Download fisier pdf

România literar\ nr. 35 / 4 septembrie 2009
18
e s e u
RAM în clasa a treisprezecea de {coal\
ENormal\ când am citit pentru întâia oar\ o
nuvel\ de {tefan B\nulescu. Îi datorez aceast\
prim\ întâlnire cu prozatorul [aizecist
profesorului meu de limba român\ care –
gestionând în mod inteligent oferta de texte
ale unor scriitori contemporani, incluse în
manual – a ales s\ studiem în clas\ Mistre]ii
erau blânzi. În studen]ie, aveam s\ citesc [i celelalte
nuvele b\nulesciene plus Cartea de la Metopolis, pentru
un seminar de literatur\. Mai apoi, opera scriitorului a
devenit, pentru mine, obiectul unei cercet\ri aprofundate.
Dac\ nu l-a[ fi v\zut pe {tefan B\nulescu `n fotografiile
reproduse în manualul de liceu sau pe coperta a patra a
unor volume ale sale, a[ fi fost tentat\ s\ mi-l imaginez
ca pe un alt Eminescu la nou\sprezece ani, cu chipul
p\truns de o senin\tate eteric\, emanând delicate]e [i un
aer de superioar\ deta[are. Nu am întâlnit înc\ pe cineva
care s\ nu fi fost u[or dezam\git, sau, dac\ nu, surprins
atunci când a v\zut pentru prima oar\ o fotografie a
scriitorului înf\]i[ându-l – aproape invariabil – trist,
chinuit, cu o oarecare fereal\ în privire [i în întreaga lui
fiin]\. Altminteri, to]i cei care l-au cunoscut de-adev\ratelea
vorbesc despre proverbiala discre]ie cu care {tefan
B\nulescu [i-a asumat ori [i-a tr\it destinul.
L-am cunoscut pe {tefan B\nulescu atâta cât se
las\ cunoscut din c\r]ile lui pe care le-am citit din obliga]ie,
întrucât îmi asumasem corvoada realiz\rii unei lucr\ri
despre dimensiunea mitic\ [i fantastic\ a scrierilor sale.
Odat\ cu finalizarea acesteia, mi-am dat seama c\ nu pot
p\r\si textele autorului, f\r\ s\ fi spus tot ceea ce cred
despre ele, eliberat\ de chingile statutului de doctorand\.
Astfel c\, extinderea – într-o monografie – a concluziilor
la care am ajuns constituie nu numai un imperativ asumat,
ci mai ales un semn al fidelit\]ii mele fa]\ de oper\. Dac\,
la început, apropierea de scrierile b\nulesciene a sem\nat,
în ceea ce m\ prive[te, cu o ...c\s\torie din interes,
relectura [i reinterpretarea acestora s-a transformat într-o
declara]ie de dragoste pe care i-o adresez, în postumitate,
acestui scriitor aproape uitat. Dac\ ar fi s\ m\ proiectez
într-un personaj al prozatorului – din postura devotatului
îndr\gostit de scrisul lui {tefan B\nulescu – a[ alege
s\ fiu femeia care atât îl iubea pe omul ei (un scrib ce
însemna mor]ile [i na[terile), încât noaptea îi clipea la
t\lpi cu genele, ca s\-i fac\ somnul mai dulce. Iar
dac\, dintr-un cercet\tor al operei, m-a[ transforma
într-un ,,vânz\tor” al acesteia, a[ începe prin a livra
poten]ialilor cititori, pe post de e[antioane, câteva din
emblemele imaginarului b\nulescian:
Câmpia b\nulescian\,
un spa]iu mitic
Cântecele de câmpie (poemele publicate de {tefan
B\nulescu în 1968, care au circulat, mai apoi, ca Addenda
a volumului de nuvele Iarna b\rba]ilor) concentreaz\,
ca într-un parfum tare, toate esen]ele care fac din teritoriul
campestru unul ,,pulverizat de vraja” mitului. Câmpia
b\nulescian\ în variant\ liric\ este un spa]iu st\pânit
de un timp al sfâr[itului [i locuit de creaturi stranii –
Costea Nebunul, Andrei Mortu, Duda Cruda etc. i – a
c\ror biografie fabuloas\ a ajuns, la rându-i, în punctul
terminus. Obiceiurile sau practicile magice prezente în
nuvele [i în roman sunt ,,rezumate” în aceste poeme.
