revistaorizont.ro

orizont
7
www.<strong>revistaorizont</strong>.ro
ANCHETA ancheta
bancnota pe care tocmai o primisem. Fericit
ca [i mine, po[ta[ul plecase s`ltând o ta[c`
aproape goal`!
Întunericul se a[ezase peste sat când
ni[te ]ipete m-au sculat din a[ternut. De la
poart`, vocea mamei, de obicei domoal`,
r`zb`tea aspr`, t`ioas` [i parc` m` ap`ra
pe mine în confruntarea cu nimeni alta decât,
m-am dumirit, mama lui Ion, cump`r`torul.
"I-a luat banii copilului" ]ipa Solomia t`ind
noaptea cu fluierul, dar mama refuz` s`
cread` c` l-a[ fi în[elat [i îi promite c` se
va l`muri [i o va desp`gubi, dac` va fi cazul.
Eu a[tept cu inima adus` la t`cere! U[a se
deschide [i simt c` sunt c`utat din priviri.
Mama se apropie cu m`tura. Mijlocul de
tortur`. "Unde sunt banii" m` întreab`
indignat` de criza femeii care tocmai plecase
de la poart`. "La po[ta[ul Cristian", îi
r`spund, iar m`tura îmi ostoie[te spinarea
f`r` încetare. Eu, ce s` fac, nu mai a[tept.
M` arunc sub pat. Acolo unde era col]ul
ro[u. Nicio replic` de a mea nu a dus la
rezultate pozitive. Pledam vinovat [i am
suportat pedeapsa. Dar apoi a început s`
vin` abonamentul. F`r` vreo alt` corvoad`.
Vestea se r`spândise prin sat. Iar peste scurt
timp m-am auzit strigat la poart` de femeile
tinere, ai c`ror b`rba]i le trimiteau scrisori
de la oaste. S` le citesc scrisorile [i, cum
le citesc, s` le fac [i r`spunsul. M` prind [i
le pun gândurile, sentimentele pe foile de
dictando. Texte în care adaug [i de la mine
lucruri pe care acestea nu le aveau în minte.
Între ceea ce sunt [i ceva la care nu
am visat a încol]it îns` spiritul justi]iar. Era
în Vinerea Mare. Farka[, mili]ianul, trage
cu pu[ca prin gr`dinile merenilor. Împu[c`
animale. Pestri]u lui Pârvoni îi sare la gât.
Îi face arma buc`]ele. Îi rupe epole]ii [i îl
târ`[te prin noroiul satului. Pestri]u este
arestat. Maria, nevast`-sa, îmi cere iar eu
nu stau pe gânduri [i îi scriu acesteia prima
plângere adresat` justi]iei de pe acele
vremuri, în ap`rarea lui Pestri]u. Crezusem
c`-i doar un joc.
TITUS SUCIU
Dac` e s` vorbim despre activitatea
literar`, trebuie s` începem cu Boc[a [i F`nu[
Neagu. M-am n`scut la Bra[ov, când aveam
[ase ani ne-am stabilit în Târgu-Mure[, la
[apte am ajuns în satul bunicilor dinspre
tat`, Urisiul de Jos. Chiar dac` e greu de
crezut, localitatea e într-o zon` special`. La
vreo [ase kilometri spre munte se g`se[te
Urisiul de Sus, apoi gata, dup` acesta e
cap`tul p`mântului! Sate pierdute în munte,
parc` rupte de restul ]`rii.
Clasa întîi am urmat-o în Urisiul de Jos.
Judecînd la rece, n-ar fi fost exclus s`-mi
continuu existen]a acolo, s`-mi duc via]a
ca orice alt s`tean. Nu e o afirma]ie gratuit`
ori, vezi Doamne, expresie a unei excesive
modestii. Ar formula-o oricine ar deschide
catalogul clasei. Note, vorba aceea, nici
foarte-foarte, nici prea-prea. Am trecut clasa
dar înv`]`torul n-a avut motive s`-mi pun`
coroni]a pe cap, nici p`rin]ii s` se laude cu
rezultatele mele.
