Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 2, aprilie 2013

Horia Zilieru
Urme eminesciene găsim în „Muzică”,
miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion
Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”,
„Zidul plângerii” are ceva din Macedonski,
„Asfințitul crinilor” ne amintește de
asemenea de autorul rondelelor:
Agonizează crinii în cetate
Și muzici pun pe tâmple o paloare
Și pene ard în albul în lingoare
În ochii orbi visând singurătate.
În „Umbra paradisului” cele 30 de
elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate
din vechii truvieri „ce se visară, clopotnițe,
sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora
rară”:
O febră crește încălzind carmina
și-n jumătăți de marmuri coapse pure;
pe patul de logodnă plâng femure,
în golul dintre stea și rădăcine.
„Nunțile efemere” aduc ceva din
ermetizarea barbiană:
„Paznicii la vechi tenebre/bat cu tirsul
greu de moarte/prin dulci râpe în vertebre
/sculând fluturii departe/strânși în coamă-n
flori deșarte” (Luceafăr).
Versuri memorabile sunt și în „Iarna
străveche”:
E verde frigul dincolo de tine
Corăbii lungi alunecă pe lume
Fruct înaintea florilor virgine
c-un blând adio de curate brume
Sau:
Și baruri mari se umplu de pahare
o ceață moale închizându-mi chipul
ca morții fără glorie-n uitare
în fața nopții-nsângerând nisipul.
Poet al melancoliei, Horia Zilieru
temporizează atmosfera poemelor din
semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca
mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa
bunăoară în „Tragica muză”:
Te ninge basm pe umărul virgin
cu oasele în diafanul frig
pe coapsele lacustrei, când te strig
cu nervii-n rocile fierbinți de vin
cu scrum de timp în vasul funerar
(odată tandru îl voi bea și eu)
scobor la bal pe verdele ghețar
în tonuri vii și cu misterul viu.
Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan,
lacustra cu coapse, timpul are scrum, vasul
e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal
oniric are loc pe un ghețar cu o culoare
stranie, având senzația de frig.
Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor
se topesc în originalitatea discursului lui
poetic, desprinderea de ele ne dă un poet
de o originalitate nebănuită:
Deasupra vetrei fumul ne-mpreună
În ritual de nuntă lungi fiole
Trag probele de foc dintr-o lagună
Cu cratere zidite din viole.
Și petre multe de eternul mării
evocă-n scoicile de mult închise
Strigări de păsări în prohod ucise
Cu gâtul lung în lăcrimarea serii.
El a scăpat de zeii tutelari care l-au
obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui
fixează imaginea unui poet cu un talent
neobișnuit, exprimând sensuri adânci și
profunde, rămânând un virtuoz al
cuvântului, cu o imagistică barocă de
priceput orfevru.
„Orfeu îndrăgostit” de Horia Zilieru
5
Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013