Descarca revista - Hofigal

Pagini din istoria farmaciei
AROMATERAPIA
36
Ce vechime are aromaterapia
Aromaterapia se practică de mai multe
milenii, în special de hinduşi, chinezi şi de
populaţiile Bazinului mediteranean. Cea mai
bogată zonă din lume în plante medicinale şi
aromatice este India. Se apreciază că indienii
folosesc apele aromate de mai bine de 7 milenii
(un alambic de pământ ars descoperit în
Pachistan a fost datat ca fiind confecţionat cu
5000 de ani î. H. poate fi considerat o dovadă
a obţinerii acestor metaboliţi prin distilare).
Parfumurile erau mult întrebuinţate atât în
ceremoniile religioase (India este ţara de origine
a busuiocului unde a fost din totdeauna
sacru), cât şi în medicină (aici erau recomandate
pentru tratarea corpului şi a sufletului).
Brahmanii au adunat în Rig-Veda (2000
şi 1500 î. H.) numeroase rugăciuni adresate
plantelor medicinale dintre care unele erau
înscrise într-o serie de preparate pentru băi
şi masaje (scorţişoara, coriandrul, cardamomul,
mira, zingiberul). Numeroase alte plante
sunt semnalate de medicina ayurvedică.
O inscripţie descoperită în Mesopotamia
(având peste 4000 de ani vechime) menţionează
utilizarea uleiurilor volatile în ceremonii
religioase şi în combaterea epidemiilor. În
Babilon se foloseau fumigaţiile de chiparos
(Cupressus sempervirens L.) şi de alte plante
aromatice în tratarea bolilor psihice şi în eradicarea
epidemiilor.
În China, cu 3500 de ani î. H. lemnul speciilor
aromatice se utiliza ca tămâie. Acum
aproximativ 4500 de ani Shen Nung redacta
cel mai vechi tratat de fitoterapie în care sunt
citate numeroase plante aromatice. Cam în
aceeaşi perioadă Houang-Ti Nei-Jing Su-Wen
consemnează utilizarea preparatelor oleoaromatice
pentru masaj.
În ţările Bazinului Mediteranean folosirea
uleiurilor aromatice ocupă un loc preponderent
în viaţa cotidiană, în special în ritualurile
lor. Spre exemplu, în Egipt, între 3000 şi 2000
î. H. utilizarea plantelor aromatice atinge un
înalt nivel. Medicii acestei epoci le folosesc
pentru îngrijirea bolnavilor, dar ele sunt însoţite
de practici magice, religioase şi esoterice
(secrete, tainice). Vinurile aromatice erau utilizate
pentru proprietăţile lor anesteziante,
• HOFIGAL - Natură şi Sănătate • August / Septembrie 2010
iar pentru îmbălsămare impregnau complet
ţesuturile defuncţilor cu amestecuri de extracte
aromatice, ulei de cedru şi de busuioc.
Fumigaţiile cu Kyphi (un amestec de 6 plante
aromatice) erau larg utilizate ca remediu dezinfectant
nu numai în Egipt, ci şi în Grecia şi
Roma. Spre 1500 î. H., în scrierile atribuite lui
Imhotep se întâlnesc reţete apropiate de cele
ale aromaterapiei moderne. Deşi uleiurile volatile
nu erau încă denumite, plantele aromatice
erau foarte mult utilizate, iar oleo-gummirezinele
unora erau transformate în unguente
prin infuzare în uleiuri vegetale. Se pare că
perşii, cu 1000 de ani î. H., au fost inventatorii
distilării propriu-zise, procedeu care a fost sensibil
perfecţionat după aproape 2000 de ani.
Grecii şi romanii erau mari utilizatori de
unguente şi parfumuri, precum şi de băi aromatice
pentru restabilirea vigorii şi moderării
diverselor lor excese.
Arabii, prin stăpânirea cunoştinţelor de
chimie şi a tehnicii distilării, au produs numeroase
parfumuri, Damascul devenind renumit
(Ibn Sina, cunoscut sub numele de Avicena,
a produs primul ulei volatil pur din Rosa
centifolia şi a publicat numeroase studii medicale
printre care şi celebrul Canon de la médicine
în care face referire la numeroase uleiuri
volatile). Deoarece interesul terapeutic
pentru uleiurile volatile era puţin cunoscut în
acea epocă, arabii sunt consideraţi „fondatorii
aromaterapiei“.
Evoluţia aromaterapiei
În evoluţia sa aromaterapia a cunoscut
mai multe etape. La începuturi se utilizau
plantele care conţineau uleiuri volatile, denumite
şi plante aromatice, în special în alimentaţie
(drept condimente), ori sub formă
de infuzii, macerate, decocturi (prima epocă),
apoi ca fumigaţii şi extracte obţinute prin
macerare sau digestie în uleiuri vegetale (în
această perioadă noţiunea de acţiune terapeutică
este legată de prezenţa substanţelor
mirositoare – epoca doua), iar mai târziu,
după acumularea unor cunoştinţe suficiente
despre uleiurile volatile, s-a trecut la obţinerea
lor prin distilare (asistăm la naşterea conceptului
de „ulei volatil“ – epoca treia).
Noile concepte ale
aromaterapiei moderne
Perioada modernă se caracterizează prin
multiple cunoştinţe despre constituenţii chimici
ai uleiurilor volatile privind proprietăţile
lor fizice, activitatea chimică, biochimică,
electronică. S-au descoperit relaţii între structura
chimică, conformaţia spaţială, influenţele
electronice ale constituenţilor uleiurilor
volatile, pe de o parte, şi activitatea lor biologică,
pe de altă parte.
În ultimul timp, dintre toate ţările care
practică aromaterapia, Franţa s-a distins prin
introducerea de noi concepte („referenţial
electric“ şi „ ternar-aromatic“) în baza cărora
pot fi explicate, confirmate şi prevăzute activităţile
farmacologice ale acestor constituenţi
naturali, pot fi selectate uleiurile volatile
cu cel mai bun potenţial terapeutic. Acestea
au fost lansate de P. Franchomme (cercetător
în aromaterapie), R. Jollois (căruia îi aparţine
iniţiativa, concepţia, organizarea, redactarea,
colaborarea ştiinţifică şi medicală) şi D. Pénöel
(doctor în medicină) în „l’aromathérapie
exactement“ (1993). Lucrarea se bazează pe
rapoartele unor medici privind numeroase
cazuri clinice şi pe experimentările fizicianului
Jean Mars. Datorită acestei lucrări astăzi
putem vorbi de o aromaterapie ştiinţifică,
modernă, care se detaşează de aromaterapia
tradiţională de la care a plecat, bazată numai
pe observaţie.
Care sunt factorii determinanţi
ai calităţii uleiurilor volatile
Calitatea uleiurilor volatile depinde de
mai mulţi factori, dintre care menţionăm:
specia producătoare (rasa chimică), condiţiile
pedoclimatice, ciclul vegetativ în momentul
recoltării, metodele de obţinere, condiţiile
de conservare.
Se ştie că există numeroase specii aromatice
care prezintă două sau mai multe
chemovarietăţi, ce se deosebesc prin constituenţii
dominanţi elaboraţi. Ele se întâlnesc
mai ales în familiile: Lamiaceae la Mentha suaveolens
Ehrh. (menthofuranifera, dihydrocar-