S` ad`ug`m celor spuse opiniile unui
specialist. Un psiholog le-ar fi spus p`rin]ilor
aproximativ aceste cuvinte: e distrat, pare
s` aib` gîndurile în alt` parte tot timpul,
nu sunt semne c` se poate concentra, în fine,
dar v` rog nu mi-o lua]i în nume de r`u,
copilul dumneavoastr` e c`scat, mare c`scat.
N-am devenit un ins oarecare în Urisiul
de jos pentru c`… Nu mi-e u[or s` precizez
de ce, de aceea – atitudine adoptat` de cîte
ori trebuie s` facem pe filosofii dar nu ne
]in curelele – pun totul pe seama Destinului,
Întîmpl`rii ori {ansei.
Gr`dina bunicilor, cu fel de fel de pomi
fructiferi, cu tufe de m`cri[ – ce or`[ean
cunoa[te nemaipomenita nebunie s` iei o
mân` de frunze, un pumn de dude ori pere
timpurii pe care s` le înfuleci în treac`t în
timp ce te hîrjone[ti în grupul t`u de
prieteni! –, rîule]ul ce curgea prin spatele
cur]ii noastre, p`durile din marginea satului
în care eram haiduci, ho]i, vardi[ti, în care
de multe ori ne povesteam… cine mai [tie
îns` ce ne spuneam, dar c` tot ce ne
împ`rt`[eam era important nu încape nicio
îndoial` deoarece, am`nunt pe care mi-l
amintesc cu toat` exactitatea, de câte ori
ni se p`rea c` nu eram crezu]i ne încruntam,
ne crispam, duceam mâna la inim` [i ziceam
ce, nu crede]i, pe cuvînt c` e a[a, pe cuvîntul
meu de onoare c` e cum v-am spus, erau
tot ce-mi doream. Dac` a[a mi-a[ fi petrecut
vacan]a, ar fi fost cel mai frumos lucru ce
mi s-ar fi putut întîmpla în vara aceea.
Numai c` în acest timp undeva departe,
foarte departe, dar nu [tiu de ce [i datorit`
cui pentru c` aveam doar [apte ani [i astfel
de treburi nu m` interesau, un dosar trecea
dintr-o mân` în alta, de la un func]ionar la
altul, la urm` tata trezindu-se în mân` cu o
hîrtie, pe la sfîr[itul lunii august, prin care
Atelierele CFR Timi[oara îl anun]au c` se
putea angaja acolo ca tîmplar. Nu sunt capabil
s` spun ce reac]ii au avut p`rin]ii, mie
oricum nu mi-a picat bine. Cu casa bunicilor
eram obi[nuit nu doar din anul de [coal`
ce se încheiase. Satul, ca [i comunele Hodac
[i Ib`ne[ti, în care se g`seau rudele din partea
mamei, erau locurile în care familia noastr`
î[i petrecea concediul an de an.
Ajun[i aici – o prim` situa]ie nefireasc`.
Am petrecut [ase ani în Bra[ov, unul în
Târgu-Mure[, unul în Urisiul de Jos, apoi
am fost timi[orean pân` la terminarea
facult`]ii. Cu toate astea matricea copil`riei
mele e plasat` în comunele Hodac [i Ib`ne[ti.
De fapt în… supra-comuna Hob`ne[ti.
Pentru care am ob]inut actele de proprietar
când m` apropiam de vîrsta de 40 de ani.
