatea
lui Nicolae Manolescu, considerat de către admiratorii săi în prim planul culturii
româneşti din ultimii 40 de ani. Cartea lui Theodor Codreanu spune că avem în, fapt,
doar o scriere despre literatura română în complexa ei personalitate.
Ce îi "reproşează" criticul Theodor Codreanu ilustrului confrate? "Reacţia de respingere
a specificului naţional", moştenită din anii canonului comunist.. După părerea sa -
şi are argumente pe care le prezintă la momentul potrivit - Istoria Critică a literaturii
române este, involuntar, contaminată de ideologia internaţionalismului, iar canonul folosit
de N. Manolescu nu seamănă cu cel adevărat, al lui Harold Bloom. De fapt, nu mai
seamănă cu nimic. Urmarea este că elevii,ca şi maturii, sunt într-o mare confuzie.
Neaşteptată i se pare lui Theodor Codreanu şi poziţia marelui critic în legătură cu opera
vieţii sale, Generaţia 80 - pe care o comentează. Postmoderniştii schimbă paradigma, dar
nu şi canonul. Nicolae Manolescu întrevede, însă, în anii 2000 posibilitatea apariţiei unui
noncanon, douămiiştiii, aşteptându-se desigur ca aceşti tineri să scoată din pălărie anticanonul
viitorului.”Literatura generaţiei 2000” - scrie Nicolae Manolescu - este oglinda
acestui prezenteism ale cărui porţi spre trecut şi spre viitor au fost închise: o literatura
egoistă şi egocentristă, senzuală, superficială, interpretând libertatea cuvântului ca pe o
libertate a expresiei, de unde aspectul frecvent pornografic, bazat pe o inteligenţă naturală
şi mai rar pe o cultură, needucată sau pur şi simplu castrată spiritual şi moral, simplu document
personal, uneori atât de sincer, încât pare (chiar şi dacă nu este ) autentic."In continuare
vom spicui câteva din observaţiile pertinente făcute de Theodor Codreanu,
lăsându-vă însă plăcerea să descoperiţi singuri obiectivitatea acestui autor, care observă
unele pagini excelente din opera critică ale lui Nicolae Manolescu, precum şi unele citate
alese cu grijă. In rest, profitind de autoritatea sa incontestabilă, Manolescu dă "verdicte"
care nu şi-ar avea locul:Neculce delirează fatalist, Heliade e paranoic,nu agrează antibonjurismul
lui Alecsandri. Una dintre ambiţiile sale călinesciene este, după cum remarca
Theodor Codreanu, reevaluarea unor opere considerate subevaluate până la el, şi invers,
detronează opere şi scriitori supraevaluaţi. Romanul “Elena”, de Bolintineanu, este considerat
"cel mai bun roman de dinainte de” Viaţa la ţară", de Duiliu Zamfirescu, superior,
desigur ,”Ciocoilor vechi si noi”.Ca scriitor, reabilitează pe C.A. Rosetti.Şi exemplele pot
continua. Aş dori să mai adaug acum, la final, faptul că Theodor Codreanu s-a aplecat cu
multă atenţie, cu creionul în mână, înarmându-se, timp de două luni, cu multă rabdare,
asupra Istoriei critice a literaturii române. Experienţa şi spiritul fin de critic <strong>literar</strong> l-au ajutat
să scoată o carte extrem de proaspată, un fel de roman poliţist - respectând proporţiile
de rigoare. Şi nici nu este de mirare dacă ne amintim că Theodor Codreanu, istoric <strong>literar</strong>,
prozator, critic <strong>literar</strong>, este un rafinat al nuanţelor, care derivă din al său “esprit de finesse”,
o persoană de înaltă cultură, cu deschidere interdisciplinară şi pluridisciplinară.
Domnia sa “a demonstrat că provincia e mai creatoare şi mai valoroasă estetic şi etic decât
centrul”. Prin volumul de faţă, Th. Codreanu ne convinge încă o dată că-i “repugnă invazia
prejudecăţilor şi a lucrurilor comune care ne pândesc corupător la tot pasul”.
Janine VADISLAV
39
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009

Propunere de criză
La mare dacă plec la vară
Tu stai acasă, ţi-aş propune.
Eu iau cu mine-o secretară
Care mănâncă doar alune.
Un ginere sub papuc
De plajă dorul îl răpune
Ca în fiecare vară.
Doar că soacra îi propune
Să meargă ea ...secretară.
Mamoşul
DEFINIȚII
Mamoşul de obicei
E un om echilibrat,
Dar tot umblând la femei
Rămâne neînsurat.
Măseaua
Ca să scape de lucrat
Toată ziua stă la pat.
Şi n-o doare niciun dinte
Ci doar măseaua de …
minte.
Când nevasta lui lipsea
Şi era plecată-n sat,
Beat, el trăgea la măsea
Din oliţa de sub pat.
40
Nora
De când noră am în casă
Harnică şi muncitoare ,
Văd că părul mă cam lasă.
