Vatra veche 8, 2011, Final

„Nu pot înmuguri ramurilefără trunchiul cu marirădăcini, mari valenţe,adâncite în pământul natal”Fănuş Neagu (născut la 5 aprilie1932, la Grădiştea-de-Sus, judeţulBrăila), prozator, autor de povestiri,nuvele şi romane evocând o lumemisterioasă din zona Brăilei, învăluităîn mituri folclorice şi în iluziilecâmpiei eterne, dramaturg,memorialist, gazetar, este unul dintremarii prozatori postbelici.Academician, director de teatru.Coleg la renumita Şcoală deliteratură „Mihai Eminescu” cu Labiş,Cosaşu ş.a., în 1954 el debutează cupovestirea Duşman cu lumea, înrevista „Tânărul scriitor”, debutândeditorial, în 1959, cu volumul depovestiri Ningea în Bărăgan,retipărit în 1964 sub titlul Cantonulpărăsit, prin care îşi creează un spaţiuliterar propriu şi o matrice stilisticăinconfundabilă. A mai publicatvolumele de povestiri Somnul de laamiază, 1960, Dincolo de nisipuri,1962, Caii albi din oraşul Bucureştişi Vara buimacă, 1967, Îngerul astrigat, 1968, primul său roman,considerat evenimentul editorial alanului, În văpaia lunii (nuvele),1971, Cronici de carnaval,publicistică, 1972, Frumoşii nebuniai marilor oraşe, roman, 1977,Cronici afurisite, memorialistică,1977, Cartea cu prieteni, 1979,Insomnii de mătase, 1981, A douacarte cu prieteni, 1985, Întâmplăriaiurea şi călătorii oranj, publicistică,1987, Scaunul singurătăţii, roman,1988, Dincolo de nisipuri, nuvele,1994, Amantul Marii DoamneDracula, 2001, Caii albi din oraşulBucureşti, 2002, Asfinţit de Europa,Răsărit de Asie (Jurnal cu faţaascunsă), 2004.În 1977, i se joacă piesa Scoica delemn la Teatrul Nottara, Bucureşti, în1985, piesa Echipa de zgomote, laTeatrul Majestic, Teatrul Naţional,Bucureşti, în 1993 - la TeatrulNaţional din Bucureşti şi la TeatrulNaţional din Timişoara piesa Casa dela miezul nopţii sau Paiaţa soseşte latimp. E distins cu Premiul UniuniiScriitorilor pentru volumul Cantonulpărăsit, Premiul Uniunii Scriitorilorpentru romanul Frumoşii nebuni aimarilor oraşe, Premiul UniuniiScriitorilor pentru piesa Echipa dezgomote, Premiul Uniunii Scriitorilorpentru piesa Casa de la miezul nopţii.În 1993, este numit director alTeatrului Naţional din Bucureşti, înnoiembrie 1993 - devine membrucorespondent al Academiei Române,21 decembrie 2001 - devine membrutitular al Academiei Române. În 1993- debutează ca actor în filmul Casa dela miezul nopţii şi joacă în filmulCrucea de piatră, scenariul TitusPopovici, regia Andrei Blaier.Director al săptămânalului „Ţara”,1990, - reia, în 1991, împreună cuValeriu Cristea, Eugen Simion şiMarin Sorescu, revista „Literatorul”.În decembrie 1993 - este numitdirector al Teatrului Naţional dinBucureşti. Din 2001 - Director alotidianului „Cronica Română".Iată o biografie care ar fi trebuit săfacă din Fănuş Neagu un răsfăţat alcriticii şi istoriei literare, al preseiculturale.Dar Fănuş Neagu a fost unincomod, iar orientarea sa de stânga l-a împins spre periferia topurilorliterare. Nu aş vrea să spun că a fostmarginalizat, uitat, dar, oricum, nu afost apreciat la justa lui valoare.La aflarea veştii că ar fi bolnav decancer, presa „l-a descoperit”, dar ea,mai ales după moartea scriitorului, artrebui să nu se oprească aici şi să4(re)descopere opera unui mareprozator, un inegalabil povestitor, unfabricant (capitalist) de metafore.Nu suntem atât de bogaţi înscriitori, încât să nu-i dăm luiDumnezeu ce e al lui Dumnezeu, darşi literaturii române ce e alliteraturii române!*La Târgovişte, l-am reîntâlnit peFănuş Neagu, după douăzeci de ani.Prozatorul lipseşte din „Istoria…”mea, deşi în urmă cu ani buni i-amtrimis întrebări pentru un interviu. N-am putut rata ocazia, deşi ceea ce miarfi spus acum aproape două deceniiar fi fost cu totul altceva şi desprealtceva decât acum.*- Maestre Fănuş Neagu,literatura română a acestui începutde mileniu a fost supusă unui lanţde provocări şi încercări. A fostdeturnat destinul literaturiiromâne de criza pe care otraversează societatea românească?- Dac-ar fi să fac un joc de cuvinte,literatura română e provocată deprovocatori. Dar literatura eprovocată de ideea de viaţă, de ideeade destin şi de ideea de naţiune.Provocatorii sunt plătiţi de diversegrupuri de afară, din exterior, iarînăuntru primesc bani pe căi ocolite.Eu spun, fără să repet lucruriledinainte, care nu sunt o glumă, cireprezintă un adevăr, că literaturaromână, la ora actuală, îşi trăieştedezvoltarea firească, după ce aîntâmpinat mari piedici, puse de eliteautodenumite elite, oameni şcolarizaţica derbedeii în afară şi ca mariantiromâni tot în afara ţării şi apoiînfiaţi de toate guvernele care s-ausuccedat după 1989. Cred căliteratura română face faţă astăzi uneiduble provocări: una - să-şi urmezefirul istoric al dezvoltării sale fireşti,şi a doua - să respingă aceste ticăloşii,care vin să ne stranguleze destinul.Noi suntem oameni puşi într-orăspântie tragică. Scriitorii autentici,de la cei tineri până la cei mai învârstă, au asigurat, prin memoriacolectivă, istoria acestei ţări.→NICOLAE BĂCIUŢ______Foto: Târgovişte, 28 septembrie2006

Au asigurat ideea de destin. Ceicare împiedică dezvoltarea României,sub toate aspectele, nu numaicultural-literar, social, sunt nişteoameni bine remuneraţi, care vindintr-un trecut detestabil, acela alvendetismului, fără nicio teamă,dintr-un detestabil depozit almoşierilor troglodiţi care au împuşcatţărani la 1907, al burghezieidetestabile care a vândut România şia strangulat-o prin toate speculaţiileei, şi dintr-o ticăloşie externă deplătiţi să facă jocul periculos al unorţări care ne vor subjugate lor, nunumai ca mentalitate, dar mai ales cazestre economică. Nu sunt uncomunist. Sunt însă un om de stângaşi urăsc tot ceea ce cumularzii de azifac şi depozitează în cămările lor, caobuze împotriva naţiunii române.Toate bogăţiile acumulate prin furt şiticăloşie sunt bombe împotrivapoporului român, cu toate naţionalităţilecare-l compun, vorbesc deetniile maghiară, germană, rromă. Bănuialamea este că noi trecem printr-ocriză acută de demnitate, n-avemcurajul de a spune că suntem o ţarăfurată, suntem o ţară dirijată. N-ar fiprima oară, nici ultima oară. De-alungul destinului nostru am trăitatâtea înfruntări şi atâtea neciopliri,încât mi-e şi silă să le mai numesc.Suntem în continuare o ţară furată şidirijată. Iar cei care se pretindintelectuali de spiţă dreaptă înRomânia şi se cred predestinaţi să neconducă spre viitorul de ei, chipurile,iniţiat, nu ne pot înşela. Cel puţin pemine. Sunt oameni plătiţi ca să neducă pe un drum aşa zis al dreptăţii.Eu cred în destinul poporului român,dacă poporul român va mai aveavreodată ţărani autentici şi clasămuncitoare autentică. Deocamdată,tot ceea ce reprezenta o formulătragică – clasă muncitoare(iertaţi-mi cacofonia,semicacofonia!) şi ţărănimemuncitoare, s-a diluat într-oclasă de semidocţi, depaparude şi de milogi. Termenfoarte dur. Intelectualii,optzeci la sută, dacă nu 92%,au trădat. Ţara Românească epe marginea unei prăpastii cudouă tăişuri: stânga saudreapta? M-aş situa nu ca undiriguitor al oamenilor, spre cesă-i îndrept. Nu ştiu spre ce săiîndrept. I-aş face să aleagăaltă potecă, nu între stânga şidreapta, ci să se uite în vechea noastrăcarte de dor şi de muncă, vecheanoastră carte de neam autentic alCâmpiei Române şi al Carpaţilor, săse uite în cartea noastră de străjeri aicreştinătăţii şi să aleagă între noi,oamenii care slujesc ideea de bine, şiticăloşii care promit marele rai,dincolo de aşteptările noastre. Cred căintelectualitatea aşa numită de frunte,care s-a situat cu bani dinafară înfruntea istoriei noastre contemporane,este trădătoare.Ca un intelectual autentic, învârstă şi de bună credinţă, sper căpoporul meu, poporul nostru, român,cu toate naţionalităţile, va înţelege cătoţi intelectualii şcoliţi, dincolo deape albastre sau dincolo de fluviirăsăritene sau apusene, vor numai săfie bogaţi şi să hălăduiască în marilelocaluri de petrecere ale Apusului.Mi-e dor de revoluţionari de la ’48 şichiar mai dinainte, de la 1821. Nu miedor de Revoluţia din Octombrie, darparcă mi-e dor de o revoluţieautentică, nu ca aceea de la 1989, daruna foarte dură, care să-i îndepărtezepe toţi – pe toţi nu-i va puteaniciodată – ticăloşii moderni.- Ce şanse mai are scriitorulromân într-o astfel de lume? Maipoate supravieţui literatura?- Are o lume fascinantă pe care s-o observe şi despre care să scrie.Acum rămâne să aibă şi puţin norocla bani, ca să-şi creeze o independenţăa scrisului. Dacă înainte se putea scrieca lefegiu, astăzi e imposibil. Îmi parerău pentru scriitorul român în care eucred, şi cred că vor veni după noigenii autentice, e vorba de scriitorulromân care n-are bani să-şi susţinăvisul, un vis, un sprijin real, un visfără arborele autentic nu poate exista.Nu pot înmuguri ramurile fărătrunchiul cu mari rădăcini, mari5valenţe, adâncite în pământul natal.- Fiindcă suntem în locul deunde au pornit spre istoria noastrăcelebrul testament văcărescian„Las vouă moştenire/ Creşterealimbei româneşti/ Ş-a patrieicinstire”, nu pot să nu vă întrebcare e moştenirea pe care a lăsat-oFănuş Neagu pentru „Creşterealimbei româneşti/ Ş-a patrieicinstire”?- Dragostea pentru cuvânt şi spercă ideea că noi vom fi cei carecultivăm cuvântul totdeauna aproapede inima neamului. În afara de asta,superba şi enorma frunză care sezbate pe fiecare arbore, cuvântul dor.- Vorbeaţi astăzi despre, întrunfel, incapacitatea acesteigeneraţii de a avea dezinvoltură şilibertatea de a comunica. Ce îilipseşte acestei generaţii pentru a seputea comunica, pentru a-i putea fiperceput mesajul?- Deocamdată îi lipseşte timpul,trandafirul şi distanţa dintre insultă şiglorie, care poate să dureze trei –patru - cinci vieţi sau trei – patru –cinci veacuri. Dar există o distanţăîntre trandafir şi regina nopţii, care secheamă zi, clipă şi gloria muncii.- Aţi scris proză, teatru,aţi făcut publicistică. În ce fels-au susţinut, cele treigenuri? Care pe care aajutat?- Pe mine m-a ajutat foartemult pictura, civilizaţiaochiului, din păcate prea puţinmuzica, pentru că sunt un afon,şi dragostea neţărmurită pentruîmperecherea cuvintelor. →________Foto: Târgovişte, 28septembrie 2006, FănuşNeagu, Viorica Arghir şiNicolae Băciuţ

