OL 3 pe 2012

SALVAŢI TV CULTURAL

Orient Latin 

CUPRINS: 

HANS DAMA: 

Simpozion omagial la Viena 

Suplimentul “Spieluhr” – 

DAMIAN URECHE 

Cornel Ungureanu 

Liviu Ureche 

Doru Macriş 

IGOR ISAC: 

Oameni şi Noapte. De veghe 

la Eminescu. Marginalii 

POEZIE 

Ileana Roman 

Daniel Dăian 

Nicolae Sârbu 

PROZĂ 

Duşan Baiski 

Doru Macriş 

TEATRU 

Simona Vintilă –”Blessed” 

CRITICĂ 

Radu Panait 

Petru Birău 

Lucian Gruia 

Costel Stancu 

STELA NEDA 

Sărbătoarea poeziei 

româneşti la Uzdin 

Coperta noastră (background): 

manuscris inedit 

Ion Chichere, datat 1990, 

descoperit recent de Costel 

Stancu. 

Preşedinte: Nina Ceranu 

Redactor-şef: Ilie Chelariu. 

Design&tehnore dactare: C he. 

Editorial 

Adresa pt. corespondenţă: 

Aleea Martir Ioan V. Avram, 

nr. 1, sc. A, ap. 18, 

cod 300377, 

Timişoara 

Tel.: 0727 212636, 

0720 664665; 

e-mail: nceranu@info.uvt.ro; 

iliechelariu@yahoo.ro 

pag.2 

Uniunea Cititorilor din România 

ILIE CHELARIU 

Se întâmplă acum: 

- 53% nu au citit nicio carte în 2012; 

- 21% afirmă că au citit 1-2 cărţi; 

- 11% au citit 3-4 cărţi; 

- 15% au citit 5 sau peste 5 cărţi. 

Pe categorii de vârstă: nu au citit nicio 

carte 32% dintre cei cu vârsta între 18 şi 30 

de ani, 49% dintre cei din segmentul 31-55 

de ani ş i 68% dintre s eniorii de pes te 55 de 

ani! 

La capitolul 1-2 cărţi citite, se înscriu 

29% dintre cei din categoria de vârstă 18- 

30 de ani, 25% dintre cei din categoria de 

vârstă 31-55 de ani ş i 13% dintre cei peste 

55 de ani. 

Cu 3-4 cărţi citite în 2012, se laudă 20% 

dintre cei până în 30 de ani, 10% dintre cei 

până în 55 de ani şi 7% dintre cei peste 55 

de ani. 

Doar 19% dintre cei între 18 şi 30 de 

ani, 16% dintre cei între 31 şi 55 de ani şi 

11% dintre cei a căror vârstă depăş eşte 55 

de ani au citit cel puţin 5 cărţi. 

Procentele acestea îns eamnă un 

sondaj profesionist, făcut în septembrie. 

Deşi sunt mândru că fac parte dintre 

cei care au citit cel puţin cinci cărţi anul 

ISSN 1453-1488 

aces ta, cifrele mi se par alarmante, dar ar 

putea fi şi mai grav dacă ne gândim la prima 

categorie de vârstă: dacă s cădem cărţile 

necesare în proces ul de învăţământ, vor 

rămâne nişte procente deprimante... 

Mai dramatică ni se pare situaţia la 

„sondaţii” de vârs ta a doua şi a treia, pe 

vremuri cei mai fideli cumpărători de carte 

de ficţiune. Dacă cei de vârstă medie n-au 

timp, că aleargă, cât e ziulica de lungă, să se 

căpătuiască, la vârsta a treia dezastrul e total, 

una din cauze, în viziunea noastră, fiind 

preţul cărţilor în raport cu pensiile. Într-o 

ţară în care avem un lider politic numit 

„Drujba lui Dumnezeu”, iar codrul e frate cu 

exportatorul, dar nu cu cititorul, normal că 

hârtia e scumpă. Rezultatul este că se scot, 

în masă, tiraje de 100 de exemplare, că doar 

cei subvenţionaţi local mai îndrăznesc 300, 

şi doar autorii şi editurile centrale geografic 

şi vecine cu fondurile bugetare s e mai laudă 

cu tiraje de 1.000 de exemplare. Dar, stai, asta 

nu e totul: nu întregul tiraj ajunge în circuit! 

Nu demult, reacţionarii care au ocupat 

s alariile democraţilor bugetari din ICR 

spuneau că beciurile gem de cărţi editate 

din sudoarea cinstitului popor de necititori 

şi nedifuzate. Deşi, într-un fel, îi înţeleg, le 

creşte valoarea. Uitaţi-vă ce scumpe sunt 

cărţile de-acum două-trei sute de ani... 

O proiecţie la orizontul anilor 2030-2040 

arată că se poate înfiinţa, fără frică de ridicul, 

Uniunea Cititorilor din România, că doar 

vreo 2.500 de cititori de ficţiune vor rămâne, 

cam câţi membri are USR acum. 

În mod normal, cei ce conduc breasla 

scriitorilor ar trebui să se alarmeze la vederea 

rezultatelor sondajului, să facă un plan de 

măsuri ş i de la întâi să-i dea bătaie. Legea 

spons orizării este confuză şi prigoneş te 

cultura necomercială, pos tul cultural de 

televiziune a dispărut, tipografiile se luptă 

cu o hârtie scumpă, reţelele de difuzare te 

rup (comisioane de 35-40%). Dar cine s-o 

facă? Preşedintele-i prin Franţa şi l-a lăsat 

de jurnă pe vicepreşedinte, dar acesta e toată 

ziua pe la partid şi prin televiziuni, aş a că l-a 

lăsat pe următorul să semneze hârtiile. Chiar 

şi şeful asociaţiei bucureştenilor, mai nou, a 

fost numit vice în ţara făgăduinţei bugetare, 

însă el e activ, iar pe blogul lui plouă cu ştiri, 

comunicate şi comentarii. În schimb, site-ul 

„central” al USR e de toată jena: două-trei 

postări pe trimestru, din care majoritatea cu 

şi despre dâmboviţeni, greşeli, î din i-uri, 

deşi cred că a costat şi cos tă ceva... 

Bine măcar că a dispărut personajul 

acela care semna „Comitetul”...

Hans Dama, portret de Marin Sorescu, 

1988 

pag.3 

Orient Latin 

Sub genericul „Intermediar între culturi 

şi generaţii: Poetul ş i filologul dr. Hans 

Dama”, a fost omagiat, în 25 iunie 2012, la 

Teatrul “Pygmalion” din capitala Austriei, 

bănăţeano-vienezul originar din Sânnicolaul 

Mare, un veritabil ,,ambasador al culturii româno-austriece 

din Viena”, acţiune organizată 

de Asociaţia Culturală “Hora” din Viena, 

As ociaţia Şvabilor Bănăţeni din Austria, 

Societatea Austro-Română din Viena, Teatrul 

Pygmalion şi Fundaţia Etniei Germane din 

Fostul Imperiu Austro-Ungar. 

Au luat cuvântul dramaturgul Philipp 

Kaplan, de la Pygmalion, Roxana Bulz, din 

Sânnicolaul Mare, studentă la Universitatea 

din Viena, apoi s-a citit un eseu, despre Hans 

Dama, al criticului Cornel Ungureanu, 

preş edintele filialei USR. Sifora Sava 

(preşedinta Asociaţiei Hora) a vorbit despre 

activitatea lui Hans Dama în cadrul 

Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din Austria (pe 

baza volumului omagial Österreich und die 

Banater Schwaben, Wien 2005, dedicat, la 

cea de-a 85-a aniversare, lui Franz Klein, 

multă vreme preşedinte al aceleiaşi asociaţii, 

şi editat de H. Dama, el însuşi preş edinte, 

azi, al aces tei as ociaţii), referindu-s e 

îndeosebi la cercetările editorului cu privire 

la ajutorarea a circa 40.000 de copii din Viena, 

Simpozion omagial 

Hans Dama 

la Viena 

care, în perioada 1916-1930, când foametea 

s-a generalizat în Aus tria, au găsit casă şi 

masă gratuită în Banat. 

Un profil al lui Hans Dama, văzut prin 

„bănăţenismul cultural”, a realizat băimăreanul 

George Achim, poet echinoxist, 

profesor universitar, actualmente „gastprofes 

sor” la Institutul de Romanis tică al 

Univers ităţii din Viena. Profes oara 

universitară Andrea Anna Kolbus, originară 

din Jimbolia, biolog cu studii în Germania, 

cercetător, a vorbit despre multiplele legături 

istorice dintre Viena şi Banat reflectate în 

viaţa şi opera lui Hans Dama. 

Despre opera sărbătoritului, la obiect, 

au prezentat referate prof. dr. Herbert Bockel 

din Pass au, altădată universitar timişorean, 

originar din Aradu Nou: Despre proza lui 

Hans Dama; prof. univ. dr. Nelu Brădean- 

Ebinger, din Budapesta, bănăţean şi el, cu 

studii de filologie la Bucureşti, Budapesta 

şi în Finlanda: Hans Dama – poetul; şi prof. 

Simion Dănilă, din Belinţ, jud. Timiş , 

traducător al poeziei lui Hans Dama în 

româneşte: Hans Dama – traducător al 

literaturii române în spaţiul germanofon. 

Hans Dama s-a născut în 1944 în localitatea bănăţeană Sânnicolau 

Mare. A făcut studiile universitare (germanistică, geografie, pedagogie, 

romanistică, ştiinţe economice) la Timişoara, Bucureşti şi Viena. 

Până în 2010, a funcţionat ca universitar la Institutul de Romanistică 

şi la Institutul de Translatori din Viena. Este colaborator al mai multor 

reviste de specialitate din Austria, Germania, Mexic, România, Spania 

şi Ungaria, în care publică eseuri, poeme, studii etc. 

A tradus în limba germană din Lucian Blaga, George Bacovia, 

Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Octavian Doclin ş.a. A publicat 

în diverse antalogii, precum şi în volume proprii. Versuri: 

Schritte (Paşi), Viena (ediţia I, 1980; ediţia a II-a, 1990); Gedankenspiele 

(Jocuri de idei), Frankfurt/M ain, 1990; Rollendes Schicksal (Tăvălugul 

destinului), Frankfurt/Main, 1993; Spätlese (Cules târziu), ed. I, Dublin- 

New York-Viena, 1999; e d. II-a, Viena, 2012; Vereinsamtes Echo (Ecouri 

răzleţe), trad. George Guţu, Cluj/Klausenburg, 2002; Launen des 

Schicksals/ Capriciile destinului, trad. Simion Dănilă, Viena, 2006; 

Zeitspanne (Răstimp), Viena, 2008; Im Schatten der Zeit/În umbra 

timpului, trad. Simion Dănilă, Vie na, 2011. Proză: Unterwegs (Pe 

drumuri), Cluj/Klause nburg, 2003. 

O ultimă luare de cuvânt, o veritabilă 

laudatio, a fost cea a doamnei Veronika 

Mickel, preş edinta arondis mentului 

Josefstadt din Viena (funcţie echivalentă cu 

cea de primar de sector de la noi), care l-a 

apreciat pe Hans Dama ca fiind „un 

adevărat european, un mediator între 

culturi, naţiuni şi generaţii, un om atât de 

multilateral şi totodată atât de modest“, 

care trăieş te într-o Vienă unde, dintre 

locuitorii de alte etnii, românii ocupă locul 

al treilea după germani şi polonezi. 

În încheiere, Philipp Kaplan şi poetul 

Hans Dama au dat citire, în limba germană şi 

română, unor poezii şi anecdote ale poetului 

(cu Marin Sorescu, şi alţii, în vizită la Viena), 

care au fost savurate de întreaga audienţă. 

De remarcat şi micul concert susţinut 

de basul Theodor Coresi şi soţia sa, soprana 

Catarina Coresi Lal, din Viena, originari din 

România. 

În pauză, invitaţii au vizitat expoziţiasurpriză 

despre – cu – de Hans Dama, 

pregătită de Dorel T. Usvad, mare filatelist, 

cartofil, numismat, promotor al românismului 

în Austria, prin păstrarea vie a amitirii trecerii 

prin Viena şi alte localităţi a unor mari nume 

din is toria şi cultura noas tră: Cuza, 

Eminescu, Grozăvescu, Blaga etc. Şi – 

subliniem – fără implicarea Institutului Cultural 

Român din Viena. 

Dorinţa de a nu se pierde în negura 

vremilor bunele relaţii de convieţuire şi 

frumoas ele tradiţii ale etniilor din acest 

spaţiu îl îndeamnă mereu pe Hans Dama să 

rămână ambasadorul cultural pendulând 

între Austria şi România. Simpozionul a fost 

o reuşită, iar intenţia ca pe viitor să se continue 

s eria aces tor întruniri pentru 

dezvoltarea legăturilor româno-austriece şi 

a schimburilor culturale între aceste ţări 

trebuie salutată, întrucât contribuie astfel la 

punerea în operă a principiului european al 

,,unităţii în diversitate’’. 

(ROXANA BULZ)

Orient Latin 

Oameni şi Noapte. 

De veghe la Eminescu...*) 

- marginalii la un eveniment în premieră mondială - 

pag.4 

În 14 iunie, începând cu ora 21 (şi 

până s pre dimineaţă), la Teatrul 

Vechi din Oraviţa s -a ţinut o 

noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu. 

O manifestare la prima ediţie, concepută şi 

organizată de Ilie Chelariu, din Timişoara, 

un prieten mai vechi al Oraviţei, care, iată, şi 

cu acest eveniment inedit, în premieră 

naţională (şi mondială, după cum s usţinea 

chiar autorul proiectului în editorialul revistei 

pe care o conduce de aproape două decenii), 

„Orient Latin”, s-a dorit a s coate, astfel, 

Oraviţa din anonimatul în care, se pare, pe 

nedrept, a căzut, dar şi pentru a perpetua 

memoria Poetului nostru naţional. 

Fiind la prima ediţie, datorită crizei, 

dar ş i unei inerţii s olide, 

binecunoscute, a provinciei, 

manifestarea a demarat cu greu. Mobilizarea 

orăviţenilor a fos t ca şi inexistentă. Am 

constatat, fără să fiu surprins, că şi Gheorghe 

Jurma, editor şi eminescolog cunoscut în 

zonă, a lipsit. Ca să nu mai spun că, din 

Reşiţa, multrâmbiţatul oraş cu poeţi (doar 

cu excepţia lui Costel Simedrea, care, de fapt, 

e din Răcăşdia) nu a fost nici un reprezentant. 

În schimb au fos t scriitori cunoscuţi din 

Lugoj, Făget, Caransebeş şi Timişoara. Cam 

în jur de şaptezeci de persoane în total... 

Spectatori orăviţeni, erau în s ală vreo 

douăzeci, care, după miezul nopţii, s-au dus 

să se culce... 

Am rămas noi între noi ş i cu 

s piritul, din păcate, cam 

discret, al Poetului nepereche. 

De fapt, spiritul poetului era prezent, altfel 

nici nu ne adunam, dar aş zice că, în mare, a 

lipsit oglindirea acestuia în tot ce a făcut el 

mai bine, adică Poezia. Trebuia să vină un 

actor de la Teatrul Naţional din Timişoara, 

unul Castravete, prieten cu Ilie Chelariu, care 

să susţină un recital, dar nu a mai ajuns. În 

deschiderea serii, cântăreţul de muzică folk 

George Popovici, din Făget, a cântat două 

romanţe după versurile lui Mihai Eminescu. 

După un moment cu încărcătură emoţională 

creat de doamna Elena Creţiu, poetă şi 

actriţă, mai târziu, spre surprinderea noastră, 

un ţăran, îmbrăcat în alb (căruia nu i-am 

reţinut numele), venit din Vârciorova, o 

localitate de pe lângă Caransebeş, a susţinut 

un recital sobru şi simplu, fără pretenţii şi 

afectări colaterale, (a inclus şi un fragment 

şi din „Luceafărul”) din lirica eminesciană. 

Dacă mai amintim şi „Mai am un singur dor”, 

interpretată, mai târziu, de Vasile Gondoci, 

atunci putem spune că, astfel, recitalul din 

Eminescu s-a încheiat. Apoi, pe scenă au 

urcat poeţi bănăţeni, mai mult sau mai puţin 

cunoscuţi, care au recitat din propriile opere. 

Un lucru bun şi necesar, dar în spaţiul 

sublim al Teatrului Vechi, unde, în 1868, a 

poposit Mihai Eminescu ca sufleur, persista 

senzaţia şi chiar certitudinea că, din păcate, 

ceea ce era al Cezarului nu s-a prea dat... Au 

luat cam totul vameşii... La ediţiile viitoare, 

probabil, ar trebui s ă s e ins tituie, 

obligatoriu, lecturarea unei poezii din 

Emines cu, ca as tfel manifes tarea s ă-ş i 

atingă, cu adevărat, s copul reclamat, cu 

graţie, în titlu. 

Pe la ora 2,30 a.m., la invitaţia 

domnului Ionel Bota, m-am urcat, 

şi eu, pe scenă şi am citit eseul 

„Eminescu răstignit”, pe care l-am s cris cu 

vreo şapte ani în urmă, cu ocazia vernisării 

expoziţiei de pictură cu acelaşi titlu, pe care 

am avut-o la Muzeul Naţional de Artă din 

Chişinău. 

Pe noi, basarabenii, Eminescu nea 

ajutat să ieşim din marasmul 

comunist. Aş fi vrut să zic că nea 

ajutat să ieşim cu demnitate, dar aş fi minţit, 

fiindcă, din păcate, am ieş it des tul de 

ş ifonaţi. Uneori (când mai dau pe la 

Chişinău), am senzaţia că încă nu am prea 

ieş it, că încă ne aflăm, des tul de mult, 

scufundaţi în mlaştina trecutului obscur şi 

derizoriu. Deci, ar trebui să zic că picătura 

de demnitate naţională şi de spirit autentic 

pe care am reuşit, totuşi, s ă o s alvăm se 

datorează, în mare parte, lui Mihai Eminescu. 

Dar, după ’90, a venit libertatea, care ne-a 

luat prin surprindere şi, astfel, nu am fost în 

stare s-o înţelegem corect. Şi-n loc să ne 

înălţăm prin opera geniului nostru naţional, 

noi am început să ne ascundem infatuarea, 

ipocrizia ş i cabotinajul, adică s ă ne 

ascundem toată mediocritatea, după icoana 

neprihănită a Poetului. Şi, as tfel, l-am 

răstignit pe crucea destinului nostru ratat. 

Cam acesta a fost mesajul plastic pe care am 

dorit să-l comunic, în anul de graţie 2005, 

semenilor mei din capitala Basarabiei... Nu 

ştiu în ce măs ură mi-a reuşit, dar, după 

statis tica ţinută de conducerea instituţiei, 

se pare că expoziţia s-a bucurat de un succes 

neaşteptat de mare. Am aşteptat şi poziţia 

criticii de specialitate, dar această critică, pur 

şi simplu, nu există.... 

ELENA CREŢIU 

În vremurile de restrişte, spiritul lui 

Eminescu era reprezentat şi de un 

bust de bronz, amplasat pe Aleea 

Clasicilor din Chişinău. Îmi amintesc că, prin 

anii ’80, de 15 iunie, se adunau o mână de 

tineri curajoşi, care depuneau buchete de 

flori în faţa bustului, apoi formau un cerc. 

Recitau şi cântau romanţe, după celebrele 

versuri ale Poetului, până seara târziu, până 

când erau somaţi de miliţia sovietică să 

plece. Iar ei, în acest răstimp, continuau să 

cânte liniştiţi, prefăcându-se că nu observă 

aparatele de fotografiat care, clănţănind insistent, 

îi vizau de după pomii şi arbuştii din 

preajmă. Şi-n decursul întregii zile de 15 

iunie, lumea tot venea şi venea, şi depunea 

flori la monumentul Poetului, încât, spre 

seară, se aduna un morman imens de flori 

multicolore. Îns ă dacă, a doua zi de 

dimineaţă, treceai pe acolo, cons tatai, 

stupefiat, că din ditamai mormanul de flori 

nu au rămas decât câteva bucheţele aşezate 

meticulos în nişte borcane de sticlă. Te 

întrebai, uimit, unde au dispărut florile?! Dar, 

după ce, pentru câteva clipe, erai s urprins 

de privirea aspră şi totuşi senină a Poetului, 

înţelegeai că, de fapt, ele s-au ridicat la cer 

şi continuau să emane în văzduh parfum şi 

graţie, alături de sufletul lui nemuritor. 

O 

reuş ită incontes tabilă a 

manifes tării a fost numărul 

s pecial al revistei “Orient 

latin”, dedicată acestui eveniment. Pe 

fundalul negru al coperţii este proiectat un

pag.5 

fragment al binecunos cutei măşti mortuare, 

albă şi cu semitonuri verzui, a Poetului. 

Seamănă cu o perlă preţioasă surprinsă pe 

fundul oceanului... Numărul a cuprins un 

material memorabil s emnat de Adrian Dinu 

Rachieru. Textul se doreşte a fi o radiografie 

a receptării lui Eminescu în timpurile noastre. 

De fapt, povestea aces tei contradictorii şi 

gălăgioas e receptări s e raportează, în 

principiu, la gazetărie şi mai puţin la opera 

s a poetică. Discuţiile aprins e în jurul 

ziaris ticii inflexibile, vehemente şi chiar 

reacţionare (deşi Gherea şi Lovinescu zic că 

a fos t anexat pe nedrept taberei 

„reacţionarilor”), poate, s e datorează 

faptului că articolele din „Timpul” sunt 

neaşteptat de actuale. Este cert că gazetăria 

Poetului (asemenea operei) „ a fost trăită 

dureros şi până la indentificare cu 

problemele zilei”. Astfel, multe lucruri, din 

păcate, deranjează şi astăzi, sau sunt prost 

înţeles e. Nu degeaba, Nicolae Manolescu 

nota în is toria s a critică: „Toată lumea a 

înţeles publicistica lui Eminescu aşa cum a 

vrut”, iar Neagu Djuvara, după spusele 

domnului Rachieru, propune ca proza 

politică a Poetului s ă nu mai fie editată! 

Es te adevărat că „extras din 

ţesătura epocii, Eminescu este 

falsificat”. Vorbind critic despre 

„degradarea Bizanţului” şi îndrăgostit de 

trecut, de ţărănime, de aristocraţia istorică, 

Eminescu, brusc, pare „un obstacol” în calea 

integrării europene. „Partea cea mai bună 

(sic !) a intelighenţiei române cere să ne 

lepădăm grabnic de el. El ne apare ca 

„exasperant de învechit” ş i nu mai poate 

interesa, reacţionează H.-R. Patapievici. Să 

fie Eminescu un expirat printre „cadavrele 

care nu s e dau la o parte s ingure”?, se 

întreabă, pe bună dreptate, sociologul şi 

criticul timişorean A. D. Rachieru. Şi tot el 

afirmă: „Problema Eminescu animă ş i agită 

spiritele; idolatrizat ş i clişeizat, Eminescu se 

încăpăţânează să rămână o permanenţă”. Cu 

indentitate proteică, Eminescu, cel care nea 

salvat şi ne-a proiectat (scria încrezător 

Mircea Eliade), creşte din el însuşi. Încât, 

avertiza Theodor Codreanu „despărţirea de 

Eminescu («clamată de voci insuregente şi 

inconştiente», precizează A. D. Rachieru) e 

treaba personală a fiecărui creator, dar nu a 

culturii române”. Cam acesta ar fi rezumatul 

es eului domnului A. D. Rachieru, care a 

deschis numărul 2 (anul curent) al revistei 

„Orient latin” publicaţie ce, anul viitor, va 

aniversa două decenii de existenţă! 

Cu Ilie Chelariu, redactorul-şef al 

revis tei, ne cunoaş tem mai 

demult, dar, sufleteşte, ne-am 

apropiat în ultimii ani, de când şi-a luat casă 

în Socolari, o localitate pitorească aflată la 

12 km de Oraviţa, unde, de altfel, mai mulţi 

artişti timişoreni sau pricopsit cu case de 

vacanţă. În ultimul timp, Ilie mi se tot frăsuie 

că ar dori să se mute definitiv la Socolari, 

deoarece la Timişoara (se pare, Timişoara 

revoluţionară, prea repede, a devenit o 

Timişoară comodă, liniştită şi snoabă) se 

simte din ce în ce mai singur. De fapt, Ilie 

cam totdeauna s-a s imţit singur, nu 

întâmplător, în 2000, a debutat în poezie cu 

volumul „Zece ani de singurătate”, pentru 

care, de altfel, a luat premiul oferit de filiala 

U.S.R. Are un trecut, prin excelenţă, boem: 

toate crâşmele din Timişoara (şi nu numai) îl 

ştiu.Vocea lui vioaie, de bariton, şi râs ul 

s onor, un pic s arcas tic, oferă mereu 

prospeţime ş i vigoare anturajului în care 

poposeşte. E chiar un tip foarte viguros, 

înalt, bine făcut, cu sprâncene stufoase şi 

priviri expresive; în general, chipul s ău 

rămâne îndatorat modelului clasic – de a 

suprima cu graţie lumea. La acest gen de 

ţinută pletele sunt obligatorii. Admirat de la 

distanţă, el pare un viking poposit de pe 

Marea Nordului, dar, când te apropii şi dai 

mâna cu el, şi mai schimbi şi o vorbă, imediat, 

datorită spiritului său bonom şi jucăuş, îţi 

dai seama că e de al nostru, că e un dac 

pogorât parcă din filmele (pe alocuri, din 

păcate, cam blegi) ale lui Sergiu Nicolaescu. 

Iar alura de actor va rămâne mult timp 

intactă, în percepţia noastră, nu doar datorită 

ţinutei sale impozante, ci şi felului carismatic 

şi jovial de a fi. Chiar dacă, uneori, am 

impres ia că se complace în a juca cu o 

anumită, respectabilă, decenţă, teatru. 

Pomeneam, mai sus, de anii ferbinţi 

de boemie teribilă din tinereţe, ce 

s-a prelungit până spre vârsta a 

treia şi-n care mulţi au clacat, pierzându-se 

pe s ine (definitiv ş i iremediabil), dar şi 

căminul, familia. Spre deosebire de ei, Ilie a 

ştiut să iasă învingător din aceste inevitabile, 

ispititoare şi savuroase chefuri în mediul 

artistic şi nu numai. Cu siguranţă l-a ajutat 

şi constituţia sa fizică, de bărbat puternic, 

dar a şi ştiut să se oprească la timp, să nu 

bea chiar toate porcăriile, să nu mai fumeze 

şi, din când în când, să mai şi... mănânce. Iar 

principalul este că a ş tiut (şi a putut), până 

la urmă, să se ţină de o singură nevastă – 

Nina Ceranu, şi ea scriitoare, o prozatoare 

bună, care a putut să fie înţelegătoare şi 

iertătoare cu el. În urma acestor experienţe 

inevitabile de viaţă, Ilie Chelariu s-a câştigat 

pe sine, adică a învăţat să fie liber, s ă 

cunoască mai bine oamenii, să fie îngăduitor 

cu ei, să ş tie în ce te poate transforma o 

pasiune şi care sunt limitele prostiei, a înţeles 

cum poţi fi manipulat ş i cum poţi să-ţi impui 

unele principii, de câtă voinţă şi orgoliu ai 

nevoie pentru a fi respectat şi de cât caracter 

e nevoie pentru a muri în numele unui ideal. 

Astfel, la un moment dat, el a devenit mai 

sobru şi mai drastic cu sine şi cu lumea din 

Orient Latin 

jur. A început să le mărturisească unor amici 

că-s niş te imbecili (ceea ce, de fapt, e 

adevărat) şi nu mai doreşte să piardă timpul 

cu ei, mai ales că aceş tea îl caută doar când 

nu mai au bani (ca să bea), ştiindu-l pe Ilie 

generos. Deci, a început să-şi aleagă prietenii 

şi evenimentele la care merita să participe. 

Nu mai avea timp de pierdut (şi nici energie 

pentru chefuri improvizate). Astfel, în 

consecinţă, a scos regulat revista “Orient 

latin”, iar ca editor a făcut să apară câteva 

zeci de titluri interesante. El însuşi a tipărit, 

în ultimul timp, câteva cărţi de publicistică 

extrem de aparte, pline de savoare şi haz 

(haz, desigur, de necaz!). Cea mai recentă 

carte a lui este „Mas la lui Che”, care se 

doreş te a fi (probabil) încununarea unei 

trilogii, după cele două titluri („Basca lui 

Che”, 2009 şi „Fatwa lui Che”, 2010), apărute 

anterior. Toate trei sunt o critică acidă a 

societăţii „originale” în care trăim. În “stilul 

Chelariu”, de care vorbeşte (pe coperta a 

patra), în cunoş tiinţă de cauză, A. D. 

Rachieru, emblematice s unt numeroas ele 

cuvinte inventate de autor, care oferă textului 

o inedită savoare. Aceste cuvinte definesc, 

prompt, fără menajamente, cu ironia de 

rigoare, evidentele stări de fapt. 

Osemnificaţie aparte în destinul 

literar bănăţean îl are revista 

„Orient latin”, în paginile ei 

fiind publicaţi mulţi autori mai puţin 

cunoscuţi, uitaţi, ignoraţi, sau... bătuţi de 

s oartă, care, în principiu, locuies c în 

provincie, dar asta nu înseamnă că s unt mai 

puţin talentaţi decât ce-i în vogă. Oricum, 

indiferent de calitatea operei (în ultima 

ins tanţă timpul va da veridictul suprem), 

orice talent, cât de mic, are dreptul la viaţă... 

Prin această revistă, Ilie Chelariu oferă, nu o 

dată, şansă şi speranţă celor condamnaţi să 

trăiască în umbra destinului. Nu întâmplător, 

din această poziţie, editorul este exigent şi 

dur (în editorialele pe care le scrie, dar şi 

prin datele „interes ante” oglindite, cu 

precizie, în revistă) cu cei care cred că l-au 

apucat pe Dumnezeu de picior, adică cu cei 

priveligiaţi de destin. Şi care, nu de puţine 

ori, din păcate, compromit adevărul pe care 

au fost chemaţi să-l slujească. 

Multaşteptata agapă din zori a 

fost destul de modestă. De 

vină fiind (iarăşi) criza, bat-o 

vina! Pe de altă parte, nu cred că ar fi dat 

bine dacă prima ediţie a Nopţii de veghe 

pentru Eminescu culmina cu o beţie cumplită 

şi cu o ghiftuială pe măsură. Aceas ta risca 

să şteargă semnificaţia fragilă şi duioasă a 

primei ediţii. 

IGOR ISAC 

*) Fragment din volumul, în pregătire, 

„Jurnalul de la Oraviţa”.

Orient Latin 

Premiile Filialei Timişoara a USR 

Se aşteaptă solicitări de propuneri pentru premiile literare 

ale Filialei – anul editorial 2011! 

Comitetul de conducere al Filialei Timişoara a Uniunii 

Scriitorilor din România adresează tuturor colegilor membri 

rugămintea de a depune la s ediu, Piaţa Sf. Gheorghe nr. 3, 

volumele propuneri pentru premiile literare pe anul editorial 

2011. 

Termenul limită de depunere este 31 octombrie 2012. 

Vor fi surprize? Vor încăpea “izolaţii” între blocul editorilor 

cu influenţă (uneori, chiar membri ai juriului, cum se întâmplă, 

nu o dată, chiar şi la nivel naţional!) şi cel au autorilor la fel de 

influenţi? 

Ne-a părăsit prozatorul timişorean 

MIRCEA ŞERBĂNESCU 

Născut la 14 octombrie 

1919, la Cernăuţi, a urmat 

ş coala primară la Turnu- 

Severin şi Craiova, iar liceul 

la Timiş oara. A absolvit, în 

1942, Academia de Înalte 

Studii Comerciale din Bucureşti. 

A fost dintre fondatorii 

filialei timişorene a Uniunii 

Scriitorilor şi secretar al ei 

între anii 1951-1979. 

A debutat în 1937, la 

optsprezece ani, cu volumul 

„Cadavrul ambulant” la Editura Intelect, la Bucureşti, fiind 

autorul unui număr impresionant de volume de proză scurtă, 

proză pentru copii şi tineret şi romane: „Prea târziu”, Editura 

Fruncea, 1942; „Biruinţa”, Editura de Stat, 1953; „Rătăcire”, 

Editura Tineretului, 1956; „Preţul tăcerii”, Editura Tineretului, 

1957; „O fată din cele multe”, Editura pentru Literatură, 1958; 

„Pagini pentru ochii limpezi”, Editura Tineretului, 1965; 

„Aventură în lumea albas tră”, Editura Tineretului, 1967; 

„Uluitoarea transmigraţie”, Editura Tineretului, 1968; „Privind 

cinematografic”, Editura Albatros, 1970; „Misterioas a Sirenă”, 

Editura Albatros, 1972; „Cerc şi dragoste”, Editura Facla, 1973; 

„Descoperirea de sine”, Editura Facla, 1976; „Ghiozdanul cu 

surprize”, Editura Ion Creangă, 1977; „Poveşti din degetar”, 

Editura Facla, 1978; „Stăpânul soarelui”, Editura Facla, 1982; 

„Fata din tren”, Editura Cartea Românească, 1984; „Inimi în 

primejdie”, Editura Ion Creangă, 1985; „Fântâna cu apă vie”, 

Editura Facla, 1985; „O ardere totală”, Editura Militară, 1988; 

„Când D’Artagnan a fost să fie fată”, Editura Facla, 1990; „Floare 

şi îngheţ”, Editura Juventus, 1991; „Ieş irea din vis”, proză 

scurtă, „Anotimpuri literare”, 1996; „Gemenii n-au nevoie de 

cuvinte”, roman, Editura Eubeea, 1998; „Timişoara, memorie 

literară, vol. I: 1919-1947. Istorie literară şi amintiri”, Editura 

Augus ta, 2000; „Romanul dragostei dintâi”, Editura 

Eurostampa, 2003; „Timişoara, memorie literară, II: 1949-2000. 

Istorie literară şi amintiri”, Editura Augusta, 2004; „O eternă 

poves te”, proză, Editura Eubeea, 2004; „Dincoace de Palia de 

la Orăştie, memorialistică şi istorie literară”, Editura de Vest, 

2004; „Neîntoarcerile”, roman, Editura Augus ta, 2007. 

pag.6 

În volume colective: „Comoara cea mare”, ESPLA, 1961; 

„Oameni ş i stele”, antologie S.F., Editura Tineretului, 1975; 

„Bibliografie de literatură română pentru copii”, Editura Ion 

Creangă, 1978; „Die beste aller Welte rumänische S.F.”, Editura 

Dacia, 1979; „Fuga în spaţiu timp”, Editura Ion Creangă, 1980; 

„Das präparierte Klavir”, Editura Kriterion, 1982; „O antologie 

de anticipaţie”, Editura Scrisul Românesc, 1983; „Răpos atul 

Narbon acţionează”, Editura Albatros. 

A colaborat la numeroase publicaţii ante şi postbelice: 

„Colţ de ţară”, „Fruncea”, „Românul”, „Făclia”, „Drapelul roşu”, 

„Scrisul Bănăţean”, „Orizont”, „România literară” etc. A fost 

declarat cetăţean de onoare al Timişoarei şi, în ultimii ani de 

viaţă, a fost coordonatorul Cenaclului „Pavel Bellu”, de pe 

lângă casa de cultură a municipiului. 

Dispariţia decanului de vârstă al literaturii timişorene, a 

cărui activitate se întinde de-a lungul a şapte decenii, din care 

mai bine de o jumătate de veac a fost parte a obştii scriitoriceşti 

timiş orene, lasă un gol de nereparat în viaţa culturală a urbei. 

Câştigătorii Concursului Naţional de 

Scenarii organizat de HBO România 

Juriile Concursului Naţional de Scenarii, organizat de HBO 

România în parteneriat cu Fes tivalul Internaţional de Film 

Transilvania, au desemnat câştigătorii celei de-a douăsprezecea 

ediţii (2012): 

- Premiul HBO pentru cel mai bun scenariu de lung metraj, 

în valoare de 3000 USD - Cristina Bîlea, pentru scenariul “Vara 

s-a sfârşit”; 

- Premiul HBO pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj, 

în valoare de 1500 USD – Adina Militaru, pentru scenariul 

“Dus întors: 3 minute”; 

- Premiul HBO pentru cel mai bun scenariu de documentar, 

în valoare de 2000 USD: Adina Popescu şi Iulian Manuel 

Ghervas, pentru scenariul “10 perfect”. 

Anul aces ta, concurat 262 de proiecte. La scenarii de 

documentar a fost nominalizat şi timişoreanul Tudor Buican, 

pentru s cenariul „Săritorul”. 

Un poet a ajuns academician: 

VASILE TĂRÂŢEANU 

Vasile Tărâţeanu es te 

cel de-al treilea membru de 

onoare al Academiei Române 

ales , după 1944, din 

nordul Bucovinei, după 

Grigore Bostan şi Alexandrina 

Cernov. 

Prezentarea poetului 

cernăuţean a fost făcută de 

către istoricul ş i criticul 

literar Mihai Cimpoi şi de 

poetul, prozatorul ş i 

publicistul Nicolae Dabija, 

ambii academicieni. Nominalizarea 

şi recomandările au 

fost făcute de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei 

Române, condusă de academicianul Eugen Simion, din care

pag.7 

fac parte personalităţi ale vieţii literare a României: Dimitrie 

Vatamaniuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Dumitru Radu 

Popescu, Marius Sala s au Nicolae Manolescu. 

Acest titlu completează alte titluri ale lui Vasile Tărâţeanu: 

membru-corespondent al Academiei Româno-Americane de 

Literatură şi Artă, membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi 

Arte (Oradea), membru al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, 

România şi Republica Moldova, de membru al PEN Clubului 

european al scriitorilor, cetăţean de onoare al oraşelor Ploieşti, 

Craiova, Buşteni şi al comunei Dumbrăveni din judeţul Suceava. 

Scriitorul bucovinean Vasile Tărâţeanu este autor a peste 

douăzeci de cărţi pe poezie şi publicistică, al unor antologii de 

poezie. Are în portofoliu premii naţionale şi internaţionale pentru 

literatură, a fos t tradus în franceză, engleză, s uedeză, 

ucraineană, albaneză sau sârbă, a fost inclus în zeci de antologii 

de poezie română apărute în numeroas e ţări. 

Concursul “Pe valurile Dunării” 

Asociaţia Culturală “Şansă” organizează prima ediţie a 

Concursului Naţional Literar “Pe valurile Dunării”. Este un concurs 

de carte şi se pot înscrie scriitorii români care locuiesc în 

ţară şi în străinătate. Nu există limită de vârstă. 