G\sim aici referiri la riturile meteorologice specific
române[ti în Duda Cruda [i în Caloienii, la obiceiul r\pirii
fetelor în alerg\rile de cai prefigurat în Lunca vr\biilor
sau la învestirea cu poten]ial magic a unor obiecte în Orz
pe vatr\ în noaptea Anului Nou sau cântec de fat\ tân\r\
[i în Cu]itul de aur. Doi arbori (salcâmul [i salcia) [i dou\
p\s\ri fantastice (coco[ul [i dropia) devin însemnele
sacre ale acestui loc lipsit de oricare alte infiltra]ii ale
religiosului.
Câmpia este, de altfel, un supra-personaj prezent în
primele scrieri fic]ionale b\nulesciene, în roman sau
chiar în unele fragmente memorialistice. Configura]ia
teritoriului b\nulescian – acela[i, inclusiv în proza eseistic\,
unde este prezent sub numele generic al Provinciei de
Sud-Est – devine definitiv\ în Cartea de la Metopolis.
Pân\ atunci, proza scurt\ a scriitorului impune imaginea
câmpiei sud-dun\rene dintr-o dubl\ perspectiv\: cea
realist\ – în care spa]iul geografic este înf\]i[at ca marcat
de anomalii climatice (rev\rs\ri de ape, secet\) [i de
convulsii sociale (r\zboiul) – [i cea mitic\, în care acela[i
univers devine cadru de manifestare a unor fenomene
inexplicabile, loc cu o flor\ [i o faun\ austere, dar fabuloase
(iarb\ crescut\ pân\ la umeri, salcâmi [i s\lcii, plopi în
care înfloresc maci ro[ii, mistre]i b\trâni, dropii,
bivoli, cai cu b\rbi galbene [i priviri omene[ti),
univers p\str\tor al unor obiceiuri ,,de-nceput de
lume” locuit de personaje cu biografii ie[ite din
comun.
Teritoriul campestru din nuvele [i din poeme cap\t\,
în roman, înf\]i[area Dicomesiei [i a Insulei Cailor.
Dicomesia este un ]inut binecuvântat, un eden terestru,
cu ,,grâie” mari ,,pân\ la coama unui cal dicomesian”,
cu p\s\ri ,,atât de multe [i atât de netem\toare prin
mul]imea lor, încât dicomesienilor [i tuturor oamenilor
obi[nui]i câmpiei li se a[az\ pe p\l\rii [i le zboar\ printre
glezne”. Se zice c\ Dumnezeul dicomesienilor le-a oferit
acestora câmpia toat\ [i le-a spus: ,,Lua]i-o, zgâria]i-o
pu]in, arunca]i s\mân]a [i îmbog\]i]i-v\, voi [i tot neamul
vostru”, iar apoi le-a dat [i p\s\ri pentru câmpia lor, ivite
din cele câteva ou\ de prepeli]\, pe care Creatorul [i
le-a luat din barb\, d\ruindu-le oamenilor.
Oamenii locului au p\strat obiceiuri de început de
lume: de Boboteaz\, r\pesc, în alerg\rile de cai din Insul\,
fetele de m\ritat sau înoat\ dup\ o cruce aruncat\ în apele
înghe]ate ale Dun\rii, supunându-se astfel unui ritual
purificator. ,,Prinz\torii de cruce” – ho]i, criminali sau
oameni str\ini – sunt r\spl\ti]i cu ,,c\ru]e întregi de f\in\
[i fasole, de fâ[ii de sl\nin\ [i de seu, de mere uscate”,
dar recompensa cea mai mare este aceea de fi accepta]i
în rândul comunit\]ii sau de a fi l\sa]i s\ mâne caii ce
poart\ Biserica cu roate. Construc]ia cu ,,pere]i din
scândur\ neleguit\, ro]i înalte cu butuci gro[i [i dou\
oi[ti” e o emblem\ a locului, un semn c\ aceast\ comunitate
are un trecut mitic ce se pierde în ,,vremi de început de
istorie”.