Jocul acesta magic al culegeriicuvintelor din marii scriitori ai lumiişi ai neamului şi al azvârlirii lor pesteun val, peste un vis, peste un arbore,peste o creangă de lună.- V-aţi implicat în gazetărie, latoate nivelele. Ce înseamnă pentruun scriitor să aibă direcţia uneipublicaţii?- Înseamnă să se lepede de ea latimp. Eu am întârziat de multe ori înjurnalistică şi asta din cauză că eramsărac. Aş dori tuturor scriitorilorautentici din această ţară, poeţi,prozatori, dramaturgi, critici, săîntârzie cât mai puţin în jurnalistică,însemnând să întârzie cât mai puţin capublicist în această meserie. Dar săcitească în fiecare zi douăzeci deziare, pentru că vor găsi acolocândva, nu se ştie când, într-o zi, întroclipă, mari subiecte pentru răsăritulde mâine al României.- Aţi avut, o vreme, direcţiacelui mai important teatru dinRomânia, Teatrul Naţional dinBucureşti. Ce aţi fi vrut să împliniţiîn acest teatru, dar nu aţi reuşit săduceţi la capăt?- N-am reuşit să împlinesc,întrucât timpul s-a dovedit a fi şiscurt, montarea unei piese despreEminescu sau a unor piese închipuitela opera lui Eminescu. Ar fi constituitideea de vrajă a vieţii mele.- Cum priviţi spre trecutul dv.,cu mânie? - ca să invoc titlul uneipiese celebre a lui John Osborne.- Cu încântare. Privesc spre tot cea fost în această ţară cu încântare şicu mare strângere de inimă pentruclipele de cumpănă. Cred că trecutulnostru ne îndreptăţeşte să avem osperanţă, nu o speranţă, o bogăţie, unevantai de speranţă pentru viitor. Suntferm convins că cei ce vor fi după noivor fi de o mie de ori mai deştepţi şimai înţelepţi.- Sunteţi un prozator careşi-a verificat vocaţia prieteniei.Care au fost marii dv.prieteni?- Toţi colegii mei degeneraţie, chiar şi cei tineri, iardintre cei vârstnici aş spune, întotalitate, şi pentru că austrăbătut atâtea decenii tragiceîncât simt şi acum cum sângelelor curge pe marginea istoriei.Au însângerat cu visul lor şi cutragedia lor această viaţă apoporului român, dar au umplutoşi cu speranţă. Noi suntem toţicare am izbutit câte ceva, adevărullor, iar adevărul nostru vor fi copiii demâine.- Aţi avut modele literare?- Sigur că da. Din România,Sadoveanu, Voiculescu, Istrati, G. M.Zamfirescu, practic, toţi clasiciiromâni, vorbesc dintre prozatori, iardin literatura lumii aş spune că nu amtimp să-i enumăr, începând culiteratura franceză, cu cea anglosaxonă.Am uitat, trebuia să încep culiteratura rusă. Nu există mari clasiciai lumii pe care să nu-i invidiez.Plâng de mânie că nu cunosc toatelimbile în care au scris mari scriitori.M-aş fi bucurat enorm dac-aş fi statîn iatacul inimii lor, citindu-i înlimbile în care au scris. Din păcate,am traversat o epocă foarte stupidă, încare am învăţat numai două limbistrăine. Ar fi trebuit să ştiu, săvorbesc curent, vreo zece limbistrăine. Chiar nu mi-ar fi stricat săvorbesc vreo cincisprezece, pentru că,dacă m-aş mai naşte o dată, ceea cenu se va întâmpla, te asigur, m-aşdedica meseriei de filolog, careurmăreşte trecerea unui cuvânt prindouăzeci de limbi. Ce aventurăstranie şi fabuloasă, aventura uneimari culturi, trecerea unui cuvânt dinantichitate până în literaturilemoderne. Cine poate să facă astatrebuie să fie un om bogat nu numaisufleteşte, bogat şi de acasă, cu aurulfamiliei, pentru că este o aventurăgratuită, dar de-o măreţie fără deseamăn.- Aţi trecut şi prin experienţa şcoliide literatură. E posibilă o şcoală deliteratură, se poate învăţa tainelecreaţiei într-o şcoală?- Eu mărturisesc că fără şcoala deliteratură n-aş fi fost Fănuş Neagu deastăzi.Acolo am avut marea revelaţie aculturii, marea revelaţie a literaturii şi6acolo am audiat şi mari profesori. Sepovestesc multe despre Şcoala deliteratură, dar acolo, ţin să vă spun căi-am auzit prima oară pe MihailSadoveanu, pe George Călinescu şiTudor Vianu. Cred că ajunge cadestin să te simţi mândru.- Sunteţi unul dintre scriitoriicare au fost fascinaţi de sport. Nusunt foarte mulţi scriitori care săaibă fascinaţia sportului. De undevine ea la dumneavoastră?- Vreau să vă spun foarte sincer:fascinaţie au avut şi Eugen Barbu şiMirodan şi Radu Cosaşu şi TeodorMazilu. Această fascinaţie a venitdintr-o dorinţă absolut fermecătoareşi omenească: am vrut să călătoresc.Pe acele vremuri nu se putea călătoridecât ca ziarist sportiv. Şi-atunci m-am dedicat ziaristicii sportive şi amfăcut-o timp de patruzeci de ani. Darţin să precizez că după primii doi –trei ani am înţeles că fascinant e săfaci din cronica sportivă cronicalimbii. Eu am făcut mai mult cronicalimbii decât cronică sportivă, crezândcă prin acest mijloc de comunicarefac un mare serviciu limbii române.Mulţumesc lui Dumnezeu căpatruzeci de ani am putut să slujesclimba română prin sport. Am o regalăpornire de a saluta pe toţi sportivii şipe toţi lingviştii.- Pentru că am invocatcuvintele testamentare ale luiIenăchiţă Văcărescu, vă propun săîncheiem testamentar: ce testamentliterar lasă Fănuş Neagu viitorimii?- Întâi că vreau să mai trăiesc.Prin urmare nu vreau să-mi fac încătestamentul.Dar dacă ar fi să fie, fereascăDomnul, cândva, sigur că va fi, aşlăsa oamenilor următoarele cuvinte:ascultaţi şuierul brazilor, freamătulpaltinilor, mirosiţi floarea de salcâmşi fiţi atenţi când vuieşte Dunărea,când bate vântul, când tună şi,mai ales, când inima oamenilorplânge. Să nu vă fie ruşine deoamenii care plâng, pentru căinima vorbeşte mai mult decâtgândul.Târgovişte, 29 septembrie2006______Foto: Nicolae Băciuţ,alături de Nicu Negoiţă,Grădiştea, 21 mai 2010, unautograf pe o carte pentrubiblioteca viitoarei CaseMemoriale „Fănuş Neagu”.

Oricât de multe case ar avea un scriitor de-a lungulvieţii sale, una singură e fără egal: casa natală. Doar ea,atunci când scriitorul nu mai e, poate deveni, cu adevărat,casă memorială. Acolo se întorc toate de pe nenumărateleşi risipitoare drumuri mai mult sau mai puţin literare,acolo doar scriitorul e la el acasă, acolo unde s-a născut,unde a adunat aurul copilăriei din colbul uliţei, unde aadunat argintul din strălucirea stropilor din apa râului, lascăldat.Fănuş Neagu are casă memorială. Acolo esteparadisul său, în legătură directă cu celălalt paradis.Doar acolo va putea fi regăsit şi înţeles FănuşNeagu, la Grădiştea lui natală, doar de acolo poate începedrumul în căutarea metaforei în care s-a rostuit întreaga saoperă literară. Un drum care poate începe cu "A fost odatăca niciodată..."Nicolae Băciuţ şi Nicu Negoiţă, visând la CasaMemorială “Fănuş Neagu”, în 2010Am fost acasă la Fănuş Neagu, când încă scriitorulera printre noi, şi am vorbit la telefon cu el, din pragulcasei sale, bucurându-ne de amintiri şi nostalgii.I-am destăinuit atunci gândul de a iniţia unconcurs, Concursul Naţional de Poezie, Proză şiDramaturgie şi Critică Literară “Fănuş Neagu”, a căruiprimă ediţie ar fi trebuit să se desfăşoare în 2011, la ziuasa de naştere. Pusesem pe hârtie datele parteneriatului şiregulamentul concursului („În vederea descoperirii şipromovării valorilor literare şi pentru omagiereascriitorului Fănuş Neagu, personalitate marcantă aliteraturii române contemporane, Asociaţia „TineriiEuro-Agronomi”, Grădiştea, judeţul Brăila, şi Asociaţia„Nicolae Băciuţ” pentru Descoperirea, Susţinerea şiPromovarea Valorilor Cultural-Artistice şi ProfesionaleTârgu-Mureş, în parteneriat cu instituţii publice brăilene,care vor agrea proiectul, organizează prima ediţie aConcursul Naţional de Poezie, Proză, Dramaturgie şiCritică Literară “Fănuş Neagu”, Ediţia I, 5 aprilie 2011.Concursul a primit acordul scriitorului Fănuş Neagu.) N-a fost să fie, deşi aş fi vrut ca acest gând să sematerializeze, pentru că doream ca Fănuş Neagu să sebucure de recunoaşterea operei sale şi în acest fel şi îmiimaginam, speram, că va putea participa el însuşi la acesteveniment.)Am revenit la Grădiştea, la începutul lui septembrie2010, într-un proiect, “Curcubeu peste Carpaţi”,iniţiat de Şcoala Generală Nr. 2 din Târgu-Mureş şiŞcoala “Ion Creangă” din Brăila, şi am participat la oŞezătoare sătească cu tema: “Să cunoaştem doi scriitoricontemporani reprezentativi pentru zonele din care vinechipajele de elevi: Fănuş Neagu – Nicolae Băciuţ”, într-oîntâlnire onorantă, chiar dacă Fănuş Neagu, internat laspital, n-a mai putut ajunge la Grădiştea.Copiii celor două şcoli, împreună cu cei dinGrădiştea, au prezentat fragmente din opera/viaţascriitorilor, cu expuneri power point, mărturii ale celorcare i-au cunoscut/îi cunosc pe cei doi scriitori dincopilărie /tinereţe/maturitate. Tot atunci a avut locpremierea câştigătorilor concursului literar cu tema:Copilăria în viziunea celor doi scriitori!NICOLAE BĂCIUŢLângă leagănul în care a crescut Fănuş NeaguScriitori la momentul inaugurării Casei Memoriale„Fănuş Neagu”, 2 iulie 2011 (sus şi jos)7

OCHEAN ÎNTORS(II)Şi, ajuns aici, n-am cum să nu fiude acord cu doamna MagdaUrsache, autoarea eseului Căpuşileeditoriale (I). Ofuri şi editori, carenotează cu amărăciune şi revoltă:„Au apărut, postdecembrist, cu miile,edituri de apartament, de dormitor,ca să nu spun de WC.” De ce nu şide!, doamna Ursache având în vedereunele dintre producţiile lor editoriale oferite cititorilor?Însă, nu subscriu deloc ideii cum că, mai zice doamnaUrsache optimistă, „…descoperindu-le impostura (…)editorul, ca şi pasărea, pre limba sa piere.(Contemporanul. Ideea europeană, nr. 2/707/2011, pag.11). Mă văd nevoit să-i dau o veste neplăcută autoarei:editorii din stirpea celor vizaţi în materialul domniei salenu sunt „păsări”, ci un soi de corcituri umano-ţestoasesubdezvoltate mental, care vor trăi sute de ani fiind, dupăcum s-a putut constata prin experimentul românesc, şiextrem de prolifice.Şi, ca să nu mai lungesc povestea, îmi permit să fac oafirmaţie doar aparent nedreaptă: după edituri, reviste şiautori, este rândul celor care realizează rubrici cu tentă decritică literară de întâmpinare. În condiţiile în caredifuzarea cărţii este profund deficitară, o cronică literarăde întâmpinare are un rost extrem-extrem de important şi,de-aceea, cu un mare grad de risc. Atât pentru autor cât şipentru comentator, deşi, făcând abstracţie desubiectivitatea amândurora, tarele obiectivităţii cad înspatele criticului.Nu vreau să intru în alte amănunte, dar cred cu toatăconvingerea că „păsările”, cel puţin la noi, mor ele ce mor„pre limba lor”, dar, să fim sinceri, conştienţi şi obiectivi:după ’90, nu numai că nu prea… mor, dar, multe, parcătot mai mult, au devenit imune la faimoasa ameninţareproliferând într-un ritm diabolic. Astfel, începând de laautori şi terminând cu recenziile/cronicile laudative (maiales când şi cum nu trebuie), procentul de creaţiidovedind, ele însele, cum spiritul imparţialităţii esteasasinat, nu rareori, de critici sau comentatori literari alecăror interese sunt subsumate principiului pomenit niţelmai înainte cu „ba a mea, că e mai…”, „ba a mea că emai…”, fără să se mai ţină seama, neapărat, de valorilereale. Dar, bine-ar fi să aibă, toate comentariile,argumente destule şi puterea de a convinge cititorii. Iarpentru a avea o oglindă şi mai fidelă a realităţii, mă voifolosi – ca un fel de subtilitate, să zic aşa – şi de apariţiieditoriale din acest an, considerând că, de fapt şi logic, unroman e mai greu sau chiar imposibil să fie scris şi tipăritîn primul trimestru al lui 2011. Aşa că: în Rom. lit. nr.11/2011, Luminiţa Corneanu, la pagina 6, scrie despreromanul lui Octavian Soviany: „Roman de aventuri şi demistere, Bildungsroman pe dos, conţinând o filozofie ceexplică reaua alcătuire a lumii, Viaţa lui Kostas Venetiseste unul dintre vârfurile prozei româneşti contemporane,o realizare remarcabilă pentru Octavian Soviany, care sedovedeşte un autor de primă mână.”Întrebarea mea este: autoarea cronicii menţionate maisus o fi citit romanul sau doar i l-o fi povestit autorul?Oricare dintre cele două variante luate separat, ar schimba,foarte probabil, datele problemei… Circumscriindromanul în câmpul ideatic al textului de faţă, alături de el,fie pentru argument, fie pentru a ilustra cât de cât lansareapropunerii de „anul prozei”, mă văd obligat să aduc îndiscuţie măcar câteva (din apariţiile editoriale pe 2010).N.B. Atât în cazul autorilor cât şi al cărţilor, „selecţia” aavut un caracter absolut aleatoriu.PROZAAdina Rosetti, Deadline, Ed. Curtea Veche, Buc.,2010. Romanul Deadline (de ce or fi preferat autorii tinerititluri din astea – dorit epatante?) frapează înainte de toateprin seriozitatea construcţiei epice, sugerând cititoruluiseriozitatea şi responsabilitatea autorului. Este destul deprobabil că, cel puţin în perspectivă, putem întrevedea „uncaz” pozitiv în literatura contemporană, aceasta făcândabstracţie de unele stângăcii, la urma urmelor inerente…;Matei Vişniec, Domnul K. eliberat, Ed. Cartea Rom.,Buc., 2010, Confesiunea autorului este, cred, suficientăpentru a ne integra sufleteşte în atmosfera cărţii: „DomnulK. eliberat este, in primul rând, un omagiu adus lui Kafka.Această carte este însă legată şi de un anume moment dinviaţa mea: plecarea din România, în 1987. În România, nuavusesem niciodată de gând să scriu un roman care să seraporteze direct la Kafka, scrisesem doar piese legate delumea kafkiană în care trăisem. Ajuns la Paris însă, amsimţit un şoc: şocul libertăţii. Ieşeam parcă dintr-oînchisoare şi nu ştiam ce să fac cu libertatea mea. M-amsimţit, brusc, ca personajul lui Kafka, domnul K., dartrăind o traumă în sens invers, altfel spus, nu şocularestării, ci şocul eliberării.” (Matei Vişniec); DanLungu, În iad toate locurile sunt arse, Ed. Polirom, Iaşi,2010. Cititorii, iubitorii de literatură, ştiu bine că DanLungu este unul dintre cei mai reprezentativi autori aiprozei actuale. Încă de la debutul său, cu volumul deversuri Muchii (versuri), Editura Junimea, Iaşi, 1996, el s-a instalat în gruparea scriitorilor de succes, fiind, în acelaşitimp, şi unul dintre autorii cei mai traduşi în alte limbi.Romanul, aş spune, este o frumoasă pledoarie pentru viaţăşi frumos într-o expresie epică aproape permanentfermecătoare; Dénes Jónás, Fleisz, Ed. Tracus arte, 2010.Cam pe la jumătatea distanţei dintre proza lui Dan Lunguşi polul opus al acesteia, se situează scrierea lui DénesJónás. Autorul, harghitean, după cât înţeleg, este pedeparte adeptul stilului jurnalistic pe care simte şi se simtecă îl stăpâneşte cel mai bine. Numai că, furat de idee,adeseori scade puterea naraţiunii de a convinge. Dar,există şi circumstanţe atenuante, fiind vorba despre undebut…; În cazul Eugeniei Ţarălungă, biu. poeme şitexte-bloc, prefaţă de Ruxandra Cesereanu, Cluj-Napoca,Editura Limes, 2010, circumstanţele nu mai sunt la fel devalabile, fiindcă mesajul autoarei este, clar, al uneia pentrucare scrisul, „desfăşurătorul scriiturii” nu mai prea aresecrete. →DUMITRU HURUBĂ8