Premiile, în bani (în total, 1.000 euro), s e acordă la 

următoarele secţiuni: 

I. Volum de proză (inclusiv proză pentru copii); 

II. Volum de poezie (inclusiv poezie pentru copii). 

Autorii vor trimite cartea în două exemplare şi un scurt CV 

artis tic, care să conţină şi datele de contact (adresa, telefon, 

email), până la 31 ianuarie 2013, pe adres a: Viorica Hagianu, OP 

1, CP 3, Călăraşi, jud Călăraşi. 

Cărţile înscrise la concurs trebuie s ă fi fost publicate în 

perioada 1 ianuarie 2011- 31 iulie 2012. Perioada de înscriere 

este 1 septembrie 2012- 31 ianuarie 2013. 

Concurenţii pot participa la ambele s ecţiuni. 

OPERA SCRISĂ.RO 

o societate pentru protejarea 

drepturilor de autor 

În Aula Bibliotecii Centrale universitare „Carol I” din 

Bucureşti, în iulie, a avut loc Adunarea Generală Ordinară, 

reconvocată, a membrilor OPERA SCRISĂ.RO. În urma voturilor, 

au fost aleşi: Dan Mircea Cipariu –preşedinte; Andra Oana 

Rotaru – administrator general-director general. Consiliul director 

este format din: Basarab Nicolescu, Cristina Poteraşu, 

Ioan Cristescu, Pavel Şuşară, Mihai Zgondoiu, Ionuţ Bogdan 

Ştefănes cu, Bogdan O. Popescu, Andrei Novac. 

S-au ales şi Comisia Permanentă Specială privind Accesul 

la Informaţii: Mircia Dumitres cu, Mihai Mălaimare, Cornelia 

Maria Savu, Bogdan Ghiu, Eusebiu Ştefănescu; Comitetul de 

Onoare: Andrei Bodiu, Magda Cârneci, Silviu Angelescu; 

Comisia de Repartiţii: Mugur Grosu, Mircea Tiberian, Robert 

Şerban; Comisia de cenzori: Jana Gligore-Niculescu, Nicolae 

Mareş ş i Marius Ghilezan. 

Avem şi Comitetul Naţional de Coordonare, carees te format 

din coordonatorii zonali: Ioan Matiuţ (Banat-Transilvania), 

Florina Zaharia (S-E România), Viorel Gârbaciu (Oltenia), 

Constantin Marafet (Buzău), Santha Attila (Harghita, Covasna). 

Orient Latin 

De remarcat că printre cei aleş i s -a s trecurat şi un 

timişorean, Robert Şerban, dar şi că Dan Mircea Cipariu a bifat 

o nouă funcţie de şef (preşedinte). 

Pentru cei care nu sunt la curent (că, oricum, nimeni nu i-a 

anunţat în mod organizat), entitatea este, aşa cum se autodeclară, 

„o societate pentru protejarea drepturilor de autor”. Cităm: 

„Cei mai mulţi dintre autorii români nu ştiu că în numele lor 

se colectează, anual, milioane de euro reprezentând diferite 

despăgubiri pentru folosirea drepturilor lor de autor. 

Scriitorii de poezie, de romane, de opere ş tiinţifice, mai 

cuprinzător spus – autorii de opere scrise, cu ISBN (pentru 

cărţi) sau ISSN (pentru reviste de specialitate), trebuie să 

primească bani din mai multe surse: 

- copia privată pe suport de hârtie sau digital (banii 

colectaţi anual din taxa aplicată importatorilor de copiatoare, 

scanere sau alte instrumente prin care se poate copia o carte 

sau o revistă de specialitate; e o despăgubire oferită autorilor, 

prin organis mele de gestiune a drepturilor de autor, şi editorilor, 

prin asociaţiile de editori, pentru că la copierea unei cărţi sau a 

unei publicaţii de specialitate nu se cumpără cartea ori revista 

şi, astfel, nu se plăteşte autorului şi editorului!); 

- copia de împrumut (pentru cărţile ş i revistele de 

specialitate împrumutate ori citite în biblioteci); 

- pentru dreptul de retransmitere prin cablu; 

- pentru dreptul de reprezentare teatrală; 

- pentru dreptul de reprezentare în cadrul festivalurilor 

şi manifestărilor publice în aer liber; 

- pentru retransmiterea operei în emisiunile Societăţii 

Române de Radiodifuziune şi ale Societăţii Române de 

Televiziune; 

- pentru comunicarea publică, inclusiv prin Internet 

(furnizorii de internet) şi alte reţele. 

Mandatele pe care autorii le acordă societăţilor de gestiune 

a drepturilor de autor nu interferează cu relaţia directă şi 

contractuală dintre un editor şi autor”. 

Încă ceva: pentru administrarea s umelor colectate de 

societăţile de gestiune a dreptului de autor, legea prevede 

reţinerea unui procent 15% din ceea ce se va colecta... 

Premiile UniCredit 

Asociaţia Catalist şi UniCredit Ţiriac Bank şi-a desemnat 

câştigătorii celei de-a V-a ediţii a Concursului de Debut Literar 

UniCredit. În total, deşi au fost trei secţiuni: poezie, proză scurtă 

şi roman, au fost trimise destul de puţine lucrări pentru un 

concurs de asemenea talie: 124 (cu un aport de concurenţi de 

limbă română şi din Franţa, Statele Unite ale Americii, Germania 

şi Spania!). 

La secţiunea proză scurtă a câştigat Maxim Blum, cu 

volumul ”O junglă ca toate celelalte”. Au mai fost nominalizaţi 

Laura Aprodu, cu volumul ”Amintiri din casa s cării” şi Mircea 

Boboc, cu volumul “Ins pirat din vise reale”. 

La secţiunea roman a câştigat Mihaela Erika Petculescu 

(Bucureşti), cu volumul ”Pax Romana”. A mai fost nominalizată 

Andreea Nanu, cu volumul ”Ziua cea mai albă”. 

Premiul special i-a fos t acordat Laura Aprodu (Bucureşti), 

pentru volumul prezentat în concurs la proză scurtă. 

Marele Premiu constă în publicarea a 1.000 de exemplare, 

pentru fiecare laureat, la editura Humanitas.

Orient Latin 

Juriul a fost format din bucureştenii Liviu Papadima, Paul 

Cernat şi Marius Chivu. 

Deşi la poezie vine grosul amatorilor de glorie literară, anul 

acesta nu s-a acordat niciun premiu, motivaţia juriului fiind că 

textele au fost slabe. Avem o generaţie slabă de poeţi nedebutaţi 

editorial? Puţin plauzibil. Ar fi mai util de aflat de ce nu au 

concurat vârfurile poeziei tinere româneşti sau, dacă da, de ce 

poezia lor n-a avut valoare în ochii echipei Papadima & Co. 

Ar mai fi o ipoteză: ca tinerii care au concurat la poezie să 

fi fost “sacrificaţi” pentru a se putea acorda premiul s pecial. 

Dar e doar o ipoteză... 

Vă reamintim şi laureaţii de anul trecut: Laurenţiu Belizan 

(Buzău) – poezie, Petru Albu (Simeria) - proză scurtă, Dumitra 

Stoica (Bucureşti) – roman. 

Premiile revistei „Argeş” 

Sala Ars Nova a Centrului Cultural Piteşti a găzduit 

ceremonia de acordarea premiilor revistei „Argeş” (pentru 

activitate editorială în anul 2011), o publicaţie condus ă de 

prozatorul Dumitru Augustin Doman. 

Iată-i pe laureaţi: 

Ileana Mălăncioiu – Premiul Opera Omnia; 

Al. Cistelecan – Premiul pentru cri-tică literară; 

George Vulturescu – Premiul pentru poezie; 

Calinic Constantin Argatu (ÎPS Calinic, Arhiepiscopul 

Argeşului şi Muscelului) – Premiul pentru proză memorialistică. 

Premiile Concursului Naţional de 

Literatură „Agatha Grigorescu 

Bacovia” 

Mizil, 2012 

MARELE PREMIU: 

Adela Naghiu (Baia Mare). 

POEZIE (138 participanţi): 

Premiul I: Andrei Velea (Galaţi); 

Premiul II: Rodian Drăgoi (Bucureşti); 

Premiul III: Neagu Raluca Leontina (Ciocăneşti, jud. 

Călăraşi). 

Premiile revistei „Fereastra”: 

Florina Is ache (Roşiorii de Vede), Silvia Bitere. 

(Constanţa); 

Premiul de debut: 

Bardan Iulian Claudiu (Suceava, 10 ani!). 

MENŢIUNI:Grosu Daniela Marilena (Comişani, jud. 

Dâmboviţa), Bianca Dan (Hunedoara); Ioana Carp (Ass en, 

Olanda), Victoria Mărginean (Chişinău), Ana Mihaela Nuţă 

(Chişinău), Marilena Apostu (Galaţi), Maria Doina Leonte 

(Suceava). 

PROZĂ (93 de concurenţi): 

Premiul I: Mihaela Simona Chiş (Botoşani); 

Premiul II: Maria Postu (Bucureşti); 

Premiul III: Ottilia Ardeleanu (Năvodari). 

Premiul revistei „Fereastra”: 

Adelina Cristina Bălan (Focşani). 

Menţiuni: 

Luminiţa Petru (Bruxelles ), Tania Niculescu (Tulcea), 

Mihaela Becali (Bucureşti), Monica Rădulescu (Bucureşti). 

pag.8 

Pierdere grea pentru comunitatea 

sârbilor din Banat 

Cedomir Milenovici (n. 1940, Belobreşca, judeţul Caraş- 

Severin), poet, prozator, traducător şi ziarist, absolvent al 

Facultăţii de Filologie din Bucureşti, secţia limba sârbă, a 

debutat, în 1967, în ziarul timişorean „Pravda”/ „Dreptatea”, 

unde a lucrat pâna în 1983 şi de unde, din cauza unor probleme 

de sănătate, dar şi a unor necazuri politice, s-a pensionat. 

Opera sa cuprinde peste douazeci de volume publicate – 

proză poezie, traduceri. A fost prezent în mai multe antologii 

de poezie şi proză, apărute atât în ţară, cât şi în străinătate. A 

s emnat în multe publicaţii, ca „Banats ke novine”, 

„Contemporanul”, „Drapelul roşu”, „Flamura”, „Jurnal”, 

„Književni život”, „Orizont”, „România literară”, „Orient Latin”, 

„Luceafărul”, „Ateneu”, „Naša reč” etc. 

Cărţile sale au fost onorate premii literare, între care: Premiul 

Uniunii Scriitorilor din România (1975), Premiul Uniunii 

Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1992, 1998, 2004); 

Premiul fondului literar „Vladimir Ciocov” (1989), Premiul literar 

al sârbilor (Timiş oara): 1991, 1995, 2000; Premiul literar al 

Fundaţiei „Petar Kočić” (Dortmund): 1998, 2003; Premiul 

revistei „Književni život”. 

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Serbia. 

Cedomir Milenovici, prin activitatea s a literară, prin 

traducerile şi contactele sale, a fost o punte de înaltă calitate 

între culturile sârbă şi română, iar dispariţia sa a consternat 

scriitorii din cele două ţări. Comunitatea sârbească din România 

pierde unul din pilonii săi fundamentali, un om de cultură de 

înaltă calitate, respectat şi apreciat. 

Concursul „Ioanid Romanescu”, 

ediţia a VIII-a, 2012 

Clasament (după punctaj): 

1. Ramona Ţăruş (Botoşani), 2. Geanina Gheorghiu (Iaşi), 

3.Tatiana Scurtu Munteanu (Galaţi). 

Festivitatea de premiere a avut loc la Caminul Cultural 

„Aron Vodă” din localitatea Aroneanu, judetul Iaşi. Au participat 

„cincisprezece plicuri, cu 72 de poezii”, după cum au comunicat 

organizatorii. 

Juriul a fost format poetul Valeriu Stancu, redactor-şef la 

revista „Cronica” (Iaşi); poetul Catalin Bordeianu, profesor la 

Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi; poetul Mihai Batog 

Bujeniţă (toţi trei membri al Uniunii Scriitorilor din România); 

Irena Brodoceanu, Biblioteca Jud. „Gh. As achi” Iaşi; 

Teodora Munteanu, referent cultural la caminul cultural 

din localitate. 

Câştigătorii concursului 

„Titel Constantinescu” 

În aces t an, la a V-a ediţie, au participat la concurs 529 de 

creaţii literare, dintre care 31 au fost nominalizate. 

Iată palmaresul: 

- Marele Premiu „Titel Constantinescu”: 

D. R. Popes cu, cu “O jumătate de moarte” (teatru); 

- Marele Premiu „Titel Constantinescu”: 

Emil Lungeanu, cu “În ostrov la Marea Albă” (proză); 

- Premiul „Victor Frunză”:

pag.9 

Tudor Cicu, cu “Cu traista de basme prin lume” (proză); 

- Premiul „Octavian Moşescu”: 

Nicoleta Milea, cu “Ecoul tăcerii – epifanii stelare (versuri); 

Premiul „Alexandru Sihleanu’’: 

Marin Traşcă (Spania), cu El Descondocido (proză); 

Premiul „C. C. Datculescu”: 

“Luna şi lumina” (vers uri), de Oliver Roland (Germania), 

traducător Mircea M. Pop; 

Premiul „Florica Cristoforeanu”: 

“Cele mai frumoase poezii”, de Emile Verhaeren, traducător 

Ion Roşioru; 

Premiul „Dumitru Pricop”: 

Mircea Dinutz, cu “Anamneze necesare” (critică); 

Premiul „Mircea Micu”: 

Florentina Loredana Dalian, cu “A unsprezecea poruncă 

(proză); 

Premiul „Slam Râmnic”: 

Mircea V. Homescu, cu “Aggregator” (eseuri); 

Premiul „Fănuş Neagu” – cu publicarea volumului de eseuri: 

Hărţuirea morală (eseuri), de Marie-France Hirigoyen 

(Franţa), traducător Florica Ionea. 

Pentru cei 11 câştigători, premiul constă în editarea cărţilor 

de către Editura „RAFET” din Râmnicu Sărat 

Au primit premiul special al editurii Rafet şi vor fi publicaţi 

într-o antologie: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, 

Any Drăgoianu, Lucian Gruia, Ela David, Teo Cabel, Constantin 

Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Liviu-Florin Jianu, Maria 

Pilchin (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal 

(Canada), Sorin Şirineasa, Mariana Kabbout, Andrei Velea, Liviu 

Ioan Mureşan, George Adrian Popescu, Mihai Posada. 

Manifestarea (festivalul ş i concursul literar), a fos t 

organizat de organizat de către Constantin Marafet, din 

Râmnicu Sărat, care face un efort considerabil prin tipărirea a 

douăspreze cărţi. 

Premii de 4.000 lei la Concursul 

„Romeo şi Julieta la Mizil” 

Secţiuni: poezie (se participă cu patru texte) şi epigrame 

(se participă cu patru texte). 

La concurs pot participa concurenţi în vârstă de peste 

peste 14 ani, din România sau de peste hotare. Înscrierile se fac 

până în data de 30 decembrie 2012. 

După premiere, se va edita o antologie, cu texte s electate 

în concurs, care va fi expediată prin poştă celor selectaţi de 

juriu. 

Tema impusă, „Mizilul”, este doar la secţiunea epigramă, 

şi doar pentru o singură epigramă. 

Sugestii beletristice: revista „Furnica”, „175 de minute la 

Mizil”, de Geo Bogza, „O zi solemnă”, de I. L. Caragiale, „Romeo 

şi Julieta la Mizil”, de George Ranetti. Textele pot fi citite pe 

www.romeojulietalamizil.ro. Celelalte trei epigrame au teme libere. 

Textele se trimit în sistem motto şi nu trebuie s ă fi fost 

publicate până la data premierii. Înscrierea s e face pe 

www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă, pe adresa: prof. 

Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N. 

Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800, cu menţiunea: 

pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a VI-a. 

Componenţa juriului: Corneliu Berbente – vicepreşedintele 

Orient Latin 

Clubului „Cincinat Pavelescu”, Corneliu Leu, Cristina-Marian 

Ionescu (inspector); Daniel Cristea Enache; George Corbu, 

preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, George Stanca, 

Emil Proşcan – primarul oraşului Mizil, Mihai Morar (inspector), 

Nicuşor Constantines cu, Victoria Milescu. 

Rezultatele concursului 

“Pe aripi de dor domnesc” 

S-a încheiat, la Domneşti, jud. Argeş, cea de-a V-a ediţie, 

pe 2012, tema propus ă, “Lumea s atului”, atrăgând 101 

participanţi, care au primit nu mai puţin de 50 de premii. Din 

păcate, din motive financiare, festivitatea de premiere nu a mai 

avut loc... 

Iată laureaţii... 

MARELE PREMIU „Pe aripi de dor domnesc”: Marin 

Voican-Ghioroiu, Bucureşti 

POEZIE: 

Premiul I: Vasile Popovici (Corni, jud. Botoşani), Any 

Drăgoianu (Ţânţăreni, jud. Gorj), Oana-Anca Preda (Topoloveni, 

jud. Argeş); 

Premiul II: Gheorghe Trifu (Bucureşti), Oxana Cârlan 

(Chişinău), Ion Răş inaru (Anina, jud. Caraş-Severin); 

Premiul III: Virgil Şerbu-Cisteianu (Alba Iulia), Gheorghe 

Popescu-Ger (Bucureşti), Sorin Calea (Valea Iaşului, jud. Argeş); 

Menţiuni: Ioan Crăciun-Petrişan (Timiş oara), Constantin 

Geantă (Călimăneşti, jud. Vâlcea), Paulian Buicescu (Slatina, 

jud. Olt), Elena Agiu-Neacşu (Râmncu-Vâlcea), Gavril Moisa 

(Cluj-Napoca); 

PROZĂ: 

Premiul I: Nicuşor Cons tantinescu (Bucureş ti), Mirela 

Penu (Bucureşti); 

Premiul II: Petre Petria (Râmnicu-Vâlcea), Neculai Laza 

(Constanţa); 

Premiul III: Violeta Secoşan-Cadar (Timiş oara), Mihaela 

Suciu (Bacău); 

Menţiuni: Ion Crăciun-Petrişan (Timiş oara), Grigore Buga 

(Măteşti-Săpoca, jud. Buzău), Any Drăgoianu (Ţânţăreni, jud. 

Gorj), Valentina Varău (Paşcani), Petru-Ioan Gârda (Cluj- 

Napoca). 

MEMORIALISTICĂ: 

Premiul I: Dorel-Mihai Gaftoneanu (Botoş ani); 

Premiul II: Florentina-Loredana Dalian (Bucureşti); 

TEATRU: 

Premiul I: Constantin Geantă (Călimăneşti); 

Premiul II: Ioan Crăciun-Petrişan (Timiş oara). 

Premii s peciale: 

Premiul „Petre Ionescu-Muscel”, acordat de Fundaţia 

„Petre Iones cu-Muscel”, „pentru frumuseţea versului cu care 

descrie satul românesc”: Dorel-Mihai Gaftoneanu; 

Premiul „Ionel Cristescu-Muşăteşti”, acordat pentru cel 

mai tânăr poet: Gabriela-Oana Bucur (Găeşti, jud. Dâmboviţa); 

Premiul Bibliotecii Municipale „Nicolae Velea”, acordat 

„pentru frumuseţea poemului într-un vers”: Adina Enăchescu 

(Râmnicu Vâlcea) 

Premiul revistei „Pietrele Doamnei”, acordat „pentru 

sensibilitatea cu care scrie eseuri despre lumea sfântă a satului”: 

Zenovia Zamfir (Râmnicu-Vâlcea); 

Premiul „Gheorghe Tomozei”: George Voica (Râmnicu-

Orient Latin 

Vâlcea), pentru volumul „Se legănau mestecenii în vânt…Icoane 

din Surpate”. 

S-au mai acordat premii pentru fotografie şi epigramă. 

Juriul a fost format din Ion C. Hiru (preşedinte), George 

Baciu, Sorin Mazilescu, Mona Vâlceanu, Cucu Ureche, Florica 

Popa şi Marian Ghiţă. 

De remarcat premiul II, la poezie, pentru Ion Răşinaru, 

poet din Anina, membru al Cenaclului „Mihai Novac” din 

Oraviţa, şi premiul III la proză obţinut de Violeta Secoşan-Cadar, 

din Timişoara. Dar această ediţie a însemnat un succes mai ales 

pentru timişoreanul Ion Crăciun-Petrişan, care a colecţionat nu 

mai puţin de patru distincţii: menţiune la poezie, menţiune la 

proză, premiul II la teatru şi premiul I la epigramă! 

Premiile concursului 

“Porni Luceafărul…”, 

Botoşani, ediţia XXXI-a, 2012 

I. SECŢIUNEA CARTE DE DEBUT: 

- Premiul “Horaţiu Ioan Laşcu”, al Filialei Iaşi a Uniunii 

Scriitorilor din România – RĂZVAN BUZILĂ, pentru cartea 

„Respiraţii din reclame”, Editura Vinea, 2011; 

- Premiul “Grigore Vieru” al Uniunii Scriitorilor din R. 

Moldova – ANIA VILAL, pentru cartea „eu, mama tare şi tu”, 

Editura Brumar, 2011. 

II.SECŢIUNEA MANUSCRISE CARTE: 

- Premiul Editurii Vinea şi al revistei Euphorion – IONELA 

MĂDĂLINA GROSU, din Suceava; 

- Premiul Editurii Junimea, Iaşi ş i al revis tei Viaţa 

Românească – FLORIN BUZDUGAN, din Galaţi; 

- Premiul Editurii revistei Convorbiri literare şi al revistei 

Convorbiri literare – ANASTASIA GAVRILOVICI, din Suceava; 

- Premiul Editurii Princeps Edit şi al revistei Feed back – 

TATIANA SCURTU MUNTEANU, din Galaţi; 

- Premiul Editurii 24 de ore şi al revistei Conta – MARA 

DIANA ALEXOAEA, din Suceava; 

- Premiul Editurii Alfa, Iaşi – NONA TATIANA CIOFU, din 

Galaţi. 

III. SECŢIUNEA GRUPAJE: 

- Premiul revistei Familia: MARIAN DRAGOMIR 

- Premiul revistei Dacia Literară: LUCIAN ALEXANDRU 

IZARDA, din Piatra Neamţ; 

- Premiul revistei Poezia: VLAD GALER, din Botoşani; 

- Premiul revis tei Poes is : ANDREEA GOREAC, din 

Suceava; 

- Premiul revis tei Euphorion: IZABELA ELENA 

DRĂGHICI, din Constanţa; 

- Premiul revistei Bucovina literară: CAMELIA ANA 

BOICIUC din Sişeşti, jud. Maramureş; 

- Premiul revistei Argeş: LAURA DANC, din Hunedoara; 

- Premiul revistei Ramuri: PAULA LAVRIC, din Tulcea; 

- Premiul revistei Porto Franco: IRINA MARIA STOLERU, 

din Botoşani; 

- Premiul revis tei Ateneu: CLAUDIU ARITON din 

Botoş ani; 

- Premiul revistei Hyperion: OTILIA IULIANA ONICIUC, 

din Botoşani; 

- Premiul revistei Ţara de Sus: DENISA ADELINA ANDREI, 

din Botoşani. 

pag.10 

IV. SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI 

EMINESCIENE: 

- Premiul revistei “Convorbiri literare”: GETA TRUICĂ din 

com. Brebeni, jud. Olt; 

- Premiul revis tei “Dacia Literară”: VIOLETA 

ZAMFIRESCU, din Botoşani; 

- Premiul revistei “Poesis”: CRISTINA GABRIELA NEMEŞ, 

din Harghita; 

- Premiul revistei “Feed back”: BIANCA ANDREEA 

PETRARU, din Botoşani; 

- Premiul revistei “Hyperion”: DIANA SPÂNU din Slatina, 

jud. Olt. 

Majoritatea premiilor au rămas în Moldova, doar trei au 

trecut munţii, iar altele două au plecat pe... Olt. 

Concursul „Reţeaua literară” (poezie) 

Cătălina Matei este câştigătoarea celei de-a III-a ediţii a 

Concursului Naţional de Literatură - secţiunea poezie, organizat 

de „Reţeaua literară” 

Cătălina Matei s -a năs cut, în 1988, în Bucureşti. Este 

licenţiată la Academia de Muzică din Bucureşti ş i la 

Universitatea din Bucureş ti - Facultatea de Litere (românăengleză). 

A terminat ş i un masterat, în Teoria literaturii şi 

literatură comparată, la aceeaşi universitate. 

Are în palmares: Premiul Special la Concursul Naţional 

„Mihai Eminescu”, secţiunea eseuri (2006); Diploma atelierului 

de creaţie „Poezie în Viaţă”(2007); Marele Premiu „Nora Iuga”, 

s ecţiunea poezie (2011); Menţiune s pecială (poezie) la 

Concursul „Reţeaua literară” (2011). 

Juriu a fost format din Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina 

Bud, Şerban Axinte, George Neagoe şi Gelu Vlaşin. 

Rezultatele concursului ,,Dor de Dor”, 

ediţia I, 2012 

Concurs ul a fos t 

organizat, cum au declarat 

organizatorii, de „Revis ta 

literară «Dor de dor», 

împreună cu As ociaţia 

pentru Dezvoltarea ş i 

Promovarea Spiritului Rural 

Dor Mărunt,în colaborare 

cu Cons iliul Judeţean 

Botoş ani şi Memorialul 

«Mihai Emines cu» – 

Ipoteşti. 

Premiul de Excelenţă: 

Mihai Dorel Gaftoneanu 

(Botoş ani); Petre Gigea- 

Gorun (Dolj); Mircea Dorin 

Istrate (Tg. Mureş). 

GEO GALETARU 

Marele premiu al 

revistei „Dor de dor”: Petre Rău (Galaţi). 

Premiul I: Georgeta Oana Muscă (Galaţi); Victor Burde 

(Bistriţa-Năsăud). 

Premiul II: Mariana Adăscăliţei (Dorohoi). 

Premiul III: Aura Istrate (Galaţi). 

Menţiuni: Delia Feraru (Argeş ); Marius Iulian Zincă

pag.11 

(Argeş); Iuliu Marius Morariu (Cluj-Napoca). 

Poezie pentru copii: Premiul I: Geo Galetaru (Dudeş tii Noi, 

jud. Timiş); Premiul II: Petronela Vali-Slavu (Aninoasa, jud. 

Hunedoara). 

Proză: 

Marele premiu: Emilia Tuţuianu-Dospinescu (Roman); 

Premiul I: Mihai Tudor (Prahova); 

Premiul II: Aurelia Corbeanu (Curtea de Argeş); 

Premiul III: Emil Bucureşteanu (Piatra Neamţ); 

Menţiune: Ana Hâncu (Prahova), Lăcrimioara Andrei 

(Suceava), Monica Trif (Câmpia Turzii), Anghel Carmen- 

Bernadeta (Piatra-Neamţ). 

Teatru: 

Premiul I: Carmen Dominte (Bucureşti); 

Premiul II: Elena Chesov (Chiş inău); 

Premiul III: Maricica Viorica Hagianu (Călăraşi); 

Menţiuni: Elena Hagiu Neacşu (Rm.Vâlcea), Alexandra 

Daniela Friicosu (Călăraşi), Elena Olariu (Răducăneni, jud. Iaşi). 

Eseu: 

Premiul I: Petre Rău (Galaţi); Costel Neacşu (Sărmaşu Mare, 

jud. Mureş); 

Premiul II: Niculina Berheci (Călăraşi); 

Reportaj: 

Premiul I: Monica Duşan (Ribiţa, jud. Hunedoara). 

Epigramă: 

Premiul I: Vasile Larco (Iaşi), Premiul II: Venera Stoicescu 

(Frăs inet, jud. Călăraşi), Ion Todiraşcu (Costeşti, jud. Vaslui); 

Premiul III: Petru Ioan Gârda (Cluj-Napoca), Costel Cristea 

(Bucureşti); 

Menţiuni: Cătălina Orsivschi (Vama, jud. Suceava), Eugen 

Ilişiu (Deva), George Bădărău (Iaşi). 

Organizatorul concurs ului a fos t Marin Toma, iar 

festivitatea de premiere a avut loc la Ipoteşti. 

Semnalăm premiul I obţinut de timişoreanul Geo Galetaru 

la secţiunea poezie pentru copii. Un an bun pentru autor, care 

mai are în palmares , pentru anul acesta, Trofeul “Visul”, la 

Concursul de creaţie literara “Visul”- ediţia a VII-a, 2012; Premiul 

I la Concursul de creaţie literara “Visul”- ediţia a VII-a, 2012, la 

Sectiunea volume publicate (Poezie), pentru volumul “Dincolo 

de neros tire”, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; Premiul I la 

Concursul de creaţie literară “Visul”- ediţia a VII-a, 2012, la 

Secţiunea Poezie pentru copii, pentru volumul “O poveste şi-o 

culoare”, Ed. Eubeea,Timişoara, 2011. 

Festivalului Naţional de Literatură 

“Vasile Lucaciu” 

Ediţia din acest an, a XVIII-a, se va desfăşura în zilele de 1 

şi 2 decembrie 2012. Concursul literar, poezie ş i proză, care se 

organizează este destinat tinerilor creatori care nu au debutat 

în volum. 

Textele (inedite), 10-15 pagini de poezie şi/sau proză, 

dactilografiate/printate în două exemplare, vor fi trimise prin 

poştă (data limită, 15 noiembrie 2012) pe adres a: Primăria 

Cicârlău, cod poş tal 437095, judeţul Maramureş , iar cele 

redactate în format electronic vor fi transmis e pe e-mailul: 

primariacicarlau@yahoo.com. 

Juriul, format din scriitori de la reviste literare din Cluj 

Napoca, Oradea, Satu Mare, Zalău, Bistriţa şi Baia Mare, va 

Orient Latin 

acorda următoarele premii: Premiul pentru cel mai valoros text 

din concurs (poezie ori proză) – 800 lei, Premiul I pentru poezie 

– 350 lei, Premiul al II-lea pentru poezie – 300 lei, Premiul al IIIlea 

pentru poezie – 250 lei, Premiul I pentru proză – 350 lei, 

Premiul al II-lea pentru proză – 300 lei, Premiul al III-lea pentru 

proză – 250 lei. De asemenea, se vor acorda premii ale revistelor, 

constând în publicare manuscriselor, şi vor oferi cărţi ale autorilor 

maramureşeni date de către Primăria Cicârlău. 

În prima zi a festivalului, aşa cum au anunţat gazdele (scriitorii 

Nicolae Goja, Valeriu Sabău şi Dorel Macarie), toţi participanţii 

şi oaspeţii festivalului vor face o vizită la Casa memorială „Vasile 

Lucaciu”. 

Concursul “Incubatorul de condeie” 

AdLittera a lansat o nouă ediţie, a III-a, a concursului literar 

naţional “Incubatorul de condeie”, care se va desfăşura în mediul 

online, în perioada 1 octombrie - 24 noiembrie 2012, şi va avea 

pe două secţiuni – poezie şi proză scurtă. 

Înscrierile au loc în intervalul 1 octombrie – 11 noiembrie 

2012 la adresa: www.IDC.AdLittera.com. Jurizarea va avea loc 

în perioada 12-18 novembrie 2012, iar în data de 24 noiembrie 

vor fi premiate cele mai creative, originale şi inovative lucrări. 

Creaţiile premiate vor fi publicate în Antologia IDC în ediţie 

hard-copy şi în format digital. 

Juriul este compus din scriitori cu experienţă, dar ş i dintre 

„condeiele” care s-au făcut remarcate la ediţia anterioară a 

concursului. 

În paralel, cei înscrişi în concurs vor putea participa, în 

fiecare sâmbătă, în perioada 1 octombrie-12 noiembrie a.c., la 

Bucureşti, la o serie de ateliere de creaţie literară, coordoonate 

de poetul Răzvan Ţupa. Tot în paralel, vor fi organizate şi 

concursuri literare pe reţelele de socializare Facebook precum 

si pe Google+, pentru câş tigarea participării la aceste atelierele 

creative. 

Festivalul literar „Dorel Sibii”, 

Săvârşin, 2012 

Decernarea premiului Fundaţiei “Margareta”: 

laureatul anului 2012 – Şerban Foarţă 

S-a petrecut, la Săvârş in, ş i cea de a XIV-a ediţie a 

Festivalului Naţional de Literatură „Dorel Sibii “, care a inclus o 

tabără internaţională de creaţie pentru tineri scriitori, coordonată 

de Lia Faur, la care au participat Andrei Dósa, Radu Niţescu, 

Alex Văsieş, Ştefan Baghiu, Bogdan Coşa, Teodora Coman,

Orient Latin 

Cosmina Moroşan, Miki Vieru, Dmitri Miticov, Sabina Comşa, 

Krista Szocs, Sorin Despot, Jesica Baciu şi Bogdan Munteanu. 

Au fost prezenţi scriitori din Arad, Bihor şi Timiş, care au lecturat 

din opera lor. 

Câştigătorii Taberei de Creaţie a Tinerilor Scriitori sunt: 

Alexandru Văsieş (Bistriţa-Năsăud) – locul I; Bogdan Coşa 

(Braşov) – locul al II-lea şi Dmitri Miticov (Bucureşti) – locul al 

III-lea. Premiul special a fost acordat Kristei Szocs (Sibiu), iar 

Sabina Comşa (Braşov) a primit premiul „Traian Iancu”, instituit 

în memoria celebrului şef al fondului literar al USR, poet originar 

din Făget, unde are o casă memorială. 

La cas telul regal de la Săvârş in, în ziua a doua, 

timişoreanului Şerban Foarţă i s-a acordat Premiul Fundaţiei 

„Margareta“, pentru întreaga sa activitate literară. 

Un act cultural de calitate şi cu continuitate, important 

pentru zona de vest a României, generat şi susţinut de poetul 

Ioan Vodiceanu, din nou primar în Săvârşin, dar şi de Vasile 

Dan, filiala arădeană a USR şi Casa Regală, devenită un pilon al 

culturii pentru zonă. 

A plecat CRISTEA SANDU-TIMOC... 

“În data de 7 august 2012, la Timişoara, a trecut la cele 

veşnice Cristea Sandu-Timoc, secretarul general al As ociaţiei 

As tra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de 

Pretutindeni. Poet şi folclorist, Sandu Cristea Timoc a fost 

sufletul relaţiilor timocenilor cu românii din România şi de 

pretutindeni, dezvoltând în acest s ens o imensă activitate 

literară, propagandistică şi organizatorică, de-a lungul întregii 

sale vieţi. 

S-a năs cut, în 8 s eptembrie 1916, în Zlocucea 

(astăzi,Alexandrovaţ / Aleksandrovac), Serbia, şi înaintea 

ultimului război mondial a trecut clandestin frontiera în Romania 

pentru a învăţa, inclusiv ca student la Facultatea de Drept a 

Univers itţii din Bucureşti. 

A lucrat la Ambasada României din Belgrad şi apoi a fost 

arestat de comuniştii români, fiind deţinut politic, condamnat la 

şase de ani de temniţă pentru „activitate intensă contra clasei 

muncitoare”. 

A publicat numeroase opere, cărţi şi culegeri de folclor, 

pag.12 

îndeosebi din Valea Timocului, Sandu Cristea Timoc devenind 

celebru atât prin intermediul lor, cât mai ales prin nenumăratele 

evenimente publice în care s-a implicat, fiind foarte cunoscut 

multor generaţii de români din România şi Serbia. Dispariţia sa 

e doar fizică; Sandu Cristea Timoc va rămâne spiritual mereu 

împreună cu cei care au avut privilegiul să-l cunoas că.” 

( Comunicatul Protopopiatului Ortodox Român Dacia 

Ripensis) 

Cristea Sandu-Timoc a fost elev la Liceul „Traian” din 

Turnu-Severin, Şcoala Normală Târgu Jiu, Şcoala Normală 

Craiova, apoi a urmat Şcoala de Ofiţeri în Rezervă din Ploieşti 

(1940-1941), Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (1946- 

1950) şi Academia de Înalte Studii Comerciale (1946-1950). 

La recomandarea lui Iuliu Maniu, mareşalul Ion Antonescu 

l-a numit la Ambasada României de la Belgrad. S-a refugiat apoi 

în România, la Timiş oara, având interdicţia de a intra în 

Iugoslavia ş i, mai târziu, în Serbia. Vreme de şase decenii nu şia 

văzut satul natal... 

A colaborat, încă din tinereţe, la publicaţii precum: 

„Nădejdea”, „Univers ul”, „Revis ta Fundaţiilor Regale”, 

„Curentul”, „Slova”, „Orizont”, „Dacia”, „Ziua” etc., devenind, 

în timp, unul dintre cei mai activi militanţi pentru păstrarea 

identităţii culturale a românilor din Valea Timocului, dar şi din 

alte vecinătăţi unde românii au nevoie de susţinere pentru 

păstrarea identităţii. 

A publicat: „Poezii populare de la românii din Valea 

Timocului”, Editura Scrisul Românesc, 1943; „Istoria românilor 

timoceni”, Editura Nădejdea, 1944; „Cântece bătrâneş ti şi 

doine”, ESPLA, 1967; „Casa din Dunăre”, povestiri, Editura 

Facla, 1974; „Pasărea sufletului”, versuri, Editura Eminescu, 

1980; „Tăcerea de piatră”, vers uri, Editura Cartea Românească, 

1982; „Coroana munţilor”, povestiri, Editura Ion Creangă, 1983; 

„Poveşti populare româneşti”, Editura Minerva, 1988; „Tragedia 

românilor de peste hotare”, Editura Astra Română, 1994; 

„Mărturii de la românii uitaţi”, Editura Astra Română, 1995; 

„Vlahii sunt români”, Editura Astra Română, 1997; „Istoria 

neamului românesc”, Timişoara, 2003. 

Un veritabil apostol al celor peste o jumătate de milion de 

conaţionali abandonaţi de statul român, Cristea Sandu-Timoc 

a fost ş i o personalitate a Timişoarei, un patriot consecvent şi 

asiduu, un om de cultură cu largi valenţe. Locul său este în 

panteonul urbei, în Parcul Central, unde se află busturile unor 

alţi mari timişoreni. 

Rezultatele concursului 

„Neliniştea Mării” 

Concursul a fost organizat de Cenaclul Literar ”Mihail 

Sadoveanu” al Cercului Militar Constanţa. 

Trofeul concursului: Petru-Ioan Gârda (Cătina, jud. Cluj); 

Premii s peciale: Mihai Sălcuţan (Buzău), Alexandra 

Botoşanu (Constanţa). 

Menţiuni speciale: Victoria Elena Botezatu (Cernavodă), 

Alexandra Dumitra (Craiova), Mircea Miculi (Tg.Mureş). 

Poezie: 

1. Dan-Petrucă Cămui (Bucureşti); 2. Mihaela Aionesei (Tg. 

Secuiesc, jud.Covasna); 3. Mirela Ioana Aldea (Dumbrăveni, 

Sibiu). 

