Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 2, aprilie 2013

Stejărel Ionescu, un
demiurg al poeziei
Irimie Străuț
Ultima carte a scriitorului Stejărel
Ionescu, apărută la începutul acestui an la
Editura Inspirescu din Satu Mare, are
sugestivul titlu „Dumnezeu ne poartă paşii
prin hergheliile nopţii”. O carte bine
închegată, în care autorul încearcă să
aducă cititorul mai aproape de Dumnezeu,
de Moarte, de cer şi pământ, apoi să îl lege
de Eternitatea vieţii. Hergheliile nopţii nu
sunt neapărat herghelii de cai, ci ele pot fi
hergheliile vieţii noastre ce ne poartă între
cer şi pământ, fiindcă omul este foarte
misterios, ziua este deschis, însă noaptea
se închide într-un univers numai de el ştiut,
se ascude într-o singurătate tipică doar
autorului şi alături de Dumnezeu caută
hergheliile nopţii. Ce sunt de fapt aceste
herghelii, ele pot fi demiurge, un cer de
stele, sau calea de lumină a astrului nopţii,
Luna, întregul Univers cu tot ceea ce
cuprinde în perioada nopţii.
Cartea e împărţită în două segmente,
titlul fiind rupt în două: în „Dumnezeu ne
poartă paşii...” şi „... prin hergheliile nopţii”,
în fine ca la sfârşitul cărţii acesta să apară
integral şi să conţină doar trei poeme de
sfârşit. Aici intră într-un timp al veşniciei
fiindu-i aproape lui Iisus în găsirea şi
aflarea ucenicilor, alăturându-se în drumul
acestuia spre mântuire.
Prima parte a cărţii este viaţa şi
moartea, femeia şi calul, iar în partea a
doua găsim moartea vieţii, Grădina Raiului,
eternitatea, casa părintească, vechiul schit.
La pagina 13 aduce asemănare morţii
aidoma, unei narcise galbene înflorită,
îmbrăcată în straie de flori, ca la sfârşitul
poemului să fie hâdă, paiaţă, dar totuşi
fiecare dintre noi să o primim pe rând la
post restant. Dar şi dragostea poetului
pentru cai pe care o găsim la pagina 28,
unde îl numeşte: „bătrânule, din viaţa mea”.
În poemul eternitate de la pagina 32,
autorul se apropie foarte mult de
Dumnezeu, fiind la poarta acestuia, un
cerşetor îmbrăcat în
colb de stea, pregătit
să plece spre
eternitate, până în al
zeilor palat din
Olimp. Dar să ne
oprim puţin la
poemul de la pagina
35 întitulat simplu:
Bătrânul. Atunci
când îmbătrânim
mulţi dintre noi vom ajunge pribegi prin
lume, sprijiniti într-un toiag, ducându-ne în
spate zilele precum melcul casa. Citez: „ un
om bătrân, un om pribeag/bătea cărările de
munte/şi sprijinea într-un toiag/anii adunaţi
în mii de cute,//...//tu, biet bătrân cu casa în
spate/precum e melcul pribegit/porţi
timpurile îndelungate/cândva şi tu ai fost
iubit”, uitat de copii ia drumul codrilor,
dormind la margine de lume „tu, dormi la
margine de lume/pe o rădăcină de copac/şi
nimănui tu nu poţi spune/ce porţi, într-al
vieţii sac,...”, ca în cele din urmă să nu îi
pese nimănui de durerile lui. Totuşi în
versurile lui, autorul trăieşte clipa alături de
fiecare personaj din carte şi suferă alături
de acesta.
Scriitorul în periplul său trece şi pe la
îngeri ca şi copil al vântului, ca în cele din
urmă să îşi ceară dreptul de a primi un
paşaport pentru eternitate, (pag.68),
„cerând Ambasadei o viză pentru a nu mai
sta şi pe la porţile Eternităţii”.
Dar nu aş putea să închei înainte de a
trece şi pe la „casa părintească”, rămasă în
întuneric, ca o nălucă, şi părăsită de toţi, iar
la sfârşit cere... „să mă îngropaţi în ape
line”.
Stejărel Ionescu este unic prin ceea
ce scrie, el fiind demiurgul operei sale, pe
care o poartă în înalturile poezie.
Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013
48