salon literar nr.68.pdf - culitaioanusurelu.ro

torie. „Dacă lumea nu este o justificare a lui
Dumnezeu, istoria este, însă una a omului”.
De-abia acum, după ce şi-a asumat
răspunderea unui mod de viaţă conştient şi
distinct, iar dorinţele au fost centrate pe îndeplinirea
optimală a funcţiilor vitale şi-a
câştigat dreptul de a fi obiect al meditaţiei
metafizice, dar nu ca o procesare raţională
din exterior, ceea ce ar fi însemnat o rupere
a filosofiei de ţesutul subiectiv, ci ca act de
viaţă efectiv, ca mod de trăire şi de reacţie la
provocările realului.
Într-un text din 1949, Cioran îşi explică
„despărţirea de filosofie” tocmai prin desfacerea
ei de suferinţele umanităţii şi de clocotul
din artere. „Nu începem să trăim cu
adevărat, spunea cu obstinaţie în prima sa
carte redactată în limba lui Voltaire, decât
acolo unde sfârşeşte filosofia, pe ruinele ei” .
Se vede bine că opiniile sale conservă recuzita
din filosofia vieţii, aşa cum o izvodise
Nietzsche, dar şi alegaţiile subcutanate ale
trăirismului naeionescian. Tendinţa vitalistă
rămâne, aşadar o constantă a filosofiei lui
Cioran.O altă consecvenţă rămasă
necompromisă de vraiştea spuselor sale
aforistice este scepticismul, considerat ca
filosofia cea mai potrivită pentru epoca sa –
infestată de îndoială şi dezabuzare. Scepticismul
este filosofia epocilor aflate în tombaj
şi în penurie de certitudini, când spectacolul
vieţii moderne i se părea că activează caracteristicile
elenismului vechi – radicalizate însă
de capriciile unei civilizaţii opulente. „Dupatâtea
lufturi istorice şi iluzii compromise în
cetatea post-aristotelică s-a instalat dezabuzarea,
s-a făcut frig şi omul simte nevoia
retragerii spre interior. A venit vremea
surpărilor în adânc, în chiar temeiul fiinţei
acolo unde trona siguranţa, încrederea şi
neastâmpărul condiţiei umane de existare” .
Cioran găsea multe analogii între societatea
modernă şi cea din vremea lui Zenon şi era
convins că sunt întrunite condiţiile pentru instalarea
îndoielii cronice. Revolta împotriva
reperelor statornicite în timp a lăsat multe socluri
goale şi lumea a intrat într-un dezmăţ
prăpăstios care facilitează reactivarea atitu-
29
Eseu
Salonul <strong>literar</strong> nr. 68/2009
dinii sceptice. Adversar al progresului şi al
evoluţiei istorice, fiul protopopului din
Răşinari nu elimină nici una din temeiurile
cele vechi în legitimarea scepticismului. Admite
că îndoiala este o etapă obligatorie în instalarea
scepticismului, dar distinge o
îndoială devastatoare” şi o „îndoială a oamenilor
civilizaţi” – amândouă implicând o
anumită distanţare a omului de lucruri şi
evenimente. Până unde se poate merge cu
îndoiala? „Răspunsul e simplu: lâncezeşti
acolo sau ieşi din ea. E paralizie sau
trambulină”. Pentru unii, îndoiala este numai
o etapă precedând saltul în credinţă. Aceştia
sunt scepticii eretici sau capricioşi, incapabili
să gândească îndoiala până la capăt. Ei pot
să-şi învingă îndoiala şi să se deschidă „unor
experienţe de ordin diferit”, cel mai adesea în
credinţă, în mistică sau sfinţenie. Diferiţi de
aceşti „trădători ai scepticismului” sunt scepticii
„riguroşi” şi consecvenţi care-şi suspendă
judecata şi-şi aboleşte acţiunea înşelătoare
a simţurilor şi dorinţelor pentru a se abandona
unei letargii improductive, aşteptând
parcă barbarul, plin de vitalitate şi poftă de
viaţă, care nu se-ncurcă în lamentaţii sau
fineţuri de conştiinţă, ci decide, hotărăşte şi
acţionează după propriile sale capricii.
Spuneam şi mai sus că prin toată idiosincrazia
sa la adresa civilizaţiei lumii moderne,
Cioran făcea de cap limpede la
dezmăţul civilizaţiei opulente. Se încolona în
linia lui Hesiod şi Spengler şi privea civilizaţia
timpului său printr-o grilă regresivă şi
involutivă. „Spectacolul lumii moderne nu i se
părea deloc încurajator, dimpotrivă, îi producea
o stare de nelinişte, de dezolare, de
deznădejde”. Era convins că furtul focului de
către Prometeu n-a adus omenirii binefacerile
aşteptate, ci mai multe necazuri şi surpări
fiinţiale. Avea un rău de civilizaţie şi repudia
toate achiziţiile ce constituie mândria vieţii moderne
– televiziunea, telefonul, automobilul şi nimeni
nu l-a văzut urcând vreodată într-un avion.
Daunele produse de progresul tehnic sunt mult
mai mari decât beneficiile. Orice nouă descoperire
tehnică aduce cu sine prejudicii mai
mari decât beneficiile aşteptate, iar neutralizarea
acestor dezastre reclamă alte industrii, alte