Cel mai important punct din aceste
comune – gara Ib`ne[ti. Sta]ie de pe decovilul
Reghin-L`pu[na pe care se transportau
bu[tenii din mun]i spre fabrica de cherestea
din ora[ul de pe Mure[. Era important pentru
c`… Dar nefiind capabil s` dau explica]ii
mul]umitoare, apelez din nou la termenii
destin, întîmplare, [ans` într-un melanj
pentru care nu fac nici o precizare. Unchiul
era acar, impiegat, [eful g`rii (deservea sta]ia
de unul singur, familia locuia în gar`), avea
cinci copii, pentru joac` nu trebuia s` umblu
dup` parteneri pe uli]e în comun`, cei doi
erau de-o bun`tate ca a Maicii Tereza, când
soseau trenurile – în garniturile cu bu[teni
se g`seau [i vagoane pentru c`l`tori – gara
devenea centrul ]`rii, al lumii, se umplea
de ]apinari – meseria principal` a oamenilor
din zon` – [i tinere vînjoase, de voci
cristaline, de rîsete s`n`toase [i eu, c`scat,
mare c`scat, privind în urma lor puneam o
întrebare, alta; mama [i unchiul aveau harul
povestirii [i-mi spuneau… nu [tiu ce-mi
spuneau dar era bine c`-mi împ`rt`[eau ce
[tiau despre persoanele ce-mi atr`seser`
aten]ia, c`scat, mare c`scat fiind mai ales
la Jocul de la Podul Mare – pe atunci din
lemn, o bijuterie a me[te[ugarilor din zon`
– de peste Rîul Gurghiu, pentru c` fiecare
Joc se încheia cu b`t`i între feciorii aceia
voinici ca brazii, cu înc`ier`ri în care, pentru
c` erau ]apinari, ]`pinari, se folosea mai
totdeauna bripta, [i mama ori unchiul îmi
spuneau c` se b`teau deoarece pe Valea
Gurghiului exista o lege, nescris` dar pe
care nu se c`dea s-o încalci – cea mai frumoas`
fat` era iubita celui mai afurisit fl`c`u,
[i dac` vreun june ignora acest precept scandalul
era gata, se ajungea la pumni, la bript`.
Una peste alta, de pe la trei-patru ani,
pe timpul vacan]elor în Hodac, Ib`ne[ti, dar
mai ales în Gara Ib`ne[ti, mama [i unchiul
mi-au spus o mul]ime de pove[ti despre
oamenii locului. Relat`rile porneau de la
întreb`rile mele, dar la vîrsta de atunci nu
se pune problema s` fi urm`rit ceva în acest
mod. Cuvîntul potrivit pentru ce se petrecea
e duet. Percepeam vorbele mamei ori unchiului
ca fond sonor, pe care îns`, în paralel,
eu îns`ilam alte cuvinte, un fel de povestire,
povestirea mea. Nu-mi amintesc nici una
din istorioarele lor, nici una din ale mele,
cu toate astea am r`mas, totu[i, cu ceva !
Din clasa a cincea profesor de
matematic` mi-a fost poetul Dorian Grozdan,
la materia sa nu l-am impresionat deloc,
cu o eventual` alt` abilitate nici atât. P`ream,
vorba aceea, un foarte reu[it exemplar de
elev mediocru.
Situa]ia s-a schimbat în vacan]a dintre
clasele a cincea [i a [asea când, în fine, pentru
mine a ap`rut un model, în sinea mea s-a
cristalizat o ambi]ie. De atunci am cunoscut
gustul sudorii dar visul… Când am încheiat
junioratul, de[i titular meci de meci,
antrenorul mi-a spus p`cat, ceva talent ar
fi, dar n-o s` ajungi fotbalist deoarece e[ti
c`scat, mare c`scat, ai perioade în care nu
te concentrezi la joc [i în fotbalul mare
juc`tori d-`[tia n-au ce c`uta!
Vorbele m-au înt`rîtat, e clar ce mi-am
zis în barb`, iar în Boc[a – primul post în
înv`]`mînt – m-am prezentat la echipa
Metalul imediat ce m-am instalat în ora[.