„Eugenia Ţarălungă este, spre deosebire de disforiciidouămiişti (chiar disforici sunt douămiiştii?!? D.H.), onouăzecistă care încă mai trăieşte poezia ca pe o stare deeuforie” (Radu Vancu, Rom. Lit. nr. 12/2011. Cuvolumul Piramida, Ed. Elkon, 2010, prozatorul MihaiPascaru pare să se apropie pe frecvenţele puse în undă deMarin Preda şi, ceva mai diferit, de Zaharia Stancu şiIoana Postelnicu. Sigur că „ruralismul” pascarian esteconsecinţa unei receptări altfel a realităţii satului, însăesenţa rămâne.“ Pentru că lumea satului e altfel, pentru căautorul, oricât se străduieşte, nu-şi depăşeşte condiţia deco-participant ideatic. Sau, poate, nici nu doreşte. Rămânecertitudinea că avem de cunoscut viaţa rustică fotografiatăcu un aparat special mânuit cu grijă şi cu pricepere; Noiamintiri despre „anii-lumină” ai socialismului? Întrebareae: mai interesează pecineva să ştie nu-ştiu-cedespre acele vremuri?Mai-vârstnicii le-au trăit,pe mai-tineri nu-iinteresează. În ultima sacarte, Măsline aproapegratis, Ed. Dacia XXI,2010, Alexandru Vlad nepropune un fel de prozăjocde-a retrăirile, de-aneuitare, pentru ca istoriasă nu se mai repete,indiferent pe cecoordonate sau spirale îşiprelinge clipele, orele,zilele, anii… Până la urmăexperienţaşiprofesionalismul autorului înving majoritateaobstacolelor. Şi de ordin literar-artistic şi social şi… Înceea ce priveşte Gde Buharest, Ed. Charmides, 2010,volumul al cărui semnatar este Constantin Stan, conţine,de asemenea, amintiri, dar cu totul de altă factură, iarpovestitorul mai demonstrează, şi cu această ocazie,indiscutabilele sale disponibilităţi de narator. Posedăreţeta desfăşurării gradate a evenimentelor, a stărilorconflictuale – broderii care creează o atmosferăincitantă…; Pe Ioan Groşan, autorul Caravaneicinematografice (1985) şi Planeta mediocrilor (1991), l-am regăsit cu bucurie în recenta şi favorabil comentata sacarte Un om din Est, [vol. I], Noul Scris Românesc –Tracus Arte, Bucureşti, 2010. Este cel pe care GabrielChifu, în Rom. lit. nr. 5/2011, îl numeşte „Unul dintre ceimai valoroşi prozatori ai momentului”, iar Andrei Teriancompletează, poate cu un pic prea mult entuziasm şiaplomb: „Ioan Groşan rămâne, fără îndoială, un excelentpovestitor, care şi-a câştigat deja pe drept cuvânt statutulde cetăţean de onoare în canonul umoriştilor români dintoate timpurile”; Radu Mareş, autorul volumului Cândne vom întoarce, Ed. Limes, 2010, are un admirator pecare nu-l suspectez de nesinceritate, cel puţin în acest caz– Daniel Cristea-Enache. Fostul comentator cu rubrică înRom. lit., acum notează în Observator cultural Nr.308/2011): „Admir la Radu Mareş, în primă şi ultimăinstanţă, rafinamentul de a întări şi totodată de a mascastructura susţinătoare, «ingineria» cărţii pusă în planurileşi realizările arhitecturale; şi pe care «optzeciştii» noştri,de pildă, au scos-o mereu în evidenţă, până când,gândindu-se ei mai bine, şi-au dat seama că proza mareînseamnă altceva decât exhibare de tehnici şi procedee.”.Subscriu ideii chiar dacă pe „optzecişti”, în general, e greusă-i fixezi într-o grupare „rigidă” chiar şi atunci când e deordin tehnic. Sau, mai ales?Cu prozatoarea Doina Ruşti (Cămaşa în carouri, Ed.Polirom, 2010), nu se întâmplă vreo minune frapantă înceea ce priveşte scriitura, ci ea îşi urmează caleaascendentă, aceea a unei individualităţi perfect conturatăşi mulată pe spaţiul ideatic în care îşi construieşte textele.Prozele sale denotă în sensul cel mai frumos oîncăpăţânare impresionantă în a-şi demonstra forţatalentului cu consecinţele de rigoare normale: impunereapersonalităţii sale literare. Şi reuşeşte. Iar Cămaşa încarouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti ilustreazăperfect latina formulareeuclidiano-arhimedică:quod erat demonstrandum...;ArădeanulGheorghe Schwartz esteprezent pe „afişul literar”al anului 2010 cu volumulCei o sută – SecretulFlorenţa, Ed. CurteaVeche, 2010, Col. Unroman; Dublat de un talentdeja binecunoscut, harulde povestitor ni se relevă,de altfel ca de fiecare datăla apariţia unei cărţi giratăcu semnătura GheorgheSchwartz. Graţie acesteinoi scrieri, de această datăautorul ne obligă, în sensul cel mai elegant şi frumos alcuvântului, să participăm împreună cu el la o incursiunepalpitantă în Palatul Bosci, despre care se spune că ar fiunul dintre acele puncte renascentiste de atracţie pentruturişti şi nu numai…Romanul Ana Maria şi îngerii, apărut la Editura CarteaRomânească în anul 2010, sub semnătura lui RaduAldulescu, are ca subiect biografia/povestea zguduitoare aunei românce plecată din ţară în urmă cu un sfert de secol– în 1987 – a cărei fiică suferă de Lupus (boală a pielii şi amucoaselor, adesea de natură tuberculoasă, caracterizatăprin apariţia unor plăgi şi noduli care ulcerează şi distrugţesuturile, lăsând cicatrice întinse, deformante, D.H.).Femeia trăieşte marea tragedie alături de fiica ei, tragedietransmisă nouă, cititorilor, cu o mare forţă literar-artistică,ceea ce obligă la a fi părtaş sentimental-solidar. Meritulacestei co-participări îi revine talentatului prozator RaduAldulescu.Un scurt preambul la partea de poezie a materialuluimeu: Gabriel Chifu: „Au apărut spre sfârşitul anului trecutcâteva cărţi de poezie peste care ar fi nedrept să trecemfără să le semnalăm valoarea deosebită.” G. C. se referă lacărţile Alcool, de Ion Mureşan, Patria mea A4, de AnaBlandiana, Pe prag (Vale-Deal), de Liviu Ioan Stoiciu,Moartea Parafină, de Robert Şerban. Femeia desprecare scriu, de Nicolae Coande.________Biblioteca Batthyaneum, interior, foto EcaterinaŢarălungă9

Marile personalităţi istorice, prin ridicarea scopuluiindividual la cel general, se dimensionează pe măsuraistoriei universale; ele au un instinct sigur de a împliniceea ce timpul cere să se împlinească.“Oamenii mari ai istoriei – subliniază Hegel în ale salePrelegeri de filosofie a istoriei (trad. Ed. AcademieiR.S.R., Buc., 1968) – sunt aceia ale căror scopuri particulareproprii cuprind acea substanţialitate care e voinţaspiritului universal.” Ei capătă, în condiţii anume, plenitudineaoperei de artă: individualul se curbează în universalpe calea particularului. Dacă într-o operă de artă seexprimă sufletul complet, “omul întreg”, cum zice GeorgLukács, într-o astfel de “operă de artă”, din planul istoriei,se exprimă sufletul complet al unui popor, care, numai înasemenea condiţii, străluceşte în amiaza propriei universalizări.Despre tânărul şi marele Alexandru Macedon,care a încălecat Bucefalul istoriei şi a impus lumii modelulunei conştiinţe (în mare parte modelată de Aristotel),Hegel are cele mai frumoase cuvinte, comparându-l cu un“glob celest liber plutitor în eterul său”, având spiritul“plin de geniu”, iar opera sa, strălucire artistică. Tinereţeaîi oferă posibilitatea de a nu păstra nimic din deveşmintele vechi şi pătate ale lumii elene, să străluceascăîn cele noi şi să fascineze cetăţile-stat ale grecilor. Scurtasa viaţă şi operă (356 – 324 î. Cr.) se situează în perioadaa doua, din cele trei ale istoriei lumii elenistice, în perioadade nimb şi de plină manifestare naivă şi de beatitudinea spiritului. Ca la un semn, a strâns sub lumina ochilor săiAsia Mică şi Siria cu lumile vechi din dreapta, Egipetul, şicele din stânga, ale Ahemenizilor, adică întregul ImperiuPersan, Darius al III-lea neputându-i face faţă în celesuccesive trei bătălii, ca unui fulger stârnit din senin, caunei forţe în care sunt amestecate decizii zeieşti. Vine caun apostol al elenismului şi solicită, mai apoi, o fuziuneîntre greci şi perşi, el însuşi căsătorindu-se cu două fiiceale Marelui Rege înfrânt şi obligând pe comandanţiimacedoneni să-i urmeze pilda cu fecioare de obârşienobilă persană. Tânărul Împărat, ca tot ce este susţinut despirit, este străfulgerat de ideea naşterii sale miraculoase şiare viziunea asupra omenirii ca întreg. Actele sale individualese desfăşoară şi se particularizează, strângându-sesub cupola universalului. Într-un timp extrem de scurt, deun deceniu, întemeiază oraşe, organizează viaţa civică,netezind calea lumii şi artelor greceşti de la Nil până laIndus. “El a fost mare ca beliduce în bătălii – scrie cuadmiraţie Hegel –, înţelept şi precaut în expediţii şiorganizări şi cel mai viteaz soldat în vârtejul luptei.” Şi catot ce se află sub “comanda” spiritului, moare “la timpulpotrivit”, ca o necesitate. “Ca să se păstreze ca tânăr înamintirea posterităţii, a fost necesar să fie secerat de omoarte prematură (…) Alexandru şi-a îndeplinit opera şişi-a conturat definitiv portretul, lăsând lumii una dintrereprezentările cele mai măreţe şi mai frumoase, pe carenu o putem tulbura decât cu relele noastre reflexii.” (pp.32, 33, 262, 263). În înţelegerea acestei “figuri universalistoricea lui Alexandru” nu trebuie să i se aplice măsuride virtute şi moralitate ale lumii moderne, este suficient căAlexandria ptolemeică a devenit centrul matematicilorlumii, iar traiectoria vieţii sale s-a aşezat ca un tipar înmemoria copilăriei noastre.Dar un fapt ce se uită deseori şi care face parte dinspectacolul măreţiei sale este că el îşi ia rămas bun de laostaşii armatei sale cu deplină demnitate şi conştiinţăomenească, arătându-le lor şi urmaşilor ce înseamnăgloria vieţii şi efemeritatea ei. Se spune că sosindu-iceasul şi-a chemat generalii şi le-a spus ultimele treidorinţe pe care să i le îndeplinească întocmai: prima, cadoctorii să-i poarte sicriul spre groapă, fără a fi ajutaţi denimeni; a doua, ca drumul pe care sicriul va fi dus spremormânt să fie presărat cu aur, argint şi pietre preţioaseadunate în războaie; şi a treia, ca mâinile să-i fie lăsate săatârne afară din sicriu. La auzul acestor dorinţe ciudate,mulţimea a încremenit în mirare, iar unul dintre generali,cel mai iubit de Împărat, s-a apropiat şi, sărutându-i mâna,i-a făgăduit că vor îndeplini toate cele trei dorinţe, dar,smerit şi cu durere, l-a rugat să le explice tâlcul. Împăratulle-a spus: “Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele treilecţii pe care tocmai le-am învăţat.Vreau ca doctorii mei să-mi poarte sicriul ca oameniisă realizeze că doctorii nu pot să vindece orice boală. Eisunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearelemorţii când i-a sunat ceasul;A doua dorinţă – drumul spre mormânt presărat cu aur,argint şi alte bogăţii este pentru a aminti oamenilor cănimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. Este opierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii;Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne afară dinsicriu, este pentru a le arăta oamenilor că am venit cumâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.”Această din urmă dorinţă, a treia, reaminteşte Hegel,este spre a arăta lumii că Împăratul murind nu a luat nimiccu sine, că opera sa a aparţinut lumii şi că el s-a anulatcomplet ca persoană particulară pentru a da istoriei şilumii cuvântul.Dar, deseori în istorie, “relele reflexii” sau, mai mult,relele şi nesăţioasele acte ale mai marilor zilei au tulburatşi tulbură lecţia acestei mâini, făcând-o să foşnească, iarmai rău, obligând-o să devină o frază, cum surprindeEminescu. Cea mai cuprinzătoare şi profundă conştiinţă aromânilor nu putea să lase nereflectată pe “pereţii camereicu oglinzi” această meditaţie şi lecţie istorică a MareluiÎmpărat. În Mss. 2290, 1, el scrie: “Cel mai mare păcat aloamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă, ş-arecunoaşte adevărul. →DUMITRU VELEA________Biblioteca Batthyaneum, interior, foto EcaterinaŢarălungă10