Ora[ul care nu se vede,
nu se aude
(din nuvela Masa cu oglinzi)
Prefigur\ri ale acestuia, sub chipul târgurilor unde
nu se întâmpl\ nimic, se ghicesc în reportajele autorului,
publicate în anii realismului-socialist.
Imaginea ora[ului se construie[te din multitudinea
de perspective contradictorii ale personajelor. E numit,
mai întâi, printr-o suit\ de nega]ii, toate apar]inându-i
lui Bendorf (ins ,,pu]in cam al\turi” [i cu ,,o lamp\
stins\”), ra]ionalist prin excelen]\: ,,Ora[ul \sta nu-[i
anun]\ prin nimic a[ezarea”, ,,ora[ul care nu se vede [i
nu se aude”, ,,nu se aude nici m\car sunetul de amiaz\
de alt\dat\ al goarnelor din cele patru p\r]i ale ora[ului”.
Bendorf este sigur c\ localitatea nici m\car nu exist\,
iar cititorul s-ar putea l\sa u[or convins de certitudinile
personajului, dac\ acestea nu ar fi contrazise – indirect
– de alte puncte de vedere.
O alt\ perspectiv\ (absurd\, ironic\, tragic\)
asupra a[ez\rii este cea care se desprinde din paginile
vechi ale jurnalului obscur citit [i comentat de
Bendorf. Este un loc în care totul lânceze[te [i în care
oamenii întrupeaz\ ipostaze ale rat\rii. C\pitanul portului
cre[te capre în gr\dina public\ [i sculpteaz\, la nesfâr[it,
statuia marinarului de curs\ lung\; octogenarul b\trân,
singurul angajat al cafenelei din ora[, spal\ ,,din ceas
în ceas” paharele [i ce[tile curate, de altfel, sau cro[eteaz\.
{i, f\r\ a urm\ri s\ realizeze ceva anume, de[ir\ a
doua zi tot ce a lucrat pân\ atunci. De o ilustr\ inutilitate
este ritualul schimb\rii g\rzii pe podul de lemn din
fa]a catedralei din port. Ridicat\ peste ,,un fir de ap\ –
secat acum”, amplasat\ ,,cu un cap\t în mla[tini”, construc]ia
e departe de a reprezenta un punct strategic demn de
importan]a care i se d\.
Pentru Caius, om al locului, ora[ul înseamn\ masa
cu oglinzi [i, implicit proprietarul acesteia – Ion Popescu,
Nimeni nu a uitat povestea morarului
îndr\gostit, care nu a încetat niciodat\ s\-[i
caute nevasta ,,luat\ de un vârtej de praf alb,
într-o var\ de secet\ [i de dogoare”.
Scrierile lui {tefan B\nulescu,
în câteva e[antioane
cu cele ,,patru sau cinci fete ale sale”. N\scut [i crescut
în spa]iul amintit, el [i-a p\strat o anumit\ deta[are
în a privi lucrurile care, localnicilor, deforma]i de rutina
zilnic\, li se p\reau obi[nuite. Programat ereditar (f\cea
parte dintr-o familie originar\ din Transilvania,
,,venit\ aici în locurile din B\r\gan ca spre un p\mânt
mai darnic”) s\ vad\ realitatea ,,cu un ochi din afar\”,
tân\rul ucenic într-ale sculpturii percepe, de fapt, ceea
ce scap\ în]elesului oamenilor de rând. Rolul lui nu este
doar acela de simplu ghid prin labirintul câmpiei; el
trebuie s\-i înve]e pe înso]itorii s\i (Bendorf [i sculptorul
Marte[) s\ vad\ nu doar ora[ul, ci [i acele realit\]i care
trezesc ,,nedumeriri pline de farmec”, prin misterul [i
stranietatea lor.