Proză scurtă – proză umoristică: 1. Mihaela Angela Melinte 

(Bucureşti), Vasile Larco (Iaşi); 2. Otilia Ardeleanu (Năvodari);

pag.13 

3. Radu-Ion Dragomir (Galaţi). 

Hai-ku: 1 Tincuţa Bernevic (Bacău); 2. Anamaria Mateiciuc 

(Bucureşti); 3. Nicoleta Milea, Alexandria, Teleorman; Genovel- 

Florentin Frăţilă (Rm. Sărat). 

Fabulă-poezie umoris tică: 1. Petronela-Vali Slavu 

(Aninoasa, jud. Hunedoara); 2. Laurenţiu Orăşanu (Bucureşti); 

3. Grigore Chitul (Bis triţa). 

Epigramă: 1. Ioan Toderaşcu (Costeşti, jud. Vaslui); 2. Janet 

Nică (Gighera, jud. Dolj); 3. George Petrone (Iaşi). 

S-au mai acordat premii pentru caricatură-grafică, pictură 

şi fotografie. 

Rezultatele Concursului de poezie 

“TIMTIM-TIMY”, ediţia I, anul şcolar 

2011-2012 

Juriul, format din Ion Bogdan Lefter (preşedinte), Ioan Es. 

Pop, Calin Vlasie (preşedintele Fundaţiei pentru Ştiinţe şi Arte 

“Paralela 45”), a decis decernarea următoarelor premii: 

- Premiul I (2.000 lei): Tincuţa Bernevic (Bacău); 

- Premiul II (1.500 lei) : Ana-Camelia Boiciuc (Bonţăieni, 

com. Şiş eşti, jud. Maramureş) 

- Premiul III (1.000 lei): Laureta Speranţa Banea (Măcin, 

jud. Tulcea). 

Proiectul educaţional internaţional TIMTIM-TIMY este 

organizat de Fundaţia „Paralela 45” ş i Ministerul Educaţiei. 

Începând cu demararea noului an şcolar a început o nouă 

ediţie a acestui concurs de poezie pentru copii. 

Filiala arădeană a USR şi Adrian 

Popescu, câştigători Turnirul Poetic 

Adrian Popescu a câştigat Cununa de Lauri (premiul individual), 

iar filiala arădeană a USR premiul pe echipe la Turnirul 

Poetic de la Efes, organizat sub egida Uniunii Scriitorilor. În 

finala de patru au concurat Adrian Popescu, Lucian Vasiliu, 

Ioan Moldovan şi Gh. Mocuţa. Lucian Vasiliu a câştigat premiul 

publicului, care a fost decis prin votul secret al tuturor celor 

prezenţi. Au participat optsprezece poeţi. 

„Moştenirea Văcăreştilor”, 

ediţia a XLIV-a, 2012 

Concursul literar are patru secţiuni de creaţie (poezie, proză 

scurtă, eseu şi teatru scurt) şi se adres ează creatorilor din toată 

ţara, care nu au împlinit 40 de ani, nu sunt încă membri ai 

uniunilor de creaţie şi nu au volume de autor. 

Concurenţii se vor prezenta un grupaj de 10 titluri pentru 

secţiunea de poezie, 3 lucrări, însumând maxim 8 pagini, la 

secţiunea proză scurtă, 1-2 piese (inclusiv piese pentru copii), 

pentru secţiunea teatru scurt, care vor aborda teme la alegere, 

şi 2 lucrări de circa 4-5 pagini la secţiunea eseu, cu tema „Şcoala 

prozatorilor târgovişteni. Radu Petrescu – între roman şi jurnal”. 

Lucrările vor fi editate cu caracter Times New Roman, corp 

12, la un rând şi jumătate. şi vor fi trimise, în system motto, prin 

poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 27 

octombrie 2012, pe adres a: Centrul Judeţean de Cultură 

Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. 

În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin e-mail (office@cjcd.ro), 

şi aces tea vor fi însoţite de un motto, precum şi de datele 

Orient Latin 

personale. 

Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, 

în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o 

altă secţiune. Concurenţii care nu vor trimite toate datele de 

identificare (în special datanaşterii) vor fi eliminaţi din concurs. 

Concursul „Reţeaua literară” (proză) 

Câştigătoarea celei de-a III-a ediţii a Concursului Naţional 

de Literatură - secţiunea proză organizat de “Reţeaua literară” 

este Elena Mirabela Navlea. 

Laureata s-a năs cut, la 20 aprilie 1982, în Novaci, jud. Gorj. 

A absolvit Universitatea din Bucureş ti şi este doctorandă la 

Universitatea din Strasbourg. Are în palmares opt premii ş i 

menţiuni la concursuri şcolare, toate din perioada de liceu. 

Juriul a fost format din Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina 

Bud, Şerban Axinte, George Neagoe si Gelu Vlaşin. 

Rezultatele Festivalului Naţional 

“Vrancea literară” 

Manifestarea s-a desfăşurat sub egida revistei „Salonul 

literar” şi a Ligii scriitorilor din Vrancea. Concursul literar – 

carte, a reunit 57 de concurenţi 

Roman: 

- Premiul special: „Suburbii municipale”, de Emilian Marcu, 

Ed. „PIM”, Iaşi; 

- Premiul I: „Insomnia”, de Elena Stroe-Otavă, Ed. „Mad 

Linotype”, Buzău; 

-Premiul II: „Mircea cel mic”, de Ioan Ţicalo, Ed. „Biblioteca 

Mioriţa”, Câmpulung Moldovenesc; „Sub puterea destinului”, 

de Ion Lupu, Ed. „Vicovia”, Bacău; 

- Premiul III: „Dumnezeu este bun”, de Gheorghe-Jan Iscu, 

Ed. „Egal” Bacău. 

Proză scurtă: Premiul I: „Apusul îngerilor”, de Ion Lazăr, 

Ed. „Armonii culturale”, Adjud; 

Poezie: 

- Premiu special: „ A doua carte a adevărului”, de Ionel 

Bandrabur, Ed. „Zedax”, Focşani; 

- Premiul I: „Arhitectura cenuşii”, de Virgil Panait, Ed. 

„Ateneul scriitorilor”, Bacău; 

- Premiul II: „Prizonierul cercului, de Ion Prăjişteanu, Ed. 

„Ateneul s criitorilor”, Bacău; „Umbra păsării”, de Mihai 

Merticaru, Ed „Limes”, Cluj-Napoca; „Fraudele din Paradis”, 

de Iancu Grama, Ed. „Corgal Press”, Bacău. 

Critică: 

- Premiul special: „Ion Barbu şi spiritualitatea românească 

modernă (ermetismul canonic)”, de Theodor Codreanu, Ed. 

„Curtea Veche”, Bucureşti; 

- Premiul I: „Spiritul vrâncean în lecturi elective”, de Ionel 

Necula, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat; 

- Premiul II: „Ion Barbu: categorii abisale matematice”, de 

Ioan Toderiţă, Ed. Axis Libri, Galaţi. 

Teatru: Premiul I: „Zeul drog”, de Costel Pricopie, Ed. 

„Salonul literar”, Focşani. 

Eseu: Premiul I: „Liviu Ioan Stoiciu – poezia şi subteranele 

ei”, de Tudor Cicu, Ed. „Aldin”, Buzău. 

Traduceri: Premiul I: „Cobzarul” (Taras Şevcenko), 

traducere de Ioan Cozmei, Ed. Bukrek, Cernăuţi. 

Grupaj realizat de I. CHELARIU

Orient Latin 

invitat special Orologos 

Ileana 

ROMAN 

S-a născut în 1940, în satul Roşia, 

judeţul Mehedinţi. 

Absolventă a Facult ăţii de Filologie, 

la Bucureşti. 

A debutat literar, cu versuri, în z iarul 

craiovean „Înainte”, în 1961. 

A debutat editorial, în 1968, cu 

volumul de versuri „Naşterea zeiţei”. 

Din 1984, este membru al Uniunii 

Scriitorilor din România. 

A mai publicat: „Vărsătorul de 

piatră” (versuri, 1980); „Ap roape” 

(versuri, 1981); „Râul p entru Heraclit” 

(versuri, 1989); „Nopţile belletriste” 

(versuri, 1996) – Premiul U.S.R. – Filiala 

Craiova; „I.G. Bibicescu sau viaţa ca 

operă” (monografie, 1997) – Premiul 

Minist erului Cult urii; „Feminariu” 

(roman, 2002) – Premiul Uniunii 

Scriit orilor din România, Filiala Craiova; 

Dicţionarul enciclopedic al judeţului 

Mehedinţi (2003); „Viaţa şi opera insulei 

Ada-Kaleh” (monografie, 2005); „Figuri 

de stil” (versuri, 2006) – Premiul Uniunii 

Scriit orilor din Romania, Filiala Craiova; 

„Biserici de lemn din judeţul Mehedinţi” 

(bilingvă: română-engleză, 2006); 

„Drobeta Turnu Severin” (album 

monografic, 2007); „Prinţul aurului. 

D(r)ama de pică” (teatru, 2008), “Ţiganii 

noştri” (eseu, 2010). 

În anul 2005, U.S.R. i-a conferit 

Premiul de Excelenţă. 

În 1994, a înfiinţat Fundaţia „Alice 

Voinescu”. 

A fost , timp de şase ani, directorul 

Bibliotecii Judeţene „I. G. Bibicescu”. 

Este p reşedinte-fondator (2008) al 

Societ ăţii Scriit orilor Danubieni. 

Editor şi animator cult ural. 

Coordonator de cenacluri. 

A fondat două reviste literare: 

„Amfit rion” şi „Forum”. 

Organizează, anual, un longeviv 

festival literar, „Sensul iubirii”. 

Aruncasem toate ceasurile în Dunăre. 

Câteva milioane, câte luasem de la oameni 

după ce i-am convins că o s-o ducă mai bine. 

Ceasuri de mână, de buzunar, de perete, 

pendule, clepsidre 

le-am aruncat cu bas culantele în fluviu. 

Eu aşteptam pe mal 

oraşul îş i lungise gâtul după mine 

Dunărea s e umfla văzând cu ochii. 

Deodată am văzut spuzenia de orologii 

pluteau cu burţile în sus, cu burţile în jos 

jumătate se roteau invers 

jumătate nu puteau. 

Fluviul curgea şi el înapoi pe jumătate 

era un spectacol teribil, 

peştii buimăciţi săreau pe maluri şi iarăşi în 

apă, 

cerul holbat se da la o parte. 

Pe mal coborâse din spaţiile nenumărate 

Timpul însuşi, 

semăna cu un cal uriaş de abur verzui, 

albăs trui, 

fără şa, fără frâu şi nici capul nu i s e vedea. 

Începuse s ă pască iarbă mimând, sforăia 

mimând printre sticle goale şi dopuri de bere. 

Apoi încerca să imite ce făceau nişte păsări 

prin pomi, prin ogrăzi 

apoi să imite animale, oameni, furnici. 

Eu urcam pe orologii de-alungul Dunării, 

urcam sturioană spre izvoarele ei 

acolo s ă-mi depun poemele. 

Noi ce facem? Întrebau oamenii 

care mă urmăreau de pe maluri. 

Puteţi să călăriţi timpul pe deşelatelea, 

puteţi dacă vreţi să-i puneţi şa, căpăstru, 

zăbale, valtrapuri 

pentru frumoasele întreceri hipo, hippy, 

le-am spus. 

Şi cum mai aflăm cât e ceasul? 

După soare, după umbră 

şi după cum bate inima, 

le-am spus. 

Cui pe cui 

Pe mine rănile mă vindecă. 

Suferinţele mi le mai ascund prin a-lunişuri 

Lumea (ca boala) te vrea vulnerabil. 

Bolile sunt ale vieţii, 

Unele vin ca din senin. 

se pitulă în ADN-ul mă-sii de viaţă 

şi trebuie să te uiţi în tine mai curios decât în 

altul. 

Eu nu mă uit, eu simt pe pielea mea 

şi prin terminaţiile mele nervoase 

cum se urăsc sau se iubesc între ele 

celulele, globulele, organele. 

Uneori simţeam o căţea neagră pe inima mea 

şi frica invidioasă îmi picura 

venin verzui la ficaţi 

uraniu prin urină 

nisipuri mişcătoare prin vezici 

pag.14 

limfă de nimfă şi de nu ştiu ce la creieri 

(văd creierul mic împotriva celui mare). 

Bolnavă am fost de răceli răguşite 

de limbă prea încărcată 

de călduri vesperale 

de gheaţă şi de greaţă la mal 

de oase frânte am fost 

de iubirea aproapelui am fost 

şi de nervură prea nerăbdătoare. 

Mă uram cu ură urâtă, cu durere s turâtă. 

Când mi-am rupt piciorul stâng îmi uram 

piciorul drept – zbura singur, nu ne aştepta. 

Când mi-am rupt mâna dreaptă, 

o înjuram pe cea stângă, 

a, pus-o să înveţe una-alta, 

şi s ă scrie am pus -o, dar ce chinuri, ce 

mâzgăleli! 

Cel mai rău a fos t când mâna stângă s-a 

apucat 

să se închine, 

atunci mâna dreaptă a lovit-o tare 

cu ghipsul, Doamne, peste degete, a lovito, 

nu mai aveam nici cu ce s ă fumez. 

Am slăbit vreo şapte kilograme atunci 

şi am văzut că e bine. 

Când aveam, căţeaua pe inimă 

i-am pus dinţi de aur în gură 

şi s-a mai îmblânzit. 

Îmi devenise credincioasă, s e gudura, 

mă lingea încet pe rane cu limba ei roşie foc 

până într-o zi când turbase 

şi a plecat în lume. 

Când am răceli, gripe, viroze, viruşi 

prin urechile mele trec avioane 

prin nările mele ies macaroane. 

Multă grijă trebuie să am la nări, 

eu atârn de nări, 

între simţurile şi ne simţirile mele cel mai 

sensiblu 

îmi este mirosul (poate molipsire de la 

căţea). 

De mir, mirare, miresme, mirese, mirodii 

miracol, miraj îmi sunt nările mele. 

Pofticioase şi mofticoase 

mi se lungeşte nas ul, mi se strâmbă parnasul, 

nările mi se subţiază ca foiţa de ţigară Winston. 

Nu ştiu ce m-aş fi făcut la viaţa mea 

dacă nu aş fi vomitat. 

De silă, de toate silele, uneori ca din senin. 

Deunăzi s -a ivit şi aici un remediu: 

dacă înghit în sec de câteva ori, 

cam cât ai număra până la zece, 

chiar şi în somn sila se-ntoarce, 

se duce în trupul de jos, până piere. 

Sila în s omn e mai amară ca fierea. 

Numai de poezie n-am fost grav bolnavă,

pag.15 

aş fi rămas fără glas de-atâtea spaime, 

şi mie nu-mi plac muţeniile, tăcerile… 

puncte, puncte, defuncte, decât trecând prin 

ele. 

Eu când scriu, râd, plâng, nu ştiu să tac, 

la cuvintele tăcute, ascunse, fricoase 

le scot limba din gură şi scriu cu ea. 

Dis-de-viaţă 

Viaţa omului vine din vis 

şi nimeni nu vrea să viseze urât. 

Eu de o vreme dorm pe vise străine mie, 

unele sunt reale, urâte, amestecate 

au făcut purici amestecaţi 

şi sug din sângele şi din spiritul meu. 

În acest timp ale mele vise şi cuvinte 

dorm obosite cu capul pe masă. 

Mă scol, îmi şterg mâinile de somn 

dau vis elor străine vin gros de buturugă 

berbec fripturit haiduceşte 

şi muzică horală de ciuleandră. 

Le văd că beau şi mănâncă, le place 

Se prind în horă, se-nvârt ameţitor, uită de 

mine. 

Eu mă s păl pe ochi, mă primenesc, îmi iau 

visele mele 

şi ies din noapte pe poarta de fildeş. 

Mă alungesc peste văi cu vedenii 

trec pes te pieţe, statui, idoli, victime, călăi 

şi nici ispăşitori nu-mi trebuie. 

Nervii mei sunt sătui de milă de silă 

de profunzimi ce pasc de pe morminte 

de-njurături transcedentale, 

de găuri negre şi de lapislazuli. 

Dumnezeu exis tă, îngerii există, diavolii 

există, 

sunt de-ajuns lacrimile împreună. 

Lumânările mele nu mai amestecă viaţa cu 

moartea 

dimineţile mele nu mai amestecă greaţa cu 

graţia 

nopţile mele nu mai amestecă gropile 

cele de s ub, cele deas upra – igras ii 

molips itoare 

spaime cu principii, vise de-a plânselea 

raţiuni, pulberării, mâna ş i ţărâna. 

Eu nu râvnesc tăceri de aur, nu linişti cu 

mâneci goale, 

Eu las pe fiecare cu el însuşi, cu ce crede, 

cu dinadinsele, cu broscoii râioşi. 

Viaţa e plină de ochi şi de guri. 

Eu toată viaţa mea mă nasc 

Sunt mama mea, sunt fiul meu 

Şi saliva mea care hrăneşte cuvinte. 

Cuvintele mele suie în dealul viilor 

lumifică în roiuri, eu sunt regina, 

Mai sus de visul meu e Dumnezeu. 

O, Doamne al mirării mele, 

eu nu mai vreau întrebări şi răspuns uri idem 

şi nici alte vise nu-mi trebuie, 

eu sunt visul vieţii mele. 

Dacă aş fi o carte, n-aş sta în raft 

Odată într-o noapte eu m-am visat o carte. 

Era-nspre zori când somnul e mai dulce 

Şi visele dau buzna ca văgăuna 

Când se răstoarnă complice. 

Unul trăgea de timp ca de gumilastre 

Eu mă s criam de zor cu cerneluri măiastre, 

Noapte avea în nări felurite călimări. 

Ce-ar fi să devin carte, îmi ziceam, 

Una uşoară, de buzunar. 

Apoi, zis şi făcut, m-am dat la tipar. 

Ce spectacol, văzându-mă cuvinte, 

Zeţarii mă culegeau literă cu literă, 

Mă imprimau pe coli veline, eram cuminte, 

Doar când să mă lege şi să-mi pună coperte 

m-am trezit într-o dungă, aproape citeţ, 

apoi m-am întors pe partea cealaltă. 

Visul se grăbea acum cam sprâncenat, 

Sau de realitatea sa era speriat 

Şi deodată m-am văzut într-un raft. 

Eu sunt o carte, uite pagini, cotor, coperte, 

Printre alte nişte fixe cărţi. 

În jur nu era nimeni să-i spun ca-ntr-un citat 

Ia-mă, citeşte-mă! 

Dar nu de asta m-am amuzat. 

Aşa cum mi se întâmplă deseori în vise 

O parte din mine se trezise 

Iar cealaltă parte încă visa 

Şi tot ea gândea 

Cum să facă să mă destipăresc 

Şi să mă descrisăresc 

Şi să mă întorc literalmente 

În ceea ce fusesem înainte de-a fi carte, 

Fiinţe, lucruri, întâmplări necopiate. 

Nu ştiu de ce gândeam aşa… destructurat 

Şi m-am trezit din vis abia când brusc 

Sărisem sau căzusem din raft. 

Nici titlul cărţii nu mi-a rămas în minte, 

Foile s-au desprins şi au zburat pe fereastră 

Poate s-au întors în pădurea jugastră. 

Doar câteva cuvinte căzuseră din text 

Parcă stăteau în genunchi, mai pe şest, 

O gură parcă râdea, parcă plângea 

Cu sens ul şiroind pe podea. 

Zorile intraseră pe geam pieziş 

Iar eu cu ochii deschişi 

n-am mai des luşit nimic 

şi-am s pus răsuflând uşurat: 

dacă aş fi o carte, eu n-aş s ta în raft 

Nici legată în pielea mea. 

Poemul moftang 

Greu e s ă te faci înţeles de propriile creaţii. 

Acest poem era tânăr ş i frumos 

îi făcus em numai haine curate 

ştia să citească, vorbea elevat. 

Totuşi într-o seară devreme 

când să-l mai dichises c un pic 

brusc mi-a scăpat din mână 

şi a fugit poesc în lume. 

S-a-ntors într-un târziu precum fiul risipitor 

dar nu aşa spăşit ca-n Biblie, 

Orient Latin 

căci mi-a zis sprâncenat: 

Vreau să te scriu şi eu pe tine, vreau să te 

fac 

O poem, poate mai ves elă decât m-ai făcut 

tu. 

Chiar mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut 

şi m-am lăsat aşa pe mâna poemului. 

Era încă blond şi frumuşel, 

eu aşteptam ca oglinda cu aburi pe ea. 

Şi el în timp ce mă poetiza 

îmi vorbea despre alte poeme 

auzite prin saloane, prin cârciumi. 

Apoi brusc a cocoloşit hârtia 

şi înjurând de pisici a aruncat-o la coş. 

Fac altă variantă, mi-a zis, 

mai întâi vreau să te desenez. 

Şi în timp ce mă desena cu cariocile 

îmi vorbea despre alte poeme 

de prin nu ştiu ce cărţi douămiiste. 

Când am văzut desenul, vai şi vai, 

mă des figurase, mă cebăluis e, mă 

neînţelesese 

din cap până la tălpi şi înapoi. 

Poate voia să vadă cum reacţionez. 

Poate ai fi vrut să-ţi fac trupul ca o gazelă, 

gâtul ca Turnul lui Sever, 

părul ca o turmă de capre coborând 

din munţii Semenicului, zicea el şi râdea. 

Apoi a reluat desenul 

m-a îmbrăcat într-o blană de căţea cu bot de 

căţea 

mi-a pus o zgardă la gât cam zdrelită 

şi încă râdea cu limba scoasă la desen. 

Am început şi eu să chicotesc, mă învârteam 

prin cas ă râzând 

până ce l-am prins într-un moment 

şi l-am legat de zgarda căţelei. 

Poemul s -a zbătut cât s-a zbătut 

până a căzut într-un plâns liniştitor. 

Căţeaua era o căţea brează, avea tot felul 

de ochi pe trup, pe blana-i bleu-jandarm 

şi se bucura trăgând poemul după ea. 

De netăcere 

Tot mai rar trece Dunărea prin oraş 

tot mai des vorbesc pe stradă 

tot mai puţină lumea aude. 

Vorbesc, poate că şi ţip, poate că urlu 

poate am înghiţit un lup 

şi nici un câine nu mă vede 

şi nici eu nu mă mai aud. 

Mă-ntorc acasă tot vorbind, 

mi se lungesc mâinile, picioarele 

şi toate ale urechilor întortocheri 

aşteptând să vină miezul nopţii 

când mă aud pe-acoperiş ca mâţele 

pe mine însă însămi. 

Şi trebuie să fiu trează ş i în somn 

să nu cumva tăcerea cea de aur 

să vină şi să îmi mănânce limba.

Orient Latin 

pag.16 

DANIEL DĂIAN 

înluminatul 

exact când am început să construiesc o 

piatră 

spre centrul pământului 

au început crimele 

mureau pe capete 

la început meşterii 

nu îşi mai înţelegeau glasurile 

iar din mâini le cres cuseră guri ascuţite 

o molimă le sfârtecase pielea 

prin care se vedeau s trăzile cu sens unic 

gâlgâind 

înecându-se 

tuşind de nerăbdare 

viaţa 

iar la însfârşit 

s-au îmbolnăvit pietrele 

de înălţime 

în imediata vecinătate a muriţilor 

ultimul Dumnezeu îşi clătea tălpile 

în tinereţea unei doamne cu buzele roşii 

şi în părul ei ningea năprasnic 

desfac borcanele de cuvinte 

tu râzi des enând umbre 

iar herghelia de peşti albaştri brăzdau 

cerul moale 

până când descopăr cu stupoare 

cuvintele sunt la fel de goale ca şi zeii 

şi ca urmare a acestei sperieturi 

nu ştiu dacă astăzi 

voi avea bunul simţ să mă ţin 

de mână 

oraşul rămăsese dezbrăcat 

neputincios 

gemea 

urla până în măduva bulevardelor 

şi abia atunci a început să primească vizite 

abia atunci a redevenit un context 

oarecare 

o imaculare 

unde se ascundeau culorile 

ca o forţă de muncă închiriată 

în colţul din dreapta jos al acestei pagini 

este corpul singurei femei peste care nu 

atârnă 

niciun cuvânt 

are ochii aruncaţi în alţi ochi 

şi se tăvăleşte în naivitatea unei majuscule 

până la sfârşitul rândurilor 

grup de s tatui cu zâmbetul pe buze 

mi-au crescut în timpane oraşe cu burţile 

goale 

în care se adăpostesc 

cârduri de fluturi curioşi să înveţe 

îmblânzirea 

de o parte şi de alta a unei îngropări 

aleargă mame cu ţipetele în palme 

doar tatăl şi-a sculptat în inimă 

un alt câmp de trupuri 

ale celor care au reuşit să înoate 

pe sub pământ 

lumea ta are buzele curate 

femeie 

cu pielea întinsă de mâini spălate 

la marginea unei ape 

cu pleoapele despletite

pag.17 

caută-mi chipul 

în vârful degetelor 

sunt gândul încolăcit ca o îmbrăţişare 

de şarpe blând 

şi în timp ce restul oamenilor 

sunt des frunziţi în faţa morţii 

rând pe rând ca o numărătoare inversă 

noi doi ne împletim gleznele 

într-un cuvânt 

de asta mă întreb 

dacă ai vrea 

să îmi citeşti noaptea 

cu buzele cusute 

iar într-un obraz limpede 

îmi vei învăţa palmele să culeagă 

îniubirea 

este ora ceaiului 

şi dumnezeul cu ochii sculptaţi în pământ 

nu mai are ce să ne ofere 

în afara de fiica tâmplarului 

care v-a cioplit tâmplele 

de lemn 

murdăreşte-mă de viaţă 

poţi să îmi vinzi boala 

cultivatorilor de înţelepciune 

poate se vor îmbolnăvi de moarte 

tocmai acum când memoria scurtă 

mi-a rămas mică 

şi dacă mintea mea este o locuinţă goală 

trebuie s ă fiu atent cum o mobilez 

poate va rămâne loc 

şi pentru câţiva porumbei 

ieri 

am văzut peşti măcănind în spatele uşii 

spre zâna zânelor 

care invada spaţiul cuminte 

al unui ins 

care îş i urmărea degetele de la picioare 

mişcându-se 

şi râdea în hohote pentru că orice ş ef are o 

şefă 

iar acolo unde se duc rândunelele 

cineva 

tocmai a împlinit cincizeci de kilograme 

poem cu litera sculată 

patimile tale 

de femeie răstignită 

se proclamă stăpâne 

într-un singur trup 

unde zace îngropat 

un batalion întreg 

şi vreo trei generali 

cu frunţile deşurubate de poftă 

ieri 

te plângeai că te dor sânii 

de greutatea albului 

însă la marginea blocului 

vreo doi inşi cu trupurile pline 

te felicitau pe la spate 

aş înfiinţa o realitate neîngrijită 

în pieptul unei curve 

imediat pe stânga la intersecţia 

nesemaforizată 

unde latră o lumină puţină 

ca o stricată 

tu 

ai realitatea în poşeta de seară 

şi o scoţi de fiecare dată 

când vrei să te protejezi 

de felicitări 

te dezîndrăgostesc 

nu am întâlnit niciodată maluri 

cu spatele drept într-un lac 

unde sânul tău 

desenează timpul cu litere mici 

nu se mai aud cercuri limpezi 

târându-şi unghiile în colţul ultimei ore 

în care se află o intersecţie de păsări 

dintr-o altă tinereţe cu sângele îmbâcsit 

de chipuri 

acopăr pământul cu umerii tăi decojiţi de 

singurătate 

şi îţi culeg trupul din culorile care nu au 

învăţat 

să vorbească citeţ 

din acest motiv iubito 

nu ascult zilele prăbuşindu-se în oameni 

cu buzele strânse 

ar trebui să descifrez mult prea multe 

nopţi 

dintr-un singură frunte 

şi nu am viaţa învăţată pe de rost 

am urcat în pielea unui munte fricile tale 

ca o lume întreagă 

în care degetele pietrelor îşi ţipau 

luciditatea 

despărţirilor din fiecare zi când îţi auzeam 

bărbia tremurând 

în glas ul meu 

m-aş îngropa într-un an de s inceritate 

unde secundele au chipul 

descălţat de linişte şi aş inventa 

necuprinsul în ochiul tău drept 

în stângul îmi voi descoperi inima 

zbătându-se şi mâna dreaptă 

de unde îţi dăruiesc 

zâmbetul 

Orient Latin 

omul care acoperă pământul cu înălţimi 

blânde 

singura dată în care îmbrăţişez realitatea 

este atunci când trăiesc odată pe zi 

doar în acel moment femeile 

devin limpezi 

până în largul coapselor 

se îmbrăţişează cu toate oasele 

îşi privesc respiraţia 

şi minutele copacilor turtiţi 

de sinceritatea ultimului om 

cu mâinile scrise 

mă îngrozeşte distanţa dintre buzele tale 

şi glezna unui munte învăţat pe de rost 

în care un animal se hrăneşte cu înălţimi 

iar o amantă îşi retează sânii 

să nu-şi mai potolească nimeni 

setea 

ştiu că sunt viu 

atunci când îmi privesc degetele de la 

picioare 

mişcându-se 

şi chiar dacă pentru restul lumii 

sunt un pur şi simplu complicat 

pentru mine sunt de fiecare dată 

acelaşi 

uneori privesc aerul dintr-un cuvânt 

îngrijorat 

şi îmi deschid venele până în mijlocul 

culorii 

unde căldura îşi mângâie tâmplele 

apoi ascult cum şuieră lumea 

dintr-un moment în altul 

al sângelui 

dintr-o parte în cealaltă a întorsului peste 

cap 

unde există doar o rană curată 

un arbore cu trupul ciopârţit de trepte 

şi somnul lipsit de pleoape 

îmi culeg răutatea 

din piciorul îmbolnăvit de umbră 

şi citesc oamenii cu spatele ciuruit de viaţă 

care îşi ascultă mâinile 

unul în celălalt 

de fiecare dată când te-aş putea iubii 

femeie 

glasul mi-ar fi plin de răcoare 

în vârful buzelor de unde îţi voi construi 

un bloc turn până în inimă 

însă 

nu alerg niciodată în trunchiul unei păsări 

nici nu îmi ascult pielea de şarpe tânăr 

încolăcindu-se în depărtare 

stau îngropat până la gâtul tău 

şi citesc singurătatea 

ultimului ţipăt

Orient Latin 

pag.18 

Nicolae 

SÂRBU 

Un decret fumegând în secret 

Parcă vă aud cum chicotiţi în pumnii 

strânşi, Doamne, ce desuet, ce desuet 

primul decret al cârpei de vase azi 

refuzat bineînţeles şi de monitorul oficial. 

Sunt ultimul spartan, sună el de-nceput, 

aici pe câmpul de luptă al chiuvetei inox 

şi vă strig de-aici prin crăpătura 

ochiului de sticlă al dimineţii. 

Deşi ecoul nu-mi trimite ajutor din Sparta 

decât ultimul, ultimul rătăcit subnutrit 

pe ruinele încă fumegânde ale viitoarei 

cetăţi. 

Ung cu seu de capră luna în retragere, 

cu lapte de capră hrănesc cârjele 

celor aruncaţi cu frenezie în prăpastie. 

În prăpas tia sortită să fie munte, 

când ultimul rătăcit pe ruinele virtuale, 

cel din urmă iar şi iar aduce, 

ca un prepelicar la malul chiuvetei inox, 

cana cu iaurtul lui Pilos ş i cereale 

deodată cu decretul zdrenţuit. 

Cana ce poartă urmele viitoarei cetăţi 

în care fumega încă secret, îl vezi, 

ecoul primului decret al ultimului 

spartan ancorat la malul chiuvetei. 

Aici, unde ne jucăm de-a fericirea 

printre cârpele de vase 

ale fericitei înfrângeri. 

Piscina cu pioneze Stradivarius 

În somn s criind cu peşti de pradă 

pe termopanele-ngheţate ale piscinei. 

De-a dreptul molipsitor 

cu voioş ie de clopoţel cărunt 

prin farmece legat de limbă. 

Eclipsat inerent de gramada 

de viori Stradivarius sparte 

mărunt de-un curcubeu sălbatec 

travestit nu ştiu cum în arcuş. 

Şi mai era pe ordinea de zi 

a somnului meu cu peştii de pradă 

Lătratul întărâtat al florii de cactus 

într-o piscină cu albastre pioneze. 

Prea nelimpedea apă, e clar 

mă făcu să le confund cu viori 

pisate mărunt în plină orgie muzicală. 

Când de fapt erau albastre 

cântătoare pioneze calchiind 

de minune muşcătura regală, 

de cobră regală a versului. 

Păzeau într-o doară şi fără chemare, 

nebun cum sunt să nu m-arunc 

în piscina cu pioneze Stradivarius. 

În muşcătura regală a muzicii 

mă chemau ca-ntr-o minune 

peştii de pradă să scriem împreună 

pe termopanele abia îngheţate. 

Cu voioş ie de clopote cărunte 

sa scriem aceasta incredibilă 

poveste care-ar cere ceva mai 

mult talent, mai multă voioşie. 

Se făcea că pe aleea înţelepţilor 

doi câte doi treceau îmbârligaţii iepuri 

albi ca nişte strigăte îngheţate. 

Purtau între urechi microfoanele 

performante pentru-a prinde 

strigătul alb al termopanelor 

îngheţate şi lătrătura, chiar aşa, 

lătrătura florii de cactus 

în piscina cu pioneze Stradivarius. 

Numai s ă mă las de poezie 

De necrezut cum vine încrederea tabu 

în amânatul increat al poeziei, 

când viezurii tot strâmba din nas 

prin birourile lor tapetate cu fumuri 

abstracte de tavernă de lux, drăguţii 

de viezuri oripilaţi 

de scena aproape feroce 

a autobiciuirii mele cu spirt. 

Candva jucasem şi eu pseudo-sirtaki 

în taverns aceea grecească 

cu-o frumus eţe locală, 

pe care galant o declaras em zeiţă. 

Pentru viezuri pare de neînţeles 

vacarmul s pecific răscoalei de îngeri, 

tocmai atunci când vizuina 

sărbătorea cu mare fast 

o zi a porţilor întredeschise. 

Mi-este tot mai clar că grecii 

sunt peş tii babani ai zeiţelor. 

Într-un nor de farniente la terase 

pe măsline zgomotos joacă table 

şi din când în când îi aruncă 

vreun eurocent şi bietului Homer. 

Zeiţele-s toate vinete la ochi, 

când nu prea merge afacerea 

şi peştii cei babani se oferă eroic 

să spargă capul statuilor, 

să dea foc la terase. 

N-am nicio legătură, vă jur, 

eu nu s unt peşte, nici măcar 

un fericit client, din păcate, 

îi spun poliţistului din Sparta. 

Vrea să-mi pună cătuşe 

şi ferm să-mi interzică 

autobiciuirea cu spirt în tavernă. 

Nici grec nu sunt, dar oare 

ce mai sunt, Doamne? 

Să fie doar o de neiertat greşeală 

participarea mea la perpetua 

răscoală a îngerilor? 

Homer îmi dă eurocentul lui 

Primit prin foc de la jucătorii de table. 

Numai s ă mă las de poezie.

pag.19 

Orient Latin 

suplimentul 

poeziei 

timişorene 

 

Grafică de TRAIAN ABRUDA

Orient Latin 

Damian Ureche s-a născut la Rugetu, 

jud. Vâlcea, la 2 septembrie 1935, şi a încetat 

din viaţă la Timişoara, la 20 septembrie 1994. 

După studiile primare, săvârşite în satul 

natal, urmează Liceul Moise Nicoară din 

Arad ş i Liceul C.D.Loga. Studiile 

universitare şi le desăvârşeşte la Facultatea 

de Filologie din Timiş oara şi Facultatea de 

Ziaristică Bucureşti. Devine corector la 

publicaţiile “Scrisul Bănăţean” şi, apoi, redactor 

la revista “Orizont” din Timişoara, 

şeful secţiei poezie. 

A fost membru al Uniunii Scriitorilor 

din România din anul 1967. 

A publicat 21 de cărţi. Multe dintre 

volume de vers uri au fost premiate de 

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia 

Scriitorilor din Timişoara. Centrul de librării 

Timlibris i-a decernat Marele Premiu de 

Popularitate, în anul 1992. 

A fos t redactor-ş ef al revis tei 

“Timişoara, mon amour”. 

După trecerea în eternitate a poetului, 

ia fiinţă Fundaţia Literară „Damian Ureche”, 

preşedintele de onoare fiind scriitorul Fănuş 

Neagu. Printre cele mai importante evenimente 

ale fundaţiei, amintim acordarea 

premiilor literare “Damian Ureche”, în anul 

1995: pentru poezie - Adrian Păunescu, 

pentru volumul „Front fără învingători”; 

pentru proză - Dinu Săraru, pentru romanul 

“Crimă pentru pământ”, pentru jurnalistică 

lui Vartan Arachelian. Evenimentul a fost 

onorat de prezenţa domnului Ion Raţiu şi a 

actorilor Ştefan Iordache şi Costel Constantin, 

de la Teatrul Naţional Bucureşti, care au 

recitat poezii din opera lui Damian Ureche. 

Cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor din 

Timişoara şi a confraţilor de litere, o librărie 

EXTRAS DIN FIŞA INTIMĂ 

Mă numesc 

Damian Ureche, 

Atât. 

Umblu pe străzi 

Cu cerul descheiat la gât. 

Dau de lucru sentimentelor 

Să cunoa scă dragostea şi ţara, 

Dacă i-aş coase nasturi vântului, 

M-aş imbrăca cu el toa tă vara. 

Statura mea 

A-nvăţat elogiul plopilor să-l 

refuze 

şi totuşi, vorbele se ridică în 

vârful degetelor 

Ca să-mi ajungă la buze. 

Strămoşii mei 

În Mioriţa şi-au plătit greşeala. 

Poate de aceea vin stelele 

Să-mi pască cerneala. 

Bate un dor prielnic de plecare, 

şi soarele răsare, dar nu pot să-l 

aştept, 

Fiindcă am pus prea multăncărcătură 

Pe cora bia stângă din piept. 

din Timişoara poartă numele lui Damian 

Ureche, iar la scara imobilului din Calea 

Şagului nr. 53, unde a locuit poetul, s -a 

dezvelit o placă de marmură şi o efigie de 

bronz în memoria lui. 

Cu sprijinul consiliului local al comunei 

Slătioara , al primarului Sorin Romcescu şi 

al lui Dinu Săraru, şcoala din s atul natal, 

Rugetu, şi biblioteca de la Casa de Cultură 

Ţărănească “Dinu Săraru” poartă numele lui 

Damian Ureche. În fiecare an de la trecerea 

pag.20 

în eternitate a poetului, în s eptembrie, au 

fost organizate comemorări, atât la Timişoara 

cât şi în satul Rugetu. 