El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte. Thiers,Gambetta, Farre [ilizibil], fără de a recunoaşteîndreptăţirea cestiunilor sociale. Victor Hugo ştia preabine că acea mână a părinţilor întoarsă din mormântcătre fii – e o frază”. Şi referindu-se la Napoleon al IIIlea,pentru care avea o deosebită stimă datorită reformelorpe care acesta le înfăptuise,poetul conchide: “Împăratula ştiut, recunoscut, nu s-asperiat şi, fără să confesezeprofundele adevăruri cetreceau ca nişte umbre prinsufletul său – a lucrat şi alucrat bine”. (Fragmentarium,Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Buc., 1981,p. 126). Cu alte cuvinte, arecunoscut îndreptăţireaproblemelor sociale;metaforic exprimându-ne, aauzit foşnirea mâiniipărinţilor săi şi a împiedicatsă se facă din aceasta ofrază, după cum zice Victor Hugo, pe care Eminescu îlnumea – şi nu întâmplător – încă din articolul Repertoriulnostru teatral, publicat în Familia, din 18/30 ianuarie1870, acel “bard al libertăţii”.Într-un text aferent poemului dramatic Paceapământului vine s-o ceară (Mss. 2259, din perioadaberlineză), Eminescu, aplecat asupra paginilor istoriei şisurprinzând că ele sunt întoarse de suflul răului şi rareoricitite de câte o persoană particulară bine situată subcupola universalului, notează ecleziastic, ca un gândinterior poate pentru personajul Împăratul, desprezădărnicia zbaterilor omeneşti şi nimicnicia lipsei demăsură a omului: “De v-aţi întinde mâna moartă, albă, /Din ale voastre-urieşeşti sicrie / Ce am vedea că a rămasdin ea, / În ea ce se-ntindea după pământ? / Nimic.”(Opere VIII, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1988, p. 67).A ţine seama de această lecţie şi de tâlcul ei ecleziastic,se luminează necesitatea prin care şi numai prin careistoria îşi atinge dimensiunea sa ontică şi ontologică înpofida nefiinţei, iar personalitatea, aflată în miezulevenimentelor, poate să exprime – ca şi o operă de artă –suflul unui întreg popor, înseamnă că foşnirea mâniitrebuie să se audă limpede şi să ajungă un cuvânt cu senspropriu şi adevărat în fraza istoriei.Povestea mărului... nu ştiu cum s-o încep. Poate c-artrebui să cobor mai întâi chiar eu în acea lume curată, deînceput, care făcea să se nască, ascuns, cu fiecare zâmbet,o poveste.A fost odată ca niciodată o fată frumoasă, Atalanta, carejurase să nu se căsătorească. Dar frumuseţea ei atrăgeaprea mulţi admiratori. Atalanta era de neînvins în fugă.Astfel că ea a hotărât să-i fie soţ doar acela care-o vaîntrece în alergare, iar cei învinşi în această cursă urmausă fie ucişi. Într-o zi, Hippomenes, un tânăr chipeş şi iubitde zei, a reuşit s-o întreacă printr-un vicleşug: a aruncatînaintea ei un măr de aur. Fermecată, fata s-a oprit să-lridice şi a pierdut întrecerea. Aşa că Hippomenes i-adevenit soţ. Ruptă din mitologie, iubirea celor doi trăieşte,râvnită, în versul lui Catullus, poetul îndrăgostit al Romei– Tam gratumst mihi quam ferunt puellae / Perniciaureolum fuisse malum, / Quam zonam soluit diuligatam.(II), „M-aş bucuraca sprintena copilă / Cândmărul cel de aur îi descinse /Mult timp legatul brâu alfecioriei” (trad. TeodorNaum).Acelaşi poet, o altăpoveste, o altă fată. De dataaceasta, o tânără ascundemamei iubirea ei pentru unbăiat de la care primise, casemn al dragostei, un măr.Fructul, învelit bine înhainele fetei, cade cândaceasta sare în întâmpinareamamei. Mărul scapă şi serostogoleşte între cele două.Tăcere. Vorbeşte doar mărul. Ut missum sponsi furtivomunere malum / Procurrit casto virginis e gremio, / Quodmiserae oblitae molli sub veste locatum, / Dum adventumatris prosilit, excutitur: / Atque illud prono praecepsagitur decursu, / Huic manat tristi conscius ore rubor.(LXV) „Tot aşa precum din sânul unei fete cade jos /Mărul cel trimis în taină de vreun june amoros: / Biatafată! Ea uitase că l-a pus sub haina moale / Şi când sare depe scaun înaintea mamei sale / Măru-i pică la picioare şide-a dura el se dă, / Iar fecioara, cu ruşinea pe obraz,mâhnită stă ” (trad. Teodor Naum).Poeta Sappho rupe un măr şi-l aşează într-un decoramintind fie iubirea împlinită, fie liniştea aplecată pestezbaterile amorului – αμφὶ δ᾽ ὔδωρ / ψῖχρον ὤνεμοσκελάδει δἰ ὔσδων μαλίνων, αἰθυσσομένων δὲ φύλλων /κῶμα κατάρρει. (fg. 5), „Blând zefirul mângâie unda rece,/ Printre crengi de măr coborându-şi zvonul, / Iar din vârfce-şi tremură frunza, molcom, / Picură somnul. ” (trad.Simina Noica), iar povestea unei fete încă necăsătorite oascunde într-un măr rumen la care râvnesc culegătorii –Οἶον τὸ γλυκύμαλον ἐρεύθεται ἄκρῳ ἐπ᾽ ὔσδῳ/ ἄκρον ἐπ᾽ἀκροτάτῳ λελάθοντο δὲ μαλοδρόπνεσ, / οὐ μὰνἐκλελάάθοντ᾽, ἀλλ᾽ οὐκ ἐδύναντ᾽ ἐπίκεσθαι. (fg. 90),„Vârful de creangă pe creştetul pomului leagănă, dulce /Taină a mărului rumen. Şi culegătorii-l uitară... / Chiar l-au uitat? Cine-ar crede? Ei n-au izbutit să-l ajungă! ” (trad.Simina Noica).Ce secret are acest fruct? Să fie oare, cum crede PaulDiel, forma sa sferică aceea care sugerează dorinţelepământeşti, cedarea în faţa acestor dorinţe? Sau, în variantaabatelui E. Bertrand şi a lui Robert Ambelain, tăinuieşteel în pântece, prin căsuţele cu sâmburi, o stea cu cincicolţuri, un pentagram, simbol al ştiinţei? Şi închidereapentagramului – ce ar desemna omul-spirit – în interiorulpulpei fructului, de fapt în adevăratul fruct, să trimită lainvoluţia spiritului în materia carnală – fructul fals?→MARCELA GRAŢIANU_______Raft cu incunabule din Biblioteca Batthyaneum, fotoEcaterina Ţarălungă11