Din fericire, pentru c` unele îndoieli
începu-ser`, totu[i, s` m` cam mu[te, am
ata[at legitim`rii mele un jur`mînt intim:
dac` în doi ani de zile nu-mi solicit` serviciile
nici o echip` din prima divizie, m` las de
fotbal.
E clar ce s-a-ntîmplat… Mi-am revenit
greu [i, pentru c` aveam o calificare, mi-am
zis c` trebuia s` merg pe drumul… pavat
cu cifre. Am început adic` s` m` preg`tesc
pentru ocuparea unui post de asistent
universitar.
Apelez acum, iar, la termenii destin,
întîmplare, [ans`. Dup` vreo cinci s`pt`mîni,
exasperat din cauza unui blocaj în
des]elenirea nu mai [tiu c`rui subiect, am
pus mâna pe un roman. O pagin`, dou`…
în ziua urm`toare mai multe… de atunci
Thiago Lobo (Brazilia)
capitole întregi. În schimb, tot mai pu]in
timp acordat matematicii. Situa]ia m`
surprindea mai mult decît se poate crede,
îmi p`rea de-a dreptul nefireasc`, cititul nu
era o pasiune pe care o reg`seam. Adic`
nu ezit s` recunosc c` trecusem prin [coal`
f`r` s` am, m`car, lecturile obligatorii din
liceu. Alesesem Facultatea de Matematic`
pentru c` în acest fel puteam evita ceea ce
mi se p`rea un supliciu, antrenamentele îmi
r`peau restul timpului, [i-acum a[a, pe
nea[teptate, seduc]ia… supliciului Faptul
este îns` fapt, situa]ia a evoluat în acest mod,
încît la un moment dat mi-am spus singur
vorbele ipoteticului psiholog, ale antrenorului
meu… nu te concentrezi… e[ti c`scat, mare
c`scat! {i m` refeream la studiile
universitare, la matematic`, nu la literatur`.
Nu la literatur` pentru c`, în mod cu totul
[i cu totul imprevizibil, prin lectur` se ref`cea
duetul din perioada în care aveam trei-patru
ani, rolul povestirilor mamei ori unchiului
jucîndu-l lecturile, pe fondul c`rora, în
paralel, eu îns`ilam alte cuvinte, un fel de
povestire, povestirea mea…
Abia atunci mi-am dat seama cu ce
r`m`sesem din povestirile, din îns`il`rile
mele: fl`c`i bine f`cu]i… tinere vînjoase
[i frumoase… rîsete gîlgîitoare, molipsitoare…
priviri p`trunz`toare… orgolii…
mîndrie… gesturi iu]i, decisive… Îmi r`m`sese
partea fabuloas` a firii ardelenilor.
M-am spus atunci judec`]ii scriitorului
F`nu[ Neagu. Pentru c`-mi îngropasem dou`
vise, cu al treilea am fost de-a dreptul dur.
L-am prezentat maestrului, a[teptînd s` m`
execute în felul s`u inimitabil, la Po[ta
Redac]iei din Luceaf`rul.
R`spunsul a fost altul, m-a debutat. Apoi
a ap`rut prima carte, a doua… Îmi g`sisem,
în fine, drumul.
P.S. Poate c` rîndurile de sus n-au tent`
autobiografic`, poate reprezint` o parabol`,
parabolele au tîlc. Cel mai important lucru
pentru tîn`r este – acesta e de fapt rostul
demersului! – s`-[i g`seasc` drumul. La
na[tere nu suntem egali, venim pe lume cu
anumite disponibilit`]i, într-o anumit`
direc]ie putem realiza mai mult decît în
celelalte, orice tîn`r trebuie ajutat de p`rin]i,
de profesori s` identifice activitatea în care
poate ob]ine cele mai frumoase rezultate.
Nu trebuie s` ne impunem s` facem
ceva, se cuvine s` facem ceva ce se impune!
Anchet` realizat` de
LUCIAN ALEXIU