salon literar nr.68.pdf - culitaioanusurelu.ro

Tutela academică s-ar concretiza cel mai
convingător într-un asemenea sprijin, girând,
alături de un comitet de specialişti români şi
străini, calitatea materialelor propuse spre
publicitate. Tot dinspre Academia de la
Bucureşti ar trebui să vină principalele
publicaţii ştiinţifice (cărţi şi periodice) pe care
le editează, acordând atenţie şi reunirii celor
mai importante titluri de cercetări care pot interesa
Biblioteca.
Ideea este ca acest minunat spaţiu, unul
dintre cele mai elegante din Roma, să revină
la programul de burse şi, pe de altă parte, să
devină un centru inconturnabil de documentare
pentru specialiştii străini interesaţi
de România şi de spaţiul lingvistic şi cultural
al României Orientale. Cărţi importante din
domeniile menţionate ar trebui să poată fi
achiziţionate din librării şi anticariate italiene
pentru completarea fondurilor existente,
făcându-se în schimb economie la publicaţii
care nu prea au ce căuta în rafturile unei
asemenea biblioteci specializate (de exemplu,
literatura pentru copii sau volume ajunse
oarecum la întâmplare, cu teme şi autori
nereprezentativi).
Se poate spera, ba chiar crede, în
aceste condiţii, că triunghiul instituţional ce
tutelează Accademia di Romania din Roma
va găsi soluţiile cele mai bune pentru ca
vocaţia ei, şi ea triplă, amintită mai sus, să se
împlinească la înalte cote de exigenţă. În
orice caz unic, de instituţie de perfecţionare
post-universitară, cu deschidere spre ţara
gazdă şi spre instituţiile internaţionale echivalente
din vecinătate. E şansa majoră ce nu
trebuie ratată.
La rândul lor, activităţile mai larg culturale,
ce ţin de domeniul I.C.R. le vor completa,
cum o fac şi acum, pe cele ale „Şcolii române
din Roma” care le găzduieşte. Poate că şi la
nivelul coordonării celor două mari deschideri
– de cercetare ştiinţifică şi „rayonnement” mai
larg cultural – sarcinile administrative s-ar cuveni
să fie repartizate pentru fiecare sector
între director şi directorul adjunct, iar foruri
precum Academia Română şi Institutul Cultural
din Bucureşti să-şi împartă şi ele, dar ar-
6
Românii în lume....
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
monizându-le, îndatoririle specifice, de ordinul
proiectelor de cercetare, respectiv, al diverselor
conferinţe, expoziţii, concerte,
proiecţii de filme etc.
O mai chibzuită selecţie a „protagoniştilor”
unor „acţiuni culturale”, propuşi de la
Bucureşti, ar evita improvizaţiile cauzate de
interese particulare şi conjuncturale ce pot
afecta calitatea unora dintre ele.
Chestiunea finanţării rămâne, desigur,
esenţială pe ambele canale, confluente cu interesele
de diplomaţie traduse în domeniul
cultural, ale Ministerului Afacerilor Externe şi
vizând o mai bună şi pozitivă cunoaştere a
valorilor româneşti autentice şi reprezentative.
(În paranteză fie spus, ecoul acestor
prezenţe nu e de aşteptat să fie spectaculos
în sensul superficial al cuvântului, ci se cere
apreciat în timp, ca acumulare lentă a unui
prestigiu real. Nu numărând şi fotografiind
publicul fiecărei manifestări poate fi certificată
efectiv valoarea unor manifestări, asistenţa
fiind inevitabil variabilă şi condiţionată nu o
dată de factori pur accidentali, începând cu
condiţiile… climatice. Şi nu e de aşteptat ca
sălile unei asemenea instituţii să fie mereu
arhipline, cum nu sunt nici cele ale altor
„academii” străine, într-o metropolă cu sute
de manifestări culturale pe zi. Din propria
experienţă pariziană, ştiu exact ce spun).
Dincolo de melancolia orei comemorative
din acest ianuarie, am fost, personal,
bucuros să constat că la Accademia di Romania
se lucrează serios, că sunt în curs
articulări de programe şi propuneri, demersuri
de restaurare şi consolidare a marilor linii
care au orientat de le origini această „şcoală
română” de peste frontiere.
Eforturile eroice şi sacrificiul unui om
de solidă cultură şi energică acţiune ca Marian
Papahagi rămân un exemplu şi obligă la
continuitate.
Ion POP