Cărţi publicate: 

- „Temperamentul primăverii”, Editura 

pentru Literatură, Bucureş ti, 1964; 

- „Invitaţie la vis”, Editura Tineretului, 

Bucureşti, 1968; 

- „Viori fară amurg”, Editura pentru 

Literatură, Bucureşti, 1969; 

- „Prinţul marelui puţin”, Editura 

Eminescu, 1970; 

- „Elegie cu Frances ca da Rimini”, 

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971; 

- „Tot ce mă doare”, Editura Facla, 

Timişoara, 1972; 

- „Noapte de zile mari”, Editura Cartea 

Românească, Bucureşti, 1974; 

- „Spectacolul privirii”, Editura Facla, 


- „Balada neatârnării, Editura Facla, 


- „Poemul “Eminescu”, Editura Facla, 


- „Ulcioare de Horezu”, Editura Facla, 


- „Toamna poetului”, Editura Facla, 


- „Pescarii de pe apa de argint”, Editura 

Facla, Timiş oara, 1989; 

- „Oraşul martir Timişoara”, Editura 

Facla, Timiş oara, 1990; 

- „Premiul Nobel pentru singurătate”, 

Editura Weinerth Mody&Dina, Timişoara, 

1991; 

- „Mofturi de privighetoare”, Editura 

de Vest, Timişoara, 1992; 

- „Nunta Utopică”, Editura Popa‘s Art, 


- „Eminescu”, portret simfonic, Editura 

Waldpress, Timişoara, 1994. 

Postume: 

- „Eminescu-poem”, Editura de Vest, 


Apariţia acestei cărţi a fost prilejuită 

de împlinirea a 60 de ani de la naşterea şi 

a unui an de la moartea poetului Damian 

Ureche, volum subvenţionat de Guvernul 

României prin Ministerul Culturii; 

- „Poezii alese”, volum antologic, 

Editura Eubeea, 1998, Colecţia “Orient 

Latin”; 

A apărut cu sprijinul scriitorilor Nina 

Ceranu şi Ilie Chelariu; 

- „Nod în papură”, Editura Eurostampa, 


O selecţie a apariţiilor publicate în 

“Renaşterea Bănăţeană”, de la numărul 

501 la numărul 1393, editate prin grija 

Societăţii Literare “Sorin Titel” din Banat. 

LIVIU URECHE

pag.21 

Cornel 

Ungureanu 

L-am cunos cut în 1961, când s e 

strămuta din Arad la Timişoara. Trecea pe la 

filologie să-şi întâlnească admiratoarele – 

multe. Scria o poezie cantabilă, bogată în 

omagii la adresa studentelor mai tinere sau 

mai vârstnice, dar şi de încredere în valoarea 

sa: era unic. Era timpul în care înalta societate 

era a poeţilor: ei erau tinerii zei ai poeziei. 

Nichita, strălucitorul anului 1960, era la 

Bucureşti, la Timişoara poetul de succes era 

Anghel Dumbrăveanu, debutant cu un 

volum care a cules multe aplauze: Fluviile 

visează oceanul. El devenise rivalul său, dar 

el, Damian, e mult mai bun! Mă uimea 

încrederea lui în viitorul lui de poet, în 

valoarea poeziei sale, în stilul său războinic. 

Dacă apărea şi un pahar, putea să recite mult, 

cu patos , cu o încredere infinită în poezia 

lui. E mare, s puneau admiratori. 

Admiratoarele. 

A devenit corector, apoi redactor la 

revis ta Orizont. A fost premiat de revista 

Luceafărul, într-un timp în care Luceafărul 

acorda premii doar celor mari ai poeziei 

tinere. În 1964, a debutat cu volumul 

Temperamentul primăverii. Anul 1964 era 

marcat de volumele extraordinare al 

debutanţilor din 1960, Nichita Stănescu, 

Cezar Baltag, Ilie Cons tantin. Cu Ana 

Blandiana, Ion Alexandru, literatura trăia o 

schimbare la faţă. Poezia lui Damian Ureche, 

cantrabilă, melodioasă, de etern îndrăgostit, 

cu discursuri amoroase prelungi, rămânea 

în linia a doua a momentului literar. Dar era 

vie, uneori vibrantă, citabilă, cu întoarceri 

într-o biografie bine caligrafiată etnologic. 

Volumele următoare ale anilor şaizeci, 

şaptezeci, cu o intensitatea sentimentală 

fluctuantă, cu versuri memorabile, dar şi un 

exces de gesticulaţie, de retorică, au fost 

puse în cumpănă de un roman: Prinţul 

marelui puţin. Confesiunea din versuri 

caută echivalenţe ş i în roman într-o 

autodefinire, sub semnul oximoronului: dacă 

e poet, e de viţă regească, dar, vai, regalitatea 

se exprimă prin reversul ei. 

Anii optzeci aduc în scrisul lui Damian 

Ureche câteva poezii protestatare care au 

avut ecou. Harurile de comediograf ale 

poetului trăiesc din plin şi în aceste poezii. 

Despre „fuga” lui Damian Ureche, despre 

întâmplările sale din lagărul din Italia, dar 

despre încercările de a se angaja la Europa 

Orient Latin 

Damian Ureche – stările regale 

liberă, despre reîntoarcerea în ţară am scris 

şi eu, au mai scris şi alţii. Şi alţii au mai scris 

despre perioada în care a încercat, a doua 

oară, să treacă Dunărea, a fost ares tat şi a 

făcut închisoare. A publicat, după ieşirea din 

închisoare, câteva volume de versuri, uşor 

retuşate de cenzură. Două dos are de la 

CNSAS arată că securitatea îl urmărea cu 

mare atenţie. 

După 1989 încearcă o bună aşezare în 

noua lume, dar poezia pos tdecembris tă 

reclama alte formule ş i alte pers onaje 

exponenţiale. Damian mai publică volume de 

mărturisiri, de poezie. Nod în papură. Poetul 

cetăţean de baricade ilustrează stilul parodic 

al scriitorului (excelent comediograf, scriam), 

dar ş i încercarea de a-ş i asuma, precum 

odinioară, s tatutul de lider: de „poetcetăţean”. 

Sunt cons emnări ale 

evenimentului cotidian, într-un timp care 

caricaturizează marile s peranţe. 

O antologie de 40 de poezii ar ilustra 

foarte bine prezenţa şi devenirea scriitorului 

în literatura română a ultimilor decenii. Şi o 

carte cu documentele de la CNSAS, 

privitoare la Damian Ureche, ar putea fi 

lămuritoare pentru viaţa şi biografia unui 

rege al boemei din anii optzeci. 

OGLINZI 

DESLĂCRĂMATE 

lui Damian Ureche 

De atâta ia rnă, vară, 

De atâta zi şi noapte, 

De atâta grâ u la moară, 

De atâtea mere coapte; 

De atâta joc de horă, 

De atâta joc de doi – 

Ginere de-a tâta noră, 

Viscole , vânturi şi ploi – 

Curge râul demiurg 

Şi tot şopotă-n neştire, 

Descifrând dinspre amurg, 

Dinspre cer cămăşi de mire... 

IOSIF BĂCILĂ 

(vol. Oglinzi în inima pietrei, 

Reşiţa, Editura Timpul, 2002)

Orient Latin 

Premiul Nobel 

pentru singurătate 

La mulţi ani, 

Iubita mea de fum şi trestie, 

Vine doi iunie. 

Ca o furtună parfumată 

Coboară ziua ta de naştere 

Peste zilele mele s ingure, 

Luminându-le ţipătul, 

Fără paşaport, 

Cu eterna liberă -trecere 

Prin candelabrele lumii. 

Zborul meu de libertate 

A fost ucis la graniţă, 

Apoi mi s-au interzis paşii, 

Mi s-au interzis cărţile. 

Cuibul nostru mereu ameninţat 

De viscole imprevizibile. 

La mulţi ani în prag 

De Geburstag! 

Îţi mângâi în neştire umbra 

Mai înaltă, mai fericită ca mine. 

Cineva mi-a sigilat zâmbetul 

În anii fără prieteni, fără pâine. 

Acum tulpina nu mai dă 

Nici sărut, nici lacrimă. 

La mulţi ani, meine Frau, 

Iubita mea de fum şi trestie, 

Cuibul nos tru visat 

Trăieşte-n două ţări deodată 

Şi nicăieri. 

În curând Calea Lactee 

Va conferi 

Premiul Nobel pentru singurătate. 

Revelionul se amână 

Un pom s ărac îmbătrânea lumina 

În casa mea cu cărţile pe jos, 

Dar după telefonul tău de-aseară, 

Eram bogat şi tânăr, şi frumos! 

Ce dacă mi-am ratat Revelionul? 

M-am cons acrat demult aces tui stil, 

Dar cât doream, la umbra resemnării, 

Sub crengi de brad, să mai colind copil! 

“O, brad frumos!”, cântam cu gura plină 

De lacrimi prăvălite în extaz, 

Din raiul stins mai răsărea în taină 

O stea a fericirii pe obraz. 

Pe-un glas de clopot se sărută anii, 

Când miezul nopţii bate în zadar, 

O Franţă aş fi dat, şi trei Germanii, 

Aici de-ai fi acum la un pahar! 

Dar n-ai venit nici când erai în ţară, 

Să-mi încălzeşti destinul mohorât; 

Trei rânduri lunecând pe-o ilustrată 

Mi-au spart singurătatea, şi atât! 

Dar, vai, Revelionul s e amână, 

Îl facem în aprilie s au mai; 

Tu, vechea mea şi noua mea stăpână, 

O proaspătă robie vreau s ă-mi dai! 

Autoironie 

Gâlgâie oraş ul de femei, 

Blonde şi suave, şi creole, 

Trec cu importanţă pe alei, 

Nu-i nici una Ana lui Manole. 

Eva înmulţeşte din condei 

Fete din cărarea mea uitucă, 


Fluturi coloraţi cu dor de ducă. 

Sub parfumul stelelor din tei 

Stau bărbaţii prăbuşiţi pe sticle, 


Nu-i nici una Veronica Micle. 

Să-nălţăm un cântec lângă zei, 

Să dispară umbra şi minciuna; 


Dar poetul nu-şi găseş te una! 

Bulevard de poet 

Locuiesc pe calea dins pre Şag, 

Lumea spune că trăiesc în şagă, 

Mi-au ajuns atâtea vorbe-n prag, 

Că-s bârfit color de urbea-ntreagă. 

N-am făcut un rău şi eu la nime, 

N-am strivit dogoarea dintre pâini; 

Cu o brumă de speranţe-n mâini, 

Am ajuns să-mi fie dor de mine. 

C-am iubit anapoda şi vag, 

Că mi-am smuls din piept pe cea mai 

dragă, 


Lumea spune că trăiesc în şagă. 

Cică-l port pe Bachus în artere 

Când mirajul clipei se-ntrerupe, 

Că mă fascinează, printre cupe, 

Jocul grav de zimbri şi pantere; 

Că am plâns lângă un vin pribeag 

Ce voia-n Olimp să mă atragă, 


Lumea spune că trăiesc în şagă. 

Că tot plec şi tot rămân aici 

Confundând târziul cu degraba, 

C-am vândut în târguri, pe degeaba, 

Insule întregi de licurici. 

Poetul alergării 

pag.22 

Că-n acest sublim arhipelag 

Parcă şi durerea mi-ar fi dragă; 


Lumea spune că trăiesc în şagă! 

Oracol 

Chiar daca mi se spune în oracol 

Că nu mai am ce cheltui, n-ascult, 

Mai pot s ă dau o seară de spectacol 

În cinstea unei lacrimi de demult. 

Chiar de s -au dus de râpă toţi arginţii 

Şi viile sub brumă putrezesc, 

Mai pot s ă scot de pivniţile minţii 

Câte un cântec şi un vin domnesc. 

Chiar dacă s-a rărit lumina toată 

Şi de petreceri nu mai am habar, 

Mai cântă-n crâşma inimii o fată 

Şi pot să vă mai dau câte-un pahar. 

La moartea mea nu plângeţi, să nu vă 

pierdeţi slujba, 

Ce lacrimă se-apleacă pe-un câine hăituit? 

Să vă prefaceţi teferi şi veseli, asta-i 

drujba, 

S-a mai topit un nume spre minus infinit. 

Spectacolul durerii pe voi să nu vă doară, 

Să beţi din crini pălincă, de mi-aţi dori, 

socot, 

Să-i fie nu ţărâna, ci trecerea uşoară, 

Căci prea a vrut săracul să umble peste 

tot. 

El ce-a cântat doar zborul ş i gleznele 

femeii, 

El, singur, ajunsese o aripă, vă jur, 

Măcar acum, post-mortem, să vadă Pirineii 

Şi Scala din Milano, şi Coasta de Azur. 

Degeaba, îngropaţi-l, el n-o să aibă pace, 

Închideţi-l cu lacăt în cuşca de noroi, 

Cometa lui prin stepe de cer se va 

desface, 

Ca să mai dea cu versuri şi cu azur în voi. 

Degeaba, îngropaţi-l, întunecaţi-i mintea, 

Zadarnică migală, precum îngropi o stea; 

Aici va fi să zacă cel mult îmbrăcămintea, 

Pe care el, în viaţă, pe-o votcă şi-o vindea. 

De propria-i boemă i se dusese faima, 

Pe-altarul poeziei colecţii de năluci, 

Că te apucă starea de graţie ori spaima, 

Că nu mai ştii destinul pe unde s ă-l mai 

duci.

pag.23 

Dar nu cumva să vină vreun ticălos să-i 

sfarme 

Icoanele iubirii, ce veşnic îl străpung; 

Poetul alergării, silence!, acuma doarme! 

Se pregăteşte, prieteni, pentru un zbor mai 

lung... 

Pantera 

Ce dacă sângerez? Aşa e bine. 

E rana care-mi ţine de urât 

Pe-un lanţ de insomnii... Căci, fără tine, 

Pantera nopţii mi-a sărit în gât. 

Aprinde candelabre de ţărână 

Spre paşii tăi ascunşi pe alt pământ; 

Celui căzut să nu-i întinzi o mână, 

Căderea îl inalţă pe înfrânt. 

Azi trece toamna-n veştede sandale 

Şi chiar o frunză a venit să-mi spună 

Pierdutul paradis al gurii tale 

Ca un cas tel cu geamuri de minciună. 

Şi , totuş i, sunt nebun definitiv; 

Ce dacă sângerez, aşa e bine, 

Cu mine piere ultimul naiv, 

Care-a crezut, fără speranţe,-n tine. 

Şi totuşi, un neant în mine speră 

Şi bucuros din lacrimi ies e-afară, 

Înduioş at de scara efemeră 

Care ducea spre rai odinioară. 

Ce dacă sângerează, nu mă tem. 

E inima rănită. Şi atât. 

Cu mine piere ultimul boem, 

Pantera vieţii i-a sărit în gât. 

False bucurii 

Făcând din clipă veac, din noapte zi 

Pe trepidanta vârstelor arsură, 

M-am înfruptat din false bucurii: 

Iubiri, poeme, vise, băutură... 

Am dat iubiri iubirilor, vă zic, 

La sânul de gheţar am fost fierbinte, 

Când totul dai şi nu primeş ti nimic, 

Până şi frunza de surâs te minte! 

Şi mi-am găsit refugiu-n poezie, 

O strună de aprins iluziile-n veci, 

Dar chiar şi ea mi-a fost cândva pustie, 

Deşi mi-a încălzit pereţii reci. 

Săpat-am, mai apoi, fântâni de vise 

Şi le-am s urprins văpaia-n rotocol, 

Dar sub corola zărilor deschise 

Şi visul, uneori, te duce-n gol! 

Atunci am prins paharul şi-am băut, 

Să uit de strâmbătăile naturii... 

Când falsa bucurie m-a durut, 

Am spart ş i-acest altar, al băuturii! 

Dar, Doamne, de poţi, mai dă-mi o zi 

Cu-aceste dulci şi false bucurii! 

Se-ntorc poeţii 

bolnavi 

La casele lor, 

Se-ntorc poeţii bolnavi 

Din penitenciare. 

La casele lor, 

Care-au devenit 

Celule mai încăpătoare. 

Furnici de nesomn 

Circulă prin culcuşul sărac; 

Ţi-e teamă să spui că ţi-e dor 

De Bacovia ş i Pasternak! 

Se-ntorc poeţii bolnavi 

Din penitenciare, 

Parc-au primit buchete de pescăruşi, 

Sau concedii la mare. 

Lângă Rodica 

Motto: 

Din tot ce-a fost nu-i nimica. 

Iluzii, iluzii se cern; 

Şi totuşi cu Doamna Rodica 

M-aş duce din nou în Infern. 

Iarăşi e linişte-n ţară, 

Astăzi sunt bine dispus; 

Hai să fumăm o ţigară 

Dragostea mea din Apus! 

Iarăşi e coadă la pâine, 

Bere găseşti la ţigani, 

Hai să fumăm o speranţă 

Dragostea mea fără ani. 

Pereţii cu fir de păianjeni 

Au chiar şi urme de brici ; 

Ce-or s pune Doina ş i Toni, 

Dacă vor trece pe-aici? 

Tu chiar ş i de Paşti eşti prea tristă, 

Ziua-i întoarsă pe dos; 

Şi-n R.F.G., câteodată, 

Plângi tot aşa de frumos? 

Iată, boema-i la modă, 

Ştim, cei săraci, pe de rost. 

Tu cea mai bună studentă 

Strofelor mele ai fost. 

Orient Latin 

Vreau s ă te cer de nevastă; 

Totuşi, adio îţi spun! 

Volvo te-aşteaptă-n parcare: 

Minţi că mai vii de Crăciun? 

Bucurii sfâşiate 

Gustul iubirii furate, 

Ceaţă pe zorii de zi, 

Hei, bucurii sfâşiate, 

Totuşi, aţi fost bucurii. 

Versuri căzute pe mâna 

Celor cu sufletul gri, 

Hei, bucurii sfâşi ate, 

Totuşi, aţi fost bucurii. 

Sfântă laşitate 

românească 

Să loviţi în mine 

Cînd împart cu ştabii 

Două Bucovine, 

Două Basarabii. 

Dacă pace-nseamnă 

Linişte impusă - 

Plînsul meu cîntaţi-l 

Doar în limba rusă! 

Datorită ţie stăm în umbră, 

Nu mai pot valorile să crească, 

Stăm de-un veac cu mîinile în şolduri - 

Sfîntă laşitate românească! 

Şi de-atîta chin şi de durere, 

Nu mai pot nici mamele să nască, 

Nu primim nimic, dar ni se cere - 


Trădători cu sufletul de slugă, 

Ce-au ajuns la viaţa boierească, 

Au venit la sînul tău să sugă - 


Bietul nostru neam e plin de ură, 

El, ce ştie-atîta să iubească, 

Nu mai ştie omul cîte-ndură - 


Din cuprinsul sfintei noastre ţări 

Rup vecinii cu măsea frăţească 

Şi ne-aşteaptă noi ameninţări - 


De-ar veni şi-aici un pic de bine, 

Dictaturi să nu ne mai umbrească, 

Poate-atuncea vom scăpa de tine - 


(1981)

Orient Latin 

Crâmpeie de viaţă din casa de sticlă 

cu Damian Ureche 

Doru 

Macriş 

Motto: 

„Bate un dor prielnic de plecare, 

Şi soarele răsare, dar nu pot să-l aştept, 

Fiindcă am pus prea multă-ncărcătură 

Pe corabia stângă din piept”. 

(Damian Ureche) 

Ultima oară, cu câteva ore de-a se stinge, l- 

am văz ut pe Damian Ureche, acolo, într-un salon 

la Spitalul Judeţean Timişoara. Era în 1994, 

pe la mijlocul lunii septembrie. Bunul meu prieten 

era alb la faţă, dar mai avea puterea să râdă, să 

glumească. Era p rimul dint re p rietenii mei 

apropiaţi care murea. „Mai sunt pe lume geruri, 

mai sunt ploi, / Mai vine uneori câte-o plecare, / 

Dacă dispar vreodată dintre voi, / Să m-aşteptaţi 

în slova din ziare”. (Mai sunt, Damian Ureche, 

poezie nepublicată). 

Nu-mi aduc însă deloc aminte cu exactitate 

când şi cum l-am cunoscut p e Damian Ureche, 

pent ru p rima oară – deşi am o foart e bună 

memorie, deşi anii aceia îi am înregistraţi în minte 

cu o mare precizie, atât ca plastică, cât şi ca 

bandă sonoră. Anii aceia au fost atât de denşi, 

atât de complicaţi, atât de alambicaţi, încât – în 

ce mă priveşte – sunt decis să-i folosesc ca 

substanţă a creaţiei mele până la sfârşitul vieţii. 

Ei au fost „armata noastră de cavalerie” – ca săl 

folosesc p e Babel, ei au fost „iluzia noastră 

lirică” – pentru a-l numi pe Malraux. 

Damian locuia într-un apartament modest, 

pe Calea Şagului, lângă fostul restaurant Turist. 

Acolo, la el acasă, am aflat, am cunoscut , am 

trăit faţa nevăzută a lui Damian Ureche. Acolo 

am avut bucuria de-ai cit i aproape toate scrierile 

publicate, nepublicate şi în curs de publicare. 

Acolo am stat la masă împreună, am avut 

momente de respiro. Şi tot acolo, Damian Ureche 

m-a făcut să mă gândesc adeseori şi să mă bucur 

când realizam cât de felurite sunt roadele lit erare 

ale copilăriei sale în satele vâlcene. 

Temperament vulcanic, înz estrat cu o 

inteligenţă sclipitoare, Damian Ureche cucerea 

prin replică, p rin poezie, copleşea prin gestică 

şi mimică, devenind, în orice grup de cunoscuţi 

sau necunoscuţi, lider îndrăgit, admirat, căutat. 

Şt ia de toat e. Nu folosea p rop oziţii-verdict, 

sp usele lui dez văluiau însă o int eresant ă şi 

zbuciumată experienţă de viaţă, care te fascina 

prin culoarea şi sincerit atea expoz eului. Scria la 

reviste, la ziare. Participa, unde nu te aştep tai, la 

întâlniri cu scriitori, la manifestări artistice sau 

ştiinţifice. 

Damian Ureche făcea part e din categoria 

oamenilor a căror omenie cere să dai oamenilor 

ceea ce merită. Îţi cere să te baţi pentru ei – nu 

pentru omul abstract, ci pentru oameni reali, vii, 

pentru cei care îţi sunt alături, pentru onoarea şi 

demnit atea lor. „E cumplit, Doru – îmi spunea 

uneori trist, îngândurat –, să fii lovit pe nedrept, 

cu voinţă sau neştiinţă, şi să nu se ridice nimeni 

care să te apere. Şi la fel de cumplit e să ai o 

suferinţă şi nimeni să nu te întrebe – măcar atât, 

să te întrebe: ce-i cu tine, omule? Ce-ai păţit?...” 

Viaţa lui a fost îngrozitor de agitată. „Fuga 

pest e graniţă, consemna Eugen Dorcescu în 

cuvântul înainte la volumul «Poezii alese», 

apărut la Editura Eubeea din Timişoara, sinistra 

arestare a poetului, rătăcirile delirante ce au urmat, 

poez iile cit ite pe ascuns au, toate, aerul unui 

coşmar p ost -mortem”. A trecut prin sit uaţii 

înjositoare. A fost bătut, condamnat. Din pricina 

atitudinii sale faţă de un regim t otalitar pe care îl 

ridiculiza în versuri, care mai sunt rostite şi azi 

de boemii Timişoarei, era privit de unii din jur 

cu ostilitate. 

E vorba de poezii care nu au apărut în nici 

o revistă, în nici o carte. Din lipsă de sp aţiu, 

redau câteva st rofe din atâtea şi atâtea care au 

int rat în „folclorul” boemei: „De ce, ţară, te 

născuşi / Ca să fii sclavă la ruşi, / Ţara mea, 

nădejdea mea, / Porţi de veacuri jug de stea, / 

Jug de stea să nu te sperii, / Sângerând printre 

imperii...”, sau „Aseară vântul bătea, / Ţara-n 

braţe mă strângea, / De mă strângea mult mai 

mult, / Ne lăsam şi de băut...” , sau: „Sărăcie, 

sărăcie, / Mare doamnă mi-eşti tu mie, / Dacă 

nu mă luai în braţe / Nu ajungeam poet pe viaţă”, 

pag.24 

sau „Nu vă miraţi când se deschide puntea, / Şi 

iar ne-nveselim, se mai întâmplă, / Un vers deal 

meu vă descreţeşte fruntea, / Şi mai alungă 

grija de la tâmplă. / Nu vă miraţi că poate am şi 

eu / Câte-un necaz în lume fără muze, / Dar 

pentru a uita necazul greu / V-aştept mereu cu 

zâmbetul pe buze!” etc., etc. 

Pentru Damian, era o mare bucurie să se 

întîlnească cu avocatul Teo Haica. Îl saluta de 

departe cu: „Dottore, dottore!”, adăugând: „S-a 

stins lumina la tribunal, / Adevărul e sferic, / S- 

a stins lumina la tribunal... / Judecătorii fac 

dreptate pe întuneric!” Câte seri de neuitat au 

petrecut împreună, la care, din întâmplare, mai 

cădeam şi eu „ca musca-n lapte”! 

Damian Ureche nu se împăca cu demagogia, 

cu disimularea, cu egoismul primit iv, cu agăţarea 

de p utere şi bunul-plac.. În convingerile sale, 

lumea de mâine nu putea exista fără morală, fără 

credinţă şi fără memorie. Era un patriot mutilat 

sufleteşte, hărţuit de o Securitate faţă de care 

făcea dulce figură de… junghi intercostal. 

Când mi-e dor de Damian Ureche îi 

răsfoiesc cărţile. Am acasă cele 21 de volume 

scrise de el, majoritatea cu o dedicaţie. Dintre 

ele, una, „Temperamentul primăverii”, e specială 

pentru mine. Mi-a fost oferită de autor, cu 

autograf, chiar în ziua nunţii sale, pe care a ţinuto 

la salonul pescăresc de la restaurantul „Cina”. 

Nuntă de pomină! Au participat persoane suspuse, 

artişti şi activişti PCR cu funcţii importante 

în urbea de pe Bega, potentaţi ai zilei, cu toţii 

fiind invitaţi la masa festivă fără să bănuiască 

măcar faptul că mirele-poet şi mireasa-actriţă n- 

au mai ajuns pe la starea civilă! Nunta a avut un 

„naş p rincipal”, nume important, şi şapte „naşiadjuncţi”, 

persoane şi ele importante, care şi-au 

dat în petic, în pofida ţinutei morale impuse de 

Fotografii, din 1993, de pe celebra terasă a barului “Bastion”

pag.25 

funcţii şi afişate cu fariseism. Despre „nunt aşii” 

ăştia, ca şi despre autorul acestor rânduri, precum 

şi de jurnalist ul Nicolae Pârvu, cu care mă 

dusesem la petrecere, dispărut, şi el, dintre noi, 

Damian Ureche avea să povestească, pe larg, în 

romanul „Nunta ut opică”: „Pe la mijlocul 

p et recerii, când consoarta unuia din naşii 

principali îşi scotea în pumni bărbatul p e uşă, 

împingându-l spre casă, pentru că se îndrăgostise 

de soţia dentistului din Arad, mi-am dat seama 

că nunta reuşise. Nuntă la care să se servească 

mistreţ şi peşt e nu se mai văzuse. (...) Nuntaşii 

treceau din miracol în miracol. Trei fotografi se 

băteau pentru unghiurile favorabile, iar cineastul 

Bebe (Costinaş, dispărut în condiţii mist erioase) 

înregistra p e peliculă, cu un aparat de filmat, 

nunta ut opică. Veselia generală la nunt a 

misterioasă at insese apogeul. Venise şi fratele 

mijlociu de la Horez u. Fără nevast ă. Nu 

îndrăz nise să sp ună că legendarul său frate 

Damian se însoară a treia oară. (...) La nunta 

utop ică sosiseră doi gazetari locali, Macriş şi 

Pârvu. Au vărsat vin negru p e rochia albă a 

miresei şi, ca scuze, a răsplătit-o cu un cart uş de 

Kent. (...) L-am rugat pe naşul jaluz ist să se 

ocupe de ei, să-i trateze la înălţime”. Un alt pasaj 

din romanul „Nunta ut opică”: „Somităţile 

oraşului prez ente la nuntă au ap laudat tot ul. 

Veselia s-a dezlănţuit mai tumultoasă, paharele 

scânteiau în aer, lupta nuntaşilor cu clipa devenea 

din ce în ce mai acerbă. Imensitat ea clipei unice 

ne absorbise pe toţi... Într-un colţ al localului, 

unul dintre naşi cânta pentru sine: «De-aş avea 

şi eu un frate». În alt colţ, Doru Macriş fredona 

olteneşte melodia lui Gheorghe Sărac: «Nici o 

vorbă n-ai spus, mi-au şoptit numai ei, ochii tăi, 

ochii tăi, ochii t ăi». Coco (Constantin Cozmiuc 

- şi el dispărut dintre noi - n.a.) ţipa rezimat de 

perete: «Spune caii când se fură, noaptea pe 

fulgerăt ură», iar Vict or recita p oez ia «Lae 

Chiorul», a lui Goga. Fredonam şi eu, numai 

pentru mine, «Inimă – ciut ură spartă...»” 

O altă petrecere, din multe altele, cu Damian 

Ureche, am ţinut-o la preotul Horia Ţâru, care 

ne-a invitat la casa părintească din Izvin, lângă 

Remetea Mare. Părinţii lui Horia, doi oameni cu 

suflet minunat , ne-au tratat regeşte, ca p e cei 

mai preţioşi musafiri ai lor. Am mâncat, am băut, 

am recitat p oezii, am cântat, bătrânii ne-au 

depănat amintiri, fapte, bucurii vesele şi t riste 

din viaţa lor deloc uşoară. Horiana Ţâru, fat a lui 

Horia, ne-a făcut fot ografii. Au fost ultimile 

fotografii ale poetului Damian Ureche, ultima 

imagine a umbrei lui pe acest p ământ. 

Dar, la puţin timp după ast a, a mai venit o 

z i, a mai venit ... o p etrecere! Era t ot în 

sep tembrie 1994. Cocoşi de miez de nucă 

ciuguleau ochii t oamnei. Treceam împreună prin 

acel septembrie plutind şi lăudaţi de băuturi dulciaromat 

e. M-am trezit cu Damian în redacţia 

ziarului „Renaşterea bănăţeană”, unde lucram, 

intrând vijelios pe uşa biroului, ţinând în mână 

geant a lui maro, din vinilin, doldora cu idei, de 

care nu se despărţea niciodat ă. Redactam un 

articol care urma să apară a doua zi în ziar. El 

scoate din geantă o revistă şi-mi arată. Îi apăruse 

trei poezii. Era bucuros, tandru, vesel. Când 

apărea într-o revistă, ziar sau carte, întot deuna 

se bucura ca un copil. Era fericit . Atunci era în 

lumea lui. Prezenţa lui m-a uimit. Nu-l văzusem 

de-o săptămână. Îl căutasem şi el dispăruse fără 

să spună un cuvânt . „Unde ai fost?”, îl întreb, 

dar el, fluturându-mi publicaţia pe sub nas, îmi 

zice: „Lasă asta, maestre (expresia făcea parte 

dintr-un fel de regie cu care îi grat ula pe prietenii 

la care ţinea cu adevărat ), termină articolul, hai 

să căut ăm o cârciumă p e care-o descrie 

Hemingway în „Fluturele şi tancul” şi să bem 

acolo licoarea aia care seamănă cu jocul morţii, 

când moartea vrea să-ţi dea o şansă şi uşile se 

mişcă pe picioare de om”. Am insistat să spună 

unde a fost şapte zile, dar a ocolit răsp unsul. 

Cu prozatorul sf Constantin Cozmiuc, prieten de nedespărţit 

Orient Latin 

Ulterior am aflat că fusese internat la ASCAR, 

în grija medicului Florica Pascu. 

La stăruinţa lui, am predat secretarului general 

de redacţie, Nick Lengher, articolul şi am 

ieşit . Am colindat oraşul toată z iua, apoi ne-am 

închinat la Bastion şi seara am int rat la „Bădău”, 

unde, în faţa localului, cu o bere în mână, am stat 

pe iarba din care calul lui Don Quijote şi catârca 

lui Sancho Panza rup câte-o gură şi-o duc în 

grădinile raiului. Acolo am prefirat, pe cea mai 

frumoasă cale a sufletului, versuri din Eminescu 

şi Nichita, am sărutat mâna Dulcineei del Toboso, 

am rup t şi am mâncat măsline crude, ca să ţinem 

minte că amară de neasemuit e numai viaţa. Iar 

noaptea, după ce am colindat străzile din cartier, 

cu iluzia că luna s-a top it pe frunzele copacilor, 

ne-am scobit genunchii, am îndesat în ei ouă de 

lemn şi am pornit război împ otriva morilor de 

vânt. Am fost înfrânţi şi, în z ori, Damian Ureche 

a făcut jurământ cu sup unere, în numele 

amândurora: „Ce dacă sângerz, nu mă tem,/ Mie 

inima rănită şi atât,/ Cu mine piere ultimul 

boem,/ Pantera vieţii mi-a sărit în gât”. Nu ştiam, 

fuseseră ultimile clipe petrecute cu Damian... 

Apoi, am aflat vestea că prietenul meu drag 

murise la Spitalul Judeţean Timişoara. Se stinsese 

un mare poet înnăscut al vremurilor noast re. 

Intrase în eternitate. Literat ura română mai 

pierduse ceva din zestrea ei de „autenticit ate 

furt unoasă, imp revizibilă, sp ont ană”. Nu 

trecuseră nici 20 de ore de când îl vizitasem, de 

când mă privise şi îmi zâmbise. Şi a mai venit un 

apoi, după alte 20 de ore, când m-am dus să-l 

văd în parcarea de pe st r. Reşiţa, în faţa unui 

restaurant, „Manuela”. Era în sicriu, iar sicriul, 

aşezat pe un autoturism Dacia 1310, era prins 

cu nişte frânghii de portbagaj. Cei care îl luaseră 

de la morga spitalului intraseră să mănânce, apoi 

plecau, la Rugetu, satul său natal din Vâlcea, 

atât de drag lui, unde urma să-şi găsească, împăcat 

cu el şi cu lumea, liniştea. M-am apropiat de 

sicriu, l-am mângâit, l-am sărutat şi, cu o lacrimă 

în colţul genelor, am pornit spre casă. 

Pe stradă răsunau glasurile cop iilor şi 

cirip itul păsărilor hârjonindu-se în salcâmi (pe 

atunci mai erau salcâmi pe strada Reşiţa). Iarba 

nu se uscase, mai era încă verde şi mirosea a 

crud. Se desfăceau crizantemele cu aripi albe de 

îngeri, sub cerul albastru. Sufletul îmi era t rist, 

iar în jurul meu toamna creştea mereu, din 

pământul care îl aştepta pe Damian, urcând spre 

primăvară. De undeva, dintr-o grădină poate, 

venea tulburător, ca amintirea fetelor moarte, 

parfumul petunilor. În adierile de vânt, parcă îi 

auzeam glasul şoptind versurile din Poe tul 

alergării: „La moartea mea nu plângeţi, să nu 

vă pierdeţi slujba,/ Ce lacrimă se-apleacă pe-un 

câine hăituit?/ Să vă prefaceţi teferi şi veseli, 

asta-i drujba,/ S-a mai topit un nume spre minus 

infinit... 

Somn uşor, dragă prietene, ne vom reîntâlni 

după scăpătat !...

Orient Latin 

Măria ta! 

Măria ta, nu este pâine, 

Românii sunt în prag de moarte 

Şi-n loc de pâine vor cartoane 

Care se cheamă paşapoarte. 

Măria ta, noi ştim demult 

O-nţelepciune a cetăţii: 

Ajunge numai un incult 

La cultul personalităţii! 

Când gem de puşcării Carpaţii, 

Noi te-ntrebăm, întâi de toate, 

Cum poţi să minţi în faţa lumii 

Că-n România-i libertate? 

Măria ta, de disperare 

şi nemaisuportând povara, 

Chiar fiii lui Ştefan cel Mare 

Ajung s ă-şi părăsească ţara! 

Riscând să trecem frontiera, 

Măria ta, să iei aminte 

Că nu dolarul ne tentează 

Şi nici vestitul blid cu linte... 

Ci foamea după adevăr 

Ce-i interzis la tine-n ţară, 

A respira un aer liber, 

Te simţi născut a doua oară! 

Măria ta, de nu te schimbi 

Şi orice sfat te las ă rece, 

Deschide graniţele ţării 

Şi lasă-i pe români să plece. 

Să meargă unde văd cu ochii, 

Cuprinşi de cel mai tris t fior – 

De-a căuta un loc sub soare 

Când nu e loc în ţara lor. 

(1986) 

Curge Dunărea 

de lacrimi 

Pentru că ne-a luat recolta 

Celor douăzeci de toamne, 

Cum nu vii să-l scuipi în faţă 

Velerim şi Ţepeş Doamne? 

Pentru că ne-a luat chiar ţara 

Şi nu-i lege să-l condamne, 

Cum nu vii să-l tragi în ţeapă 

Velerim şi Ţepeş Doamne? 

Curge Dunărea de lacrimi, 

Curg decretele de frică, 

Nu-i nici Românie mare, 

Nu-i nici Românie mică. 

Şi nici doamna-i nu-nţelege, 

Sub o mască de ministru, 

Plâng zadarnic ochii ţării 

Fără Tisă, fără Nistru. 

Nu mai strălucesc speranţe, 

Nu mai străluceşte luna, 

23 de milioane 

De ostatici plâng întruna, 

Nu mai e nici pâine-n sate, 

Nici puterea rugăminţii, 

Nici bisericile ţării, 

Unde se-nchinau părinţii, 

Curge Dunărea de lacrimi, 

Curg durerile-n balade 

De la scripca lui Enescu 

Pân’la Mircea Eliade. 

Peste lacrimile ţării, 

Doamne, să ne-ntinzi o mână, 

Soarele ce-o să răsară 

Pentru naţia română. 