Cade din scărmănătoare.
Naşul
Ana ca din apă creşte,
E aşa fermecătoare!
Încât naşul îşi doreşte
Să o pun-n scăldătoare.
Ombilicul
Ombilicul sau buricul
L-a prostit şi pe bunicul.
Lasă sârba vreau să zic
Şi dansează din buric,
E la mare căutare
Locul de sub cingătoare.
Poartă cercel dumnealui
În buricul târgului.
Oratorul
E greu să fii orator
Să te-asculte un popor.
Dar cel mai bine o face
Cel ce sforăie şi ..tace.
Pila
Poezie
IOANA ANDREI
Epigrame
Cât a stat baba în spital .
Avea unghii ca de cal.
Lumea îi plângea de milă
Că venise fără ...pilă.
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
Piciorul
A căzut de pe o “cracă ‘’
:Şi aşteaptă un îndemn.
Sunt mulţi care ştiu să facă
Masaj la picior de lemn.
Rechinul
Toate bune, toate bune,
C-am intrat în Uniune
Şi fericiţi o să fim,
Zece pe cap de rechin.
Auziţi minune mare!
Pleacă rechinii din Mare
Au lăsat colţoşii glia
Şi-au venit în România.
Reţeta
Dă reţete sanitarul,
Dă şi Nae bucătarul
Dar numai duduia Veta
Mă-ntăreşte cu reţeta.
Umblă pe la reţetari
Ca să-l stoarcă de dolari.
Dă o sută,dă o mie,
Pe reţeta de prostie.
Sângele
S-a întors lumea cu dosul,
Se bat fraţii de-şi rup osul
Parcă-s nişte dobitoace
Sângele... apă se face.
Statuia
De eşti erou la adică
Mulţumeşte-te cu flori.
Că statuie îţi ridică
Numai după ce-o să mori.

Ionel Bandrabur
O viață dăruită literaturii
A apărut recent o monografie necesară
în lumea literelor vrâncene: ,,Ionel Bandrabur –
Omul și scriitorul”, de Culiță Ioan Ușurelu, Editura
,,Zedax” – 2009. Autorul volumului
și-a propus, credem că a și reușit,
să ne dezvăluie date inedite din
viața și activitatea unui scriitor care
a fost și este un artist al cuvântului,
un scriitor a cărei creaţie implică
un angajament intelectual şi sufletesc
total şi permanent.
Deși marginalizat de toate
regimurile politice, Ionel Bandrabur
nu-și clamează suferințele, nu-și
cere drepturile pe care le-ar merita
un scriitor cu douăzeci și cinci de
cărți scrise. Nu acuză în ziare și la
televiziuni pe cei care l-au
nedreptățit și care, știind doar să-şi
apere interesele meschine, lasă
breaslă scriitorilor la coada bugetului,
la marginea disperării. Din contră, scriitorul a
renunțat, pentru a avea liniștea necesară creației,
la tot: la familie, la petreceri, la vizitele prietenilor
(câți mai sunt) etc. În schimb, s-a dedicat unei
munci istovitoare, rar întâlnită la confrați, asupra
cuvântului, aceasta având ca rezultantă
desfătarea sufletului şi minţii cititorului. Indiferența
olimpiană, care-l stăpânește, face bine operei,
dar în rest … . Oricum, Ionel Bandrabur a ales un
drum pe care toți l-am dori, dar foarte rar reușim
să-l urmăm.
Cartea de față ne aduce informații interesante
despre debutul lui I. Bandrabur cu placheta
,,Vrăjitorul de cuvinte”, tipărită în 1940 la Bolgrad
– Moldova de peste Prut. Versurile scriitorului
păncean au primit, la vremea respectivă, cuvinte
de laudă din partea lui Eugen Lovinescu și chiar
a lui Ion Barbu. George Călinescu l-a stimulat prin
publicarea poemului ,,Stepă” în ,,Jurnalul <strong>literar</strong>”
(1939). De subliniat că I. Bandrabur a fost studentul
lui Lucian Blaga, și doar arestarea marelui
filozof a oprit absolventul din Panciu să nu continuie
doctoratul cu profesorul său.
Aflând toate acestea despre conjudețeanul
nostru, sigur că ar trebui să-i fim mai aproape și
să aflăm de la domnia sa amănunte despre
corifeii în preajma cărora a stat. Ar trebui…, dar,
din păcate, nu se întâmplă aşa. De ce?
Autorul monografiei are timpul și puterea
(sau dragostea) de a străbate
opera lui I. Bandrabur, pe care
ne-o prezintă într-o formă
atractivă. Nu comentează, ci
doar ne-o descoperă, lăsând
cititorului plăcerea de a citi și
de a recunoaște frumusețile
tainice ale scrisului. Se dau
chiar și unele fragmente sugestive
mai ales din cărțile de
aforisme, dovadă că, după
cum știam deja, Culiţă Ioan
Uşurelu este îndrăgostit de
propozițiile și frazele pline de
înțelepciune. Credem că tocmai
din această cauză insistă
pe volumele Banchetul
dragostei, Paradisul evident,
Matusalem, Voluptatea de a scrie,
,Adevărul e în vin, Aforisme pentru mileniul III,
Râsul demiurgului și Râsul omului.
