salon literar nr.68.pdf - culitaioanusurelu.ro

sunt inseparabile de viaţă? (...) Dar, la urma urmei, nu văd întrucât moartea ar fi un lucru sfânt
şi, dimpotrivă, simt prea bine toată distanţa ce există între teamă şi respect”. Ce să mai spui
de această provocare? „Există popoare născute pentru orgoliu şi pentru viaţă (...) ele resimt
sentimentul morţii ca pe lucrul cel mai respingător (...) cum ar putea atunci acest popor lipsit
de spirit să înveşmânte în mituri adânca spaimă a vieţii sale?” Din cutia Pandorei a grecilor,
speranţa a fost scoasă ultima, ca răul cel mai terifiant... Desigur, comentează Camus,
doar speranţa e tot una cu resemnarea, iar a trăi înseamnă a nu te resemna... Or, a închide
cercul, Amăriuţei, în Mioriţa e şi o speranţă, măcar a veşnicei reîntoarceri!
Punţile şi confluenţele sunt totuşi posibile, dialogul Camus-Amăriuţei pretinde continuare
fertilă la infinit, iar respingerea mioritică a „urâtului” să se arate totuşi caducă.De altfel,
Amăriuţei săvârşeşte pe la 1950 şi un pelerinaj pe la Heidegger. Deja avertizat de alţi
români, sau ad-hoc, filosoful german remarca nu doar o coincidenţă sonoră „lume-lumină” în
limba latinilor de la Dunăre. Or, cum sună mesajul operei lui Heidegger, Sein and Zeit? Că
lumea este o fantă (sau fractal?) de lumină, o deschidere ontologică... Iar în jur, continuăam
noi, pândeşte întunericul (molcom în aşteptare ca în Vede, sau angoasant ca tăcere la Pascal).
Izbucneşte Amăriuţei într-o nuvelă a sa: „Cu atâta lumină pot întocmi o lume”... Intenţia
cărturarului nostru ne arată a fi aceea de a confrunta aportul arhaicului şi sacrului românesc
cu dezideratele filosofiei occidentale de vârf, într-o lume pe cale de a-şi pierde omenia. Să
zicem că „urâtul” o întoarce în întuneric această lume-omenie, iar „dorul” o scoate la lumină...
De altfel, n-a răsunat şi mesajul lui Marin Sorescu, vis al unei etape româneşti de surpare
istorică şi ontologică, strigăt despre pimejdia regresiunii universale a speciei? „Iona, răzbivom
noi cumva la lumina!”
Amăriuţei vorbeşte de o „Stare d’întâi”, întâlnindu-se cu viziunea edenică a lui Eminescu,
cel la care „urâtul” desfiinţează prin somn de moarte, pe când dorul a născut dintrunceput
o lume de dragoste. Înaintea naşterii lui Eminescu, un Mureşanu de pildă propunea
ca dorul de ţară şi fiinţă să spulbere ca pe o pleavă vânturată melancolia „somnului de
moarte”. Avem a chibzui iarăşi, odată cu Amăriuţei, la obosit-răsuflata formulă „codru-i frate
cu românul”... S-ar zice că ne naştem destul de inconfortabil ca români, ameninţaţi de întuneric
(bună intuiţia lui A. Guillermon, când strecoară misterul exotic posibil terifiant încă
din titlul traducerii Nopţilor de sânziene ale lui Mircea Eliade: „La fôret interdite”, tocmai
„pădurea” obsedantă a lui Amăriuţei, din care ies şi oamenii interesanţi, netezi, dintr-o bucată
(„le paysan du Danube” din mitologia Banului Mărăcine), plini de taină şi parcă sporind a
lumii taină, dar desigur că Amăriuţei nu ignoră şi alte apariţii ale pădurii româneşti: reptilele
de şerpărie veninoasă, gorilele cu bâte în labe, pachidermele apocaliptice şi troglodiţii deloc
feerici! In fond, ce ştiam personal despre „urât”, înainte de a lui contact cu reflecţiile lui
Amăriuţei? Cine ştie de când lumea, „urâtul” a ajuns să fie potrivit în popor ca un duh rău,
un ceva care deoache. Nu ne ajung strigături precum: „Bărbatul care-i urât / leagă-i funia de
gât”?... Nişte cimotii mocăneşti îi muşca pe unii de-ai lor: „ sunteţi urâţi de ne ia cu frig,
întunecaţi totul în jurul vostru!” Creangă îndreaptă răvaş către Eminescu: „Vino, frate Mihai,
că fără tine mi-i urât, mă simt străin” (subl.n.).La fratele Ovidiu ţâşneşte „urâtul” pontic, cel
dinainte de formarea convulsivă a unui popor. Să fie „urât” pur şi simplu întunericul dinaintea
naşterii? Vine Dumnezeu pe fondul exilului Fiinţei (ca la alt roman-român, Vintilă Horia),
vine dorul cu voinţa, nelinişte şi bucurie de a trăi ca izbândă asupra oricărei gândi-rost (i/u)
vieţuiri a „urâtului”... Şi parcă spre a-l feri de „exil” şi „urâtul” incertitudinii opţionale pe emulul
său. Nae Ionescu îl sancţionează cu cruzime înalt-dogmatică şi rituală pe Mihail Sebastian:
„Nu simţi că te cuprinde întunericul, Iosif Hechter?” Acest pseudo-blestem khazar l-ar
putea primi, pentru aceleaşi motive şi Norman Manea. Cum „urât” e golul istoric al lui Bacovia,
de altfel poetul urâtului fără saţ în descendenţă eminesciană. Dar când rostim „fără
25
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009