( 1985) 

pag.26 

Ultima fotografie. Casa părinţilor preotului Horia Ţâru, Izvin, 1994

pag.27 

Vinamericanu 

şi micul său verde 

Un fior s trăbătuse atunci întreaga 

s uflare: moş Lae confirmase ceea ce 

gândiseră cu toţii. Până mai ieri, dangătele 

clopotelor mănăs tirii din apropiere nu 

urcaseră şi nu coborâseră niciodată dealurile 

până-n sat. Nici moş Lae, nu fusese vreodată 

dat la televizor. Nici măcar nu avus es e 

televizor. Însă ceea ce conta era faptul că el, 

Lae, era cel mai bătrân din sat şi, mai mult 

decât atât, cel de-al doilea mare război pe 

lume îl prinsese dincolo de Mureş, la unguri, 

în gara feroviară din Măcău, unde văzuse 

cum jidovii jerpeliţi îi înjunghiau pe cei 

ferchezuiţi, fiindcă soldaţii-i mânau pe toţi 

grămadă în vagoane de marfă ş i nu de 

călători. Şi tot Lae poves tea toamna ş i 

numai toamna, când era cinstit dându-i-se 

prima ş tamplă de ţuică pentru a vedea dacă 

era sau nu cazanul reparat cu plumb ori 

cupru, cum aşteptaseră el şi moşii săi să vină 

americanii. N-au ajuns americanii, fiindcă 

aceştia i-au trimis în locul lor pe ruşi. Deatunci, 

i se şi spunea Vinamericanu. 

A fost s ingura dată când auzis eră 

oamenii în sat clopotele mănăstirii. Iar deaici 

n-a mai fost mult până li s-a cuibărit în 

minte cum că a fost totul aievea. În cele din 

Duşan 

BAISKI 

urmă, au dat întâmplarea uitării. Numai că 

de clipa cu pricina se lega totul, a conchis, 

patriarhal, Vinamericanu. De-atunci, an de 

an, cireşul lui Marian, cel mai bătrân cireş 

din sat, era ciufulit s istematic de hoarde 

întregi de grauri. Iar dinspre munţi, cât era 

vara de lungă, s e porneau zilnic furtuni 

uscate, cu fulgere şi trăsnete. Iar ploaia tot 

nu venea, spre disperarea crescătorilor de 

melci. 

Şi totuşi, oricât s-ar fi străduit popa 

Menu să-şi convingă enoriaşele mai zeloase 

cum că dangătele n-au fost decât o 

închipuire, în sat au început s ă circule 

felurite zvonuri.Cum că moş Lae este un 

mare mincinos. Că nu a fost la Măcău, ci 

doar până la Cenadul de dincoace de Mureş, 

iar de evrei auzise de la informatorii şefului 

de jandarmi din Cenad, care lucrau pământul 

dincolo de Mureş. Apoi cum că nu avea cum 

să fie nici la Cenad, că Cenadul era prea 

departe. Că moşul e un mare mincinos şi 

chiar un afemeiat notoriu, care s-a dat până 

ş i la doamna preoteas ă, care fuses e 

învăţătoarea unuia dintre fiii săi. Că de la 

atâta citit moşul s-a prostit la cap. Iar de la 

prosteală şi până la a i se năzări cum că auzise 

dangătele clopotelor mănăstirii nu a mai fost 

mult. E drept că treaba asta din urmă era 

ros tită cu jumătate de glas, la ureche de 

vecină, deoarece nu fusese s ingurul care 

Orient Latin 

auzise clopotele. Însă nu voia nimeni să 

recunoască, asta pentru a nu fi pus în 

aceeaşi oală cu Vinamericanu. 

Numai că întâmplatul s-a întâmplat. 

După slujba de duminică, după ce enoriaşele 

s-au dus glonţ acasă să termine supa, iar 

bărbaţii la birtul lui Avram la o ştamplă de 

adevăr, de undeva s-a iscat zvonul că vin 

americanii. 

— Lae trebuie să ştie!, strigă Criglă, 

birtaşul. 

Cei prezenţi se priviră îndelung unii pe 

alţii. Apoi, ca fulgeraţi, se ridicară ş i ieşiră 

pe uliţă. Ideea nerostită, însă gândită de toţi, 

era să-l găsească pe Vinamericanu. Care le 

putea oferi o explicaţie cât de cât acceptabilă 

întrebărilor lor încă nerostite. 

— Ăsta iar o să ne mintă!, proclamă 

Fişko, s ingurul ungur din sat. 

Nu-i răspunse nimeni. De parcă nici n- 

ar fi fost de faţă. Numai că un obs ervator 

neutru ar fi obs ervat pe chipurile lor 

încrâncenarea speranţei într-un adevăr de 

prea multă vreme aş teptat. 

— E la cireşul lui Marian – le zis e Ghiţă 

Ciungu, lovindu-şi tâmpla cu degetul, semn 

că Vinamericanu se prostise de-a binelea. 

— Moşul se preface – decretă popa 

Menu şi ceilalţi dădură aprobator din cap. 

— Şi dacă are moşul dreptate? - mormăi 

careva din mulţime şi în clipa aceea, ca la o 

comandă nespusă, oamenii grăbiră pasul. 

— Vin americanii, maică? - îi întrebă pe 

drum mătuşa Frosa, singura văduvă din sat, 

şi li se alătură. 

— Da’ mergeţi şi voi mai încet, copii, 

că dacă au venit cu adevărat, n-or mai pleca 

– bombăni, la capătul alaiului, moş Dandu. 

— Uitaţi un nor verde!, s trigă un 

puştan. 

Mulţimea se împletici pentru moment, 

dar îşi continuă drumul. De deasupra caselor 

se iţea coroana cireşului lui Marian. 

— Da’ ce verde-i cireşu’! - se minună 

Ghiţă Ciungu. 

Ajunsă în dreptul pomului, lumea se 

opri. Vinamericanu era, într-adevăr, s ub 

cireş, chircit, mormăind. Şi mângâind iarba. 

— Unde-s americanii? - întrebară câţiva 

în cor. 

Vinamericanu dădu din umeri. Apoi se 

ridică, ţinându-ş i palmele căuş şi-ş i privi 

radiind consătenii. 

— Au venit... ei... ăştia... ex... e... 

Atunci văzură oamenii în palmele 

bătrânului ceva mic şi verde, ceva ca un 

copilaş gol şi tare agitat.

Orient Latin 

pag.28 

Simona Vintilă 

BLESSED *) 

ACTUL II 

SCENA 1 

(După două săptămâni. În sufrageria 

casei ea face ordine, apoi aranjează în vază 

un buchet din 21 de trandafiri albi şi unul 

roşu. Sună telefonul. Ea ridică grăbită 

receptorul.) 

EA: Alo! Servus, dragă…Îmi pare rău, 

dar nu pot acum …Nu, chiar n-am cum.Vine 

fiică-mea peste două ore şi trebuie să ajung 

la aeroport…(râde) Da, a absolvit…e şefă 

de promoţie...Ziua ei? A fost acum câteva 

zile…O să-i transmit…Bine…Ne auzim. Pa! 

(pune receptorul în furcă şi se îndreaptă 

spre vază. Aranjează cu minuţiozitate 

trandafirii.) 

FIICA: ( apare în uşă) Noroc că 

taximetristul a acceptat s ă-i plătesc în 

valută… 

EA: Puiul mamei drag!!! (aleargă spre 

fiica ei) 

(Se îmbrăţişează reciproc) 

EA: Bine ai venit, dragostea mea! Acum 

mă pregăteam să vin spre aeroport. (se 

îndreaptă grăbită spre vază şi scoate 

buchetul de trandafiri) La mulţi ani, puiul 

meu scump! (îi dă buchetul)…Dar cum deai 

ajuns aşa de repede? Ai luat alt avion? Ai 

vrut să-mi faci o surpriză? 

FIICA: Se pare că mi-am făcut mie o 

surpriză…Mama, avionul a sosit la timp. 

EA: (mirată) Cum? Păi nu trebuia să 

aterizeze la 9 şi 25? Acum e 8 şi jumătate… 

FIICA: (mirată la rândul ei) Nu, mama. 

Ora era 19:25, aşa ţi-am spus şi la telefon...(se 

uită atent la buchetul de trandafiri, apoi îl 

aşează înapoi în vază) Foarte frumoş i 

trandafirii, mama, îţi mulţumesc! 

EA: Mi-ar fi plăcut să-i primeşti chiar 

de ziua ta…(zâmbeşte) 

FIICA: Au trecut doar câteva zile, 

mamă, (râde) … şi oricum, ziua mea e în 

fiecare zi! 

(o îmbrăţişează) Mi-a fost aşa de dor 

de tine, de tata, de casă! 

EA: (o strânge în braţe cu putere) Şi 

mie, puiul mamei! Am numărat zilele ş i 

orele...(se desprinde brusc din braţele ei) 

Dar cred că ţi-e tare foame! Ţi-am pregătit 

mâncarea ta preferată: (bucuroasă) musaca 

de vinete! 

FIICA: (râde) Mama, încet, că abia am 

intrat în casă… 

EA: (intimidată) Credeam că o să te 

bucuri…era mâncarea ta preferată şi sunt 

convinsă că nimeni nu o face ca mine… 

FIICA: ( o îmbrăţişează) E în 

continuare mâncarea mea preferată, mama, 

şi nimeni nu o găteşte ca tine! Dar nu ne 

grăbim nicăieri, aşa-i? 

EA: Puiul mamei, drag şi scump! Mi-a 

fost tare dor să te strâng în braţe! 

FIICA: Şi mie, mamă!...(se desprinde 

din braţele ei) Mă duc să-mi duc lucrurile 

în cameră. 

EA: Bine, puiul meu, eu pregătesc până 

atunci masa. 

(Fiica iese. Ea rămâne un moment cu 

privirea pierdută în gol.) 

FIICA: (din off) Am haine de spălat! Le 

pun în coşul de rufe! 

EA: (tresare, apoi cu voce tare) Da, 

mamă, pune-le acolo. O să pornesc maşina 

de spălat mai târziu. 

FIICA: (din off) Ai vorbit cu tata? 

EA: (aşează farfuriile pe masă) Da, 

vorbim zilnic. 

FIICA: (din off) Şi ce-a zis? Când vine? 

EA: (pune mâncarea în farfurii) Luna 

viitoare. Mâine pleacă din Stockholm spre 

Bologna. 

FIICA: (apare în sufragerie) Hai să-l 

sunăm. 

EA: Nu mâncăm întâi? Sigur ţi-e foame 

şi mâncarea e caldă. 

FIICA: Ai dreptate. Îl sunăm mai târziu. 

(se aşează la masă) 

EA: Poftă bună, puiul mamei! (începe 

să mănânce) 

(Fiica ia prima înghiţitură, apoi o 

mestecă încet şi fără apetit. Nu-i place 

gustul mâncării. Se uită în jur, de parcă ar 

căuta ceva. ) 

EA: (îngrijorată) Nu-ti place, puiul 

meu? E mâncarea ta preferată! 

FIICA: ( stânjenită) Îmi place, 

mama…Cred că mai vreau puţină sare…Mam 

obiş nuit să mănânc mai sărat în ultima 

vreme…(se ridică de la masă şi aduce 

sarea) 

EA: Am pus destulă sare, puiule. Ştii 

că nu e sănătos să mănânci prea sărat… 

FIICA: (toarnă foarte puţină sare, 

apoi ia din nou o înghiţitură; mănâncă în 

continuare fără tragere de inimă) Ştiu, 

mamă. (zâmbeşte) O să renunţ la obiceiurile 

mele nesănătoase. Şi ce-ai mai făcut? 

EA: (mâncând cu poftă) Ce să fac, cum 

ştii…toată ziua la lucru, apoi de două ori pe 

săptămână cu fetele la terasă. 

FIICA: (ia câte o înghiţitură mică din 

când în când) Apropo, cum e la noua terasă? 

EA: E chiar fain. Mâncarea e bună, 

atmosfera e tare plăcută. Au muzică mai mult 

ambientală şi chelnerii sunt prompţi. Mergem 

zilele astea cu fetele, dacă ai chef...Chiar miau 

zis că vor s ă te vadă. (râde) Le-am 

înnebunit cu venirea ta acasă... 

FIICA: (râde) De ce nu mă miră? 

EA: (se opreşte din mâncat; puţin 

irascibilă) Ce vrei să spui?! E normal să 

vorbesc despre tine!...Mă mândresc cu tine, 

eşti copilul meu!...O să înţelegi asta, abia 

când o să ai ş i tu la rândul tău 

copii…(continuă să mănânce) 

FIICA: Linişteşte-te mamă, n-am zis 

nimic rău. Am afirmat doar că nu mă 

miră...doar te cunosc...aşa că nu înţeleg de 

ce eşti irascibilă... 

EA: Nu s unt irascibilă. (observă că 

fiica ei abia mănâncă) De ce nu 

mănânci?...Nu-ţi place?..Ţi-era foame, nu? 

FIICA: Se pare că nu mi-era foarte 

foame, mamă...Cred că s unt mai mult 

obos ită…Diferenţa asta de fus orar mă 

termină…(râde) Cred că o să dorm trei zile 

neîntoarsă. 

EA: (ia ultima înghiţitură) Mai e şi 

mâine o zi, nu? … Dacă nu poţi acum, nu 

trebuie să te forţezi, puiul mamei. (strânge 

farfuriile şi iese) 

( Fiica se ridică de la masă şi se 

*) Piesă în trei acte. Fragment.

pag.29 

Orient Latin 

Premiera spectacolului „Blessed”, de Simona Vintilă, a avut loc, în 21 septembrie a .c., pe scena Teatrului 

German de Stat Timişoara. Distribuţia : Dorina Ina Da rie, Giorgiana Elena Popan, Florin Covalciuc, Ştefan 

Statnic. Regia: Simona Vintilă. Scenografia: Diana Dobra. Concept grafic: Andrada Borca. Ilustraţia muzicală: 

Alex Halka. Spectacolul a fost o coproducţie între Socie tatea Română Alzheimer şi Teatrul Clasic „Ioan Slavici” 

Arad. La Arad, premie ra a avut loc în 11 octombrie a.c. 

îndreaptă spre vaza cu flori. Priveşte foarte 

atentă buchetul de trandafiri) 

EA: (din off) Mă duc să pun maşina de 

spălat în funcţie…Mai ai şi alte haine de 

spălat? 

FIICA: (cu buchetul de trandafiri în 

mână şi cu voce stinsă) Nu, mamă... 

EA: (din off) Nu te aud! 

FIICA: (cu voce tare) Am spus că nu, 

mama! 

( Ea apare în sufragerie...Fiica stă cu 

buchetul în mână. Are o privire tristă) 

EA: Ce s -a întâmplat, puiule? 

FIICA: (tristă) Nimic, mamă. Doar că 

buchetul acesta are 22 de trandafiri, iar eu 

am împlinit 23 de ani… 

EA: ( şocată pe moment, apoi 

bâiguind) Păi, ce nu ştiu?...Adică normal 

că ştiu, eşti fiica mea…Cum să nu ştiu câţi 

ani ai împlinit?...Deş teapta aia de la 

florărie…(încearcă să iasă din situaţie; 

vizibil ruşinată) I-am cerut 22 de trandafiri 

albi şi unul roşu…şi uite ce mi-a dat…(tot 

mai agitată) O să mă duc mâine la prima oră 

şi o să-i dau cu buchetul ăs ta în cap… 

FIICA: ( împăciuitoare) Mama, 

linişteşte-te…A greşit femeia, asta e...Oricum 

sunt atât de frumoşi şi parcă îmi place ideea 

că s unt mai tânără cu un an…( sună 

telefonul) 

EA: Sigur e tata. 

FIICA: (ridică în grabă receptorul) 

Alo! Tata! Ce mă bucur că te aud!...Da, am 

s osit acum câteva ore...Mulţumes c 

frumos !...Stau până la s fârşitul lui 

octombrie…Da, a fost destul de greu, dar 

am reuş it să obţin calificativul maxim…Nu, 

s tai liniş tit, recuperez din plin 

acum…(râde)… Am ceva oferte, dar cel mai 

mult mă atrage oferta celor de la Philips...Nu, 

aş lucra tot în New York, de la 1 noiembrie, 

cu posibilitatea să mă transfer în Los Angeles 

după un an…Da, dar e de văzut…(râde) 

Da, la NASA…Cine ştie? Nu ajungi uşor 

acolo…(râde) Clar…Când vii, tata? Mi-e 

dor să te văd!...aha...Păi, trece repede...Lasă 

că ne vedem acasă şi o să povestim...Mama? 

da, sigur, e pe telefon deja...(râde; mama o 

loveşte în joacă peste fund)...Stai că ţi-o dau, 

că nu mai are răbdare...Te pup şi eu! Pa!...(îi 

dă receptorul mamei) 

EA: (ia receptorul în grabă) Fiică-ta 

face mişto de mine! (râde) Ce faci, dragul 

meu?...Te-am fi sunat noi, dar gând la gând 

cu bucurie…Da, mă bucur tare mult că e 

acasă! Am cam încurcat borcanele…Păi, nu 

ştiu de ce am reţinut că avionul aterizează la 

orele 21:25 şi când colo aterizase la 19:25… 

FIICA: (în spatele mamei, orientată 

spre receptor) Noroc că m-am descurcat... 

EA: Da, zice că noroc că s -a 

des curcat…Păi, nu? Cine se descurcă în 

America, se des curcă şi aici (râde)…Da, dar 

tot nu ş tiu cum am încurcat orele…E 

adevărat, mai ales că acum, se pare, că sunt 

ceva controale …Nu ş tiu, s -au cam 

înnăs prit…Da, adevărul e că sunt 

frântă…Cred că zilele astea…Şi fetele vor s- 

o vadă…Mâine nu cred, că trebuie s ă 

finalizez proiectul ăla…Da, mai mult ca 

sigur…Tu ce-ai mai făcut?...(bucuroasă) 

Serios? (râde)…Spune-le că ai o soţie şi o 

fiică… 

FIICA: Ce zice? 

EA: (acoperă difuzorul telefonului) 

Vor să-l ia profesor asociat la Stockholm… 

FIICA: Super tare! 

EA: ( în receptor) Da, ar fi 

ceva...Bineînţeles că e de văzut…Şi eu abia 

aştept să vii… 

FIICA: Şi eu!!! 

EA: Zice că ş i ea…( fiicei) Ne 

îmbrăţişează pe amândouă…(în receptor) 

Da, i-am spus…Păi, atunci ne auzim mâine

Orient Latin 

s eară…Şi eu te iubesc, dragul 

meu!...Noapte bună!...Da, ş i 

noi…Pa…Noapte bună!...(râde) 

FIICA: Hotărâţi-vă odată… 

EA: Râde fiică-ta de noi…Pa, dragostea 

mea!...Te iubesc!...Noapte bună!....(pune 

receptorul în furcă) 

(Fiica imită încheierea conversaţiei. 

Încep un fel de urmărire în joacă, se fugăresc 

una pe alta, apoi se îmbrăţişează) 

EA: (se desprinde din braţele ei) Cred 

că s-a terminat programul de spălat. Mă duc 

să întind rufele. 

FIICA: Mă duc, eu, mamă. 

EA: Eşti sigură? Nu eşti obosită? 

FIICA: Puţin, dar o să mă odihnesc 

după aia. 

EA: Bine, eu atunci strâng ce mai e de 

strâns. (fiica iese) 

( Ea se îndreaptă spre combina 

muzicală şi pune un cd; apoi iese şi aduce 

un tort. Îl aşează pe masă, aduce farfurii şi 

tacâmuri. Îşi caută poşeta şi scoate nişte 

tablete. Ia un pahar cu apă şi înghite 

câteva pastile. Intră fiica) 

FIICA: (vede tortul) Wow, avem tort? 

EA: Da, dar nu orice fel de tort. E tortul 

tău preferat. 

FIICA: Când ai mai avut timp să-l faci? 

EA: Ei, ştii că nu-mi ia mult...Reţeta nu 

e complicată şi m-am gândit că o să-ţi doreşti 

ceva dulce şi bun. 

FIICA: ( taie o felie şi îşi pune în 

farfurie) Tu nu vrei? 

EA: Nu, acum nu. E şi cam târziu pentru 

mine... 

FIICA: (ia o bucăţică) Mmmm...foarte 

gustos! Te pricepi, mama! (mănâncă tot mai 

cu poftă) 

EA: (râde fericită) Să nu ţi s e facă rău, 

puiule! 

FIICA: (cu gura pe jumătate plină) Nu 

mi se face...Doamne, ce gustos e...De mult 

timp nu am mai mâncat aşa un tort bun! 

EA: (vizibil măgulită) Mă bucur că-ţi 

place. O s ă mai fac. 

FIICA: Chiar te rog...( termină de 

mâncat) Mulţumesc, a fost delicios! 

EA: (debarasează masa) Să-ţi fie de 

bine….Doamne, cât s-a făcut ceasul! 

FIICA: Mâine mergi la lucru? 

EA: Da, din păcate. Ai mâncare în 

frigider. Să mănânci, să nu s tai flămândă 

până vin eu… 

FIICA: Stai liniştită…Nu ştiu când o să 

mă trezesc…Poate până vii tu nu o să mă 

ridic din pat…(cască) 

EA: Ora de culcare! Hai, că şi mâine e o 

zi... 

FIICA: (se ridică de la masă şi se 

întinde) Ok. Noapte bună, mamă! 

EA: (o sărută pe frunte) Noapte bună, 

puiul mamei! 

(Fiica iese. Ea se mai plimbă puţin 

prin cameră, apoi închide combina 

muzicală şi iese. Lumina se stinge treptat 

pe ieşirea ei.) 

SCENA 2 

(După o lună. E weekend. Fiica e în 

sufragerie şi navighează pe internet. Sună 

telefonul) 

FIICA: ( ridică receptorul) 

Alo!...Da…Bună ziua!...Nu, nu e 

acas ă...Sunt fiica ei...Nu ş tiu, poate are 

telefonul pe mut...Păi, puteţi să-mi spuneţi 

mie, dacă e urgent...Bine, o să-i transmit...La 

revedere! 

EA: (apare cu două sacoşe) Doamne, 

ce cald s-a făcut…Cred că sunt 40 de grade 

afară…Şi e abia 12… 

FIICA: Au s unat de la tine de la 

job...Abia am închis...Tu n-ai mobilul la tine? 

Că te-au sunat, se pare, de câteva ori şi n-ai 

răspuns... 

EA: Ba da, e în poşetă, dar probabil că 

nu l-am auzit...( lasă sacoşele şi caută 

telefonul în poşetă) Da, aş a e...Nu l-am 

auzit...Ce voiau? 

FIICA: Au zis s ă-i suni urgent, că 

trebuie refăcut nu ştiu ce proiect la care ai 

greşit nişte dimensiuni...N-am prea înţeles... 

EA: ( palidă şi îngrijorată, dar 

încercând să mascheze) Ei, o să-i sun...Ce 

poate fi aşa de urgent? E weekend...S-au 

scumpit iar toate...N-am mai găsit avocado 

cum trebuie. Arăta cam ciudat ş i nu am 

îndrăznit să iau. 

FIICA: Iaurt ai luat? 

EA: Da. Am luat şi salată. 

FIICA: Azi îmi faci tort? Că mi-ai tot 

promis şi nu mi-ai făcut. 

EA: (nervoasă) Mă înnebuneşti cu 

tortul ăsta...Nu mi-e uşor, că n-am mai făcut 

de o veş nicie...Tu erai plecată, iar tata nu e 

cu dulciurile. Nici nu mai ştiu de când nu am 

mai făcut reţeta aia... 

FIICA: (şocată) Tu glumeşti, aşai?...Mama, 

ai făcut tort cu ocazia venirii mele 

acasă...Acum o lună! 

EA: (surprinsă) Ce tot vorbeşti acolo? 

Eu nu ţin minte…Ai visat... 

FIICA: ( din ce în ce mai şocată) 

Doamne, mamă, cum să nu ţii minte? Nu m- 

ai aş teptat cu mâncarea mea preferată, 

musaca de vinete, pe care de altfel nu prea 

am putut s-o mănânc că era uleioasă rău de 

tot, asta aşa ca s ă ştii, că poate îţi aduci 

aminte ş i că după aia mi-ai dat să mănânc şi 

tortul meu preferat, pe care l-am mâncat cu 

poftă, că era gustos...(nervoasă) Ţii minte? 

Şi te-ai bucurat că mi-a plăcut, chiar mi-ai zis 

că o să-mi mai faci, se vede treaba că şi tu ai 

realizat că ai ratat musacaua şi te-ai agăţat 

de tortul ăla... 

EA: (nervoasă şi şocată în acelaşi 

timp de ce aude) Ia nu mai turui ca o flaşnetă! 

pag.30 

Mai pune punct şi virgulă!...Poate că am zis, 

dar uite că nu-mi amintesc de nici un tort la 

venirea ta....Şi pe de altă parte nu mai am 

chef să gătes c atâta, mi-a ajuns o viaţă 

întreagă!...Sunt obosită , că şi eu sunt un 

om!...Să-ţi fie ruşine că vorbeşti aşa cu mine! 

(izbucneşte în plâns) 

(Fiica încearcă să o ia în braţe, dar ea o 

respinge. Se îndreaptă spre poşetă, caută 

agitată în interiorul ei, apoi o trânteşte de 

podea şi iese. Fiica rămâne consternată. 

Priveşte în jos spre lucrurile împrăş tiate pe 

podea ş i se apleacă s ă le adune. Descoperă 

nişte tablete. Le studiază atent, apoi adună 

în continuare lucrurile şi le aşează în poşetă. 

Dă să închidă poşeta ş i vede pe jos o carte 

de vizită. O ridică, o citeşte, apoi o aşează în 

poşetă. Faţa ei e din ce în ce mai consternată. 

Fuge la laptop şi caută pe internet indicaţii 

despre pas tilele pe care tocmai le-a 

descoperit. Rămâne o vreme cu privirea pe 

ecran, fără să pară că e prezentă. Intră mama 

şi o vede. ) 

EA: Îmi cer scuze pentru ieşirea de 

adineaori. Sunt obosită şi am probleme la 

serviciu. Nu trebuia s ă-mi revărs nervii pe 

tine. 

FIICA: (fuge în braţele ei) Eu îmi cer 

scuze, mamă. Eu nu trebuia s ă-ţi vorbesc 

aşa. Te rog să mă ierţi. (cu lacrimi în ochi) 

Te iubes c, mamă! 

EA: Şi eu te iubesc, puiul mamei. Iartămă! 

FIICA: (se desprinde din braţele ei) 

Ce probleme ai la serviciu, mamă? Te pot 

ajuta cu ceva? 

EA: (zâmbeşte) N-ai cum s ă mă ajuţi, 

puiule. O să mă descurc...Am greşit, se pare, 

niş te dimens iuni la un proiect care s e 

derulează şi construcţia clădirii s-a oprit la 

jumătate. Trebuie refăcut proiectul ş i partea 

proastă e că se depăşeşte termenul limită 

de execuţie. Vor apărea probabil 

complicaţii….Adevărul e că sunt extrem de 

obosită şi mi-ar prinde bine un concediu. 

FIICA: Şi de ce nu-ţi iei concediu, 

mamă? Am putea să mergem undeva… Vine 

şi tata în două săptămâni şi chiar am putea 

să mergem undeva la munte…Ce zici? 

EA: Nu pot să-mi iau concediu până 

nu rezolv situaţia asta…(brusc energică) 

Mă duc să-ţi fac tort. Vrei? 

FIICA: Sigur nu ţi-e greu? Te ajut şi eu. 

EA: Nu mi-e greu. Tu stai şi fă ce-ţi 

place. Ai nevoie după anul ăs ta 

greu….Apropo, vrei s ă ieş im cu fetele 

deseară? La terasa minune? 

FIICA: Nu prea cred, mamă, voi aveţi 

discuţiile voastre, plus că am ieşit cu voi de 

trei ori déjŕ…Nu e cazul, dar poţi să te duci 

tu, ţi-ar prinde bine… 

EA: (surprinsă, dar maschează) Ei, 

exagerezi…Am ieş it o dată, dar cum 

vrei…Mă duc să fac tortul.(iese)

pag.31 

(Fiica rămâne singură. E preocupată. 

Începe să se plimbe prin încăpere. Ia 

telefonul mobil, apelează un număr, apoi 

închide…Merge la laptop, încearcă să 

navigheze pe net, dar nu are răbdare. Ia 

din nou telefonul mobil, tastează un număr, 

apoi se răzgândeşte. Deodată aude un 

zgomot ca de vase sparte, urmat de 

bombăniturile mamei. Iese în fugă şi revine 

cu mama ei, care plânge.) 

EA: (plângând) Nu mai e nimic de 

calitate. Făina e proastă, nici nu mă mir că 

nu creşte blatul…Cum vrei să-ţi fac tort? S- 

a tăiat ş i crema…(isteric) Ţi-a trebuit tort!!! 

FIICA: Linişteşte-te, mamă, te rog. 

EA: (cu un ton sec) Du-te ş i curăţă 

porcăria aia din bucătărie! E cremă peste 

tot...Ţi-a trebuit tort!!! 

FIICA: ( încercând să-şi păstreze 

calmul) Calmează-te, mamă, nu s-a întâmplat 

nici o nenorocire. (iese) 

(Ea rămâne cu privirea pierdută în 

gol. Sună telefonul. Ea nu face nici un 

gest.) 

FIICA: ( din off) Mama, telefonul! 

Răs punde, poate e tata!...(Ea nu face în 

continuare nici un gest. Apare fiica şi ridică 

receptorul.) Alo! Da, eu sunt…Mama? E în 

baie…Să-i s pun s ă s une?...A, ok....Îi 

spun...Nu, nu pot azi, că mă întâlnesc cu o 

fostă colegă de liceu...Sigur, data 

viitoare...Ok, îi transmit...Şi eu...( pune 

receptorul în furcă) 

(Se aşează lângă mama ei şi îi prinde 

mâinile într-ale ei. Mama pare să aprecieze 

gestul. Încurajată, fiica îşi pune capul pe 

umărul ei. Mama o mângâie pe obraz.) 

FIICA: Te aşteaptă fetele la terasă 

peste o oră. 

EA: (apatică) N-am chef... 

FIICA: Au rezervat masă. Se pare că 

sărbătoriţi azi. 

EA: (mirată) Ce să sărbătorim? Nu e 

nici o sărbătoare, habar n-am ce spui... 

FIICA: Tocmai as ta e...S-au dat 

rezultatele la bac şi Sergiu a trecut cu 

brio...Nota 9,98...Trebuie să mergi, mama, e 

prietena ta cea mai bună şi vrea să se bucure 

împreună cu tine de rezultatele lui Sergiu. 

Ea a procedat la fel când am luat bac-ul şi 

apoi am intrat la facultate…Plus că ş tii prin 

câte a trecut cu divorţul, iar tu i-ai fost 

întotdeauna alături…Nu poţi să lips eş ti 

tocmai acum, când vrea să-şi împărtăşească 

bucuria cu tine... 

EA: (o întrerupe; puţin iritată) Bine, 

bine, moară stricată ce eşti…Mă duc…(se 

ridică şi iese) 

FIICA: (cu voce tare) Distracţie, mama! 

EA: (din off) Să mănânci, să nu mă 

aştepţi! 

(Fiica aşteaptă câteva momente, iese 

să verifice dacă mama a plecat, apoi se 

îndreaptă spre telefon. Ridică receptorul 

şi formează un număr.) 

FIICA: Offf…hai, răspunde odată!...te 

rog răspunde!...Alo! Tata, eu sunt....Nu, nu 

sunt decât eu acasă...A ieşit de câteva 

minute...La terasă, că a luat Sergiu bacul...Nu, 

n-am avut chef şi pe de altă parte am 

vrut neapărat s ă vorbes c cu tine...Nu, 

linişteşte-te, nu e grav...sau nu ştiu, adevărul 

e că sunt îngrijorată...Mama...Ascultă-mă şi 

nu te mai panica...N-a păţit nimic...Nu, doar 

că mă îngrijorează comportamentul ei în ultima 

vreme...Tata!!!! Hellooo! Ascultă-mă şi 

pe mine! Nu vorbesc tâmpenii...mama e 

schimbată...Ceva nu e în ordine...Nu, nu de 

azi, deja de când am venit am observat că 

ceva nu e în regulă, dar am pus pe seama 

oboselii şi a problemelor ei de la job...Da, 

dar nu e asta! Are manifestări ciudate, tata, 

ea nu era aşa...Păi ba e irascibilă, ba plânge, 

ba e furioasă şi trânteşte, ba e apatică şi cu 

privirea în gol...Nu, as cultă-mă, mai ţii minte 

seara în care am venit? Cu aeroportul?...da, 

numai că azi am avut o mică altercaţie pe 

tema tortului...Nu, m-a aşteptat cu tort şi a 

zis că-mi mai face...Stai, mi-a făcut atunci 

musaca...Da, şi ştii cât de bine o făcea...De 

data asta era toată uleioasă şi n-am putut s- 

o mănânc....Ok, se întâmplă, dar apoi a mai 

făcut o ches tie nefirească...Tata, mă 

asculţi?...A pus la spălat rufe colorate cu 

albe, ceea ce nu a mai făcut înainte şi mi-a 

s tricat rochia aia albă pe care mi-aţi 

cumpărat-o din Malta...Nu, nu mi s e pare, 

tata, clar nu e ok cu ea....Crede-mă, că am 

observat-o în multe ipostaze...Azi? da, neam 

certat că eu voiam tort aşa cum mi-a făcut 

când am venit şi ştii ce mi-a zis? Că ea nu mia 

făcut tort atunci şi că n-a mai făcut tort de 

foarte multă vreme…Nu, tata, nu era 

cumpărat, era făcut de ea, reţeta ei 

veche...Nu, era tortul pe care mi-l făcea ea 

dintotdeauna...Fii serios, tata, oboseala asta 

nu e ok...(furioasă) De la oboseală nu uiţi 

de la mână până la gură, nu greşeşti de 3 ori 

într-o lună schiţele la job, nu pui haine la 

spălat ş i le distrugi ş i nu greşeşti mâncarea, 

când faci reţetele astea de o viaţă!!! ....Da, 

iartă-mă, dar ...Crede-mă că nu inventez şi 

apropo, ghici ce i-am găsit în geantă...Nu i- 

am umblat eu, a trântit nervoasă geanta pe 

jos şi eu i-am adunat lucrurile...Am găsit o 

carte de vizită şi nişte pastile...Se pare că e a 

unui medic psihiatru...Păi lecitină, Gingkobiloba, 

vitamina E şi Coenzima Q10... Hello, 

mai eş ti pe fir? ...Te-am blocat?...Acum 

înţelegi?...Nu, te rog să nu-i spui că te-am 

s unat...Tu vii s igur pes te două 

s ăptămâni?...Ok, abia aştept!...Bine, 

vorbim...Nu ştiu, o să văd, dar te rog, rămâne 

între noi, deocamdată...Te pup, tata! ...Şi 

eu...(pune receptorul în furcă) 

(Merge la laptop, îl închide, apoi 

stinge lumina şi iese.) 

Orient Latin 

SCENA 3 

(În cabinetul medicului psihiatru. 

Intră fiica.) 

MEDICUL: Ocupaţi loc. 

FIICA: (se aşează) Mulţumesc. 

MEDICUL: Cu dumneavoas tră am 

vorbit la telefon? 

FIICA: Da, domnule doctor. Mă scuzaţi 

că am insistat să vin fără programare, dar 

sunt extrem de îngrijorată. 

MEDICUL: Vă înţeleg. Ar fi fost util să 

veniţi cu mama dumneavoastră. Aşa cum v- 

am spus la telefon… 

FIICA: (îl întrerupe) Ştiu, domnule 

doctor, dar mama habar nu are că sunt aici 

şi...Domnule doctor, ş tiu că mama a fost la 

dumneavoastră, că a primit un tratament, dar 

aş vrea să aflu diagnos ticul... 

MEDICUL: (râde) Aş vrea ş i eu la 

rândul meu...(sobru) Din păcate nu vă pot 

spune un diagnostic, având în vedere că 

mama dumneavoastră a fos t reticentă la 

testul pe care începusem să-l fac... 

FIICA: Ce test, domnule doctor? 

MEDICUL: Un test de memorie, care ar 

fi elucidat puţin misterul oboselii şi al lipsei 

de concentrare. Mă tem că mama 

dumneavoastră ar putea avea un deficit 

cognitiv minor, dar pentru a putea da un 

diagnostic concret, ar fi utilă prezenţa dânsei 

pentru investigaţii suplimentare. 

FIICA: (şocată) Deficit cognitiv minor? 

Nu înţeleg… 

MEDICUL: Mama dumneavoastră ar 

putea avea o afecţiune care se manifestă 

prin tulburări de memorie… 

FIICA: (îl întrerupe; din ce în ce mai 

şocată) Tulburări de memorie? Dumnezeule! 

Adică are Alzheimer? 

MEDICUL: (prudent) Tulburările de 

memorie pot fi date şi de alte afecţiuni mai 

puţin severe decât boala Alzheimer…De 

aceea avem nevoie de inves tigaţii 

suplimentare şi pentru aceasta e nevoie de 

prezenţa mamei dumneavoastră. 

FIICA: Ce fel de investigaţii, domnule 

doctor? 

MEDICUL: Aş încerca să finalizez 

testul de memorie de care v-am vorbit anterior, 

adica Minimental State Examination, 

apoi aş aplica Blessed Dementia Scale … 

FIICA: ( îl întrerupe din nou) Ce 

interesant…Melodia preferată a mamei mele 

e ”Blessed” al lui Elton John…Mi-o cânta 

chiar ea când eram mică…Iar testul acesta 

se numeşte Blessed Scale …şi nu mai ştiu 

cum… 

MEDICUL: (zâmbeşte) Bles sed Dementia 

Scale, un test care dezvăluie atât 

modificări la nivel comportamental, cât şi la 

nivel de performanţă în îndeplinirea 

activităţilor zilnice…După aceea aş trimiteo 

pe mama dumneavoastră să îşi facă o

Orient Latin 

rezonanţă magnetică nucleară sau o 

tomografie computerizată, pentru a vedea 

dacă ş i ce modificări s unt la nivelul 

creierului… 

FIICA: ( se ridică de pe scaun) 

Domnule doctor, veştile pe care mi le-aţi dat 

sunt şocante… 

MEDICUL: Îmi pare rău...Sfatul meu 

este să reveniţi cu mama dumneavoastră…E 

bine să depistăm în stadiu incipient orice fel 

de afecţiune…Până la urmă prevenţia e cel 

mai bun leac. (se ridică la rândul lui şi o 

conduce spre ieşire) Vă aş tept cât mai 

repede. 

FIICA: (cu voce aproape stinsă) Sper 

să o pot convinge…Vă mulţumesc, domnule 

doctor! 

( Ies amândoi. Lumina se stinge 

treptat) 

SCENA 4 

( După două luni…În sufrageria casei. 

Fiica şi tatăl intră cu bagaje.) 

FIICA: Trebuie să facem ceva, tata. 

Hai să o ducem la doctor, cât nu e prea târziu! 

EL: (îşi toarnă un pahar de whiskey) 

Copila mea, îţi faci prea multe gânduri aiurea. 