Păşim, în sfârşit, în minunata grădină cu mere de aur aHesperidelor. Acest loc, în care s-a sărbătorit nunta luiZeus şi a Herei, era considerat un Paradis, obiect aldorinţelor omeneşti şi al posibilităţii de a deveninemuritor. Povestea spune că cine consuma aceste mereuita foamea şi setea, durerea şi boala, devenind nemuritor,iar fructele rămâneau mereu întregi. Şi tradiţia celticăvorbeşte despre un măr cu care Femeia din Cealaltă Lumea hrănit un fiu de rege timp de o lună şi mărul nu s-amicşorat.În zona riturilor de trecere, întâlnim mărul ca dar denuntă. Geea oferă Herei, la nunta acesteia cu Zeus, merede aur – mărul apare în contextul de faţă şi ca simbol aliubirii, trimiţând la ea (Hera este zeiţa căsniciei), şi casimbol al puterii, dat de metal, prin raportare la el, zeulsuprem. Un alt eveniment, poate mai important decât celanterior, este nunta lui Thetis cu Peleu. Însă aici, ca şi înbasmul Albă ca zăpada, mărul este, într-un anume fel,aducător de moarte. Dacă am fi fost printre invitaţi, am fivăzut-o pe Eris, mânioasă că n-a fost chemată, aruncândîn toiul petrecerii mărul discordiei pe care stătea scris„celei mai frumoase”. Sarcină grea pentru Zeus, dar şi maigrea pentru Paris. Alegerea acestuia? Femeia.În Geneză, fructele din pomul vieţii asigurau nemurirea;pe acestea le-a oferit Dumnezeu lui Adam şi Evei. Însămărul din pomul cunoaşterii binelui şi răului, din care aumuşcat cei doi, deşi nu le era permis, a fost interpretat careprezentând viaţa materială, dorinţa pământească, opusăvieţii spiritualizate. Interdicţia stabilită de Dumnezeuatrage atenţia asupra alegerii pe care omul o va face –progresie vs regresie. Iar femeia şi bărbatul au ales,purtând mereu cu ei însemnul căderii, (pe nedrept) numitmărul lui Adam. De aici ambivalenţa mărului: şi fruct alarborelui vieţii, şi al arborelui ştiinţei binelui şi răului –nemurire şi moarte.Semn al dragostei şi al dorinţelor pământeşti, în toatepoveştile de mai sus, mărul se află în vecinătateaelementului feminin şi pare cules dintr-un arbore al vieţii.Putem adăuga acestei serii şi mărul văzut ca simbol altinereţii, al reînnoirii, al prospeţimii veşnice (An apple aday takes the doctor away.), aşa cum vine el din istorisirealui Gervasius sau din mitologia scandinavă. Povestea luiGervasius spune că Alexandru cel Mare, plecat în căutareaApei Vieţii în îndepărtata Indie, a găsit mere ce aveaumiraculoasa putere de a prelungi viaţa preoţilor până lapatru sute de ani; la fel şi în mitologia scandinavă – zeiimănâncă mere şi rămân tineri până la sfârşitul cicluluicosmic actual.Dar mărul poate fi şi un fruct al arborelui cunoaşterii.Steaua cu cinci colţuri din inima fructului descrie unpentagram, simbol al ştiinţelor, făcând astfel din măr unsemn al cunoaşterii şi al libertăţii pe care ţi-o dăcunoaşterea. Abatele E. Bertrand observa că, pentru ceiiniţiaţi, a mânca un măr însemna a-şi folosi inteligenţapentru a cunoaşte noul, sensibilitatea pentru a-l dori şilibertatea pentru a-l realiza. În acest punct s-ar putea naştedacă nu o conexiune, cel puţin o întrebare referitoare laalegerea celebrei companii Apple Inc., destinatătehnologiei computerelor, de a avea ca logo un mărmuşcat – cunoaştere, ştiinţă, libertate? Dar şi acesta esteun măr al discordiei, dacă ne gândim la procesul intentatcompaniei de către casa de discuri a formaţiei Beatles,Apple Corps. De fapt, acest nume atât de disputat îşi areoriginea în versurile unei piese preferate a trupei, AppleCore, şi în pictura lui René Magritte, Le fils de l'homme.Tabloul lui Magritte are două taine, mǎrul şi omul, care seunesc într-o regiune a necunoscutului ce ne atrage şi pestecare ne vrem stăpâni – tentaţia şi experienţa noastră faţă înfaţă cu ea. Everything we see hides another thing, wealways want to see what is hidden by what we see, but it isimpossible. Humans hide their secrets too well...Coborâm şi mai mult în poveste, într-o lume de magie şirevelaţie. Poveştile bretone prezintă adesea consumareaunui măr ca prolog al unei profeţii. Tradiţia celtică spunecă mărul este un arbore ce aparţine Celeilalte Lumi şi căFemeia din Cealaltă Lume dă celui pe care-l ia cu eadincolo o ramură de măr. La irlandezi şi galezi, livada cumeri este sălaşul mitic unde se odihnesc regii şi eroiidefuncţi. Britanicii mărturisesc că acolo s-a retras regeleArthur aşteptând momentul în care să se reîntoarcă pentrua-i elibera pe compatrioţii galezi de sub stăpânirea străină.Textele povestesc că vrăjitorul Merlin îşi instruiadiscipolii aşezat sub un măr. Un ochi de vrăjitor trebuie săfi avut şi Newton, de vreme ce a văzut ceea ce le scăpatuturor – legea gravitaţiei.În povestea lui Herakles, ca şi în tradiţia celtică şi înbasmele româneşti, regăsim merele de aur, simbol alnemuririi, la capătul unui drum iniţiatic. Păzită de undragon – întruchipare a dificultăţilor cu care este presăratdrumul spre Paradis –, grădina cu mere de aur aHesperidelor va fi cucerită de Herakles – eroul care astrăbătut acest drum de iniţiere, simbolizând, de fapt, luptaomului de a ajunge la acea spiritualizare ce-i va asiguranemurirea (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant). Prâslea celvoinic şi merele de aur poate fi citit într-o cheie acombinării simbolurilor – mărul e şi simbol al iniţieriieroului, şi simbol al dragostei (fetele ies ţinând în mânăcâte un măr), şi simbol al recunoaşterii pentru Prâslea(vezi şi Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cel rătăcit,Poveste ţărăneascǎ, Pasărea măiastră).În această ipostază de fruct al arborelui cunoaşterii cedeschide calea spre ştiinţă, magie şi revelaţie, lumea dedincolo şi iniţiere, simbolul mărului se deschide mai multîn marginea elementului masculin._______Intrarea în clădirea Bibliotecii Batthyaneum, fotoEcaterina Ţarălungă12

Cronica literarăMotto: “1 + 1 fac 2. Dar 2 nu maie 1+1” (Constantin Noica)Dacă am spune că “Temapentru acasă”, de NicolaeDabija, Editura pentruliteratură şi Artă, Chişinău,2011, e un roman de modăveche, ar trebui să lămurimce-nseamnă modele înliteratură şi ne-am adânci înape agitate. Moda se repetă,istoria se repetă, astfel încât afi “de modă veche” este unatribut nobil, al eleganţei, al rafinamentului.Romanul este “de modă veche” şi, în acelaşi timp, “lamodă” sau “de modă nouă”.Nicolae Dabija, poetul în ipostaza de prozator, e uncreator care nu construieşte doar metafore, dar spune, cupasiune, şi întâmplări petrecute în realitate. Pentrucompoziţia acestui roman, Dabija ia două personaje,Mihai şi Maria, un profesor de română şi o elevăîndrăgostită de el, adaugă situaţia deportărilor în Siberia acelor nesupuşi regimului stalinist, înfiripă iubirea dintrecei doi, care nu cunoaşte margini.Într-o dimineaţă, tabloul lui Stalin, care se afla pe unperete al clasei, este înlocuit cu cel al lui Eminescu. Cutoate că autorii gestului au fost elevii, profesorul ia asupralui vina şi este arestat, nejudecat, acuzat, deportat înSiberia. Maria, fără să fi mărturisit iubirea ei pentruMihai, nu alege să-l aştepte ca Penelopa, ci porneşte încăutarea lui, ajunge în lagăr, se angajează ca spălătoreasă,plănuieşte o evadare pentru amândoi, se cunună cu Mihaisub clar de lună, cu inele din fire de iarbă. După scurtăvreme, sunt prinşi, readuşi în arest. Maria află că eînsărcinată, mai încearcă o fugă împreună cu Mihai, atâtcât să-l nască pe fiul lor, Mircea, “în libertate”, într-opeşteră, din nou sunt prinşi, întorşi la program. Rezistenţafemeii este slăbită, oricât ar încerca să facă faţă situaţiei,este nevoită să-l dea pe copil într-un orfelinat, nu înaintede a-i scrie numele pe un braţ, şi în scurt timp ea moare.După moartea lui Stalin, deţinuţii sunt trimişi acasă. Mihaio caută pe Maria, află de moartea ei şi porneşte dupăMircea. Îl găseşte, recunoscând numele înscris de mamalui, şi se-ntorc împreună în satul Poiana.Romanul are multe capitole scurte, fiecare întâmplarefiind povestită separat, ceea ce oferă prozei o structurăbine urmărită, clară, limpede, ceea ce dă textuluivioiciune, dar şi vigoare, ceea ce conferă structuriinarative nota de “poveste în poveste” sau de “poveste înramă”. Ideea de piese ale unui joc puse în ordinereprezintă o bună călăuză a romanului - story, cu fir epicbine ţinut în frâu, din aproape în aproape. În frunteafiecărui capitol, scriitorul aşează câte un motto, bine ales,citate din Biblie, din Vieru, din Dostoievski, din Gide, dinMircea Eliade, cu trimitere la adevărurile vieţii. Rolulacestor semne este de-a concentra subiectul dindesfăşurare într-o afirmaţie care comprimă şi exprimă maimult şi mai multe. Poetul Dabija se recunoaşte în acesteconcentraţii de gândire universală. De altfel, pasajeartistice deosebite fac trimitere pe tot parcursul romanuluişi la componenta lui lirică. Imagini precum cea a ploii suntgrăitoare pentru disponibilitatea spre reverie: “m-amaşezat cât mai comod pe pervaz să pot asculta ploaia cumbate în acoperiş ca o chemare la luptă şi să urmăresc desus, de la etaj, cum stropii răpăie grăbiţi prin ogradaorfelinatului nostru cu paşi de soldaţi porniţi la atac”.Naraţiunea are un narator obiectiv, cu excepţiaprimului capitol şi a câtorva inserţii pe parcurs, underelatarea se face la persoana întâi, de către Mircea, copilulcu ochi vii, care, aidoma lui Darie, al lui Zaharia Stancu ,nu trebuie să uite nimic. Aşadar, şi naraţiune cu doinaratori, în sprijinul afirmaţiei din titlu, cum că am fi înfaţa unui roman dublu. Apoi, rareori se-ntâmplă ca unroman să aibă două personaje principale, egale calitativ şicantitativ, cum e cazul aici, prin Mihai Ulmu şi MariaRăzeşu. Ei se completează, îşi oferă unul celuilaltimportanţă în text, se lasă unul pe altul să (se) crească, să(se) dezvolte. Nu întâmplător, acţiunea are două planurisuprapuse, al lui şi al ei, care se intersectează frecvent.Destinul Mariei este curmat prin moarte, după ce i-a datnaştere lui Mircea. Destinul lui Mihai este salvat, pentruca el, la rândul lui, să-şi salveze fiul şi să se întoarcăacasă, lăsând-o pe Maria jertfă a iubirii lor.Există mai multe căi de intrare, de înţelegere şidecodificare a acestui roman, simplu în aparenţă, adânc şibogat în semnificaţii. Păcatul în care ar fi putut cădeaNicolae Dabija ar fi fost acela de-a scrie o proză poeticăsau un roman liric, ceea ce nu ar fi făcut neapărat din texto structură vulnerabilă, ci poate că ar fi potenţat multedintre trăiri, imagini, rămase la nivel de “blitz”. Darnu! El dă forţă şi vigoare textului narativ, ca un adevăratprozator, cu experienţă.Motivul cărţii este o temă dată pentru acasă. De faptsunt două. Una pentru clasă, care trebuie să se pregăteascăla lecţia “A fi om – o artă sau un destin?!” şi una pentruMaria, care trebuie să aducă înapoi cartea de Poezii, deMihai Eminescu, pe care i-a împrumutat-o profesorul. Înziua prezentării temelor, profesorul dispăruse. Maria n-amai avut răbdare şi a plecat după el, cu cartea în ghiozdan.Ceilalţi elevi răspund, după 13 ani ( atât a lipsit MihaiUlmu),cu exemplul personal, cu viaţa lor, cu familiile lor,fiind acum maturi, la casele lor, şi vin la şcoală de îndatăce-au auzit că s-a întors profesorul de română, despre careMaria spunea, căutându-l prin lagăr: “Seamănă cu MihaiEminescu”. Tema pentru acasă, neobişnuită prinînfăptuitul ei, îi urmăreşte pe eroii cărţii, ne urmăreşte şipe noi, generând romanul unei datorii împlinite, altimpului care salvează destine.Pe lângă povestea de iubire, veche şi inedită în egalămăsură, livrescă şi fără şansă, care arde total şi se stingelăsând urme - amintiri, trăieşte şi o poveste a demnităţiiumane, a absurdului vieţii, a forţei staliniste împotrivaintelectualilor, care nu e deloc doar o poveste. Apoi,lumina lui Eminescu, în care profesorul crede, reuşind să-iatragă şi pe elevii lui de partea poeziei eminesciene.Cartea de poezii trece dincolo de marginile romanului, decopertele lui, de lagăr, de condiţii sociale. Ea ocroteşte.Mesajul cărţii este acela că Eminescu reprezintă un simbolnaţional, în care credem şi în care trăim. Drumul spreSiberia e cu întoarcere pentru unii, cu sens unic pentrualţii: “Trenul ducea noaptea cu el. Era o închisoare pe →ELENA M. CÎMPAN13

