Download fisier pdf

a c t u a l i t a t e a
Doliul este un excelent
revelator al felului în care
ceremoniile mortuare s-au
sub]iat de-a lungul mileniilor.
Mic tratat despre doliu (3)
România literar\ nr. 35 / 4 septembrie 2009
4
A{A CUM apare în societ\]ile primitive,
adânc formalizat, doliul nu e doar o stare
[i un interval, ci [i o institu]ie. Membrii
clanului au atribu]ii precise, în func]ie de
pozi]ia ocupat\ în raport cu disp\rutul.
Rela]iile de rudenie, ca [i rela]iile în cadrul
comunit\]ii, dicteaz\ locul, timpul [i intensitatea
rolului jucat de cei implica]i. Varia]iile sunt
neînsemnate, fiind decise de vârsta, sexul
sau pozi]ia social\ a actorilor. În Australia,
se remarc\ o incredibil\ omogenitate a ritualirilor: „...
ceremoniile doliului propriu-zis reproduc peste tot aceea[i
tem\; variantele nu difer\ decât prin detalii. Peste tot,
aceea[i t\cere întrerupt\ de gemete, aceea[i obligativitate
de t\iere a p\rului sau a b\rbii, de ungere a trupului cu
p\mânt de f\cut pipe sau de a se acoperi cu cenu[\, chiar
cu excremente; peste tot, în fine, asist\m la aceea[i
frenezie în a se lovi, a se sfâ[ia, a se arde.” (Durkheim,
1995: 359).
Fire[te c\, de-a lungul vremii, limbajul, formele de
exprimare s-au schimbat, de[i durerea a r\mas aceea[i.
Doliul este, diacronic vorbind, un excelent revelator al
felului în care ceremoniile mortuare s-au sub]iat de-a
lungul mileniilor. Societ\]ile evoluate au eliminat
brutalitatea plin\ de energie a limbajului corporal,
contrapunându-i formulele subtile, intelectuale, ale
rug\ciunii. Misiunea de a domoli suferin]a a fost preluat\
de preot sau rabin, iar gesticula]ia agitat\, violent\, s-a
topit în geometria îndelung cump\nit\ a predicii [i
rug\ciunii. Kaddish-ul este, în acest context, varianta
de maxim\ stilizare a discursului mortuar. Prin simplitatea
[i expresivitatea implacabile, el confer\ aura abstrac]iunii
unei for]e ce se revendic\ adâncmilor viscerale ale fiin]ei.
Émile Durkheim, studiind, prin contrast, fazele de
început [i cele de sfâr[it ale doliului, a[a cum se manifest\
la multe triburi, ajunge la o concluzie surprinz\toare:
„doliul nu constituie expresia spontan\ a unor emo]ii
individuale.” (Durkheim, 1995: 363) Doliul este un
ceremonial mo[tenit [i, prin urmare, el respect\ un anumit
protocol. E un teatru jucat îns\ cu o implicare fizic\
total\, de[i „în general nu exist\ nici un raport între
sentimentele resim]ite [i gesturile executate de actorii
ritului.” În numeroase exemple surprinse de etnologi,
„în chiar momentul când li se adreseaz\ cuvântul pentru
a-i între]ine despre lucruri obi[nuite, se întâmpl\ adesea
s\-[i schimbe deîndat\ expresia [i tonul, c\p\tând un
aer surâz\tor, [i încep s\ vorbeasc\ cât se poate de veseli.”
Afirma]ia este doar în aparen]\ [ocant\. Ea ne uime[te
datorit\ vitezei de comutare de la o stare la alta. În
fapt, omul obi[nuit are acela[i comportament: nimeni
nu e capabil s\ jeleasc\ necontenit, f\r\ pauze [i schimb\ri
ale tensiunii existen]iale. Atât doar c\ la membrul
comunit\]ii tradi]ionale diferen]ele comportamentale se
manifest\ instantaneu, într-un interval temporal scurt.
Prin urmare, e aproape acceptabil s\ spui c\ „doliul nu
reprezint\ o manifestare natural\ a sensibilit\]ii afectate,
r\nite de o pierdere crud\; este o îndatorire impus\ de
grup. Lament\rile nu sunt provocate numai de triste]e,
ci [i pentru c\ ele constituie o îndatorire. Avem de-a face
cu o atitudine ritual\ ce trebuie adoptat\ din respect
pentru uzan]e, dar care este, într-o larg\ m\sur\, independent\
de starea afectiv\ a indivizilor.” (Durkheim, 1995: 363).
O parte din aceste constat\ri au r\mas valabile
pân\ în ziua de azi. Au disp\rut, desigur, pedepsele
aplicate de societate, pedepse fie mitice, fie sociale.