Se mai întâmplă să uiţi codul pin de la card… 

FIICA: ( îl întrerupe; ironic) 

Daaa…sau să încerci să deschizi o maşină 

care nu e a ta şi să nu te uiţi că, da, culoarea 

şi marca sunt aceleaşi, dar numerele de 

înmatriculare diferă… 

EL: (încercând să-şi păstreze calmul) 

Nu ştiu, e obosită, a avut un an foarte greu... 

FIICA: (iritată) Tocmai ne-am întors 

din concediu, tata! Două săptămâni la munte, 

fără griji, aer curat, odihnă, 

drumeţii…(nervoasă) Cum poţi să fii atât 

de orb? Se degradează sub ochii noştri şi 

nu facem nimic!!! 

(Se aude vocea mamei în off: “La 

revedere!”) 

EA: (intră zâmbitoare) Doamne, mult 

mai vorbeşte vecina as ta...Acum ştiu tot ce 

s-a întâmplat pe 3 cvartale… 

FIICA: (ieşind din încăpere cu un 

bagaj) Ai încuiat maşina, mamă? 

EA: (mirată) Ce întrebare e asta? Normal 

că am încuiat-o…(se îndreaptă spre El 

şi îl sărută) A fost o vacanţă superbă, dragul 

meu, nu-i aşa? 

EL: (o strânge în braţe) Da, dragostea 

mea! (o sărută) 

EA: Ce peisaje splendide avem în ţara 

asta!...( în timp ce deschide combina 

muzicală) Mă bucur că am petrecut 

împreună două s ăptămâni 

minunate….(schimbă tonul brusc) Tu ce bei 

acolo? 

EL: Whiskey, draga mea. 

EA: Fără gheaţă? 

EL: Da. Vrei? 

EA: Nuuu…Eu o să beau un pahar de 

vin roşu. 

(Ea se îndreaptă spre bar, el o prinde 

de mână şi o s trânge în braţe, apoi o 

sărută...Apoi el îi toarnă vin roşu în pahar, 

ciocnesc şi sorb din băuturi. Ea chicoteşte, 

apoi face câteva mişcări languroase şi îl 

sărută. El o strânge la piept şi o s ărută la 

rândul lui. Sună telefonul. Ei nu par să aibă 

intenţia de a răs punde. Fiica apare în 

încăpere, ei se desprind din braţe.) 

FIICA: Nu trebuie să vă opriţi din cauza 

mea... 

(Se îndreaptă spre telefon, dar intră 

robotul: ”Te sun acum , că abia acum am 

aflat…Sunt hotărâţi să te schimbe din 

funcţia de arhitect al oraşului...Se pare că 

au descoperit nişte nereguli la ultima 

machetă...Cred că e bine să-ţi iei un 

concediu medical cât mai rapid...Poate aşa 

mai câştigi timp...Sună-mă când poţi....Îmi 

pare rău că eu îţi dau vestea aceasta...” 

Ea scapă paharul pe jos. El dă whiskey-ul 

peste cap. Fiica începe să adune cioburile, 

secondată de El. Heblu) 

SCENA 5 

(În cabinetul medicului psihiatru. 

Fiica şi tatăl stau pe scaun în faţa 

doctorului. Acesta are în mână rezultatul 

de la RMN.) 

EL: (nerăbdător) Care e diagnosticul, 

domnule doctor? 

MEDICUL: (cu voce gravă) Din păcate 

veştile nu sunt deloc bune… 

FIICA: (tatălui) Ţi-am spus? …Tu nu, 

n-are nimic, e obosită… 

EL: ( irascibil) Încetează 

odată...Domnule doctor, ce are soţia mea? 

MEDICUL: Soţia dumneavoastră are 

boala Alzheimer într-un stadiu incipient spre 

mediu. Vestea proastă este că are genetică 

pozitivă, mama dânsei a suferit la rândul ei 

de boala aceasta şi… 

EL: (îl întrerupe) Nu se ştia acum 20 

de ani de boala asta, domnule doctor! 

Dictatorul nu agrea nebunii… 

MEDICUL: Cert es te că s oacra 

dumneavoastră a suferit de boala aceasta, 

chiar dacă nu i se spunea pe nume…Deci 

având în vedere şi genetica, evoluţia bolii 

ar putea fi mai rapidă decât ne-am aştepta. 

EL: (nervos şi speriat în acelaşi timp) 

Ce vreţi s ă s puneţi, că va ajunge 

legumă?...În cât timp? 

MEDICUL: (cu voce calmă) În mod 

normal, dacă boala e depistată la timp şi nu 

exis tă genetică, pacientul bolnav de 

Alzheimer poate trăi ş i 15-20 de ani…În 

cazul s oţiei dumneavoastră există genetică 

pozitivă şi din păcate nu pot să vă dau un 

răspuns concret… 

FIICA: (cu lacrimi în ochi) Ce e de 

pag.32 

făcut, domnule doctor? 

MEDICUL: În primul rând să vă păstraţi 

calmul, să vă înarmaţi cu multă răbdare şi să 

acceptaţi existenţa bolii. Nu faceţi modificări 

în spaţiul vital al soţiei şi nu încercaţi să-i 

preluaţi din responsabilităţile casnice, chiar 

dacă le va face asistat de dumneavoastră. E 

foarte important să-i asiguraţi o atmosferă 

de linişte şi armonie şi să evitaţi să intraţi în 

conflicte cu dânsa. Am să vă pres criu un 

tratament care… 

EL: ( îl întrerupe) Ce tratament, 

domnule doctor? Dacă tot e fără leac boala 

as ta nenorocită!!!(se ridică furios şi se 

plimbă prin încăpere) 

MEDICUL: (cu aceeaşi voce calmă) 

Tratamentul e menit să încetinească evoluţia 

rapidă a bolii…Nu exis tă leac, într-adevăr, 

dar şi un an în plus trăit cu demnitate e un 

câş tig atât pentru pacientă, cât şi pentru 

dumneavoastră, familia. (începe să scrie o 

reţetă) 

FIICA: (disperată) Nu mai există nici o 

speranţă, domnule doctor? 

MEDICUL: ( o priveşte cu 

compasiune) Din păcate nu pot să vă dau 

un răspuns afirmativ…Am însă speranţa că 

veţi face faţă situaţiei şi vă veţi înconjura 

mama şi (spre El) soţia cu multă dragoste şi 

înţelegere. 

EL: (curios) Domnule doctor, spuneţimi 

cinstit: dacă am fi venit mai devreme, care 

erau şansele ei? 

MEDICUL: (îi întinde reţeta) Am fi 

depistat-o în stadiu incipient şi am fi pus-o 

imediat pe tratament. Am mai fi câştigat timp 

şi poate chiar am fi putut s topa evoluţia 

bolii... 

EL: (cu lacrimi în voce) Acum e prea 

târziu… (se ridică de pe scaun) Doamne, 

ce idiot ignorant am putut fi! (fiica îl ia în 

braţe…izbucnesc amândoi în plâns. 

BLACK) 

ACTUL III 

SCENA 1 

(După un an. Sufrageria e tot mai 

săracă în mobilă. Ea stă pe un scaun cu 

RMN-ul în mână şi îl studiază atent. Pe 

faţa ei se citeşte disperarea. Îşi şterge din 

când în când lacrimile de pe obraz. Sună 

telefonul. Ea răspunde. Fiica apare în fugă 

şi îi supraveghează conversaţia.) 

EA: Alo! Bună ziua...Nu, nu e 

acasă...Cine să-i spun că l-a căutat?...Bine. 

La revedere! (pune receptorul în furcă) Îl 

căuta pe tata. 

FIICA: Cine? 

EA: (se gândeşte puţin) Uite că nu mai 

ştiu… 

FIICA: ( încercând să-şi ascundă 

disperarea) Ei, cine l-a căutat îl mai caută,

pag.33 

mamă. Vrei un fresh de fructe? 

EA: (senină) Nu. Mă duc să văd dacă 

a venit ceva în poştă. 

FIICA: (cu mult calm) Ai mai verificat 

azi de câteva ori… 

EA: (tresare, apoi încearcă să iasă 

din situaţie) Da, am mai verificat, dar poate 

între timp a venit ceva…(irascibilă brusc) 

Nu mă mai monitoriza atâta, că nu sunt 

nebună! 

FIICA: Linişteşte-te, mamă, nimeni nu 

te-a acuzat că eşti nebună… 

EA: (agitată) Ce-mi tot ţii socoteala 

ce fac?…Când nu te-am avut pe tine cum m- 

am des curcat?...( iese furioasă şi 

bombănind) Paştele mamei ei de viaţă, că 

mai bine iau o pastilă şi-am terminat… 

(Fiica rămâne consternată de reacţia 

ei. Observă RMN-ul pe jos, îl ridică şi îl 

studiază. Merge apoi spre bar şi ia o cutie 

rotundă în mână. Verifică dacă pastilele 

mai sunt înăuntru. Intră El.) 

FIICA: (cu ton aspru şi cu reproş) Iar 

nu şi-a luat medicamentele! 

EL: (îşi desface cravata, o aruncă pe 

un scaun, apoi merge la bar şi îşi toarnă 

whiskey în pahar; ia o înghiţitură, apoi îi 

răspunde sec) Şi tu ce-ai păzit? 

FIICA: (amorsată brusc) Eu ce-am 

păzit?!...Nu pot sta permanent lângă ea să 

verific ce face, că s e enervează, 

trânteş te…Mai nou înjură şi mă face cu ou 

ş i cu oţet când o întreb dacă ş i-a luat 

medicamentele…Nu sunt nici poliţist şi nici 

infirmieră!!!...Ţie ce-ţi pasă, vii s eara la totul 

de-a gata şi habar n-ai cât de greu e să stai 

cu un bolnav de Alzheimer! 

EL: ( o întrerupe enervat) Cineva 

trebuie să muncească în casa asta…Nu e 

destul că am renunţat la jobul din 

străinătate?...Din ce vrei să trăim toţi trei, în 

condiţiile în care maică-ta e pensionată de 

boală, iar medicamentele trebuie cumpărate 

lunar?…Noroc că sunt compensate… 

FIICA: (cu reproş) Mi-ar prinde bine 

mai mult ajutor din partea ta!...Să ştii că nu 

numai tu ai renunţat la job!...M-au s unat ăia 

de la Philips o lună întreagă ş i i-am 

refuzat…Dacă te-ai implica mai mult, mi-ar fi 

şi mie mai uşor! 

EL: (aproape urlând) Şi cum ai vrea 

să mă implic?...Spune, cum?!...Angajăm o 

femeie…E bine aşa? 

FIICA: (înmuiată brusc) Ştii bine că 

nu e o soluţie…Mama n-ar lăsa pe nimeni 

să-i umble în lucruri sau să-i gătească… 

EL: (calmat) Atunci care e soluţia? 

FIICA: (izbucneşte în plâns; el o ia în 

braţe) Habar nu am…Nu mai pot…Mă 

depăşeşte boala asta…Stau toată ziua ca un 

câine poliţist să nu facă vreo chestie naşpa, 

să nu umple casa de ambalaje , să nu aducă 

în casă frunze căzute prin grădină…Azi când 

a venit poştaşul să-i aducă pensia, i-a dat 

bacşiş 30 lei, după ce eu îi spuses em să-i 

lase 5 lei, că e suficient… 

EL: (se desprinde din braţele ei) Nu 

ştiam de ce când am ajuns pe stradă mă 

s aluta poş taş ul cu braţele larg 

deschis e…Mai lips ea s ă-mi facă ş i 

plecăciuni…Doamne! 

FIICA: (izbucneşte brusc în râs) Îmi şi 

imaginez cum te saluta… 

EL: (râde) Da, măi, că s -a mirat ş i 

vecina…Dar acum am explicaţia...Apropo, 

unde-i maică-ta? 

FIICA: (îngrijorată brusc) Păi, a ieşit 

până la cutia poştală…Tu nu te-ai întâlnit 

cu ea? 

EL: (speriat) Nu! (se uită unul la altul 

şi ies amândoi în fugă) 

SCENA 2 

(Ea e în sală, printre spectatori şi îi 

roagă disperată să o ajute să găsească 

drumul spre casă. Apoi dispare în culise. 

Se aprinde lumina în scenă. El vorbeşte la 

telefon. Fiica e lângă el.) 

EL: Aţi găsit-o?...Doamne-ajută! 

(fiicei) Au găsit-o…Vin acum...Au trimis-o 

déjŕ spre noi? …Vă mulţumesc din suflet, 

domnule ofiţer….La revedere! ( pune 

receptorul în furcă) Ajunsese la teatru şi 

nu ştiu cum a intrat fără bilet…Se pare că a 

deranjat s pectatorii şi au chemat paza… 

FIICA: (şocată) Dumnezeule!!! (sună 

soneria) 

EL: Ei trebuie să fie...Au adus-o...(iese 

şi revine cu Ea plângând) 

(Fiica aleargă spre ea şi o ia în braţe. 

El îi aduce un pahar cu apă şi o aşează pe 

scaun.) 

EA: (plângând) Nu era nimic în cutia 

poştală… 

FIICA: Linişteşte-te, mamă. 

EL: (încercând să destindă atmosfera) 

Aşteptai o s cris oare de la vreun Făt- 

Frumos? 

EA: (râde printre lacrimi) Da, de la un 

Făt-Frumos pe un cal alb... 

FIICA: De ce-ai plecat, mamă?...Ne-am 

îngrijorat puţin… 

EA: (mirată) Ce tot spui acolo? Am 

ieşit până la cutia poştală…(râde forţat) 

Trebuia să-mi cer voie? (se ridică şi merge 

spre combina muzicală) 

FIICA: ( tatălui) Chiar nu-ş i mai 

aminteşte? 

EL: (împăciuitor) Las-o…Ce muzică ai 

dori să asculţi, draga mea?...(merge spre ea) 

Ce zici de “ Blessed”? 

(Ea dă din cap aprobator, el o ajută 

să pună cd-ul cu Elton John…Ea începe 

să danseze încet pe ritmul muzicii, dar cdul 

se opreşte brusc…Ea continuă să 

danseze, el încearcă să repornească cdplayer-ul. 

Ea se opreşte brusc din dans şi 

Orient Latin 

iese din încăpere.) 

FIICA: (aproape în şoaptă) TATA! 

EL: (ţine cd-ul în mână şi îl studiază) 

Ce e? 

FIICA: Chiar nu-şi mai aminteşte? 

EL: (cercetează cd-ul în continuare) 

Ei, nu-şi aminteş te…Mai termină şi tu cu 

panica… 

(Apare Ea. Hainele ei sunt neglijente 

pe ea. Bluza e încheiată greşit la nasturi. 

Aleargă spre el cu braţele deschise.) 

EA: Dragos tea mea, te-ai întors acasă? 

(îl strânge în braţe; el se uită înmărmurit 

spre fiica lui) Ce dor mi-a fost de tine! (El 

nu ştie cum să reacţioneze) Nu mai pleci 

curând, aşa-i? 

EL: (cu voce stinsă) Nu…Nu mai plec, 

draga mea… 

EA: ( o observă pe fiica ei; se 

desprinde din braţele lui) Dar ea cine 

e?...(agitată) Pe cine mi-ai adus în casă?! 

EL: ( stupefiat) Draga mea, e fiica 

noastră, nu o mai recunoşti? 

EA: (îşi continuă delirul) De ce-ai 

adus-o în casă? (fiicei) Să pleci, auzi? Târfă 

ordinară! Ce cauţi în viaţa noastră?... Spune, 

ce cauţi? Să-mi laşi s oţul în pace, ai auzit? 

Pleacă odată! Dispari! 

(Ea încearcă să o lovească, dar el 

intervine la timp…Fiica rămâne pe loc, 

doar trupul ei e cuprins de hohote de 

plâns…BLACK) 

EPILOG 

( El şi Fiica se apropie de spectatori.) 

EL: Şi inevitabilul s-a produs… 

FIICA : Din acel moment nimic nu a mai 

fost ca înainte… 

EL: Ne-am trezit neputincioş i în faţa 

bolii... 

FIICA: Şi nepregătiţi… 

EL: Dacă aş fi ştiut… 

FIICA: (lui) Dacă aş fi avut puterea să 

o conving, să te conving… 

EL: Dacă ai fi ştiut... 

EL: Şi am internat-o într-un sanatoriu… 

FIICA: Cumplită a fost ziua aceea… 

EL: Dacă aş fi ştiut… 

FIICA: Dacă am fi ş tiut... 

EL: Dar nu ştiam... 

FIICA: Dar am aflat... 

EL: Că singurul leac … 

FIICA: Al bolii acesteia… 

EL: E prevenţia… 

FIICA : Acuma ştim… 

EL : Cu ce preţ, însă… 

FIICA: WE ARE BLESSED! 

EL: SUNTEM BINECUVÂNTAŢI! 

EL: WE KNOW! 

FIICA: ŞTIM! 

SFÂRŞIT

Orient Latin 

pag.34 

DORU MACRIŞ 

Se mutaseră într-o cas ă în oraşul 

Târgu-Jiu, în apropiere de câteva rude şi de 

albia Jiului. După vârs tă şi studiul început, 

Alexandru şi fraţii săi au fost înscrişi, fiecare, 

la şcoală. Îşi vedeau de învăţătură, iar, în 

timpul vacanţelor, băieţii munceau, o 

perioadă de timp, la ţară, la bunici, iar fetele, 

cu acul în mână, învăţau să lucreze motive 

naţionale, artistice. Mama ţinea să transmită 

urmaşilor gustul ei pentru frumos, dar şi 

pentru muncă. Toate, alternate şi cu unele 

pasiuni, vâslitul pe Jiu, care nu rareori dădea 

emoţii, fotbalul, care atrăgea generaţia tânără 

a celor cinci familii înrudite, toate atât de 

numeroase încât, la un moment dat, se putea 

alcătui o echipă întreagă, formată, în 

exclusivitate, din partea bărbătească a 

acestui clan. 

Dar, ca o năpastă, în primăvara anului 

1956, bacilul Koch se instalează şi face 

ravagii printre membrii familiei lui Alexandru, 

fapt ce îi izolează de restul familiilor, de restul 

lumii. Primul lovit, Aristică, moare în mai 

puţin de un an de la declanşarea bolii, cu 

toate îngrijirile pe care le putea oferi medicina 

acelor vremi. 

Era o dimineaţă de aprilie, când, 

întrebat de ce nu se s coală să meargă la 

şcoală, el răspunse celor doi fraţi, Gheorghe 

şi Niculina, care erau gata de plecare, că nu 

poate s ă-şi ridice capul de pe pernă. “Ba 

merg, zisese Aristică, vă ajung din urmă”. 

După plecarea celor doi fraţi, Aristică 

încercă din nou să se ridice, dar cum îşi ridică 

capul şi s e aşeză pe marginea patului, 

deodată îl bufni sângele pe gură. Au fost 

chemaţii medicii. Erau cuprinşi ambii plămâni. 

Dreptul cu două caverne. Când fraţii mai mari 

ai lui Alexandru s-au întors de la şcoală, nu 

l-au mai găsit acasă. 

Către s eară, s-au dus cu toţii să-l vadă 

la s pitalul din Târgu-Jiu. Stătea în pat, 

îmbrăcat într-o pijama, privind la un tablou 

agăţat pe unul din pereţii salonului, în care 

un pescar vâslea pe apele Jiului. Avea ochii 

mari, parcă mai mari ş i mai adânci, cu 

Blestemul 

destinului *) 

cearcăne în jur, scoase şi mai mult 

în evidenţă de paloarea feţei şi 

negrul părului ondulat. Ce 

gândea, oare, privind apa pe care 

a plutit de atâtea ori? Era la vârsta 

când toate visurile prind aripi. În 

acelaşi timp, s ora lui, Niculina, 

manifes tă ş i ea nişte dureri 

inexplicabile la stomac. Căsătorită, distrusă 

în urma pierderii unui băieţel, de numai şase 

luni, îşi ruină sănătatea căutându-l zi de zi în 

pământul cimitirului, întreaga iarnă, cu 

genunchii pe pământul îngheţat. Îl căuta în 

nădejdea că-l va mai putea strânge în braţe 

măcar o dată, ceea ce des igur nu a putut 

face, dar a reuşit să răcească atât de zdravăn, 

încât s ă capete o peritonită perforată de 

natură turbeculoasă... 

Se refăcu, însă aparent. Mai târziu, către 

toamnă, tusea, lipsa de poftă de mâncare, 

un pesimism nejus tificat, apar evident. 

Medici, radiografii, medicamente, aer, 

neapărat aer, odihnă, tratament. Se decide 

internarea Niculinei la Sanatoriul Dobriţa. 

Aristică, în Spitalul din Târgu-Jiu, 

Niculina în Sanatoriul din Dobriţa, mama 

Sânia pe drumuri, împărţindu-se între ei doi 

şi casă... 

Scrisori disperate. Lui Aristică îi mergea 

rău: “Mă ţin de pereţi, nu mă pot ridica din 

pat, veniţi să mă luaţi de aici”. Între Aristică 

şi Niculina, însă, scrisori de încurajare: “Mă 

simt bine, îi scria Niculina, ai grijă de tine, 

trebuie să trăim, să ne vedem acasă şi 

atunci vom şti să ne preţuim mai mult. Nui 

aşa, Aristică dragă, că ne-ai iertat pentru 

faptul că n-ai fost înţeles? Să nu te 

preocupe viitorul. Se poate trăi şi cu mai 

puţină carte. Te vom ajuta cu toţii, numai 

să ai voinţă şi să învingi boala…” La 

rândul lui, Aristică îi scria: “Mă simt bine, 

sunt sigur că ne vom întâlni, ai grjă de tine 

şi nu-ţi mai face reproşuri, ne vom face 

amândoi bine şi vom fi fericiţi cu toţii”. 

Departe de realitate, amândoi minţeau. 

Aris tică este adus acasă. Sfârşitul lunii 

ianuarie îl ţintuieşte la pat. Alexandru era 

singurul copil mai mare pe lângă cas ă. Trăia 

aceste drame intens. Ar fi dorit ca el s ă fie în 

locul lui Aris tică, care-şi manifesta când 

teama, când indiferenţa faţă de moartea pe 

care o s imţea atât de aproape. Fiecare acces 

de tuse se termina cu expectoraţii cu sânge. 

De unde mai avea atâta s ânge? Ultima 

picătură va însemna şi ultimul s emn de 

viaţă... Aris tică îi scria Niculinei: “Ce 

groaznic este să-ţi dai seama cum ţi se 

scurge viaţa cu fiecare zi ce trece. Când 

rămân singur, mă apucă furiile, am 

pornirea de a-mi scurta zilele, nu mai pot 

suporta aşteptarea aceasta a morţii. Să 

vină, să înceteze o dată chinul acesta. Stai, 

n-am terminat, ascultă! Nu poţi să-mi faci 

rost de o lamă? Cred că ar fi una din 

soluţiile cele mai acceptabile, sânge nu am 

mai mult, într-un sfert de oră s-ar scurge 

tot. Te rog, nu te speria, nu mai pot aştepta 

impasibil sfârşitul, e tot un sfârşit…” 

Niculina îl întrebase prin scrisoare: “Cum 

îţi poţi imagina că aş putea face una ca 

asta? Tu aşa ai face în locul meu?”. 

Aristică: “Cred că da.” Niculina: “Minţi. 

Sunt în stare să-mi scot inima din piept, 

pentru a te convinge că ceea ce spun e 

adevărat, şi că neputinţa în care ne zbatem

pag.35 

cu toţii că nu-ţi putem veni în ajutor, ne 

sufocă, ne nimiceşte. Scumpul meu Aristică, 

fii tare! Tu ştii că se mai fac şi minuni…” 

În timp ce îi scria, Niculinei îi veneau în 

minte exemplele biblice şi ar fi încercat să i le 

debiteze, dacă nu şi-ar fi dat seama că devine 

ridicolă. “Minuni poate s-au făcut, poate 

sunt numai nişte născociri ale minţii 

oamenilor, în orice caz, o minte luminată 

le-a făurit. E singurul pai de care se mai 

poate agăţa un muribund”, îi răs punsese 

Aristică. 

Afară, zăpada se topise. Razele soarelui 

de martie abia mai lăs aseră câteva urme din 

ea, ocrotind rădăcina copacilor din pădure. 

Vântul, călduţ, aducea cu sine mireas ma 

primăverii, a reînvierii naturii. 

Din patul lui, pe ferestrele deschise, 

Aristică privea şi el premenirea de afară şi 

inspira cu nes aţ aer mult. “Daţi drumul 

ferestrelor, le zicea el celor din casă, să mă 

satur de aer, căci, în curând, nu-l voi mai 

simţi. E mai bine să mori toamna, când totul 

moare. Primăvara, când natura reînvie, e 

atât de greu să te desparţi de viaţă!” 

Neputinţa de a interveni în salvarea 

vieţii unui tânăr a strecurat în sufletul lui 

Alexandru ideea despre nimicnicia fiinţei 

omeneşti. Rugăminţile lui, adresate cerului 

şi pământului, n-au fost ascultate. În noaptea 

de 21 martie 1960, Aristică moare, moare 

zvârcolindu-s e, dorind mereu să se ridice 

din pat şi să plece, s ă plece… unde? O 

privire fixă, cu ochii ieşiţi din orbite, exagerat 

de mari, fixaţi către uşa unde s e afla 

Alexandru, o privire îngrozită, plină de frică, 

apoi fixarea ochilor în tavan, apoi linişte. 

Acceptarea trecerii de la miş care la 

nemişcare e lucrul cel mai greu de s uportat, 

iar răceala morţii, imprimată fiinţei vii până 

mai ieri, dă s enzaţia unui fior ce goleş te 

sângele din vine, un fior paralizant, o frică 

inexplicabilă, greu de înţeles. Trecerea pe 

sub bolta de la intrarea în cimitir şi dangătul 

clopotului strigau, parcă: “De acum nu mai 

este al vostru, va trece în lumea tăcerii de 

aici, în liniştea tulburată doar de ciripitul 

păsărilor cerului sau vuietul vântului, care 

va da târcoale crucilor şuierând a pustiu”. 

Într-un apus de soare primăvăratic, 

apunea o primăvară a vieţii. Zgomotul 

bolovanilor de pământ, căzuţi pe sicriu, 

loveau ca nişte ciocane inimile celor care, 

deznădăjduiţi, priveau, acceptând izolarea 

impusă de legile naturii. 

Aris tică, cu ochii lui mari, negri, 

rămânea în prima lui noapte de cimitir, singur. 

Se va simţi speriat de vecinătatea celorlalte 

morminte, cu care peste alte câteva nopţi se 

va obiş nui, se va înfrăţi? 

Gol! Pus tiu! Tăcere! Paş i neauziţi! 

Parcă, uneori, prezenţă vie, atât a mai 

rămas… 

Nimic nu-i mai dureros pe lume decât 

moartea. Şi durerea provine, în special, din 

lipsa de cunoaştere a ceea ce s e petrece 

dincolo de ea. Supunerea la care este obligat 

omul este revoltătoare. 

Alexandru a încercat, după aceea, şi de 

atunci mereu, să caute şi să nu găsească, 

mereu s ă ceară şi să nu i se dea, mereu să 

aleargă şi să nu ajungă, să cerceteze fără să 

descopere enigma acestui necunoscut, în 

care va trece, tot necunoscându-l. 

La numai un an moare ş i Polina. În 

aceeaşi cameră, acelaş i catafalc. În plin 

apogeu al frumuseţii, cu ochii mari, negri, 

migdalaţi, umbriţi de perdeaua deas ă a 

genelor, care-i dădeau şi moartă un farmec 

aparte, ducea cu ea nu numai frumuseţea, 

dar ş i inteligenţa ş i s ensibilitatea ce o 

caracterizau, în pământul care va acoperi 

toate acestea cu aceeaşi nepăsare cu care 

acoperă o sămânţă neroditoare. Moartea ei, 

parcă prevestea, în ultimile clipe, că toţi vor 

muri tineri, că focul ce arde deasupra casei 

lor nu va cruţa pe nici unul dintre ei. “Auzi, 

mamă, nu vom scăpa, niciunul!”, îi spusese 

Alexandru mamei. 

Când nici nu apucaseră să se ostoiască 

rănile s ufleteşti, după doi ani, tot în amurg, 

un alt s fârşit al unui tânăr, acoperit de vălul 

alb al unei morţi ireale parcă. Moare Nelu, în 

urma unei intervenţii chirurgicale. Acelaşi 

sunet al bolovanilor de pământ spunea că 

totul s -a s fârş it. În cas a părinţilor lui 

Alexandru domnea liniştea morţii, dincolo 

de ziduri puls a viaţa. Viaţa îns eamnă 

zbucium, luptă, muncă, realizare. Dacă mori 

după ce te-ai realizat, viaţa a avut un sens, 

dar ce sens mai are când e întreruptă, fără să 

ai timp să-ţi înfăptuieşti visele? Câtă durere 

în sufletul lui Alexandru, care, despărţit de 

fraţii lui, încerca să învingă, să s fideze 

imposibilitatea de a lupta împotriva morţii... 

Pustiul înlocuise ves elia, zgomotul, 

optimismul care răsuna altădată în întreaga 

casă. Până ş i scârţâitul porţii suna straniu şi 

rar. Moartea fraţilor săi îi stigmatizase pentru 

lumea din afară. Ce mai însemna pentru 

Alexandru, pentru cei rămaşi, adolescenţa, 

tinereţea? Toate manifestările, de orice 

natură ar fi fost ele, lui Alexandru i se păreau 

false, inutile. Moartea, această trecere de la 

fiinţă la nefiinţă, era singurul fenomen pe 

care încerca să şi-l mai explice, să-l înţeleagă, 

Orient Latin 

să-l pătrundă. 

Abs orbit de acestă s ingură 

preocupare, Alexandru căuta să citească, 

să găsească o dezlegare care să-i aducă 

liniş tea, împăcarea. Sfida, s fida tot ce 

aparţinea aces tei lumi, sfida propria lui 

existenţă. Doarea să moară, să încerce şi el 

să treacă această barieră, care impune izolare 

care des parte fără drept de apel fiinţe dragi. 

I se părea stupid ca, o dată cu moartea, totul 

să dispară. Încerca s ă privească pământul 

şi, cu imaginaţia bolnavă de atâtea căutări, 

încerca să se înşele, s ă-şi înşele gândirea şi 

simţirea. 

Alexandru căuta şi-i vedea pe ai lui 

când pe o planetă, când pe alta. Dacă şi pe 

alte planete pulsează viaţa, de cine s unt 

locuite ele?, s e întreba el. Vom dezlega 

enigma morţii sau ne vom afunda mai mult 

în ea? Vom pune capăt căutărilor, sau vom 

continua să căutăm bâjbâind cu imaginaţia 

bolnavă de neputinţa pătrunderii tuturor 

tainelor ce freamătă omenirea de secole? “Şi 

totuşi se învârteşte?” “Şi totuşi există!” Să 

nu li se mai dea oare acestor oameni tereştri 

posibilitatea continuării cercetărilor, să nu 

li se mai ofere, oare, posibilitatea să-şi continue 

firul gândirii întrerupte aici de moartea 

aceasta absurdă? Ar fi păcat ca moartea să 

întrerupă firul început aici, al unei 

inteligenţe vii, care şi-a dedicat viaţa ştiinţei, 

poeziei, artelor, surprinsă de nemiş care cu 

mâna pe eprubetă sau condei. Firul întrerupt 

aici de oboseala anilor, bolilor, sau vieţii grele 

de pe o planetă ar trebui să-l poarte în 

continuare, în mişcarea s a pe o alta, 

atribuindu-i o haină mai uşoară, care să-i 

permită s ă-ş i ducă la îndeplinire 

preocupările ce l-au frământat aici sau 

aiurea. Numai aş a şi-ar avea explicaţii 

întreruperea vieţii aici, indiferent de vârsta 

la care s-ar produce. Aşa gândea Alexandru 

la vremea res pectivă, încercând s ă-ş i 

astâmpere durerea, pentru a putea suporta 

izolarea. 

Dorinţa arzătoare de a nu se lăsa învins 

a manifestat-o tot timpul şi fratele s ău 

Gheorghe. Proaspăt locotenent de artilerie, 

înalt, semănând leit cu Alexandru, contractă 

şi el o bronşită, care, deşi luată din pripă, 

evoluă, îi cuprinse plămânii şi, în mai puţin 

de opt luni, îl răpus e. Fus ese internat în 

s anatoriul de la Moroieni, în urma 

intervenţiilor părinţilor lui Alexandru, care, 

în disperarea lor, ceruseră ministrului ca 

tânărul locotenent s ă fie s upus unui 

tratament urgent, justificând că este al 

patrulea copil al lor ameninţat cu moartea.

Orient Latin 

Cererea es te aprobată, dar în sanatoriu 

este supus unei operaţii, unu iacobeus, de 

care nu avea nevoie. După operaţie, îi merse 

din ce în ce mai rău. Apar hemoptiziile. La 

prima şi cea mai puternică, lui Gheorghe îi 

trece prin minte să-şi pună capăt zilelor. Cu 

astfel de gânduri, ieşi, ţinându-se de perete 

pe tereasă. Era noapte. Întunericul ce-l 

înconjura nu l-a înspăimântat. Cu mâinile 

încleştate de balustradă, orbit de ideea care 

i se înfipsese în creier, şi-a dat drumul ca o 

săgeată în afara terasei, fără să-şi desprindă 

mâinile. 

De undeva din adâncuri, în clipa aceea 

i se păru că aude un glas: “Gheorghe, nu, 

întoarce-te!” Ca hipnotizat, în loc să-şi 

desprindă mâinile, le-a încleştat şi mai tare, 

şi suspendat aşa, în aer, auzi pentru a doua 

oară: “Gheorghe, Gheorghe, întoarce-te!” 

Inconştient, sau poate speriat, a cerut ajutor, 

cu o voce destul de stinsă şi nesigură. Nu o 

făcea convins. Colegul de cameră, un maior, 

căruia i se păruse suspectă ieş irea lui pe 

terasă după o asemenea hemoptizie, auzind 

ceva, a ieşit. S-a repezit ca scos din minţi, 

zărind, la lumina ce s e strecura pe uş a 

deschisă, două mâini albe ţânând balustrada 

şi nimic altceva. Între timp intră şi infirmiera 

ş i, împreună, l-au ridicat până când 

picioarele au prins zidul sub ele. Un s alt şi a 

fost înapoi... 

Cu ochii sticlind, Gheorghe stătea în 

mijlocul terasei, ţintuit locului. Luat de mână, 

s-a mişcat ca o marionetă şi s-a lăsat dus în 

cameră, în pat. 

O jumătate de oră a privit fix tavanul, 

apoi a adormit. În noaptea aceea fatală, în 

chiar momentele acelea de grea cumpănă, 

Alexandru şi mama lui urcau obosiţi scările, 

şoptindu-i numele la fiecare pas făcut, către 

el. Gheorghe le era drag. Era un copil iubit 

în familie. Se înţelegeau perfect. 

Primăvara îl aducea acasă: de la 86 de 

kilograme la 40. Medicii îl părăsis eră. 

Încercaseră totul, dar zadarnic! După o 

perioadă de bine, relativă, altă hemoptizie îl 

întorcea înapoi. 

Octombrie era pe sfârşite, dar în anul 

acela toamna era plăcută. Soarele încălzea 

încă, strecurându-se printre frunzele galbene 

ale copacilor, sădind în sufletele oamenilor 

melancolia. Un “ce” care dispare şi ia parcă 

cu el toată bucuria pământului. 

Alexandru stătea pe treptele casei, iar 

Gheorghe pe şezlong, în curte, şi privea, în 

după-amiezele încălzite încă, razele soarelui 

sporind nuanţa de rubiniu a frunzelor. Din 

când în când, unele s e desprindeau şi-n 

căderea lor mişcau aerul, producând un 

fâşâit jalnic, ca o ultimă pâlpâire a unei vieţi 

ce se stinge, aşternând covorul morţii, peste 

care oamenii calcă nepăsători, fără să-şi dea 

seama că numai rezistenţa în timp e singura 

deosebire între materialul ce alcătuieşte cele 

două fiinţe, vii la un moment dat. Era atâta 

linişte, încât se simţea cum, cu fiecare fâşâit, 

li se desprinde ceva din s uflet, ceva care 

moare alături de frunzele-n cădere, ceva care 

te face să-ţi priveşti propria moarte. Gândeau 

amândoi la fel, dar nici unul nu încerca să-şi 

dezvăluie gândurile cu glas tare. 

Cu ochii urmărind ultimile raze adunate 

de globul ceresc care dispărea treptattreptat, 

dincolo de limita orizontului, 

Gheorghe scoase un oftat lung, nesfârşit 

de lung, care părea s ă însemne că simte 

aproape acest sfârşit, iar ridicarea lui bruscă 

din scaun spunea: “Nu-l pot înlătura, e al 

zilei, e al toamnei, va fi al meu”. 

Începuseră şcolile. Alexandru îşi luase 

bacalaureatul, dar pe nimeni nu-l interesa 

viitorul, iar Gheorghe, în luptă cu moartea 

oprise timpul în loc şi tot el, Gheorghe, e cel 

care îl ajută pe Alexandru să plece la 

facultate. “Du-te, i-a spus Gheorghe, să nu 

mă mai vezi murind şi pe mine…” Alexandru 

a plecat pentru a-şi face un viitor, în timp ce 

al lui Gheorghe se prăbuşea. “Dacă voi 

reuşi, i-a spus Alexandru lui Gheorghe, ca 

bursier, rămân”. “Atâta timp cât voi 

supravieţui, îţi voi trimite din solda mea 

banii de care ai nevoie”, i-a răs puns 

Gheorghe. 

Niciodată Alexandru nu a s imţit un 

dezechilibru ca atunci. Gheorghe trebuia să 

trăiască, era prea bun, prea frumos, prea 

delicat. Trebuia să rămână ceva bun printre 

membrii familiei. “Trebuie!”, s e trezea 

spunând pe stradă Alexandru, la mas ă, la 

cursuri, în cameră, oriunde s-ar fi găsit. 

Dar… tot într-o zi de marţi, da, tot marţi, 

o telegramă îl anunţă: “Gheorghe, a murit 

astăzi, 8 decembrie 1963. Vino imediat!” 

Un gol de neînlocuit. Un nou mormânt, 

al patrulea, în mai puţin de trei ani. Revoltă? 

Nebunie? Cine mai putea să-şi dea seama?! 

Gheorghe era mort! Gheorghe intrat în 

nemişcare?! Alexandru îi auzea, parcă, tot 

timpul paşii grăbiţi şi-i vedea ochii mari şi 

frumoşi care, peste capetele tuturor, căutau, 

totdeauna, ceva, pe cineva. Mama, mai mult 

inconştientă, a mers în urma sicriului purtat 

pe afetul de tun, conducând pe ultimul drum 

pe cel mai drag, pe cel mai scump dintre 

copiii ei. Sunetul bolovanilor de pământ, 

acelaşi s unet, aceeaşi s upunere oarbă, 

pag.36 

s upunerea de a privi cu ochii minţii 

imaginea, ultima imagine, cu care cei dragi 

pleacă şi cu care rămâi tot restul vieţii. 