oţi, care nu oprea în gări decât rar.” Idei precum“umanizarea omului ar trebui să treacă mai întâi prindezumanizarea lui”, fenomene de reeducare, de spălare acreierelor, promovate de Kudreavţev, şeful renumituluilagăr Dalstroi, de la Zarianka (“un loc pierdut în taiga,uitat de Dumnezeu, un orăşel de închisori”), suntcontracarate de Mendelstam, poet, profesor, filosof, colegde puşcărie, cu care Mihai Ulmu îşi petrece ore de dialogîn limba latină, ca-n “Numele trandafirului”, de UmbertoEco, semn că spaţiile închise, precum puşcăriile sau abaţiile,retragerile din lume, conduc la exprimări neobişnuite,latina fiind nu doar o limbă moartă, dar şi un semnal erudiţiei, o rezervă, o libertate a tuturor limbilor. Înacest context de suferinţă, în care se aude frecvent, ca unimn: “ai vrut să mori ca să nu-ţi faci norma… te vom tratamai întâi, pentru a te putea omorî”, Mihai află că “nuexistă oameni răi, doar oameni suferinzi” şi se alină cu“fratele meu copacul şi cu sora mea piatra”, într-o rezistenţăcare anunţă triumful binelui asupra răului, chiar dacăameninţările sună astfel: “mâna pe târnăcop, lopată, hârleţ!Ele vor fi de azi încolo baghetele, pensulele şi condeielevoastre, trântori şi exploatatori ai clasei muncitoare”.Dar iubirea atârnă mai greu în balanţă decât toateaceste cruzimi. “Cred în tine ca în Dumnezeu, MihaiUlmu”, declară Maria, care îl cere de soţ, cu o naivitate decare doar sentimentul suprem e în stare. Ea îşi alege ursitaşi se duce până la capătul pământului, fiind sigură că“dacă i-aş spune acestui munte să se dea la o parte, se vada”. Şi când spune “Vreau să fac şi eu închisoare cu el” secutremură munţii. Am mai întâlnit această situaţie înfilmul “Amiralul”, în care Anna Vasilievna cere să fieînchisă cu iubitul ei, Amiralul. Pare a fi un loc comun alspiritului ales, imprimat în literatură, în cinematografie.Mihai Ulmu compară viaţa lui cu o ceaşcă spartă,sperând ca, odată trezit din acest coşmar, timpul va fi datînapoi şi el va putea lipi la loc cioburile ceştii sparte. Dartimpul este ireversibil. “Arta de a trăi este până la urmăarta de a fi tu însuţi”.Am primit cartea lui Nicolae Dabija, la Târgul decarte “Alba transilvană”, cu sentimentul unei mărturiiîncredinţate: “ Poetei Elena M. Cîmpan, surorii mele întruMetaforă, acest însemn de dor de Ţară reîntregită, cuinima lui Nicolae Dabija”, 8 mai, 2011, Alba – Iulia, dupăce l-am ascultat pe scriitor, în lansare, spunând că “nimicnu-i mai important decât o mângâiere” şi după ce mi-acerut permisiunea de-a da numele unei rubrici de revistăde la Chişinău, titlul cărţii mele “Poezia noastră cea detoate zilele”. Acum ştiu că literatura română scrisă înBasarabia, în poezie sau în proză, e scrisă cu colţul inimii,care se deschide ca o poartă spre Paradis.Sigur că există extrem de multe pasaje-text în poezialui Ion Scorobete pe care, dintr-o pornire lăuntrică,aproape misterioasă, simţi nevoia să le reciteşti. Pentru că,desluşind lucrurile lesne, cu fiecare întoarcere la câte-unpoem, la câte-un vers, afli semnificaţii noi, redescoperi cuplăcere, adesea cu uimire, valenţele penetraţiei spre celemai intime resorturi ale sinelui propriu, alături de autor,într-un crescendo liricoimpresionistirezistibil. Este,fără doar şi poate, chemareaartei autentice întrucuminecare a cititorului.Poemele scorobetiene,cel puţin din acest volum, aupersonalitate sau, ceea ce secheamă, un sistem joncţionalautor-cititor atât de complex,însă funcţionând atât deeficient, încât ne integrăm încontextul demiurgic al producătorului de artă fără efortdeosebit. Astfel, comunicarea cu opera de artă are loc atâtprin contact vizual – lectura, ca act fizico-optic în sine –cât şi emoţional, prin co-existenţă doar aparent ciudată,fiindcă, de fapt, ea nu este decât efectul receptivităţiicorecte, rapide şi profunde a mesajului artistic. Şi aşexemplifica afirmaţia cu trimitere la penultimul poem dinvolum, Poem la Meria, scurt-scurt, dar care, din punctulmeu de vedere, lămureşte convingător semnificaţiile şi ogrămadă de aspecte simbolice din creaţia lui Ion Scorobete.Aşadar, să citim: „Înregistrat într-o căpiţă de fân lamâna/zilei şi a nopţii/deasupra unui mormânt verde /alierbii/aud greierii la chitara îngerului aiurea” (p. 119).Ajuns aici cu lectura, adică la acest subtil jurământ decredinţă faţă de obârşii, constatăm, fără echivoc, sorgintealaturii sentimental-nostalgice a autorului, seva, de fapt,care-i alimentează şi partea de luminozitate şi optimismuldin versuri precum „Naşterea e bucuria însăşi/sinealaptelui/silenţios sferocit//fără scop curge lumina/dintrupul încins/şi ce e mai adânc decât/un astfel de ţâşnetfrumos/în albia lui heraclit//(Îmbrăţişare, p. 88). E, şi neconvine să acceptăm, asul liricii lui Scorobete. Însă,urmărind cu atenţie expresia epică, el este şi atuul care,într-un joc inteligent de imagini, poate fi tâlcuit şi dreptcapcană a unui demers lirico-tactic. Aceasta, pentru că,aducându-l pe efesianul Heraclit în… poem (şi nu esingura dată când Scorobete !), cu un rost bine determinat,poetul ne obligă să ne re-amintim inclusiv – deşi sună camforţat – de conceptul heraclitian panta rhei. Ideea,oarecum obsesiv-retorică la Scorobete, e precedată şi deversurile: „nici trupul nu e mineral decât copie din tabloullui mendeleev/căci se aud cuvintele în gramatica relaţiei/precum în relicvă paşii lui ulise/(…) focul mă distribuie înlabirintul de unică folosinţă”(p. 67, poemul Sorginte). Or,se ştie că, pentru filosoful presocratic din Efes, elementulprimordial a fost focul, că totul se află în permanentăschimbare. O exemplificare în acest sens ar fi poemulGenealogie (p. 5), pe care îl consider preambululîntregului eşafodaj lirico-scorobetian al cărţii. Alternanţa,sau, altfel spus, pendularea sat-oraş-sat a poetului este, însine, o evoluţie-ilustrare a metamorfozelor. Metaforele, curost de a da greutate ideii, de a crea atmosferatrebuincioasă construcţiei lirice, asigură textului căldura şitrăirile unei realităţi de care poetul nu se dezbară, ci secontopeşte supunându-i-se cu un fel de bucurie amomentului. Poemul face parte intrinsecă dintre cele carefocalizează spre locul de baştină al poetului, direct saumai pe ocolite, întreaga sa creaţie lirică: „prin venele melecurg sevele/muntelui rusca/prezenţa lor se certifică/înneacomodarea paşilor mei/cu asfaltul/aruncat vraişte→DUMITRU HURUBĂ14

Cum să nu iubeşti un poet care scrie, cu mânaîngerului, astfel, despre „Arheologie”:Ultimii arheologi au mai găsitDouă căni de lut,Prinse toartă în toartă –Erau înclinate faţă-n faţă,Ca şi cum una pe altaSe iartă.Gurile lor erau arseDe buzele ce le-au atins.Din ele au cursLapte şi miere,din ele cineva a ninscu şoapte.Cele două căniau fost îngropate de vii –mai au şi acum rănişi cioburi lângă ele,ca nişte copii.Ultimii arheologi continuă să sape –dar cănile din nou vor să le-ngroapepân’la sfârşitul lumii,aproape – departe.Personalitate alcătuită mozaicat din esenţe tari, cuarderi până la scrum („Poemele mele,/ sălbatice poeme/ încare învăţam şi eu,/ să zbor/ ca un străin/ ce-şi caută oţară/ unde să-i crească/ păr şi unghii,/ în viaţă ca şi-nmoarte,/ în moarte ca şi-n viaţă.” („Poemul Phoenix” –antologic!), se limpezeşte în lacrima zăpezilor de altădată:„Îmi port poemul la gâtCa pe o zăpadă sigură şi bună;Scriu sentinţa pe luciul întins al oglinziiŞi nimic nu se mai aude în urma meaDecât o cădere de frunze, ca un scâncet foşnitorAl sângelui.Argintul cade, o uşă peste ninsoarea nesfârşită.Port poemul la gât – o noapte albăAtârnând între cauză şi efect,Între vânător şi prada sa.Poemul –Cea din urmă iarnă pierdută.”/„Das Gedicht –Der letze verlorene Winter” („O iarnă pierdută”)O carte superbă! Elena M.Cîmpan desfide sintagma„traduttore, tradittore”. Inteligentă, rafinată, loială şisolidară, l-a „prins” şi surprins perfect pe acest altfel deSiegfried, „om de zăpadă/ de la alb/ până la alb”, care...„lasă seara/ să plece mioapă,/ lasă noaptea/ să intre înrană,/ lasă vinul să se preschimbe în apă...”, până ceflacăra îi ajunge la os şi devine, „încetul cu încetul, ofrunză”, o ploaie, un „înger în piele de lup”...Ce dar frumos, Nicolae Băciuţ. Iată că unele fiinţepot fi perfecte, deşi... „Nici tu nu eşti femeia ideală,/ nicitu nu ştii să vii tiptil,/ în fiece seară,/ nici tu n-ai preţ,/ nicitu nu eşti povară,/ femeie în albastru, călimară.”(„Muză”).______Nicolae Băciuţ, “Femei perfecte/Perfekte frauen”,Ed. Nico, 2011Orice antologie deautor poartă cu ea ceva înplus despre autorul anterior,din celelalte cărţi. Alter egodin antologie este superiorcelorlalte voci, pentru căpoemele lui primesc o altăaranjare, sunt selectate şiaranjate cu subiectivitate, darşi cu o anume compatibilitate.O antologie vorbeştede la sine. Ea însăşi este ocolină cu poezie, plecând dela titlul „Colina de aer”, care se ridică liniştit, blând,înţelept la nivelul întrebărilor din dreptul propriei aşteptări.Emil Dreptate, născut la 13 iulie 1946, în Miceştii deCâmpie, Bistriţa-Năsăud, a scris şapte volume de versuri:„Vicleana vânătoare”, Ed. Eminescu, 1984, „Cenuşa unuizeu”, Ed. Eminescu, 1987, „Mâine cântecul acesta”, Ed.Dacia, 1989, „Vestirile despre tine”, Ed. George Coşbuc,1995, „Netălmăcit, aşteptările”, Ed. Eminescu, 1996,„Păzitorul de cântece”, Ed Eminescu, 2001, „Există unloc”, Ed. Mesagerul, 2008. Este cuprins în mai multeantologii colective contemporane şi despre cărţile lui auscris însemnaţi critici ai momentului. Director alcotidianului „Mesagerul de BN”, Emil Dreptate a rămascredincios genului literar, care l-a consacrat, scriind numaipoezie. Creaţia lui poetică se întinde pe durata a douăzeci şipatru de ani.Volumul antologic „Colina de aer”, Editura DaciaXXI, 2011, apărut în colecţia „Scriitorii la ei acasă”,coordonată de Ion Vădan, cuprinde fragmente din cărţilelui Emil Dreptate, din toate cele şapte volume, şapte coline,fiecare la rândul ei, în universul poetic prezentat.Din „Vicleana vânătoare”, poemele prezente înAntologie nu trădează acel debut căruia fiecare îi suntemtributari. Pe alocuri, ele au măiestria chiar a unor poeme devârf, apogeu întors într-un început, piramidă cu vârful înjos. Poate că vârsta de 38 de ani, maturitatea literară, cânds-a produs intrarea în poezie a lui Emil Dreptate, i-a datdreptul/ dreptatea de-a porni cu o poezie destul de matură,bine reprezentată în idee şi în formă, laborios cizelată înritm, rimă, cu abordare majoră a menirii poetului, curigurozitate, cu eleganţa unor psalmi de secol XX. EmilDreptate, un nume ca un pseudonim, nu şi-a permis niciunrabat de la calitatea poetică a textelor sale. Poezia lui estemeditativă, nu filosofică în sensul lui Blaga, ci apropiată desimţirea lui Ion Pillat. Emil Dreptate transformă lumea dinjur în poezie, o poezie sensibilă, ca un obiect de cristal,scump, uşor de spart: „O vrabie tresare între picăturileploilor/ Cu mâna ating mătasea umbrei ei”. Încă de peacum / de pe atunci, Emil Dreptate se constituie într-unpoet descriptiv, admirator al miracolelor din natură. Poezialui e senină şi când îşi pune semne majore de întrebare:”Întâiul mugur. Cum să-l mai opresc?/ O, mugurii încet măvor ucide”. „Vicleana vânătoare” e ca un strigăt caredeclanşează taina căutării.În acelaşi registru, al spunerii maiestuoase, cu eleganţă,continuă volumul „Cenuşa unui zeu”. →ELENA M. CÎMPAN16