Imagina]ia oamenilor primitivi era cât se poate de
contondent\: una din credin]ele larg r\spândite sus]inea
c\ ruda care nu-[i respecta obliga]iile de doliu era urm\rit\
de sufletul defunctului – [i ucis. De cele mai multe
ori, societatea nu a[teapt\ pedeapsa divinit\]ii [i reac]ioneaz\
cu brutalitate. Durkheim citeaz\ cazul unui ginere
care n-a ]inut doliul dup\ socru, iar familia a decis s\-i
ia so]ia pentru a o da altui b\rbat, considerat mai
demn de stima comunit\]ii.
Toate aceste exemple [i situa]ii nu explic\ pe de-a-ntregul
practica de doliu. Putem în]elege durerea pierderii
– ea ]ine de natura uman\, de complexul de sentimente
[i dorin]e care ne anim\ –, dar mai greu de explicat sunt
ordaliile la care se supun îndolia]ii. Rezult\, din m\rturiile
cele mai vechi care au putut fi adunate, c\ exist\ o
component\ pioas\ a doliului, dar [i una, i-am spune,
mascohist\. Ritul îi cere îndoliatului primitiv s\ suporte
cumplite dureri fizice, s\ î[i asume corporal, nu doar
mintal, durerea pierderii. E o participare mai mult decât
activ\, e împingerea în zona paroxismului a suferin]ei
provocate de moartea cuiva apropiat. Pe bun\ dreptate,
se ridic\ întrebarea: care e cauza acestor suplicii De
ce e necesar ca viii s\ treac\, la popula]iile primitive,
prin inimaginabile suferin]e fizice Nu exist\ r\spunsuri
tran[ante la aceast\ întrebare. Exist\ doar presupuneri.
Nu ne ajut\ prea mult specula]iile potrivit c\rora „spiritul
mortului este un spirit r\u”, c\ „sufletul [mortului],
imediat ce se elibereaz\ de trup, se despoaie deîndat\
de vechile sentimente pentru a deveni un geniu r\u [i
tor]ionar.” Sunt simple propozi]ii care aproximeaz\ felul
de gândire al lumii tradi]ionale, al c\rei comportament
e reglat prin ritualuri.
Constrâns de precaritatea probelor, etnologul [i
sociologul apeleaz\ la analogii. Doar în felul acesta se
trece peste fund\tura logic\ potrivit c\reia un act definitiv
(moartea) ar trebui s\ fie înso]it de ceremonii cu o durat\
nesfâr[it\ (doliul). În practic\, doliul acoper\ o perioad\
limitat\ – ea poate fi de câteva s\pt\mâni, dar la unele
popula]ii ajunge la câ]iva ani –, r\stimp în care se produc
modific\ri cu efect patrimonial. Am putea specula
sus]inând c\ suferin]a asumat\ de individ este o plat\
oferit\ mortului în schimbul mo[tenirii l\sate. Prin
mo[tenire trebuie s\ în]elegem [i altceva decâ bunurile
materiale. Mo[tenire poate fi un nume, o pozi]ie, o situa]ie
privilegiat\.
Spre a ie[i din aceast\ fund\tur\, e convenabil s\
accept\m tipul de judecat\ care explic\ locul doliului
în contextul mai larg al ceremoniilor colective ce guverneaz\
societ\]ile magice: „Dac\ doliul se deosebe[te de celelalte
forme ale cultului pozitiv, exist\ [i un aspect prin care
li se aseam\n\; [i el este alc\tuit din ceremonii colective
care determin\ o stare de efervescen]\ a participan]ilor.
Sentimentele surescitate sunt diferite; dar surescitarea
este aceea[i. Se poate prin urmare presupune c\ explica]ia
riturilor vesele este susceptibil\ de a se aplica riturilor
triste, cu condi]ia ca termenii s\ fie transpu[i dintr-o
situa]ie în cealalt\.” (Durkheim, 1995: 365).
Doliul se întrevede a fi, chiar bazându-ne pe aceste
câteva exemple, un rit indus de societate. Extrema sa
formalizare, statuarea pedepselor [i consecin]ele nefaste
pentru cel ce se sustrage îndatoririi vorbesc despre
profundul impact social al doliului. Nu e o exagerare
s\-l consider\m ca f\când parte în mai mare m\sur\
dintre ceremoniile societale, decât dintre cele private.
Fire[te c\ o identitate provine din alta [i c\ mecanismul
cu scripe]i pus în mi[care de gândirea magic\ are
drept ]int\ atât comunitatea, cât [i individul. E, totu[i,
de subliniat, c\ societatea func]ioneaz\ ca o pâlnie de
amplificare a suferin]elor individului, dar [i ca un spa]iu
de resorb]ie al acesteia.
Rela]iile de înrudire joac\, din acest motiv, un rol
primordial în definirea ceremoniilor de doliu. „O familie
care tolereaz\ ca unul dintre ai s\i s\ moar\ f\r\ a fi plâns
dovede[te c\ este lipsit\ de unitate moral\ [i de coeziune:
ea abdic\, renun]\ la a mai fi. La rândul s\u, individul,
dac\ este ferm ata[at de societatea din care face parte,
consider\ c\ are datoria moral\ de a participa la triste]ile
[i bucuriile ei; dac\ ele nu l-ar interesa, ar însemna c\
rupe leg\turile care-l unesc de colectivitate; ar
însemna c\ renun]\ la a o dori”. (Durkheim, 1995; 365-
366). Împinse la extrem, analizele arat\ c\ doliul are
un rol definitoriu în confrunt\rile pentru putere din
interiorul oric\rei societ\]i: unul se legitimeaz\ prin
multiplu, multiplul î[i dovede[te for]a prin gesturile
perfect adaptate servirii interesului general ale lui unu.