Acasă se aşternuse pustiul unei tristeţi 

sufocante. Ceea ce se petrecea în afară, nu 

mai pătrundea înăuntru. Era atâta tăcere şi 

linişte! Liniştea mormintelor din cimitir se 

aşternuse şi-n casă. Eul fiecărui membru din 

familie se afla alături de cei duşi. Mormintele 

lor deveniseră casa lor, casa lor devenise 

mormintele lor. Alexandru nu mai putea, nu 

mai voia s ă pună întrebări, s ă caute 

răspuns uri. Nimicnicie, gândea… Să stai şi 

să priveşti trupul inert al fiinţelor celor mai 

dragi, fără să poţi interveni, fără s ă poţi 

împiedica această intrare în nemişcare… Să 

te s upui lovit de neputinţă, îndeplinirii 

anumitor obiceie, să acţionezi ca un robot 

predând pământului sau aerului materia vie 

în mişcare până mai ieri... 

Camera lui Gheorghe, camera tuturor 

celor ce dispăruseră, devenise lăcaş ul sfânt 

al familiei, ce mai rămăsese din ea, locul sacru 

a tot ceea ce au iubit ei mai mult, erau 

singurele urme care le vorbeau de Aristică, 

de Polina, de Nelu, de Gheorghe cel drag, 

erau singurele urme, care le mai aminteau de 

prezenţa celor ce, în hainele lăsate, trăiau, 

încă, prin ceea ce fiecare om are mai specific. 

Dis tincţia, bunătatea şi frumuseţea 

plăteau, ieşind la iveală din fiecare lucruşor 

atins de mâna delicată a celor dispăruţi. 

Himere, iluzii, ele cons tituiau în felul lor un 

suport. Cine urma? 

Alexandru abia sosise, din Timişoara, 

la cimitir. A apărut împleticindu-i-s e 

picioarele, nu de oboseală, ci de emoţia 

revederii, de durerea ce i-a putut-o produce 

cel de al patrulea mormânt. Nu a îmbrăţişat 

pe nici unul din cei prezenţi, ci, 

îngenunchind, cu palmele în pământul 

mormântului lui Gheorghe, i-a strigat printre 

dinţi înăbuşit numele, întocmai ca o vită 

înjunghiată. “Gheorghe, Gheorghe, eu m- 

am întors, tu ce-ai făcut, de ce nu m-ai 

aşteptat?!” 

S-a întins şi a stat aşa, cu obrazul lipit 

de pământul rece, până ce, treziţi din 

surprinderea care le paralizase şi graiul, 

membrii familiei s-au mişcat şi l-au ridicat de 

acolo. “Revino-ţi, feciorul tatii, i-a s pus 

Grigore-tatăl, eşti singurul copil care mi-ai 

rămas” – şi s-au sprijinit unul de altul, şi au 

plâns, un plâns amar… 

* Fragment din romanul, în pregătire, 

cu acelaşi titlu.

pag.37 

Orient Latin 

O sărbătoare 

a poeziei autentice *) 

La Editura TipoMoldova din Iaşi a 

apărut antologia poetică intitulată 

Sentimentul spiralei semnată de Lucia Olaru 

Nenati, în cadrul s ecţiunii Poezie 

contemporană a colecţiei “Opera omnia” , 

deja prestigioasă, susţinută în ultimii ani de 

această editură, prin care se reuşeş te a se 

contura tabloul unei vieţi literare plină de 

substanţă. 

Cartea reuneşte poeme selectate din 

cele nouă volume publicate, din 1975, de 

către scriitoare, dar şi un capitol de Inedite, 

structurate cronologic, urmate de un Breviar 

biobibliografic şi de o secţiune dedicată 

reflectării critice a cărţilor sale. Portretul 

existenţial prezintă profilul unei scriitoare 

complexe, autoare a 26 de titluri de genuri 

diferite (poezie, proză, eseu, literatură pentru 

copii, cercetare literară, publicis tică, 

emines cologie), ba chiar ş i interpetare 

muzicală, capitol căruia i se subscriu cele 

trei albume muzicale realizate până în prezent, 

începând cu Cântecele lui Eminescu, anexă 

a cărţii Eminescu. De la muzica poeziei la 

poezia muzicii, prin care autoarea trata 

subiectul apropierii poetului de muzică şi 

reconstituia în premieră absolută şi 

în propria interpretare repertoriul 

muzical al lui Eminescu. Prefaţa acelei 

cărţi semnată de acad. D.Vatamaniuc 

se încheia astfel: “O asemenea lucrare 

nu aveam în cultura română”. 

Prezenta antologie es te, aş adar, 

dedicată doar unei laturi din bogata ş i 

cons is tenta operă literară a aces tei 

scriitoare, creaţia lirică, iar parcurgerea ei 

relevă încă o dată caracterul structural 

armonic al întregii sale creaţii, ceea ce explică 

fenomentul apropierii sale de zona muzicală. 

Căci indiferent dacă sunt organizate în 

cadrele metricii riguroase ale ritmului şi rimei, 

sau în vers liber, poemele sale au o profundă 

coerenţă şi armonie interioară, aceea care 

face pe cititor să continue a citi cartea, să 

doreas că a o reciti, să mediteze as upra 

s ens urilor s ale adânci ş i s ă admire 

conexiunile ingenioas e ş i originale ale 

cuvintelor sale, ba chiar să reţină, cu sau 

fără voie, sintagme întregi din poemele citite. 

Această impresie pe care o are orice cititor 

avizat ş i de bună credinţă este susţinută şi 

prin multitudinea extraselor din cronicile 

Prezenta antologie este, aşadar, dedicată doar 

unei laturi din bogata şi consistenta operă literară 

a acestei scriitoare, creaţia lirică, iar parcurgerea 

ei relevă încă o dată caracterul structural armonic 

al întregii sale creaţii, ceea ce explică fenomentul 

apropierii sale de zona muzicală. Căci indiferent 

dacă sunt organizate în cadrele metricii riguroase 

ale ritmului şi rimei, sau în vers liber, poemele 

sale au o profundă coerenţă şi armonie interioară, 

aceea care face pe cititor să continue a citi cartea, 

să dorească a o reciti, să mediteze asupra 

sensurilor sale adânci şi să admire conexiunile 

ingenioase şi originale ale cuvintelor sale, ba 

chiar să reţină, cu sau fără voie, sintagme întregi 

din poemele citite. 

publicate de-a lungul timpului despre toate 

genurile scrisului său (peste 150) şi semnate 

de nume alese ale vieţii literare româneşti 

precum: Laurenţiu Ulici, Constantin 

Ciopraga, Al. Piru, George Muntean, Vlad 

Sorianu, Nicolae Ciobanu, Constanţa Buzea, 

Dumitru Micu, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu 

Rachieru, Ioan Holban, Simion Bărbulescu, 

Viorel Cosma, Liviu Leonte, Cons tantin 

Călin, M.N.Rus u, Mircea Vaida, Adrian 

Popes cu, Cris tian Lives cu, Theodor 

Damian, Mihaela Albu, Grigore Vieru, 

Svetlana Paleologu Matta, Irina Petraş, 

Nicolae Turtureanu, Vasile Sporici, Doina 

Cernica, Victoria Miles cu, Mircea Lutic, Ilie 

Tudor Zegrea ş.a. 

Ans amblul acestor impres ii (unele 

epis tolare) ale atâtor s pirite de elită ale 

univers ului nostru cultural formează un 

tablou general al unei receptări de nivel 

axiologic superior al s cris ului acestei 

autoare care îns ă nu a făcut ges turi 

spectaculoase de-a lungul timpului pentru 

a atrage atenţia liderilor de opinie asupra 

sa. Iată câteva asemenea extrase de natură 

a contura profilul literar al Luciei Olaru 

Nenati, în cazul de faţă cel liric: ”Nu natura 

în sine, nu pastelul captivează, ci esenţele; 

parfumul vegetal transcende în fabulos; 

spaţialitate amplă şi intimism se întretaie în 

toate felurile. Nu trimiterile de as pect 

reflexiv..., ci pensulaţia dezinvoltă în tonuri 

de „aur şi purpură” conferă s ubs tanţă 

evocărilor în direct. Bucovina din inimă 

planează plurivoc, emoţional supratemporal, 

în orizont sacralizat. La Ipoteşti, persistă 

duhul unui Eminescu diafan, licăritor, motiv 

de litanie ş i magie; discurs orches trat 

eminescian. În totul poeta şi eseista se 

potenţează reciproc. Personalitatea Luciei

Orient Latin 

Olaru Nenati respiră o luminoasă legătură 

de profunzime cu climatul în care s-a ivit pe 

lume autorul Luceafărului.” (C. Ciopraga). 

“Fără a pierde nimic din substanţă, poemul 

tinde în interpretarea Luciei Olaru Nenati 

spre acea armonie a sferei, echilibrul evocat 

şi rîvnit de atîţia poeţi, gravitînd în jurul 

iubirii ca forţă genetică. Pentru această poetă 

dispunînd de un registru grav, meditativ, ale 

cărei complexe disponibilităţi sunt cenzurate 

de o rază carteziană, poezia corespunde unei 

continui nelinişti, inspirată invenţie şi stare 

de veghe”.(Mircea Vaida). “Poezia Luciei 

Olaru Nenati s-a aflat mereu s ub pecetea 

melodios ului, a armoniei, poemele sale fiind 

adesea adevărate „cochilii cântătoare”. De 

aceea, nu este întâmplător că în palmaresul 

ei s e află înregistrări muzicale în 

interpretarea de excepţie a poetei. Prin 

această remarcabilă întreprindere as piraţia 

ei permanentă de-a fi o „fiinţă de muzică” îşi 

află o tulburătoare, fas tă şi armonioasă 

împlinire. (Adrian Dinu Rachieru). “În 

maturul poem Bucovina din inimă unde 

imaginile converg prin atmosfera de pace 

interioră şi firesc, de retrăire a unui timp mitic 

concreteţea diafană a peisajului res piră un 

abur de eternitate. Poemul va fi imaginat 

drept o s avantă răs ucire în substanţa 

muzicală a sentimentului, explorare a zărilor 

interioare care aduc s enzaţia întremătoare a 

unei des chideri de orizont.” (Adrian 

Popes cu). “Ca poet autoarea suferă încă şi 

mai mult pentru că ea percepe lumea altfel. 

Privirea ei trans cende limitele la care se 

opresc ceilalţi. De aici verbul său profetic, 

însă tocmai pentru că profetic, prigonit. 

Totuşi aşa cum profetul moare pe baricadele 

misiunii sale şi poetul nu-ş i lasă flacăra 

stinsă de cei care nu-l înţeleg. El atrage 

atenţia asupra marii datorii pe care o are 

fiecare în viaţă şi care este, cum frumos o 

zice autoarea, acela “de-a căuta ş i găs i / 

rostul făpturii mele în minunea de-a fi”. 

Recunoaş tem în filozofia acestui volum, 

surprinzător, s au poate nes urprinzător la 

Lucia Olaru Nenati, întreaga traiectorie a 

destinului omenesc după cădere, sau, cu alte 

cuvinte, o poetică retrasare a istoriei mîntuirii 

neamului omenesc.” (Theodor Damian). “În 

ghicitul traiect pe care îl ascunde acest poem 

se configurează poezia Luciei Olaru Nenati 

de dincolo de paradis ul textului ş i de 

dincoace de infernul trăirii cotidiene… În 

totul, Singur, Sinele meu, e un volum ce 

atrage atenţia asupra unei poete despre care, 

faţă de cota sa valorică, s-a scris prea puţin 

şi deseori, nedrept.” (Ioan Holban). “Puţine 

elemente, dar pregnant simbolice şi printr-o 

forţă a limbajului deloc uzual, se creează un 

mare mister ca şi nevoia de a-l pătrunde. 

(…) Frumuseţea acestui tablou este dincolo 

de orice închipuire prin s imţirea ş i 

creativitatea poetei care îngemăneză 

imaginile serii cu atributele mirilor. Puritatea 

extatică a iubirii lor în fluidul naturii atinge 

sublimul. Şi cititorul îl resimte ca atare. 

Poemul este un vis frumos. Dacă cititorul 

este atât de entuziasmat de acest scurt poem 

este şi pentru faptul că el cores punde 

concepţiei heideggeriene de Entwurf.” 

(Svetlana Paleologu Matta). “Lucia Olaru 

Nenati se rosteşte cu o voce formată, ale 

cărei acorduri temperate evocă timbrul sobru 

de violă. Echilibrul intim al afectivităţii sale 

feminine - printr-o gingăşie subtil filtrată – 

es te consecinţa unei decantări mature a 

emoţiilor, a dis creţiei cu care las ă s ă 

întrezăreas că virtuozitatea mijloacelor de 

expresie şi nu mai puţin a unei ideaţii trăite 

plenar.” (Vlad Sorianu). “Poemul as piră la 

desemnarea unui spaţiu al idealităţii, pe al 

cărui cuprins rolul decisiv îl au conotaţiile 

metaforic s imbolice chemate s ă 

converteas că descripţia în definiţie sieşi 

suficientă în ordinea cunoaşterii de sine. O 

as emenea percepţie “autoscopică” a 

faptelor retrăite în spaţiul visării are darul 

de a conferi o reală materialitate inefabilului 

existenţei. Este, de fapt, formula care se arată 

deosebit de generosă cu poezia Lucia Olaru 

Nenati. Ea as igură poemului necesarul 

coeficient de obiectivitate, structurîndu-l.” 

(Nicolae Ciobanu). “E tulburătoare o 

asemenea dematerializare a univers ului liric. 

Şi e o performanţă să creezi poem după poem 

pentru a da corp de s unete tăcute 

impalpabilului, nefiinţei, golului. Sunt multe 

aspecte care ar merita să fie evidenţiate în 

acest incitant volum al Luciei Olaru Nenati 

ca, de pildă, remarcabila sa disponibilitate 

prozodică, cultivînd atît versul “clasic” cît 

şi cel liber, cu o aceeaşi dexteritate, varietatea 

“materialului de construcţie” alternînd 

notaţia cu reflecţia, viziunea cu detaliul 

derizoriu, tendinţa s pre esenţializare ş i 

abstractizare, construirea şi de-construirea 

concomitentă a imaginii, es tomparea 

figuraţiei şi mai ales , puterea de a sugera 

prin s impla miş care a versurilor, bine 

eufonizate, stări atît de vagi, de labile, cum 

sunt cele ale visului, ale alunecării în somn.” 

(Mariana Lazăr). “Există în poezia Luciei 

Olaru Nenati şi o dimensiune imprevizibilă 

şi semnificativă: eminescianismul şi nu acela 

fes tiv, generat de entuzias m, veneraţie şi 

imitaţie. (...) Autoare lucidă, de substanţă, 

conştientă de strălucirea şi limitele poeziei, 

pag.38 

prin aceas tă ultimă dimens iune a 

eminescianismului asumat şi feminizat, ea 

face figură aparte între poetele de azi.” 

(Aureliu Goci). “Poeţii nu pot fi decît 

poeţi” şi, prin urmare, regimul existenţei lor 

se cuvine să fie aproape, dacă nu totuna cu 

al vorbelor însufleţite cărora numai ei, pares 

e, le cunos c adînca taină; aceas tă 

identificare echivalează cu o retragere 

biruitoare în geografia textului poetic şi 

Lucia Olaru Nenati o proclamă ca soluţie 

ontologică”. (Laurenţiu Ulici). “ Este o carte 

de o mare frumus eţe ş i profunzime a 

sentimentului, de o mare simplitate aproape 

plutitoare a formei. Am citit-o cu bucurie şi 

mi-a lăsat impres ia pe care mi-o las ă 

întotdeauna poezia adevărată, acea senzaţie 

de limpezime de după plîns, senzaţie pe care 

am des coperit-o încă din copilărie când, 

oprindu-mă din plîns , după ştergerea 

lacrimilor mi se părea că văd lumea mai clar, 

mai colorată şi mai limpede. Te felicit din 

toată inima şi cu toată colegialitatea pentru 

Umbra Casandrei ş i-ţi doresc succes şi 

noroc cu ea şi pentru ea”. (Ana Blandiana). 

“Pe lîngă învăluitoarea muzică a poemelor 

atât de armonioase, pe fondul discordant al 

liricii moderne, găses c că farmecul poeziei 

derivă din sentimentul sau din conştiinţa 

sacralităţii limbajului poetic. Cuvintele se 

adună într-o ceremonie a comunicării şi 

fiecare poem devine as tfel o celebrare a 

frumuseţii – o frumuseţe a tăcerii, a dorului, 

a nedefinitului, a melancoliei, a toamnei ca 

stare de spirit. Pe de altă parte, realul se 

topeşte în visare şi mi s-a părut în acest sens 

că volumul are o coerenţă de viziune şi mesaj 

deosebită. Dacă la început poemele vorbesc 

des pre nos talgia după frumos, figurând 

ipostaze onirice, în final poetul însuşi devine 

o imagine de vis privind de departe realul 

din care s-a desprins. In acelaşi timp cititorul 

e chemat s ă participe la crearea unei 

atmos fere rarefiate, trans parente, unde 

înţeles urile luminează ş i izbăves c 

cotidianul.Ca cititoare, eu nu pot decît să 

vă mulţumesc pentru ceea ce aţi scris şi să 

vă urez din toată inima pe mai departe putere 

şi har.” (Monica Pillat Săulescu) 

Asemenea impresii pot continua încă 

mult şi per total conferă antologiei recent 

apărute caracterul unui eveniment cultural 

de substanţă ce îmbină discreţia manifestării 

poetice cu valoarea ei ins trins ecă ş i 

dăinuitoare. 

RADU PANAIT 

*) Lucia Olaru Nenati, “Sentimentul 

spiralei”, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2012.

pag.39 

O poezie cerebrală, 

străbătută de cugetări 

profunde 

Printre alte călătorii pe care 

Paulina Popa le-a făcut pe 

diferite meleaguri (Franţa, 

Iordania, Grecia, Is rael etc.), 

vizita făcută în ţara lui Sofocle şi 

Eschil este una distinctă pentru 

poetă, una izvoditoare de har şi 

s ublimare. În Grecia, poeta 

Paulina Popa regăseşte poezia 

în s ens ul ei arhetipal, poezia 

aceea care a înălţat spiritualitatea 

atenienilor, care a uimit antichitatea 

prin elevarea cugetului, 

poezie ce pare a fi impregnată în 

fiecare piatră şi fiecare marmură 

de pe Acropole, unde parcă şi acum mai răsună ca un ecou glasurile 

unor Demostene sau Pericle, ori tânguirea lirei lui Orfeu. 

Mărturie a s ublimelor s entimente trăite de poetă printre 

vestigiile glorioasei epoci a Greciei antice, stau versurile din jurnalul 

liric intitulat ,,Vâsla de ametist. Cartea Grecia” (Editura ,,Emia”, Deva, 

2011), unde autoarea aduce un omagiu măreţiei spiritualităţii, 

supremaţiei spiritului uman asupra oricărei forme de manifestare a 

ignarităţii materiei. 

Versurile par a se ridica, precum o incantaţie domoală, chiar de 

acolo, din apele vechii Elade, aducând cu ele când vuietul carelor, 

când sunetul unduios al harfelor, pândite din adâncuri de înfăţişările 

hidoase ale îndoielii:,,…Cât despre Poem:/ aici, în frumoasa Grecie,/ 

porneşte pe mările elene/ şi cântă cât îl ţine gura,/ convins că cineva 

îl aude.// Apele se frământă,/ ridică valuri pe culoarele istoriei,/ 

scot la iveală monştrii cu cap de om,/ şerpi de apă,/ aceia care 

mănâncă gândurile noastre,/ ale tuturor…” 

De altfel, cele mai importante şcoli din Grecia antică au avut ca 

scop dobândirea înţelepciunii supreme prin filozofie şi artă, iar în 

acest spirit al luptei pentru câştigarea înţelepciunii, imanentul uman 

este perceput de Paulina Popa ca o entitate a poeziei, pe care o 

doreşte victorioasă în lupta cu tenebrele indolenţei şi barbariei şi 

ca întruchipare a izbânzii categorice, zdrobitoare, imaginată de poetă, 

îl regăseşte acolo în străvechea Eladă, în locurile încărcate de istorie, 

pe legendarul Alexandru Macedon, eroul care, după ce a gustat din 

înţelepciunea Greciei, i-a putut învinge pe vanitoş ii perşi: 

,,Popoarele de cai// ale lui Alexandru,/ Aici în Macedonia,/ galopau, 

galopau…// Viaţa lor este, toată. 

În lupta încrâncenată a spiritului, a poeziei, cu ignoranţa, 

autoarea angrenează şi susţinerea străvechii muze greceşti Polimnia, 

dar mai ales afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel: ,,Căci în El avem 

viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: 

«Suntem din neamul lui…». Astfel dar, fiindcă suntem de neam din 

Dumnezeu, nu trebuie s ă credem că Dumnezeirea este asemenea 

aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meş teşugirea şi 

iscusinţa omului.” (Faptele apostolilor, 17, 28-29) 

Din această confluenţă a mitului, filozofiei ş i credinţei îşi 

nutreşte Paulina Popa poezia, pentru că de fapt întreaga s a creaţie 

poetică stă sub s emnul maturităţii s pirituale, a înţelepciunii 

dobândite prin ample lecturi şi bogate experienţe de viaţă, este o 

poezie cerebrală, cu inflexiuni de cugetări profunde şi înălţări la 

Orient Latin 

cele mai înalte sfere de credinţă, străbătută de o inconfundabilă 

muzicalitate şi sensibilitate feminină:,,Mă rog luminii sub măslini/ 

Mă-nchin şi le sărut/ coroana lor de aur/ Dar, vai, în rugăciune, ce 

puţini/ Te-au ş i găsit, Iisuse,/ pe cruce, ori în staul.// Dezleagă, 

Doamne, ruga/ să urce către cer./ Dezleagă apele să spele ţărmuri 

iară/ Când mă ridic, o lume de mister/ Să se afunde şi îngerii/ din 

versuri s ă răsară.// Aşa te-ai rugat pe Acropole.” 

Această cântare a Greciei se încheie cu un psalm al rugăciunii, 

un imn al credinţei, dedicat de poetă celei mai tinere generaţii, ca 

iniţere întru fericire şi neuitarea frumosului autentic:,,...Rugăciune 

după rugăciune/ să înalţ,/ aici la Marea Meteoră,/ în biserica Sfântului 

Varlam.// Să-i scriu nepotului meu:/ Rugăciunea este fericirea!/ Iar/ 

/ Fericirea, vâslă de ametist!” 

Prin volumul de versuri ,,Vâsla de ametist. Cartea Grecia”, poeta 

Paulina Popa înalţă încă o incantaţie a spiritului uman, a sublimului, 

spre sanctuarele poeziei universale. 

PETRU BIRĂU 

Interiorul lucrurilor, 

şi mai departe *) 

Lirica poetelor aflate pe 

piscurile literaturii române 

contemporane (Ana Blandiana, 

Cons tanţa Buzea, Ileana 

Mălăncioiu, Doina Uricariu, 

Angela Marinescu etc), impresionează 

prin luciditate analitică, 

expresivitatea imaginilor fruste, 

vastitatea problematicii abordate. 

Specificul Simonei-Grazia 

Dima, între aceste poete, constă 

în apetitul metafizic transfigurat 

nu numai liric, ci şi în eseurile 

critice pe care le elaborează – 

stau mărturie cele adunate în 

volumul Blândeţea scorpionului (editura Ideea Europeană, 2011). 

Coperta cărţii de versuri Interiorul lucrurilor *) reprezintă un panou 

pe care sunt incizaţi ochii stilizaţi ai unei bufniţe, preluaţi din creaţia 

sculptorului Constantin Antonovici (un fost elev al lui Brâncuşi). 

Acuitatea vizuală nocturnă a păsării menţionate, este emblematică 

pentru specificul poetei, acela de a descifra cu acuitate, prin bezna 

aparenţei, esenţa lucrurilor. Poetul, criticul literar şi traducătorul 

Simona Grazia Dima a găsit titlul cel mai portivit pentru poezia pe 

care o scrie, întrucât lirica ei sondează profunzimile existenţei. Pentru 

cartea pe care o elaborez, o cercetare gnoseologică asupra poeziei 

noastre, începând cu Nichita Stănescu, acest titlu ar fi fost foarte 

potrivit. Întrucât nu pot să-l preiau, am să-mi intitulez lucrarea 

“Interiorul liricii”, mulţumindu-i autoarei pentru că mi-a oferit această 

suges tie. 

Conform punctului meu de vedere, expus şi în recenzia pe care 

am făcut-o volumului de versuri scris de Eugenia Ţarălungă – “Biu” 

poeme şi texte-bloc (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), poetul se poate 

situa în următoarele ipostaze: în aparenţă, privind aparenţele; în 

aparenţă, privind esenţele; în esenţă, privind aparenţele; în es enţă 

privind esenţele; în imaginaţie pură, după ce a pulverizat esenţele. 

Simona-Grazia Dima pendulează între aparenţă şi esenţă, întrun 

fel aparte. Tehnica ei de seducţie se dezvăluie în chiar poezia 

care dă titlul volumului. Poeta descrie un eveniment cotidian (în 

cazul de faţă, un aeroport internaţional), care îi conferă prilejul de a

Orient Latin 

medita (aşteptând îmbarcarea) asupra abisurilor. Zborul/călătoria 

se desfăş oară, după cum teoretizează Mircea Eliade, în interiorul 

nostru, „în scăldătoarea ideilor prime”: „Dar interiorul lucrurilor? 

Fără asta nimic n-are rost. Apele mele/ adânci atunci le-aş cunoaşte 

(mă păstrez la umbră, sub cortina/ de flăcări). Ghemuit în lumină, voi 

vedea ros tul şi chipul/ mişcării înseşi, ora se va umple de izvoare, 

va deschide-acei / ochi pentru care-un regat consimte să ardă”. 

În esenţă, dincolo de elementele primordiale, s e dezvăluie 

unitatea categorială a lumii: „stăpân eş ti numai pe adânc,/ pe 

incendiul lăuntric. Ha, ha! Locul unde/ focu-i totuna cu apa! 

(Politeţe). 

Esenţa ultimă pare a fi de natură spirituală: logosul demiurgic 

ori ideile platonice. Poeta revine în cotidian, contaminată de 

platonism: ”Mult din ce trăim aici este umbră,/ bogăţie-a tăcerii.” 

(Într-o casă memorială). Credinţa că viaţa reprezintă un „joc secund” 

al ideilor pure o regăsim şi în poezia La braţ cu umbra. 

Din aces t motiv, apocalipsa se petrece în mintea noastră: „La 

rădăcina lumilor,/ un strop de sânge-i de ajuns/ să umple de crimă 

hăurile,/ hoituri obscure conduc universul/ spre sinucidere. Vei ţine 

în mână/ diamantul până ce, devenit cenuşă,/ va fi văzut ca diamant./ 

Abandonează-ţi mintea/ în humus ul luminii care a pierit.” 

(Abandonează-ţi mintea) 

Universul imaginat de poetă pare o halcă de carne sângerândă, 

iar muzica sferelor, un vaier continuu. O poezie deloc feminină, rece, 

intelectuală ne solicită din plin spiritul: „E cerul o rodie timpurie,/ 

stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier./ Calc lin pe lutul / 

gemând sub călcâie, / ascult cum trec fiori / din rădăcină-n rădăcină.” 

(Numărătoarea) 

În cosmosul fizic, rece, universul liric aduce căldura imaginaţiei 

şi a sentimentului. Un ciclu vag autobiografic urmăreşte destinul 

poetei, începând de la naştere, când ursitoare i-au fost flacăra şi 

fulgerul: „S-au întâlnit undeva cuvântul şi viaţa mea. / De la o vibraţie 

a pornit totul. Fulgerul / mi s-a aplecat deasupra, s-audă. /(...) /.. A 

tunat flacăra-n mine, /(...)/ ...S-a declanşat / fiinţarea totală, au fost 

absorbite înglobate / vrăjite până şi gunoaiele de pe jos.” (Fulger). 

Casa autoarei/„odaie cosmică” reprezintă un imago mundi 

având un centru din care este posibil dialogul cu transcendentul 

(Mircea Eliade): „Când pătrund la mine-n odaie, / găs esc toate 

lucrurie-n proiect – / peis aj fabulos şi fantastic – / pânze fâlfâind ca 

velele / şi tablouri ce s e pictează încă, / de la sine, un ocean în 

creştere, / mai are un pic şi se va înălţa-ntre nori, / împreună cu 

pământul întreg”(Casa unui poet). 

Din perspectiva eternităţii, viaţa literară reprezintă un câmp de 

luptă. Postumitatea poetului durează cât timp es te citit: „Cineva-ţi 

va găsi inima pe câmpul de luptă şi se va gândi/ să alerge cu ea s-o 

salveze. Vei fi poate mort./ Din întâmplare citit, cineva-ţi va 

desprinde, din împletirea/ culorilor, felul special în care-ai cunoscut 

fericirea.” (Zăpadă topită în inimă). 

Solidaritatea poetică se construieşte pe un ideal van: „Dar 

toate as tea – pentru acele cuvinte căzute-n bulboană/ la fundul 

mării, da (...)/ pentru cuvântul singur, cu sunet lăuntric,/ al meu şi al 

tău, care ne uneşte, în pofida noastră,/ în tabloul nepictat de nimeni, 

nevăzut ş i dus.” (Iubirea dintre poeţi). 

În dialogul FEDON, Platon spunea că există o lume superioară, 

mult mai uşoară, în care :”…ceea ce la noi sunt apa şi marea, pentru 

folosinţa noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este la ei eterul 

(…). Văzul, auzul, cugetarea şi celelalte sunt, la ei, cu atât mai presus 

decât ale noastre, cu cât aerul întrece în limpezimea sa apa, cu cât 

eterul întrece în curăţenie aerul”. 

pag.40 

În cazul poeziei Simona Grazia Dima, lucrurile se petrec invers 

şi trecem, depăşind o limită gnoseologică, dincolo de interiorul 

existenţei, unde ni se revelează două universuri paralele, unul în 

care aerul devine apă: „Dacă împing, un pic mai tare doar, / palmelen 

aer, să mă apăr de aripi şi zimţi, / prind fără voie, un fruct, un 

peşte,/ din marea de belşug.” (Ocean), celălalt în care norii devin 

pământ: „Mai sus de nori sunt, de mulţimea lor fraternă. Pe măsură 

ce mă înalţ, ei s e fac de pământ. Pământ zburător. E felul meu de-a 

înţelege zborul. Pentru tine, prieten fulgurant, pământu-i pământ, 

norul, nor.” (Interiorul lucrurilor). 

Acestor trei lumi paralele, poeta chiar le dedică o poezie: „Nu 

trebuie decât să cazi la porţi/ şi s ă asculţi adevărul cu trei tulpini/ 

cum creşte din zarea lărgită.” (Treime). Fenomenul a fost s esizat 

nenominalizat şi de Horia Gârbea în afirmaţia că poeta a reuşit să 

creeze: „un univers propriu, depărtat de orice sistem referenţial din 

lumea cunoscută.” 

Urcând din esenţă în aparenţă, poeta se confruntă cu o societate 

cu valorile bulversate: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ 

manelele-s mai puternice ca oricând, / în loc de aer îţi intră-n nări 

anestezic,/ să te facă s ă suporţi minciuna,/ să nu-ţi mai fie dor de 

adevăr.” (O plimbare în parc). 

Şi acesta es te abia începutul, putem selecta o mulţime de 

fragmente cu tematică socială urgentă: „Când vocea dreptăţii păleşte 

sub bici, / în iureşul teatral vivace pretutindeni, / şarpele prinde 

solzii puterii, / autoritatea profundă, născută din noapte/ (cristal 

sclipind cu iadu-n spate) (Plutonic). 

Salvarea rămân esenţele şi poezia. 

LUCIAN GRUIA 

*) Simona Grazia Dima – “Interiorul lucrurilor”, Ed. Vinea, 

Bucureşti, 2011. 

O pălărie şi-o mustaţă, 

la pas pe 

Strada Mare 

Atunci când iese pe poarta 

casei (în lumea reală) se ascunde 

după o pălărie cu boruri largi şi 

după mus taţă, iar în recentul 

volum de versuri (în lumea ireală 

– “Strada mare”, Ed. Eubeea, 

2012), Cos tel Simedrea s e 

ascunde în spatele cuvintelor. 

Vocea-i gravă, sonoră, nu 

scoate la iveală sensibilitatea 

poetului – este adevărat, el are o 

sensibilitate aparte, de romantic 

întârziat, rătăcit în anii 2000, dar 

o s ens ibilitate care place, 

(sur)prinde, nu e desuetă, ci 

părând a fi capabilă să doboare clădirile vechi, pustii, din strada 

mare, la o simplă încordare („Se aud doar câinii pustei lătrând – 

părăs irea vetrei – la lună / În timp ce s trada mare merge spre 

nicăieri”). Şi totuşi, poezia cu rimă, muzicală, a poetului devoalează 

un suflet cald, rezonator, dar chinuit. 

De altfel, Cos tel Simedrea este bardul s atului părăs it, al 

dezrădăcinării („M-am rupt de mine şi de Dumnezeu / O, satul meu, 

cât de străin sunt azi”). 

Numai amintirile îl mai leagă de aceste locuri, dar şi acestea se

pag.41 

estompează, încetul cu încetul („Poate e uitarea nopţilor, adâncă”). 

Însă ele îl leagă şi de iubiri demult apuse („Amintiri despre-o iubită, 

/ În rest, sentimente fade...”), ori de copilăria cu farmecul şi candoarea 

ei, care încă îi provoacă insomnii („Îmi e dor, copilărie, de căluţul tău 

de lemn!...”). 

Singurătatea („Dar, astăzi, dacă ninge, ninge în zadar, / Fiindcă 

nu am fulgii cu cine să îi număr”; „La graniţa-mi cu mine am găsit / 

Un ou neclocit! Cred că de cuc”), tristeţea („Tristeţii de i-am fost 

amant şi mire, / Nu căuta să afli cuiva vină”), resemnarea („Acum 

totu-i echilibru! Este cum a fost să fie...”), speranţa („Dezacordat, 

pianul iluziilor sparte, / Pe clape fără soţ şi numai negre, cântă”), 

reveria („În noape, voi fi vis de licurici”; „Eu, pentru curaj, am cerut 

timid, / Din visul acela, să sorb doar un strop”) sunt trăirile, stările 

care îl încearcă frecvent pe autor. Acestea îşi găsesc corespondenţa 

în trei anotimpuri: toamna („Se diluează toamna-n poezie / Şi sparge 

în mine un balon de săpun”; „Îmi aleargă toamna ca un cal prin 

sânge”), iarna („Sănii care zboară sub chiot de copii”) şi primăvara 

(„Doar eu mai cred în primăveri, / Biet orb ce pipăie lumina, / Dar nu 

o află nicăieri...”). 

Dar mai întâlnim şi contemplarea. Multe poezii îmbracă un 

parfum de pastel, un parfum s urprinzător şi proaspăt („Greieri 

nebunatici improvizau concerte, / Iarba aplauda, unduită lin / Deun 

vânt obosit cu bătăi incerte / Înmuiate, parcă, de un vis cu vin”). 

Şi totuş i, natura nu este doar un tablou, ci este participativă 

(„Frunzele-n parc întruchipează o tornadă”). Iar imaginile sunt extrem 

de plastice, puternice şi suges tive („Alb cu negru de pământ”; 

„Fum albastru-n risipire”; „Mormântul unui gând”; „De-o vreme-mi 

pare că s unt apă / Şi ca o apă că mă scurg / Spre marea în care sapă 

/ Groapă soarele-n amurg” etc.), prin contrast, prin aluzii ori iluzii 

(există aici o metamorfoză asumată – om: apă – dar conştient ireală, 

o iluzie, în contradicţie totală cu femeia-vulpe a lui David Garnett 

ori gândacul lui Franz Kafka, de pildă), prin senzorialitate. 

Poetul rămâne un boem („Când ne-mbătam cu monopol / Şi cu 

iluzii de-alea faine”), chiar dacă este conştient că timpul nu stă în 

loc („– De ce ai mai venit, / Nebunule tei, la mine-n primăvară?”), ori 

poate tocmai de aceea. Viaţa, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, 

trebuie ş i merită trăită („Am fost canar, am fost şi cucuvaie, / Am 

râs, am cântat, dar am mai ş i bocit”). 

Lucrurile „lumeş ti”, ca să mă exprim astfel, ce aparţin lumii 

reale, precum creditul ipotecar, îşi fac loc în poezie („A fost doar un 

împrumut / Făcut din întâmplare, / Cu o dobândă foarte mare, / În 

contul altui început”), dar constituie doar un pretext pentru a face 

trecerea într-o altă lume, mai bună poate („După care-o să mă mut 

/ Într-un gând fără hotare, / Când, cuprins de disperare, / Se-nchide 

soarele în lut”). 

Poemul Ars poetica reprezintă o mărturisire a lui Costel 

Simedrea despre poezie ca stare, ce nu poate fi definită în pofida 

oricăror încercări („Nu-mi spuneţi, vă rog, poezia ce-nseamnă, / Ci 

doar ascultaţi, venind din vecie, / Vibrare de clopot în codrul de 

toamnă, / de parcă un vers pe frunză ar scrie”) ori despre poezie ca 

sentiment („Nu tulburaţi odihna păs ării plecate, / S-a dus să 

cuibărească într-o poezie...”). 

În fapt, Costel Simedrea rămâne fidel propriilor convingeri, 

scrie cum simte, nu cum ar trebui să scrie, adică în ton cu tendinţele 

actuale, nu se trădează ş i poate tocmai acesta e farmecul poeziei 

sale, care încă mai rezonează atunci când coperţile volumului au 

fost, demult, închise. 

DANIEL LUCA 

Orient Latin 

Pendulând între stabilitate 

sufletească şi evadare 

Sintagma „Căi întortocheate”, 

devenită titlul volumului de 

versuri semnat de Ştefan Dandu, 

în opinia mea, reprezintă, fără 

îndoială, o expresie metaforică şi 

un simbol, implicând un transfer 

de sensuri, realizând prin aceasta 

o s inteză nouă, s uges tivă, 

plastică. Astfel poezia îmbogăţeşte 

necontenit limba literară 

sporindu-i expresivitatea. 