Incantaţia poetică primeşte încet semne ale durerii, pesimiste,neînţelese. Regretele îşi fac loc pentru un timp nevalorificat,pentru un destin la voia întâmplării, în care aparsemnele optimiste ale sentimentului iubirii: „Azi ochii tăi/Răsărit de singurătate”, „Tu eşti un călător ce n-a ştiut/ Săse oprească-n nicio gară”. Lumea e descompusă şi recompusăla loc, din altă perspectivă: „Încep golurile dintrearbori să cânte”, după „calendarele pietrelor”. „Împrăştiamcenuşa” e un poem de rezistenţă, ce cuprinde sentimentultrecerii şi al rămânerii, al transformării şi al purificării, aldivinităţii ce pătrunde în fiinţă: „Împrăştiam cenuşa./ Măpierdeam/ Prin fum şi văzduh./ Un hoinar al nopţilor/ Măpierdeam/ Cum busola rostul şi-l pierde/ La capătul fiecăreicălătorii,/ Călcând peste ciudate amnezii/ Când blând, cândresemnat, când fericit/ Simţeam că pământul şi cerul/ Suntuna/ Şi că-n trup/ Ar putea să-mi intre un zeu”.Marcat de imaginea copilăriei, „râde şi-acumCopilăria mea”, „Mâine cântecul acesta” apare ca omeditaţie pe tema trecerii timpului, prezent în metaforafântânii, a devenirii ca poet. Imagini din trecut, cumesteacăn şi flori de salcâm, cu muguri, încântă şi alinăsufletul sensibil, cu dor de mamă: „Mamă, care zodii oare/Mi le-ai dat să mă înşele?”, cu amintirea tatălui: „Ştiu cătatei îi plăceau florile”, „Ştiu că tatei îi plăcea albul”.Volumul caută forme moderne, abstracte, abandoneazăstrofa clasică. E o concizie de cuvinte, o sinteză a trăirilor:„Stele-n nisipuri/ Umbra ochilor tăi// Singurătatea lor/Portret pentru vise// Apoi/ Între noi/ Ca între vânturileprimăverii/ O păpădie/ Memoria:”Urmează trei volume, ce se înscriu aceloraşicoordonate stabilite până acum, cu multă diversitate.Preocuparea poetului este limbajul poetic şi căutareaoriginalităţii, frământări ale fiinţei, valorificarea inspiraţiei.În gândurile poetului se instalează îndoiala, teama – „mi-afost teamă/ de cuvintele spuse în urmă”, speranţa, în celedin urmă: „Vorbele vechi, ca un nou înţeles/ O să vină,nesfârşit, o să vină”, „Va răsări... ziua de mâine”. Tema„cuvintelor” nu este una pur livrescă la Emil Dreptate, nueste doar joc de forme, ci presupune o trăire a cuvintelor,nu doar „prin cuvinte”: „Iartă-mi de-acum cuvintele/ Recişi tăioase”. Unele rime, aparent banale, cum ar fi„ninsoare” cu „întrebare” vibrează la Emil Dreptate, ţinândde-o adâncime, de-o taină, de-o fântână – element/ motivcentral al preocupărilor poetice: „Aş dori să aud întrebăriletale/ Rostite încet ca un apus de ninsoare/ Şi să mai cred căse poate veghea/ La un prag luminat de-ntrebare”.Cu „Există un loc”, poezia lui Emil Dreptateprimeşte statut de poezie contemporană, după toateperegrinările pe la clasici. Locul este al poetului, al poeziei.Textele de acum sunt puternic şi expresiv esenţializate,tendinţă pe care o aveau, latent, de la bun început: „Săumbli prin sufletul lor (al întrebărilor)/ Ca o ninsoaretârzie”. „Pasărea de sub pleoape” este o frumoasă imaginea poeziei, găsită de Emil Dreptate, care accede, cu succes,la titlu de „poet canonic” în ţinutul literar Coşbuc-Rebreanu – Mureşanu - Retegan.Emil Dreptate creează discontinuităţi la nivelul sintaxeipoetice, cu topică neobişnuită, cu scopul de-a lăsaflux nestăvilit în valul poetic de el inventat. Exemple,precum: „Apropie-te, vezi n-a mai rămas”, chiar titluri„Mâine cântecul acesta” şi „Netălmăcit aşteptările” ilustreazăun mister, o forţă a ne-rostirii, cea de până la capăt.Uneori subiectele îşi aşteaptă predicatele, care lipsesc,adverbele nu mai au verbe, într-o invenţie de care doarpoetul e responsabil. Ideea unui testament literar îşi facesimţită prezenţa: „Desigur n-o să las la plecare/ Decât ospaimă blândă prin cuvinte” sau „Trebuie totdeauna uncântec mai mult/ Risipit în odaie/ Ca nişte boabe de grâu/Pentru o toamnă viitoare”. Utilitatea artei în general, apoeziei în special, e privită de către Emil Dreptate, aşa cumanticipau primele versuri, în spiritul „corolei de minuni alumii”. Drept pentru care, „Colina cu poezie”, ca o (altă)lume, a fost creată tot în şapte volume, ca şapte zile.Infatigabila corigenţă aRomâniei la materia„difuzarea cărţii”, mai alesdupă ’89, a făcut să nu ştiumai nimic despre creaţialiterară a lui GheorgheAndrei Neagu. Iar acum,intrat în posesia volumuluide proze Războiulmuştelor, Ed. Plumb, 2010,sunt surprins să aflu unautor de-o expresivitateepică în care interferenţadintre real şi fantastic esteun atu nu doarconştientizat, ci şi exploatat „fără milă” de domnia sa.Aproape de regulă, prozele încep cu o intrare în decorulsubiectului ales, într-un tempo cumva liniştitor-ardelenesc– fără să cadă neapărat în cuprinderea slavicianagârbiceeană–, după care urmează urcuşul spre conflictul,cel mai adesea greu previzibil. Aici trebuie adăugat căfinalurile happy nu sunt, pare-se, agreate de Gh. A.Neagu, dar nici ignorate sută la sută. De altfel, mai întoate cazurile, atunci când nu e nevoie de „măsuriextreme”, el găseşte calea de mijloc fără să atenuezevaloarea ori atmosfera textului. Ceea ce mai trebuieremarcat este aerul acela de… parcă-parcă traversămBărăganul fănuşian, dăm un ocol rapid pe la Teleormanullui Stancu şi Preda şi ne găsim faţă în faţă cu creaţiainteresantă a unuia dintre bunii prozatori românicontemporani. Nu, n-au fost decât nişte nervuri, un fel detentacule ale sale, o „aruncătură de ochi”, spre precursoriisăi, fiindcă originalitatea modului cum realitatea estetransferată în fabulos, îi aparţine, substanţial, lui Gh. A.Neagu. Fie că este vorba despre personaje singulare, fie căvorbim despre personajul colectiv care, în destule textedin carte, joacă un rol decisiv în desfăşurarea acţiunii..Prima proză, Războiul muştelor, asupra căreia apasă şititlul cărţii, este o demonstraţie deplin energică apersonalităţii autorului, în care legăturile sale cu prozavoiculesciană (Zahei Orbul) sau/şi proza lui A. E.Baconsky (Biserica Neagra), dacă nu cumva dăm un ocolşi pe la nişte exprimări cu iz discret de proză„márqueziană”, ceea ce nu e rău, adică îl „prinde” peprozator. Acesta este un lucru/adevăr care nu atenteazăcâtuşi de puţin la individualitatea şi personalitatea artisticăa lui Gh. A. Neagu, sau la construcţia a textului, ci este,→DUMITRU HURUBĂ17

mai degrabă, o circumstanţă demonstrativă a posibilităţilorsale narative. Evoluţia „ostilităţilor” în cadrul triouluiautor-personaj/individ-colectivitate (oamenii satului,sau ai oraşului) are loc într-un crescendo suficient deimpresionant pentru ca, vrând-nevrând, invazia muştelorsă ne reamintească imagini din celebrul film Păsările (TheBirds), al lui Hitchock, sau de senzaţionalul film Roiul(Swarm) a lui Irwin Allen. Iertate-mi fie aceste trimiteri,însă consider că despre proza lui Neagu s-a scris mai puţindecât ar fi meritat, iar a-l aşeza din oficiu alături de alţiconfraţi, aşa, într-un fel de virtute a inerţiei, i se face onedreptate, fiindcă nu avem în el un autor „zbătându-se”să fie în rând cu un modernism sau postmodernisminstalat la noi ca o copertină salvatoare pentru mulţi autoride duzină, dar înfipţi cu aroganţă în aceste curente, ci unprozator în sensul real al cuvântului. Adrian, personajulprincipal al naraţiunii, e construit pe ideea-metaforă a încercăriide reducere sau eliminare a dramelor şi tragediilorpricinuite de război. Până la urmă, însă, dovedindu-se căel este solul aducător de moarte, experienţele sale chimiceconcretizându-se, în final, în forma materială a roiului demuşte diforme ucigaşe. Insectele nu numai că se înmulţescrapid, dar şi cresc până la dimensiuni uriaşe, astfel că,încet-încet, situaţia se complică şi se amplifică până a luaforme monstruos-halucinante. Se ajunge, în context, lapărăsirea oraşului de către locuitori pentru a-şi salva viaţa,însă nu fără a încerca să ducă o luptă teribilă şi inegală cuatacatoarele, totul în imagini terifiante de filme sciencefiction, totul într-un crescendo fixat în etape ale groazei.Cele de mai sus pot fi ilustrate cu un citat edificator: „Cucât se apropia de oraş, cu-atât monştrii erau mainumeroşi. Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă,un măcel începuse între oameni şi monştri. Câţiva soldaţiîn drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi, trupurilemonştrilor hăcuiţi te făceau să aluneci. Din trupurile lorse scurgea un lichid vâscos.” (p. 26). Peisaj şi atmosferăde apocalipsă, fie ea şi la scară redusă!În proza Maria se păstrează oarecum atmosfera dinproza precedentă, doar că pe alt palier al situaţiilor, adicăprin alternarea permanentă real-fabulos, însă fără a seinsista pe idee şi, mai ales, fără ca în fenomen să fieimplicată colectivitatea. Aici întâmplarea intră în scenă şise impune, interesant, prin instalarea discretă într-un„normal” de viaţă ştiut şi acceptat de către participanţii/personaje în conformitate cu o tradiţie împământenită de-alungul vremii. Evident, personajul în jurul căruiagravitează întreaga acţiune a prozei este Maria, al căreistatut social este unul creionat special – într-un fel,specialitatea casei la Neagu – pentru a-l utiliza la înălţareaunui edificiu pe care l-aş numi, în concordanţă cu stilul şimetodele autorului, locul în care trebuie să se întâmple şise va şi întâmpla ceva. La fel de interesant şi, după cum sepoate constata în mai toate prozele lui Neagu – cel puţincele cuprinse în acest volum – scrierea începe molcom,derutant de molcom, pentru ca, treptat, ea să prindădinamism, să urce tensional printr-o tot mai pronunţatăalerteţe a stilului până în zona conflictuală unde, deseoricu iscusinţă, se ajunge la… apogeul desfăşurării. Deliberatsau nu, cele două personaje principale – Maria şiprofesorul Brumaru – plus naratorul, sunt sacrificate pe„altarul” unei intercalări derutante, real-paranormale,atmosferă în care, parcă, se reduc motoarele povestiriicreând acesteia o anumită lentoare oarecum nepotrivită.Poate doar tensional, păstrându-i-se alura şi rostul, eafiind, din multe puncte de vedere mai… umană, maiaproape de sufletul şi de mintea cititorului, fie şi numaidatorită metamorfozării Mariei, ba în ipostază de tânără,ba de soţie, ba de bătrână, ba de iubită, ba de amoreză.Din familia celor două proze de mai sus, face parte, fărăa forţa lucrurile, şi Galovinul, o povestire amintindbinişor, doar că pe alte coordonate, de Războiul muştelor.Acţiunea se petrece într-un loc adecvat unui experimentaparte: Institutul pentru Creşterea Păsărilor unde estetrimis/transferat un specialist pentru a revoluţiona undomeniu de activitate, în conformitate cu prevederileprogramului de partid. Aşadar, „Venit de la un institutvecin pentru creşterea ovinelor, tovarăşul Traci şi-a pusîn cap ideea încrucişării ovinelor cu păsări. (…) Îi fuseserepartizat un laborator spaţios şi un personal disciplinatgata să-i sară în ajutor, ori de câte ori ar fi fost necesar.”(p. 124). Ne putem închipui cam ce putea să rezulte înurma încrucişării, adică, aşa cum ne şi informează autorulpovestirii: „ Ideea obţinerii unor găini cu lână sau a unormieluţi cu aripi(…).” (p.124). E o găselniţă de senzaţie aautorului, zicem, însă nu e aşa: problema se ia în serios, setrece la experienţa propriu-zisă, însă, până la rezultatulbizar-spectaculos, toate încercările sunt egalate de totatâtea eşecuri. Acţiunea se petrece – e bine de reţinut - întimpul regimului comunist, hibridarea/încrucişarea nu e oglumiţă, ci se impune ca o importantă activitate, poatechiar ca o prostească sarcină de partid. Rezultatul, pe liniaideii din proză, este că, entuziasta participantă laexperiment, domnişoara Domnica Bostan, „profitând deavantajele democraţiei, s-ar fi retras la o mănăstire,devenind cea mai bună păstoriţă a turmelor de mioare. Şitoată lumea spune că din când în când le arunca mieilorgrăunţe în iarbă şi-i chema ca pe găini.” (pp. 135-136).Interesantă, din punct de vedere al brodării epicului înjurul unei teme, nu neapărat noi, dar tratată consecvent cumomente care fac deliciul lecturii, este proza TacheMindir. Aceasta conţine, deşi întinsă pe un număr restrânsde pagini, cam toate elementele unei mininuvele: politic,economic, administrativ, familial, social, sentimental (unconflict amoros cu Miranda), poate aici demonstrându-şiautorul forţa sa de cuprindere a tuturor ramificaţiilor uneiscrieri de anvergură. Personajul principal, trimis într-odelegaţie în Brazilia, este înţepat de o insectă şi, află el cuspaimă, că era bolnav de malarie. Poate cam zdruncinatmintal, gelozia îl ajută să declanşeze conflictul… şi,„Apucând un cuţit de pe masă îşi tăie arterele de la mânastângă.”(pag. 218). Redarea tragediei nu are tensiunea„normală”, dar nici nu îşi pierde din valoarea exprimăriipentru a încunoştinţa cititorul despre o situaţie, la urmaurmei, omenească.Prozele asupra cărora m-am oprit mi s-au părut cele maireprezentative ale volumului, atât ca întindere, dar, cuprecădere, din punct de vedere al realizării lor literarartistice.Fără a-şi pierde din consistenţă nici celelalte,care echilibrează perfect un volum de proză scurtă bineproporţionat şi suficient de bine realizat pentru a ieşi dinrândul multelor volume de gen apărute după ’89.Fără, Doamne fereşte!, cu gândul de a da sfaturi sauverdicte, cred că Gh. A. Neagu ar trebui să se ia mai înserios ca prozator, deoarece, cu disponibilităţile sale deartist al cuvântului, are de câştigat.De pierdut nici într-un caz! Eu aştept…18