În ultimul rând, pentru oamenii ce au c\l\torit ,,pe
acoperi[ul vagoanelor, cu trenul”, venind tocmai din
Moldova s\ caute hran\, ora[ul este un fel de t\râm al
f\g\duin]ei – singurul loc unde se mai g\se[te grâu.
Suprapunerea perspectivelor scoate la iveal\ imaginea
unui spa]iu înv\luit în aura fantasticului. Cititorul devine
îndrept\]it s\ se întrebe, la rându-i, dac\ a[ezarea ascuns\
sub ,,valuri ro[cate [i suprapuse de praf gros, dar transparente
în soarele de amiaz\” exist\ cu adev\rat sau este doar
un miraj al câmpiei înv\luite în str\lucirea astrului diurn
[i în lumina în[el\toare reflectat\ de masa cu oglinzi
ori de undele Dun\rii.
Legenda morii lui Fuierea
Apare într-una din buc\]ile memorialistice incluse
în sec]iunea Din ,,Memoriile unui om tân\r” [i în Dropia.
Moara este considerat\ un spa]iu misterios cu personaje
reale. Din ea au r\mas doar ,,ni[te râpi [i ni[te dâmburi
pe o întins\ por]iune de p\mânt”, pe coasta unei albii
secate. Lâng\ ruinele l\ca[ului cre[tea un plop uscat în
care vara ap\reau maci ro[ii (semne l\sate vreunui
iubit de mor\ri]a ,,furat\ mereu de neastâmp\r [i de un
fel de dragoste zbur\toare”). Nimeni nu a uitat povestea
morarului îndr\gostit, care nu a încetat niciodat\ s\-[i
caute nevasta ,,luat\ de un vârtej de praf alb, într-o
var\ de secet\ [i de dogoare”. Fuierea a str\b\tut
lumea zi [i noapte, de la un cap\t la altul al ei. ,,{i tot
alergând a[a cu calul, înainte [i-napoi – spune legenda
– p\mântul se surpase sub copite [i Fuierea continua
s\ alerge cu calul într-un fel de groap\ lung\, între
orizonturi, pân\ când zgomotul trapului [i galopului
oamenii îl auzeau venind de dedesubt – morarul alerga
pe fundul c\r\rii, nu se mai vedea, p\mântul se închisese
deasupra drumului lui de c\utare”.
Salcâmul
În Cântece de câmpie salcâmul este, mai întâi, un
simbol al mor]ii, al singur\t\]ii [i al p\r\sirii, c\ci printre
ramurile lui î[i g\se[te sfâr[itul, spânzurându-se, Costea
Nebunul: ,,Salcâm nalt, salcâm sub]ire,/ Umbra ta, câteva
fire,/ St\ pe lung, nu st\ pe latul/ Atârn\ ca spânzuratul
[...]/ Umbr\, s\ m\ sui la tine,/ c\ tu nu cobori la
mine./ Nu m\ sui, a mai fost unul/ Pe nume Costea
Nebunul./ Sus la umbr\ s-a urcat,/ De-o crac\ s-a c\]\rat/
{i pe câmpul gol [i spân/ S-a spânzurat de salcâm”
(Salcâmul din B\r\gan). Mai apoi, într-un alt poem,
simbolul este reabilitat, trunchiul arborelui devenind
l\ca[ul în care omul îl zide[te pe Dumnezeu: ,,Dumnezeu
st\tea-n genunchi/ L-am s\dit [i-l f\cui trunchi,/ Trunchi
cu umbr\ de salcâm/ pentru când voi fi b\trân”
(Cântec de diminea]\).
Arborele ,,înalt [i prietenos” este asociat apoi unei
experien]e ini]iatice, prezentate într-un articol memorialistic
publicat în revista ,,Cutez\torii” (an I, nr. 2, 5 octombrie
1967). Este vorba de o c\l\torie ini]iatic\ ce ia forma
urcu[ului într-un salcâm. Aventura se petrece pe timp
de noapte, iar ini]iativa ce implic\ voin]\, st\pânire de
sine [i perseveren]\ are o finalitate inedit\: ,,Mi se spusese
odat\ c\ dac\ voi avea curaj într-un miez de noapte s\