Majoritatea vers urilor din 

„Căi întortocheate” par a spune 

că rostul poeziei este acela de a 

contribui la desăvârşirea personalităţii 

umane, la ieşirea ei din 

ghearele prejudecăţilor şi ale inerţiei, pentru a cunoaşte şi a ne 

autocunoaşte, pentru a intui tainele lumii cu mijloace de care numai 

ea dispune, pentru a descifra necunoscutul ascuns sub nebuloasele 

acoperite de crusta realităţii concrete: „Voi, aşteptaţi-mă aici, / 

Sub stele, printre licurici! / Eu am să vin, dar fără veste, / Să 

termin tot de povestit. / Şi veţi afla cum s-a sfârşit / Nepovestita 

Poveste”. (Nepovestita poveste). 

Spirit iscoditor ş i profund, poetul Ştefan Dandu refuză 

comoditatea gândirii, manifes tându-şi preferinţa pentru calea 

anevoioasă, aspră ş i amară, ce conduce, pe „căi întortocheate”, 

spre esenţe: „Lăsându-mă pradă bătăilor de vânturi, / (Care-au 

uitat (pe mine, pictată) , / Bătrâna culoare a timpului. / La uşa 

asta cine-o să mai bată, / Când timpul va ascunde bătutele cărări? 

/ Doar un drumeţ, bătut de soartă şi de ploi, / Va bate-n mine 

(prins în cuie)... / Cu pumnii încleştaţi de multele nevoi, / Şi cu-o 

speranţă-n colţ de gură” (Uşa). Încărcate de metafore şi de simboluri, 

unele poezii lasă impresia că au mesajul tăinuit. De aceea, lectura 

acestor versuri solicită inteligenţă şi fondul nostru aperceptiv, 

pentru a le pătrunde miezul lor limpede, dar nu ş i s implu. 

Transparenţa lor poate deruta aşa cum râurile adânci şi limpezi pot 

înş ela ades ea. Astfel, poeziile Inventariere, Profitul, Clovnul, 

Refugiul, Ora de scrimă, Femeia-lămâi, Regele- şopârlă, Peisaj 

tomnatic, şi nu numai, reprezintă profunde, complexe, revelatoare 

metafore şi simboluri care transpun, în memoriabile imagini artistice, 

ipostaze fundamentale din viaţa cotidiană, din s paţiul care ne 

înconjoară, din ceea ce trăim zi de zi. Pentru a ilustra cele spuse, cu 

voia cititorului, îmi permit să citez poezia Ora de scrimă: „Duelul e 

o artă, domnişoară! / Va trebui să-nveţi de prima oară, / Noţiunile 

elementare, / Ale jocului de picioare. / Spada se ţine de mâner. / Îţi 

trebuie fler şi agilitate, / Cu paşi mărunţi, în faţă şi-n spate, / Cu 

unul din ochi – mereu la bulină! / Odată atinsă, se-aprinde-o 

lumină / Care punctează la scor; / Idem, ieşirea de pe covor. / Nu 

se derulează în stare de stres, / Cu pizmă sau interes. / De vrei să 

câştigi din asta un ban, / Pariezi pe duşman. / Să nu-ţi fie frică sau 

ruşine, / Acum vei duela cu mine! / La naiba, că nu-i bine-aşa! / Ţiam 

zis să te împlânţi / În spada mea?”. 

Poetul pare a idolatriza patima cunoaşterii, s cormonirea 

îndrăzneaţă în necunoscut sau în cunoscutul a cărui prospeţime n- 

o mai percepem exact din pricina obişnuinţei şi a rutinei. Opţiunea 

pentru „căi întortocheate” demitizează canoanele gândirii, ne 

sustrage prejudecăţilor, redând conturile normale şi dimensiunile 

obiective ale realităţii: „Circulă zvonuri dinspre Minister / Cum 

că, de mâine, fierarul / Va deveni şomer. / Moartea-i dă târcoale

Orient Latin 

pe la atelier; / Nu prea e sigur ce vrea, / O seceră nouă, o coasă 

sau altceva; / Meseria lui a intrat în banal, / Nimeni nu mai bate 

fierul manual! / Mai o potcoavă, obadă, caia - / Acel doritor e- 

atâta de rar / Încât poate fi prea bizar! / Fierarul, însă, tace, şiagită 

focul său, / Iar supărarea-i trece... / Aşază fierul roşu pe ilău 

/ Şi-l bate, bate, bate... / Până ajunge rece”. (Moartea fierarului). 

În acelaşi timp, Ştefan Dandu este şi un vizual entuziast, unul 

ce surprinde o varietate de culori, de la cele luminoase, în tonuri 

calde, şi până la priveliştea mohorâtă. La revers, extazul în faţa 

seninătăţii naturii este aproape o stare de graţie la acest poet. Sensibil 

până dincolo de hotarele firescului, orice impresie o amplifică în 

senzaţii paralele, care nasc o atmosferă de reală comunicativitate 

lirică. Bunăoară: „Luna urcase pe cer de-o şchioapă... (...) Se uitară, 

uitară, la mine miraţi, / Înţepenind pietrificaţi”. (Cu zeii, la cină), 

„Pun mâna la tâmplă şi mâna-mi ia foc!” (Febra), „Nu ştie cine e, 

însă bărbatul / Era urât, mai rău ca „Necuratul”. (Rom Service), 

„La noapte veni-vor ielele-n zbor, / Să calce uşor pe covor de nor” 

(Stelele-ielele), „Chipul tău, neînchipuit de frumos, / Parcă 

încearcă să-ntoarcă / Cerul cu susul în jos”. (Neantul) etc., etc. 

Cu alte cuvinte, viziunea existenţială dă naştere poeziei. De 

aceea Ştefan Dandu îşi închipuie o lume a lui, care evoluează de la 

nelinişte la împăcarea luminoasă: „De ce mă căutaţi pe bâjbăite? / 

Nu răscoliţi movilele-ngrijite! / Nu mă găsiţi acolo, ci aici, / 

Acoperit de ierburi şi urzici! / Voi nu ştiţi că poeţii se îngroapă / 

În locuri unde cel mai greu se sapă? / În locuri ce se uită mai 

uşor...” (Descindere). 

Poemele lui Ştefan Dandu sunt scurte, emoţia lirică es te 

concentrată în câteva strofe, din care ultima vine întotdeauna să 

încoroneze ideea poetică. Finalul compoziţiei justifică motivul din 

titlu, pentru că Ştefan Dandu este şi un poet de concepţie. 

Atent la metaforă şi imagine Ştefan Dandu îşi creează poezia 

ca o vibrantă confesiune interioară, rostită în orele calme ale 

însingurării, în vecinătatea unei linişti depline, aproape de veşnicia 

lucrurilor. Aces t lucru îi reuşeşte: „Luna s-a oprit / Agăţată-n 

mărăcinii din deal, / Obosită şi bolnavă, / Năpădită de bube 

hidoase... / Strigătul ei taie liniştea / Până în trunchiul meu de 

copac uscat, / Chemându-mă”. (Tată fără umbră), „Pe lumea asta 

rea şi stearpă, / Nimicul vostru stă să nască / În fiecare zi, mereu, 

/ Mănuşi de ghimpi şi fier de mască! / Aureola mi-aţi strivit-o, / 

Când aţi călcat-o în picioare, / Doar pentru că-s un incognito / Şi 

nu fac umbră nici sub soare”. (Incognito). 

Toate poemele împrumută sigiliul meditaţiei exis tenţiale 

exprimată în valori muzicale sugestive. Din această pricină, la Ştefan 

Dandu, micile poeme, adevărate bijuterii artistice, sunt realizate, 

lucrate cu migală, ornate cu siguranţa unui virtuoz şi cu răbdarea 

unui benedictin, iar atunci când încearcă largi dezvoltări, în unele 

strofe, de cele mai multe ori eşuează în prolixitate. 

Evident (cum, de altfel, mai întâlnim şi la alţi confraţi), poetul 

nu blestemă şi nu condamnă, lucru datorat poate şi statorniciei sale 

firi, complicată, dar împletită din bunătate şi duioşie: „Nu, n-am 

ajuns pân’ acolo / Unde visul se sărută cu zorile „ (Inventariere), 

„Imaginea asta mă afectează / Până la cord, / Am pus la fiecare 

gând câte un nit, / Am ferecat tertipurile, toate- / Şi iată, am ajuns 

doar să excit / Durerea lumii, cuibărită-n coate”. (Yala), „Şi mă 

las mai departe adus / Cu faţa la zid, / Închid ochii şi-aştept / Un 

pocnet în piept.” (Atotputernicul vis). Aceste calităţi, ca o prezenţă 

psihică, organică, în orice moment al comunicării artistice, îi conferă 

lui Ştefan Dandu un loc aparte, chiar dacă nu sub marile reflectoare, 

dar de cinste în peisajul liricii româneşti. 

„Căi întortocheate”, volumul acesta semnat de Ştefan Dandu, 

constituie, neîndoios, o lectură deosebită, reconfortantă, realizată 

artistic, încărcată de gânduri adânci şi de idei profunde, stârnind 

iubitorilor de poezie interes şi plăcere. (D. M.) 

pag.42 

Pe corabia supravieţuitorilor 

prin cuvânt 

Prin titlul cărţii sale de debut – “Dopuri de plută” (Editura 

Nouă, Bucureşti, 2010), Lucian Adam ne avertizează că a ales corabia 

supravieţuitorilor prin cuvînt, a acelora ce nu se lasă scufundaţi, 

fără luptă, sub valurile vremii. Astfel, cu mijloacele lexicale şi stilistice 

avute la îndemână, sprijinindu-se constant pe talentul de netăgăduit, 

tânărul poet reşiţean (n. 1977), cu un un text liric abundent în metafore, 

comparaţii plastice, chiar mici teribilisme estompate la timp. 

O poezie a căutării de sine, uneori haotică, dar întotdeauna 

dureroasă. „Stăteam / în curtea bisericii / cu cerul în gât”. Nu cu un 

act contemplativ avem de a face aici, ipostaza prezentată de autor 

fiind mai degrabă una încrâncenată, de nelinişte, de pornire pe un 

drum care, după ce i-ai trecut toate răscrucile, te readuce în acelaşi 

loc, într-un alt timp. Un timp al împăcării, al trăirii revelatorii: „cu 

ochii închişi / văd/ cum se naşte acum / un cer”. De bun augur este 

faptul că Lucian Adam nu se risipeşte în vorbărie goală, ci punctează, 

adesea, elemente definitorii ale existenţei sale telurice ori cereşti. 

Conştient că îşi va reîntâlni, poate prea curînd, începutul: „prea 

repede îmi curge timpul / prea curînd voi fi iar lut”, sau „ cineva îmi 

leagă pămîntul / de picior”), autorul e atras de perspectiva zborului 

ca mijloc de iniţiere. Dar nu un zbor rupt de originile sale, ci unul 

izvorît din acestea: „ îngenunchez şi încerc / să zbor”, devin o posibilă 

artă poetică. Apare, implicit, motivul oglinzii, element de 

autocontemplare dar şi de trecere: ”am lăsat oglinda în urmă / nu îmi 

mai ajunge să fiu tânăr / mă redau zborului”. 

Iubirea e fragmentată de neîmpliniri, iubita însăşi nu face decît 

să amplifice confuzia şi nesiguranţa fiinţei, (cum altfel?!...), totuşi 

existenţa ei e resimţită organic, originar:” Încă mă mai doare locul / 

din care ai fost făcută / mă săruţi / cu mîna la s pate culc clepsidra / 

dar ca într-un balet violent, / limbile unui ceas / pornes c din nou 

timpul / în ochii tăi / ce l-ar putea înş ela / chiar pe Dumnezeu”. 

Lucian Adam nu este un aventurier al limbajului, nici al formei, 

am putea spune că el adînceşte, nu lărgeşte, locul iniţial: „înţeleg 

sensul căii ce am ales: / s ă nu întîlnesc niciodată/ marginile cercului 

/ în care mă rotesc”. 

Elementele creş tine, (crucea, lutul, cuiele, moneda – ort, 

biserica, rugăciunea, etc), sunt presărate frecvent în textele sale, 

respectându-şi sau nu funcţiile ritual-dogmatice. Lumea lui Lucian 

Adam, creată ca un carus el de imagini şi senzaţii, ne înfăţişează, 

parcimonios, spectacolul devenirii prin trăit şi scris, un spectacol 

cînd grav, cînd graţios, când joc, când joacă, unde micile gratuităţi 

sunt absolvite de sinceritatea demersului: „ oricît de drept am încercat 

să stau / lemnul scaunului / a tot trosnit sub mine”. Încrederea în 

menţinerea cu de la sine putere a ordinii primordiale, în refacerea 

întregului, îi ins piră autorului un încântător poem: „cînd pierzi / încă 

o pasăre / îşi înghite aripile în zbor // cuibul se desface / şi s e reface 

în ea / s ub oul gol / precum sunetul în prăpastie // o nouă zi. // 

soarele se întoarce pe cer // inima în clopot.”. Polarizarea reciprocă 

şi permanentă a elementelor contradictorii asigură echilibru insului 

aflat „la vremea întrebărilor”. Puse şi nepuse. Termenii relatării sunt 

scurţi, tăioşi, la obiect. Combustia poemelor se produce rapid, 

autorul punctând starea şi lăsînd-o apoi în suspans. În cele din 

urmă, viaţa nu face altceva decât să limpezească drumul înspre 

moarte. Zbaterea fiinţei va dura pînă atunci când calea va fi curată. 

Căci, scrie poetul comentat aici: „între mine şi moarte / stă totul să 

cadă). Atunci omul-poet va avea privilegiul să vadă cu s ufletul, 

(relevantă sintagma sufletul lunetă), apropiindu-se cu fiece nod 

dezlegat de adevăratul său rost. Mântuirea. 

Fără îndoială, sporindu-şi râvna căutării, poetul Lucian Adam 

ne poate – şi, mai ales , îşi poate – oferi nebănuite s urprize. 

COSTEL STANCU

pag.43 

Orient Latin 

 

 

 

 

 

Valeriu Bârgău, „Marele 

Echilibru”, versuri, Deva, 

Ed. Călăuza, 2011. 

Radu Ciobanu, 

„Nemuritorul albastru”, 

roman, Timişoara, Ed. 

Excelsior Art”, 2012. 

Daniel Dăia n, “Ţipătul 

rotund”, versuri, Cluj- 

Napoca, Ed. Grinta, 2012. 

Andrés Sanches Robayana, 

„Umbra şi aparenţa”, versuri, ed. 

bilingvă (română-spaniolă), 

traducere de Eugen Dorcescu, 

Timişoara, Ed. Mirton, 2012. 

Ioan Dan Bă lan, „Roata 

soarelui”, versuri, Petrila, 

Ed. Conflue nţe, 2010. 

Ioan Dan Bă lan, „Roata 

lunii”, versuri, Petrila, Ed. 

Confluenţe, 2011. 

Ileana P. Gati „Stea 

lăcrimând”, versuri, 

Deva, 2012. 

Remus Valeriu Giorgioni, 

„Pisarul şi vântul”, proză, 

Iaşi, Ed. Tipo Moldova, 

2012. 

George Ioniţă, „Rănită, 

umbra mea”, versuri, 

Târgovişte, Ed. Singur, 

2011. 

Nicolae Irimia, „Ţărani, 

scriitori şi scriitori ţărani”, 

eseu şi publicistică, 

Reşiţa, Ed. “TIM”, 2011. 

Laurian Lodoabă, 

„Paleoclimat”, versuri, 

Timişoara, Ed. hestia, 

2011.

Orient Latin 

pag.44 

Nicolae Pătruţ, „Dincolo 

şi dincoace de uitare”, 

publicistică , Timişoara, 

Ed. Eubee a, 2012. 

Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, 

Costin Lupu, Martin Culcea, Filip 

Kollo, “Pentarombul”, versuri, 

Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 


Maria Schultz, Renate Koch, 

Josef K och, „Moşteniri” (l. 

română, germană, engleză şi 

maghiară), Timişoara, Ed. Tipo- 

Art, 2012. 

Gheorghe Novac, “Starea 

de labirint, de n-ar fi 

fost”, Timişoara, Ed. 

Eurostampa, 2011. 

Matei Barbu, „Biserici şi 

temple”, monografie, ed. 

trilingvă (l. rom.-germ.- 

engl.), Timişoara, Ed. Art 

Press, 2012. 

Valerică Niculescu, „Viaţa 

muzicală a Jimboliei”, 

monografie, Timişoara, 

Ed. Art Press, 2012. 

Miron Ţic, „Când ne 

ucide floare a de crin”, 

versuri, Bucureşti, Ed 

Amurg sentimental, 2012. 

Ion Pachia Tatomirescu, 

“La început au fost...”, 

eseuri, Timişoara, Ed. 

Aethicus, 2012. 

Ioan Crăciun Petrişan, 

„Ţuraleisa florilor de 

spin”, versuri, Timişoara, 

Ed. Eurosta mpa, 2012. 

Ileana Roman, 

„Angoase le de-andoasele”, 

versuri, 

Drobeta Turnu-Severin, 

Ed. Prie r, 2012. 

Ioan Cărmă zan, „Zece 

povestiri”, Cluj- Napoca, 

Ed. Ecou transilvan, 2012. 

Nicolae Coande, 

„VorbaIago”, versuri, 

antologie, Târgu Jiu, Ed. 

Măiastra , 2012.

pag.45 

Orient Latin 

Lucia Olaru Nenati, 

„Academia nordului”, 

monogra fie, Botoşani, Ed. 

Agata, 2012. 

Traian Iancu, 

„Rondeluri”, versuri, 

Lugoj, Ed. Nagard, 2012. 

Eugen Evu, „Poeme 

interminabile”, versuri, 

Târgovişte, Ed. Singur, 


Ion Căliman, Adela 

Stoian, „Cercetări 

folclorice în Banatul de 

nord-est”, Lugoj, Ed. 

Nagard, 2012. 

Ion Ghera, „Cercul de 

pământ”, versuri, Lugoj, 

Ed. Nagard, 2011. 

Ion Ghe ra, „Cuib de dor”, 

versuri, Lugoj, Ed. 


Simion Todorescu, „Cu 

credinţă”, cugetări, 


Simion Todorescu, 

„Iubite le mele definiri”, 

aforisme, Lugoj, Ed. 


Gheorghe Borcean, „Pe 

malul Aheronului. Euthanasia”, 

eseuri, Lugoj, Ed. 


Gheorghe Guran, 

„Clepsidra”, versuri, 


Baghavad Gita, „Cântul 

celui pre asfânt”, 

traduce re din l. sa nscrită 

de Lucian Dău, Lugoj, Ed. 


Ion Căliman, Elena David, 

Ion Ghera, Adina Iova, 

„Poezia dia lectală în 

context actual (II)”, Lugoj, 

Ed. Nagard, 2012.

Orient Latin 

Calendar literar 

OCTOMBRIE 

1 octombrie 1940 — la Rovina, j. Hunedoara, s-a născut Ion 

Jurca Rovina 

1 octombrie 1946 — la Constanţa, s-a născut Petre Dinu Marcel 

2 octombrie 1900 — la Brestovăţ, j. Timiş, s-a născut Tiberiu 

Vuia (m. 1975) 

2 octombrie 1950 — la Anina, j. Caraş-Severin, s-a născut Petru 

Tudor 

2 octombrie 1955 — la Oţelu Roş u, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Mariana Gurza 

3 octombrie 1954 — la Holbav, jud. Braşov, s-a născut Lucian 

Scurtu 

3 octombrie 1969 — la Oraviţa, j. Caraş-Severin, s-a născut Pavel 

Gheo Radu 

4 octombrie 1947 — la Pecica, j. Arad, s-a născut Cons tantin- 

Traian Chevereşan (m. 2010) 

4 octombrie 1902 — la Cârnecea, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Petru Petrica (m. 1982) 

4 octombrie 1950 — la Bărcăneşti, j. Prahova, s-a născut 

Dumitru Buţoi 

4 octombrie 1969 — la Bocşa, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Adrian Bodnaru 

4 octombrie 1970 — la Drobeta Turnu Severin, s-a născut 

Robert Şerban 

5 octombrie 1962 — la Reşiţa, s-a 

născut Adrian Crânganu 

6 octombrie 1950 — la Voineasa, j. Vâlcea, 

s-a năs cut Mircea Cavadia 

7 octombrie 1923 — la Timişoara, s-a 

născut Alexandru Jebeleanu (m. 1996) 

7 octombrie 1935 — la Timişoara, s-a 

născut Livius Ciocârlie 

7 octombrie 1935 — la Caransebeş, j. 

Caraş-Severin, s-a născut Nicolae Pârvu 

(m. 2003) 

7 octombrie 1938 — la Ohaba Forgaci, j. 

Timiş, s-a născut Şefan Pătruţ (m. 2003) 

7 octombrie 1947 — la Mehadica, j. 

Caraş-Severin, s-a născut Mihail Rădulescu 

ADRIAN 

CRÂNGANU 

7 octombrie 1951 — la Sânnicolau-Mare, s-a născut Werner 

Kremm 

7 octombrie 1946 — la Tîrgu-Mureş, s-a născut Veronica Balaj 

9 octombrie 1956 — la Lipova, j. Arad, s-a născut Daniel Vighi 

12 octombrie 1947 — la Sâmbăta de Sus, j. Braşov, s-a născut 

Laurenţiu Streza 

13 octombrie 1963 — la Timişoara, s-a născut Corina Ciocârlie 

14 octombrie 1919 — la Cernăuţi, s-a născut Mircea Şerbănescu 

(m. 2012) 

16 octombrie 1895 — la Comloşul Mare, jud. Timiş, s-a născut 

Aurel Contrea (m. 1968) 

17 octombrie 1954 — la Timişoara, s -a născut George Lână 

17 octombrie 1949 — la Godineş ti, jud. Gorj, s-a născut Ion 

Corlan 

17 octombrie 1988 — la Reşiţa, s-a născut Cristian Daniliuc 

19 octombrie 1954 — la Bucureş ti, s-a năs cut Carmen Odangiu 

19 octombrie 1951 — la Dobroteasa, j. Olt, s-a născut Dumitru 

Oprişor 

20 octombrie 1938 — la Slatina-Nera, j. Caraş -Severin, s-a născut 

Vasile Voia 

20 octombrie 1948 — la Caransebeş, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Ioan George Şeitan (m. 2006) 

20 noiembrie 1964 — la Greoni, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Dorina Enuică 

22 octombrie 1970 — la Timişoara, s -a născut Daniel Luca 

22 octombrie 1973 — la Timişoara, s-a născut Cătălin Lazurca 

pag.46 

23 octombrie 1951 — la Timişoara, s-a născut Marlen Heckmann 

Negrescu 

23 octombrie 1945 — la Ploieşti, s-a născut Ligia Holuţă 

25 octombrie 1945 — la Sânmartinul Sârbesc, s-a născut Srboliub 

Mişcovici 

25 octombrie 1975 — la Arad, s-a născut Lucian Vărşăndan 

26 octombrie 1944 — la Câlnaci, jud. Harghita, s-a născut 

Dumitru Hurubă 

26 octombrie 1893 — la Csongrad, Ungaria, s-a născut Miloš 

Crnjanski (m. 1977) 

27 octombrie 1940 — la Timişoara, s-a născut Alexandru Metea 

27 octombrie 1950 — la Tormac, j. Timiş, s-a născut Kiss Ándrás 

27 octombrie 1954 — la Câmpulung Moldovenesc, s-a născut 

Brânduşa Armanca 

28 octombrie 1953 — la Timişoara, s-a năs cut Victor Neumann 

29 octombrie 1947 — la Ghilad, jud. Timiş, s-a născut Viorel 

Cristea ( m. 1992) 

30 octombrie 1953 — la Caransebeş, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Doru Timofte (m. 2009) 

31 octombrie 1954 — la Lupeni, j. Hunedoara, s-a născut Ionel 

Bota 

31 octombrie 1938 — la Igriş, jud. Timiş, s-a născut Ioan 

Munteanu 

31 octombrie 1969 — la Timişoara, s-a născut Ana Zlibuţ 

NOIEMBRIE 

CONSTANTIN 

MĂRĂSCU 

1 noiembrie 1952 — la Pădina Mare, j. 

Mehedinţi, s-a născut Constantin 

Mărăscu 

1 noiembrie 1958 — la Timişoara, s-a 

născut Teodora Idvoreanu 

1 noiembrie 1966 — la Jimbolia, j. Timiş, s- 

a născut Lidia Handabura 

2 noiembrie 1912 — la Gherteniş, j. 

Caraş-Severin, s-a născut Dorian 

Grozdan ( m. 1991) 

6 noiembrie 1942 — la Zorani, j. Timiş, s- 

a născut Radu Georgescu ( m. 2002) 

8 noiembrie 1960 — la Deves el, j. 

Mehedinţi, s-a născut Constantin Rupa 

8 noiembrie 1945 — la Abrud, j. Alba, s-a născut Mihail Stelian 

Homeag 

8 noiembrie 1955 — la Curtici, j. Arad, s-a născut Dumitru Toma 

9 noiembrie 1936 — la Drobeta-Tr. Severin, s-a născut Nicolae 

Calomfirescu (m. 2011) 

9 noiembrie 1939 — la Satu Mare, s-a născut Makay Botond 

9 noiembrie 1948 — la Timişoara, s -a născut Pia Brînzeu 

9 noiembrie 1977 — la Bocşa, s-a născut Rodica Ţene 

10 noiembrie 1927 — la Reşiţa, s-a născut Anton Ferenschütz 

10 noiembrie 1946 — la Lupeni, j. Hunedoara, s-a născut Veress 

Zsuzsanna (m.1991) 

11 noiembrie 1928 — la Caransebeş, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Cornelia Ştefănescu (m. 2010) 

11 noiembrie 1949 — la Vaţa de Sus, j. Hunedoara, s-a născut 

Sabin Ionel 

11 noiembrie 1950 — la Berzovia, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Călin Chincea 

12 noiembrie 1949 — la Oradea, s-a născut Adriana Babeţi 

14 noiembrie 1930 — la Sântana, j. Arad, s-a născut Simion Dima 

(m. 2012) 

14 noiembrie 1938 — la Greoni, j. Caraş-Severin, s-a năs cut Ion 

Cocora 

15 noiembrie 1954 — la Timişoara, s-a născut Ioan Crăciun 

15 noiembrie 1963 — la Gelu, j. Timiş, s-a năs cut Blagoie Ciobotin 

16 noiembrie 1934 — la Moldova Nouă, s-a născut Silvia 

Mărţuică Vialis 

16 noiembrie 1940 — la Dalboşeţ, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Ion Marin Almăjan

pag.47 

18 noiembrie 1916 — la Sasca Montană, j. Caraş-Severin, s-a 

născut Gh. C. Croitoru (m. 1979) 

18 noiembrie 1945 — la Chelmac, j. Arad, s-a născut Petru 

Dugulescu (m. 2008) 

19 noiembrie 1874 — la Şiştarovăţ, j. Arad, s -a născut Sever Bocu 

(m. 1951) 

19 noiembrie 1948 — la Dumitra, j. Bistriţa-Năsăud, s-a născut 

Andrei Medinski 

19 noiembrie 1953 — la Lugoj, j. Timiş, s-a născut Claudiu Buciu- 

Bazalt (m. 2000) 

19 noiembrie 1936 — la Spătaru, j. Olt, s-a născut Iulian Negrilă 

19 noiembrie 1937 — la Cralovăţ, j. Timiş, s-a născut Jiva Milin 

21 noiembrie 1918 — la Corneşti, j. Mureş , s-a născut Eugen 

Todoran (m. 1999) 

21 decembrie 1923 — la Caransebeş, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Nicolae Corneanu 

21 noiembrie 1933 — la Dobroteasa, j. Olt, s-a născut Anghel 

Dumbrăveanu 

21 noiembrie 1967 — la Oradea, s-a născut László Eugenia 

22 noiembrie 1919 — la Lipova, j. Arad, s-a născut Petru Sfetca 

(m.1987) 

22 noiembrie 1942 — la Lugoj, s-a 

născut Lucian Bureriu 


născut Laura Mircea 

25 noiembrie 1951 — la Seleuş, Serbia, s-a 

născut Ioan Baba 

26 noiembrie 1961 — la Sagna, j. Neamţ, s- 

a născut Zina Roman 

27 noiembrie 1898 — la Cârnecea, j. Caraş- 

Severin, s-a născut Virgil Molin (m. 1968) 

27 noiembrie 1942 

LUCIAN 

BURERIU 

— la Reş iţa, s-a 

născut Doina 

Bogdan-Dascălu 

28 noiembrie 1974 — la Reşiţa, s-a născut 

Iulian Barbu 

29 noiembrie 1947 — la Ghilad, j. Timiş, s-a 

născut Viorel Cristea (m. 1992) 


născut Adrian Derlea (m. 1999) 

29 noiembrie 1962 — la Buziaş, j. Timiş, s-a 

născut Rodica Draghincescu 

30 noiembrie 1902 — la Vărădia, j. 

Caraş-Severin, s-a născut Romulus 

Fabian ( m. 1975) 

30 noiembrie 1943 — la Botoşani, s-a născut Paul Eugen Banciu 

30 noiembrie 19XX — la Reşiţa, s-a născut Alexandru Diniaşi 

DECEMBRIE 

REMUS VALERIU 

GIORGIONI 

DOINA BOGDAN- 

DASCĂLU 

2 decembrie 1952 — la Fârdea, j. Timiş, 

s-a născut Remus Valeriu Giorgioni 

2 decembrie 1972 

— la Iaşi, s-a 

născut Ilinca Ilian 


— la Timiş oara, s-a 

născut Doina 

Drăgan 


— la Făget, jud. 

Timiş, s-a născut 

Nicolae Silade 


— la Cozieni, j. Buzău, s-a născut Nicolae 

Stanciu (m. 2004) 

5 decembrie 1973 — la Arad, s-a născut Ciprian Vălcan 

ILINCA ILIAN 

Orient Latin 

6 decembrie 1941 — la Brădişoru de Jos, j. Caraş-Severin, s-a 

născut Iancu Almăjan 

7 decembrie 1935 — la Margina, j. Timiş, s-a născut Sorin Titel 

(m. 1985) 

7 decembrie 1938 — la Târgu-Jiu, s-a născut Alexandru Bârsescu 

8 decembrie 1928 — la Reşiţa, s-a născut Toma George 

Maiorescu 

8 decembrie 1946 — la Tomnatic, j. Timiş, s-a născut Anton Palfi 

8 decembrie 1933 — la Oraviţa, jud. Caraş-Severin, s-a născut 

Gheorghe Doran 

9 decembrie 1941 — la Satchinez, j. Timiş, s -a născut Silvestru 

Ştevin 

10 decembrie 1952 — la Braşov, s-a 

născut Traian Pop Traian 

11 decembrie 1954 — la Fizeş, j. C.-Severin, 

s-a născut Ion Chichere (m. 2004) 

12 decembrie 1941 — la Giulvăz, s-a născut 

Ioan Dula Giulvăzanu (m. 1997) 

12 decembrie 1943 — la Petroşani, j. 

Hunedoara, s-a născut Dorel Sibii (m. 

1985) 

13 decembrie 1966 — la Timişoara, s-a 

născut Lucia Robitu 

TRAIAN POP 

TRAIAN 

14 decembrie 1950 — la Pădureni, j. Timiş, 

s-a născut Persida Rugu 

16 decembrie 1952 — la Reşiţa, s-a 

născut Rolf Bossert (m. 1986) 

16 decembrie 1955 — la Oraviţa, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Antoniu Francz 

16 decembrie 1969 — la Lugoj, jud. Timiş, s -a născut Cristian 

Ghinea 

17 decembrie 1948 — la Jiana, j. Mehedinţi, s-a născut Nina 

Ceranu 

17 decembrie 1949 — la Cenad, jud. Timiş, s-a născut Ioan 

Haţeganu 

18 decembrie 1927 — la Buceşti, j. Galaţi, s-a născut Ionel Stan 

18 decembrie 1940 — la Bencecul de Jos, j. Timiş, s-a născut 

Ionel Iacob-Bencei 

18 decembrie 1968 — la Oraviţa, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Nicoleta Douca 

18 decembrie 1956 — la Chişineu-Criş, jud. Arad, s-a născut Ioan 

Matiuţ 

19 decembrie 1925 — la Drobeta-Turnu Severin, s-a născut 

George Nicolovici (m.2006) 

20 decembrie 1977 — la Timişoara, s-a năs cut Bogdan Dascălu 

20 decembrie 1950 — la Satu Nou, R. Serbia, s-a născut Ioan 

Flora (m. 2005) 

22 decembrie 1946 — la Sebeş, j. Alba, s-a născut Viorica Goicu 

24 decembrie 1922 — la Lugoj, s-a născut Victor Torynopol (m. 

1985) 

25 decembrie 1901 — la Greoni, j. Caraş-Severin, s-a năs cut Ion 

Stoia-Udrea (m. 1977) 

25 decembrie 1936 — la Pojogi, j. Vâlcea, s-a născut Corina 

Victoria Sein 

25 decembrie 1940 — la Belobreşca, j. Caraş-Severin, s-a născut 

Cedomir Milenovici 

25 decembrie 1941 — la Odorheiul Secuiesc, s-a născut Pongrácz 

Maria 

25 decembrie 1940 — la Gepiu, j. Bihor, s-a născut Ioan Miclău 

26 decembrie 1968 — la Timişoara, s-a năs cut Simona Ciurdar 

29 decembrie 1956 — la Celaru, j. Dolj, s-a născut Maria Niţu

Orient Latin 

UZDIN: sărbătoarea poeziei 

româneşti în Serbia 

Timp de două zile, la Uzdin, Serbia, s-a 

desfăşurat Festivalul internaţional de poezie 

„Drumuri de spice”, ajuns anul acesta la 

ediţia a XIX-a. În avanpremieră, s-a vernisat 

o expoziţie de icoane, semnate de Alexandru 

Filip (Timiş oara), Nelu Maiovschi 

(Hunedoara), Ileana Oalge (Zrenjanin), elevii 

Liceului Pedagogic din Prigor, Daniel Susa 

(Uzdin). În incinta Casei Româneşti a avut 

loc vernisajul unei expoziţii a pictoriţelor naive 

Stela Giura (Uzdin) ş i Ileana Oalge 

(Zrenianin). 

La Festivalul “Drumuri de spice”, anul 

acesta, Marele premiu pentru poezie “Sf. 

Gheorghe” i-a fost înmânat poetul german 

de origine română Paul Purea (Duis sburg). 

Paul Purea s-a născut la Şopotul Vechi, 

în anul 1948. A abs olvit Facultatea de 

Premiul “Tibiscus” le-au fost atribuite 

lui Aurel Turcuş (post-mortem) şi la prof. dr. 

Tiberiu Ciobanu ( Timişoara), istoric. 

Poetului Teodor Groza Delacodru 

(Mesici, Serbia) i-a fos t acordat premiul 

“Podul lui Traian”. 

Premiul cultural “Casa Românească” a 

fost decernat pictoriţelor naive Stela Giura 

şi Ileana Oalge. 

Premiul “Hrisov de excelenţă” a fost 

acordat scriitorilor Ionel Stoiţ (Novi Sad, 

Serbia ) şi Florian Copcea (Turnu Severin). 

Premiul „Pelerin pe meridiane 

româneş ti” a fost conferit poetei Ana Caia 

(Timişoara), poetului Titu Dinuţ (Şişeş ti), 

profesorului Pavel Panduru (Prigor) ş i lui 

Vasile Şoimaru (Chişinău). 

Au fost conferite ş i 18 premii „Pro 

Florian Copcea, onorat cu un “Hrisov de excelenţă”, Vasile Barbu, 

sufletul festivalului, şi Paul Purea, laureatul 

Marelui Premiu “Sf. Gheorghe” 

pag.48 

fidelitas”. 

S. L. A. „Tibiscus” a numit şi doi membri 

de onoare: s criitorii Paul Purea şi Ileana 

Roman (Turnu Severin). 

Diploma “Însemn de preţuire” i-a fost 

conferită lui Titu Dinuţ. 

A doua zi s-a dezvelit placa de marmură 

„Aurel Turcuş , 1943-2012" la Cas a 

Românească. Aurel Turcuş a fost un mare 

prieten al românilor din Serbia, dar mai ales 

al celor din Uzdin”, a subliniat Vasile Barbu. 

Despre viaţa şi activitatea regretatului Aurel 

Turcuş au mai vorbit: Valeriu Gros u, 

Gheorghe Rancu, Ionel Stoiţ, Ana Caia (soţia 

regretatului A. Turcuş ), Pavel Panduru, 

Traian Galetaru, Delia Rădmăneştean, Matei 

Aurel Bancu şi Vlad Cerna-Jerca. 

A urmat o şezătoare literară la care au 

luat parte poeţi din Timiş oara, Seceani, 

Chişinău, Duissburg, Novi Sad şi Uzdin. 

Despre dimens iunea Fes tivalului 

internaţional de poezie “Drumuri de spice”, 

poetul Vas ile Barbu, organizator, 

preşedintele S.L.A. “Tibiscus ” a spus : 

„Festivalul «Drumuri de spice», fiind unicul 

festival de poezie românească în Serbia, din 

an în an îşi justifică tot mai mult exis tenţa în 

microcos mosul cultural românesc, iar poeţii 

care, an de an, soses c la Uzdin, din toată 

aria de răspândire a limbi române, fac cinste 

acestei aşezări bănăţene care este capitala 

spirituală a românilor din Serbia. Nu ştiu dacă 

mai este undeva un petic de pământ cum 

es te Uzdinul, pe care să fi fos t prezente 

atâtea nume de rezonanţă ale poeziei 

româneşti: Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, 

Petre Stoica, Adrian Păunes cu, Mircea 

Dinescu, Leonida Lari, Vas ile Tărâţeanu, 

Nicolae Dabija!” 

STELA NEDA 

Medicină din Timişoara, iar din 1988 este 

angajat la Clinica Universitară St. Johannes 

Hospital Duis sburg. Es te membru al 

Societăţii de Chirurgie din Germania. Paralel 

cu activitatea de bază, a publicat zece volume 

de poezie şi un roman („Casa de pe 

strada Ofcea”), în anul 2010, la Editura de 

Vest. În acest an, la Editura Brumar, i-a ieşit 

de sub tipar volumul de versuri „O iubire pe 

laptop ş i câteva poeme în carne”. Es te 

membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

Premiul cultural “Gheorghe Bulic” a 

revenit lui Gheorghe Rancu (Şopotul Vechi, 

România ), istoric şi publicist. 

“Nu ştiu dacă mai este undeva un 

petic de pământ cum este 

Uzdinul, pe care să fi fost 

prezente atâtea nume de 

rezonanţă ale poeziei româneşti: 

Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, 

Petre Stoica, Adrian Păunescu, 

Mircea Dinescu, Leonida Lari, 

Vasile Tărâţeanu, Nicolae Dabija!”

OL 3 pe 2012

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?