Îndoliatul î[i exteriorizeaz\ suferin]a nu doar dintr-un
impuls irepresibil, ci [i pentru a demonstra c\ n-a uitat
de îndatoririle ce i s-au impus.
Accentuând aceste aspecte, nu înseamn\ c\ punem
între paranteze func]ia t\m\duitoare a doliului. Parodiind,
s-ar putea spune c\ ea reprezint\ un fel de cu suferin]\
pe suferin]\ c\lcând: o încercare de a vindeca durerea
sufleteasc\ opunându-i durerea fizic\. Desf\[urarea în
colectivitate a ceremonialului ajut\ la intensificarea [i
amplificarea senza]iilor. Astfel se ajunge, în formula lui
Durkheim, la o „panic\ a triste]ii”. „Orgiile de tortur\”
provocate de durerea paroxistic\ sunt parte a procesului
taumaturgic prin care travaliul / ceremoniile de doliu
încearc\ s\ [tearg\ amintirile [i r\nile dureroase. Frustrarea
e individual\, dar e [i colectiv\: „La originea doliului
se afl\ senza]ia de împu]inare pe care o încearc\
grupul când î[i pierde unul dintre membri. Dar chiar
aceast\ impresie are drept efect apropierea dintre indivizi,
strângând leg\turile dintre ei, asociindu-i într-o
aceea[i stare sufleteasc\ [i, din toate acestea, se degaj\
o senza]ie de reconfortare care compenseaz\ mic[orarea
ini]ial\” (Durkheim,1995: 367) Doliul este, a[adar, o
strategie a comunit\]ii prin care individul î[i recap\
încrederea în for]a grupului de a absorbi r\ul. Exacerbarea
violen]ei e forma prin care societatea î[i dovede[te puterea,
coeziunea [i capacitatea de a respinge „ofensa social\”
reprezentat\ de orice diminuare a componen]ei sau
consisten]ei sale.
Via]a spiritual\ se alimenteaz\ prin preluarea miturilor
ori a simbolurilor [i integrarea lor în cadrul dogmei.
Cu fiecare prilej, ele sunt rescrise în acord cu necesit\]ile
vitale ale comunit\]ii. Exist\ o întreag\ literatur\ de
specialitate dedicat\ acestei probleme (vezi, între lucr\rile
publicate recent în române[te, Ordine [i Haos. Mit [i
magie în cultura româneasc\, de Andrei Oi[teanu, {apte
eseuri despre strigoi, de Otilia Hede[an [i V\duvele. Sau
despre istorie la feminin, de Dan Horia Mazilu.) Credin]ele
legate de doliu sunt parte a unui sistem de gândire coerent
ce dep\[e[te pragmatismul plin de sugestii al societ\]ilor
tradi]ionale, contribuind la conturarea unei veritabile
metafizici a existen]ei:
„Nu numai c\ riturile doliului determin\ unele din
caracteristicile secundare ale sufletului, dar ele nu
sunt, poate, str\ine de ideea c\ acesta supravie]uie[te
trupului. Pentru a putea în]elege practicile c\rora li se
supune la moartea unei rude, omul este obligat s\ cread\
c\ ele nu-i sunt indiferente defunctului. V\rs\rile de
sânge atât de mult practicate în timpul doliului reprezint\
adev\ratele sacrificii oferite defunctului.” (Durkheim,
1995; 368). Comentariile de acest fel subliniaz\ puternica
dimensiune simbolic\ a practicii de doliu, organicitatea
ei în raport nu doar cu alte ritualuri, ci chiar cu o component\
fundamental\ a personalit\]ii umane. „Contrastul tulbur\tor
între exaltare [i depresie” (Ricoeur, 2001: 97) constituie
surse de energizare a unor procese mentale a c\ror
semnifica]ie se dovede[te a avea o înrâurire de prim
ordin asupra mecanismelor de func]ionare ale societ\]ii.
C\derea [i revenirea la suprafa]\ figureaz\, simbolic,
unul din miturile aflate la baza consolid\rii încrederii în
sine a omului: cel al eternei reîntoarceri, al necontenitei
prefaceri spirituale în care fiin]a uman\ e [i combustie,
[i sacrificiu. În aceast\ perspectiv\, Freud se vede
confirmat: doliul e elementul activ în dubletul alc\tuit
în toate construc]iile culturale (vezi monumentalul Saturn
[i melancolia al lui Klibansky, Panowsky [i Saxl) împreun\
cu melancolia: el este forma de z\d\rnicire a z\d\rniciei!
•