Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 2, aprilie 2013

A doua poveste a
recunoștinței
Liviu Florian Jianu
A fost odată o frunză mică şi
neştiutoare, care a crescut într-un copac.
Copacul era bătut de multe vânturi. Ba
de la răsărit, ba de la apus, ba de la
miazăzi, ba de la miazănoapte. Dar a avut
grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A
învăţat-o să citească, să scrie, să viseze,
să studieze, să cânte, să se joace, să
iubească, să spere, să lucreze, să ajungă o
frunză mare şi înţeleaptă, care să ajute şi
frunzele mari şi frunzele mici, dar şi copacii
şi aerul, inclusiv oamenii.
Frunza a crescut încet, încet, plină de
bucurie, gustând din toate cele îngăduite de
copac. Şi chiar din cele neîngăduite.
Într-o bună zi o furtună neasemuită s-
a abătut din toate direcţiile asupra
copacului. Şi oricât de mult a încercat el să
ţină frunzele laolaltă cele mai învăţate
dintre ele, cele în stare să ia vânturile în
piept, s-au deprins de ramurile copacului şi
s-au risipit prin lume.
Aşa a făcut şi frunza. Eu de ce să nu
mă bucur de tot ce îmi pot da copacii mult
mai înalţi, mai drepţi, mai buni, mai
înţelepţi, din lume?! şi-a spus frunza. S-a
desprins, cu o strângere de inimă de pe
ram şi a plecat în călătoria ei, poposind în
ramurile altui copac, unde a lucrat şi mai
mult, a învăţat şi mai mult, a avut
frunzuliţele ei şi le-a crescut cum a ştiut ea
mai bine, învăţându-le să citească, să scrie,
să viseze, să studieze, să se joace, să
iubească, să spere şi să ajungă frunze
mari, cât mai mari, la care lumea să se uite
cu respect şi admiraţie, pentru realizările
lor.
La sfârşit de săptămână frunza
petrecea în călătorii la munte, la mare, în
copaci în care să se simtă cât mai bine.
În concedii frunza călătorea pe glob şi
se bucura de privelişti, de întâlnirea cu
frunze nemaivăzute sau de copaci despre
care citise numai, fără să spere vreodată să
îi atingă.
Din când în când îi era atât de dor de
copacul din care plecase, de locul de unde
plecase, încât lacrima. Îşi aducea aminte de
copilăria ei, de bătrânul copac, de frunzele
cu care crescuse, învăţase şi lucrase. Ba
chiar punea ades amintiri pe hârtie, cu cât
mai multe, cu cât mai des îşi vizita bătrânul
copac. Când se întâlnea, în copacul din
care a plecat, cu colegele ei de odinioară
se bucurau atât de mult încât vorbeau,
cântau, dansau, beau şi mâncau. Apoi
frunza pleca în copacii ei, cei înalţi, cu
amintiri de neuitat.
Oare de ce copacul în care m-am
născut o duce atât de rău? se întreba
frunza. Şi nu înţelegea deloc de ce. Cu cât
lucra mai mult în copacii cei înalţi, înţelepţi,
buni, în care plecase, cu cât călătorea mai
mult prin lume, cu cât îşi amintea tot mai
multe, frunza îşi iubea tot mai mult copacul.
Îl iubea şi se mira cum un copac atât
de iubit poate să o ducă din ce în ce mai
rău.
Copacul din care am plecat este
împărăţia fericirii care nu are sfârşit, scria şi
spunea frunza. Cum de nu văd frunzele din
el împărăţia fericirii în care trăiesc?!
Copacul creştea alte frunze mici şi
neştiutoare. Vânturile îl băteau ba de la
apus, ba de la răsărit, ba de la miazăzi, ba
de la miazănoapte, dar copacul avea grijă
de frunze ca de lumina ochilor săi. Le
învăţa să citească, să scrie, să viseze, să
studieze, să cânte, să se joace, să
iubească, să spere, să lucreze, pentru a
ajunge frunze tot mai mari şi înţelepte, care
să ajute şi frunzele mari şi frunzele mici şi
copacii, dar şi aerul, implicit oamenii…
fotografie Marius Petrescu
Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013
58