salon literar nr.68.pdf - culitaioanusurelu.ro

De-a lungul deceniilor sale de exil, a reuşit să gândească şi să facă un pic cunoscut
– prin intermediul revistelor Caiete de Dor, Destin, La Nation Roumain – această particularitate
a sufletului românesc, intuitiv exprimat de mari scriitori naţionali: Eminescu, Creangă,
Arghezi, Blaga, Barbu etc. În sfârşit, sunt autorizat (de câtre Autor) să anunţ că acest înţelept
care a făcut înconjurul lucrurilor pe măsura vanităţii sau a caracterului derizoriu, este acum
pe punctul de a publica un ultim roman despre moartea simbolică (şi reală), ritualizată în
timpul sărbătorilor carnavaleşti sau ţărăneşti, presupus a se petrece în ţinuturile subcarpatice;
roman care constituie, în realitate, testamentul spiritual a lui Constantin Amăriuţei atât în
ce priveşte viaţa cât mai ales Marea Trecere, căreia toate fiinţele omeneşti îi sunt datoare,
dorind a se pregăti cu toată luciditatea. Este cu adevărat îndreptăţit Jurnalul Literar, efortul
său de a descoperi şi de a face cunoscut publicului românesc opera şi gândirea acestui
filosof care, din depărtatul său exil, a făcut atât pentru trăinicia şi perenitatea culturii române.
Texte pour un interview de Radio Bucarest, en hommage a Constantin Amăriuţei. A
Saint-Georges-de-Niagremant, le 9 fevrier 2001.
PLĂCEREA LECTURII
Traducerea în româneşte de
Gabriel FUNICA
Un român cum este acesta (La Fiancee du Silence, Ed. Denoel – 1956) surprinde,
contrariază, apoi îi descoperi o vrajă lentă, un fel de seducţie stângace şi aspră, ceea ce
este departe, foarte departe de noi, şi nu se preocupă câtuşi de puţin să ne marcheze. În cele
din urmă, sinceritatea, puritatea cântecului său de exil, ceea ce este în el abrupt într-un mod
pasional, nu sunt făcute să îndepărteze.Plictisesc prea repede formulele prea plăcute, care
se străduiesc să cucerească. Este vorba de o ficţiune? De o aventură pe jumătate visată, pe
jumătate trăită? Imaginaţia şi experienţa par aici să-şi conjuge puterile. Un soldat (niciodată
numit) se întoarce într-o provincie, mult în spatele frontului de la Stalingrad, probabil în Bucovina
sau Transilvania. I se impune să anunţe moartea unui camarad, părinţilor acestuia.
Pentru a îndeplini ultimele dorinţe ale defunctului, trebuie, printre altele, să ceară mâna
sorei acestuia. Demers insolit, dar totul este straniu în această aspră şi tulburătoare naraţiune
unde logica ocupă un loc mai mic decât poezia. Durerea copleşeşte VRANCEA, pământul
părinţilor mortului. Mesagerul asistă, şi, în curând, chiar va participa la o serie de scene de
doliu şi rituri ale căror semnificaţii străbat nedesluşit vălul oboselii şi somnului care-l
copleşesc. Cadrul mistic depăşeşte realitatea; o contrabalansare a legendelor, a
reminiscenţelor unor obiceiuri populare, a simbolurilor primare, sporesc mersul unei acţiuni
din ce în ce mai alambicate. Soldatul sfârşeşte prin a-şi închipui că spiritul camaradului său
mort trăieşte în el şi că totalitatea ceremoniilor instituite de obştea sătească, îl privesc personal.
Fără să ştie prea bine dacă voinţa puterilor ancestrale îi comandă sau nu, în compania
Irinei, logodnica, se afundă cu o bucurie amestecată cu teroare „într-o prea lungă noapte”.
Şi romanul se termină printr-un imn de început. „Ea era acea fiinţă pe care o purtăm în noi
toată viaţa ca un fruct amar, ca o chemare către o insulă unde facem toţi o escală în ziua
neliniştitorului nostru naufragiu. Prin ea totul devine clar: susurul apei, zborul pasărilor şi
mirosul pâinii coapte.”
Această claritate, proclamată într-o manieră mistică, nu este atât de strălucitoare
22
Vrânceni celebri
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009