Enunțurile confesive din aceste cărți (și nu numai)
sunt de-a dreptul memorabile, purtând amprenta
scriitorului de marcă. Fraza indelung şlefuită
demonstrează înca odată că arta lui Ionel Bandrabur
a atins cel ma înalt nivel. Prin toate aforismele
sale străbat sentimentele, resentimentele,
abuzurile pe care le-a suportat cu stoicism,
frustrările de care a avut parte în toate regimurile.
Și, nota bene, toate sunt scrise ,,sine ira et studio”.
Culiță Ioan Ușurelu oferă cititorilor un
volum în care autorul apare foarte puțin, iar
informațiile despre subiectul său sunt lăsate să
curgă liber. Printre rânduri ghicim însă emoția
înaltă, observăm eleganța compozițională, ceea
ce, s-o recunoaștem, nu se întâmplă atât de des
în zilele noastre când puzderia de aparitii editoriale(
fără formă și fără fond) inundă piața de carte.
Laura TUDOREAN- Iaşi

Sur mont ‘ radiplena,
Je la buŝ endena,
En la vojo venas,
Valenier celas
Tri ŝafaretoj,
De tri ŝafistetoj,
Unu, moldova ‘,
Unu, transilvan’,
Unu, vrancean’,
Sed la transilvano
Kai la vranĉeano
Konsent pri teno,
Venis la konsent
Je l’ suno falinta
Viv’estu preninta
Vivo de l’moldova
Riĉe pleje brava
Kun multo ŝafara
Korna kaj estara
Ĉevalaj malsaĝaj
Hundoj pli kuraĝaj !...
Ja, ŝafino eta
Kun lano falveta
Jam tri tagoj tutas
Al ŝi buŝ’ ne mutas.
Herbo ne plu gustan.
-Ŝanjo grizeta,
Muzele nigreta,
Jam tri tagoj tutas
Al vi buŝ’ ne mutas !
Aǜ herbo ne plu gustas,
Aǜ vi estas malsaneta,
Ŝanjo kareta ?
-Sinjor’, kara mia !
Alestu ŝafar’ via
Al nigra arbar’
Al ni plaĉos herbar’
Al vi je ne ombro star’.
Sinjor, sinjoro, vi
Alestu hundo ĉi
La plej brava
La plej braba,
Se la suno svenos
Murdi vin alvenos
LA ŜANJO
Mastro transilvana
Kun tiu vranĉeana !
-Ŝsafinet’ longhara,
Se vi estas sorĉofar
Se mi estos for
EnKamp’ de torpor’,
Diru la vranĉean’
Kaj la transilvan’
Enterigu ili min
Ĉi tie en proksim ;’,
En la ŝirmej’ mi
Kenestu kun vi ;
Al mi sub vojo
Ehos hunda bojo.
Tion ilin petu
Ĉe kapo vi metu
Fagan ŝalmon
Multe diras amon!
Ŝalmon el histo,
Diras kun tristo !
El sambuko ŝalmon
Multe diras arbon !
Se la vent’sin movos
Gi tra ili blovos
La ŝafoj en aro
Per sanga larmolo !
Pri murdo tiu
Ja, ili ne sciu
Ol pri diro nura
Pri edziĝo pura
Al rava princina’
De l’ mondo fianĉn’
Ke la nupto stelo
Falis le ĉielo,
Kronon la suno
Tenis, kun la luno,
Abi’, platanacer’,
Gastoj de festen’
Popoj, montopintoj,
Birdoj, muzikintoj,
Birdetoj, mil
Torĉoj, stelo-dril .
Se la vi renkonte ,
Vi vidos venonte
Panjon oldharan
Lenzono havan
El okuloj larmonta
Surkampe kuronta,
Ĉiujn petonta
Al ĉiuj dironta :
,,Kiu konis el mi,
Kiu vidis al mi
Elstaran varlrton ?
Pasis li rondeton ?
Lia juna vang’
Laktoŝauma blank’ ;
Lia lipo-haret
Tritiko-spiket’
Lia harar’
De l’ korvo plumar’ ;
Lia okulpar’
Vinberoj de kampar’… ‘’
Ŝafideto, vi,
Kompatu al ŝi
Estu diro nura
Pri edziĝo pura
Kun princin’ sennoma
En l’ Eden senhoma
Sed al tiu panjo
Ne diru vi kanjo’
Ke la nupto stelo
Fils el ĉielo,
Pri abi’, platanacer’
Gastoj de festen’
Bridoj, muzikintoj ;
Birdetoj, mil,
Torĉoj, stelo-bril’ !...
Version en esperanto par
Nicolae Macovei
(1994)