Nu s-a remarcat, precumpănind, ca să zic aşa, încomentarii, mai întâi jocul ideistic, reinterpretarea în concepta metaforelor - o sarcină şi ea neţărmurită a criticii - căpoezia lui Nicolae Băciuţ (vezi Poemul Phoenix, EdituraDacia XXI, Cluj Napoca, 2011) are, în primul rând, un son,un timbru propriu foarte personale: literele, imaginile suntaşezate, ca în muzică, pe o partiţie originală,scoţând la lectură o vibraţie particulară, uncântec, o glăsuire distinctă; cum se spune astăzi,o marcă, un brand. E aci spaţiul, limitelemăsurate ale cântului - împlinire a unei forme,ar zice eseistul francez cunoscut -, cuvântul caordine şi rectitudine, apoi o undă de sacralitatereamintind rituri iniţiale, un drum ce vine dinnecunoscut, cuvântând, glăsuind. Ca în poemaLacrimă de cer, de exemplu, foarte frumoasă,în care nevăzutul, îndelung căutatul, indicibilul,fumul fiinţei parvin la prezenţa fericită aimediatului: „Ea nici nu are trup,/şi parcă e defum,/ea parcă este ieri,/şi parcă e acum,/ea parcă este seară/şiparcă este zi,/ea parcă este viaţă,/şi parcă n-are moarte,/e-a fiîn a nu fi.//Ea parcă e aripă/şi parcă este zbor,/ea parcă esteploaie,/şi norul fără nor./Ea parcă este clipă/şi parcă estecer,/ea parcă-i anotimp,/ea este lerui ler.//Ea parcă esteluni,/şi parcă-i săptămână,/dar ea-i duminică,/ea parcă este-olună.//Ea parcă e din lacrimi,/ori pleoapa unui vis,/ea parcă elumină,/cuvânt încă nescris.//Ea parcă-i tu,/Eu parcă-s eu,/Cuea viaţa-mi începu,/De parcă-i Dumnezeu.” Sau în acestNume, un poem remarcabil în care e reluată tema absenţei, aprezenţei absenţei nesfârşite, moartea de dinainte de moarte,o temă recurentă la Nicolae Băciuţ; acele morţi succesive şiinterminabile în întunericul virtualităţii : „O, dac-aş fi fostpiatră/sau măcar nisip,/de-aş fi fost lacră,/de ţi-aş fi fostchip,/de ţi-aş fi fost pas/sau măcar urmă,/de ţi-aş fi fostumbră/sau măcar pleoapă,/măcar privire/în ochiul deapă,/măcar sete,/cămaşă de mire.//O, dacă ţi-aş fi fostnume,/s-ar fi născut o lume-n altă lume.” Cântul aduce, pede o parte, transparenţa, accesibilitatea, mediul facil, darînapoia acelei facilităţi (ne-ar avertiza aci Maurice Blanchot)se ascunde exigenţa extremă, deopotrivă insecuritateainaccesibilului, probabil, adaug, şi a căutării în imposibil:„Atâtea poeme care nu s-au scris,/atâtea morţi care nu s-aumurit -/tu ce mai faci ?/Cu cine mai împarţi cuvântul/şipentru cine vrei să pierzi o bătălie ?/Tic-tac. Tic-tac./Pe limbaaltui timp./Posac./Pe urma unei seri ce nu ajunge noapte,/Pedunga unui somn ce nu ajunge vis,/Între cuvintele ce nu încapîn şoapte.//Poemul ce nicicând nu va fi scris” (Searăneterminată).Dar ce este atunci cântul, poezia în definitiv, ca aspectconcret al cântului ? Ce fac atunci cântul, poezia ? Dacă neuităm în lucrarea poetică recentă a lui Nicolae Băciuţ să nuvedem oare aci jocul sentimentului, jocul cuvântului?Incertitudinea sentimentului înaintează spre cuvânt, îl ocupă:îşi va fi dorind expresia contenită, stabilă – lucruri finite,întemeiate, vorbe ce ne vor arăta sfârşirea, oglinzi adică alepropriei noastre conteniri, dizgraţia, aversiunea ce simţim –ca vieţuiri finite - pentru nesfârşirea de necuprins vreodată;mai degrabă, de aceea, finitul, împlinirea. Iată şi poemulPuţină răbdare: „Aveţi puţină răbdare,/aveţi puţinănoapte,/până la dimineaţă mai e mult,/până din ceţurighinzile-s stejari,/până la tine sunt tumult;/aveţi puţinăumbră,/până când nu sunt trup,/puţină ploaie,/până nu suntnor,/puţină rădăcină/până voi fi copac,/poate c-aveţicuvinte,/până învăţ să tac;/poate puţină moarte/până încep sănviu,/pânăe cer în stele,//până când nu-s târziu”.Eseistul invocat spunea cândva acestea: în cânt, a vorbiînseamnă a trece dincolo, a consimţi la trecere. Totuşi poetul,atunci când se întoarce spre lăuntrul său, să nu-şi apere graiulce vine de acolo - intimitatea ce respiră iar nu cuvântul careînchide, care-şi arată, vorbind, închiderea? Poetul, precumNicolae Băciuţ, vorbeşte şi de una şi de cealaltă, când de unacând de cealaltă. Frecvent, acceptă totuşi dilema, numaiîntrebarea. Ca în Plajă: „Şi dacă n-o să mai potiubi,/la ce bun acest anotimp/ fără lumi,/la cebun o noapte de veghe/fără tine,/această ziascunsă între manuscrise,/la ce bun trecutultău/imaculat,/ viaţa aceasta de înger/în piele delup,/la ce bun Scufiţa Roşie,/ Albă caZăpada,/la ce bun piticii/ tropotind/ pe podelede cârpe,/la ce bun amintirile obligatorii,/la cebun/copilăria mea/ din care iese o mână/pecare cineva o sărută,//la ce bun acest pumn denisip/ca o clepsidră/între ochii mei ?”.Despre poezie ca limbaj al tainei la NicolaeBăciuţ au vorbit şi alţi comentatori, de exemplu,nu de mult, Bianca Osnaga. Teritoriul din care se înfăţişeazăpoemul, din care răsare cântul e un tărâm privilegiat,nu e dat orişicui a-l străbate, spre acest ţinut enigmatic nupăşeşti oricând, ci numai atunci când eşti înzestrat cu ustensilulunei descinderi iniţiatice. O descindere pregătită princeremonial, printr-o celebraţie – orânduială, oficiere a scrierii-, o ceremonie menită adică a viza sacrul (cum s-a zis) camuflatîn profan, nedeschis vasăzică tuturor privirilor, priviriineeducate. O privire care iubeşte şi străbate invizibilul;invizibilul apropiat, nerostit al retinei: „Va trebui să recunoscmăcar/că-n lacrimă au înverzit gorunii,/c-a înviat un fel de amuri/în albul ce-l ating tăciunii.//Va trebui să îţi trimitscrisori/pe care nu le-am scris vreodată,/în literele lor să tecobori/ca într-o rană vindecată.//Va trebui să mă întorc lamine,/cel răstignit întru cuvânt,/cel care se ascunde înretine/ca într-un nerostit veşmânt” (Retine). Pătrunderea înîntunericul lumii, una ce n-a rodit încă în forme, înseamnăpentru privirea educată, pentru ochiul poietic, ocazia de alucra, de a remodela în acea obscuritate fecundă; o lucrare,fireşte, cu verbul, cuvântul sacru, cuvânt demiurgic, înabsenţa altor principii creatoare: „Scriu cuvinte pe apă/şirâul/se înalţă la ceruri,//scriu cuvinte pe pietre/şi pietrele/seînalţă la ceruri,//scriu cuvinte/ pe cuvinte/şi cuvintele suntcerul/în care/Dumnezeu/mai creează/încă o dată lumea.//FărăAdam?” (Fără Adam). Celebrarea în poezie e însăşi vorbirea,aci a celebra e totuna cu a glorifica: a face din cuvânt(spusa lui M. Blanchot e memorabilă) un pur consumstrălucitor ce continuă să spună când nu mai e nimic de spus.Nu va da, aşadar, un nume lucrului (am putea zice lucrurilor,întrucât poetul, aci N. Băciuţ, e însoţitorul, prietenul tuturorlucrurilor) fără de nume – pe acesta poetul doar îl primeşte, îlinvocă şi îl celebrează, îl sărbătoreşte. Chiar proiectatămetafizic, poezia, crede Nicolae Băciuţ, e sărbătoare. Aşa ease comunică, nefiind doar simpla, anodina lectură; e cânt şijoc scânteietor, colind, e spectacol de imagini, cum a ziscineva: „Sub aripa mea, sub aripa mea,/e un colţ de stea,/cemai colţ de stea,//şi nu-i niciun cer,/şi nu-i cui să-l cer,/ce maicolţ de cer,//şi nu-i nicio zare ,/aeru-i strigare,/şi ce maistrigare,//estul e apus,/josul e în sus,/ce mai jos în sus,//şi nu-inicio mare,/în pustiu de sare,/ce pustiu de sare,//doar în ranamea/eşti un colţ de stea,/ce mai colţ de stea” (Colţ de stea).Poemul Phoenix de Nicolae Băciuţ va marca poeziaromână a acestor ani.A.I.BRUMARU19

Captivantă, deschisă,provocatoare este cea mairecentă carte a MarianeiCristescu, Trandafiriideşertului (România,mon amour), EdituraNico, Târgu-Mureş,2011. Poezie? Prozăpoetică? Memorialistică?Ce se ascunde dincolo detitlu? – te întrebi, fiindcă,în materie de scris, de laMariana te poţi aştepta laorice.Gazetar „de şcoalăveche”, cu o vastăexperienţă în branşă, dublată de o solidă biografieprofesională, autoarea se mişcă lejer şi firesc în domeniidintre cele mai diverse, de la genurile gazetăreşti –reportaj, anchetă, foileton, comentariu, interviu – la eseuride critică literară, muzicală, de teatru şi film, pictură,sculptură şi arhitectură, politică şi geopolitică, fiind,nicidecum în ultimul rând, o poetă sensibilă şi înzestrată.Cunoscând, aşadar, gama largă a partiturii pe careevoluează Mariana Cristescu, se putea bănui, iniţial, căTrandafirii deşertului este un jurnal de călătorie prin celepustiuri ale pământului. Totuşi, ce să caute trandafirii îndeşert? Surprinderea şi deruta sunt însă spulberate deautoare însăşi: trandafirii de deşert sunt nişteconglomerate de gips şi molecule de apă, care apar subforma unor lamele perlate extrem de friabile, cu înfăţişarede trandafir. În „deşertul” românesc, omul de cultură,această fragilă şi vulnerabilă „floare de nisip” „reuşeştesingura metamorfoză miraculoasă: transformă griul însperanţă şi apa în cristal”. Titlul ne dezvăluie, iată,această tulburătoare semnificaţie metaforică, pe care sestructurează întregul volum, şi care îi conferă unitate şicoerenţă.Cartea propune o amplă varietate de subiecte; de aceea,o observaţie ce se impune este diversitatea modurilor şiformulelor de abordare, de unde şi dificultatea şi chiarimposibilitatea de a circumscrie volumul unei speciianume a publicisticii literare. Cronicile de cărţi ori deexpoziţii ale autorilor mureşeni - prozatori, poeţi, pictori,sculptori, fotografi - alcătuiesc o veritabilă galerie avalorilor culturale locale, cu surprinderea elementuluiperen, durabil, dar şi cu creionarea tot atâtor portreteliterare ce trimit la nuanţările şi subtilităţile scrierilor luiSainte Beuve, cu largi deschideri spre universalitate.Întâlnim, apoi, nume de referinţă ale culturii şispiritualităţii naţionale – Mihai Eminescu, Iuliu Hossu,Ion Irimescu, Romulus şi Ileana Vulpescu, NichitaStănescu etc. Un loc aparte îl ocupă diaspora, fie că estevorba de „români de geniu în America” sau de … simpliromâni care, în Spania, S.U.A. ori Italia, şi-au riscatpropriile vieţi pentru a salva viaţa semenilor. Nu suntuitate nici tinerele talente locale, încurajate şi apreciate,dar lăudate cu necesara şi cuvenita măsură.Mariana Cristescu este omul lucrului temeinic făcut,bine documentat, argumentat şi dus până la capăt, în textecu largi deschideri către marile fenomene de cultură şispiritualitate universală. Bunăoară, ceea ce începe,aparent, ca o notiţă evocatoare (Ne e foarte dor dedumneavoastră, domnule Pintea!) se dovedeşte a fi oincitantă incursiune în istoria Ordinului Templierilor.Formula ei interioară e alcătuită din neastâmpăr şicuriozitate creatoare: e prezentă oriunde şi oricând „seîntâmplă” frumosul, fie că acesta se întâmplă într-o sală despectacol de teatru, de concert, de cinematograf, într-ogalerie de artă din Florenţa ori pe scena modestului cămincultural din Nazna, mereu atentă, mereu preocupată săfixeze în cuvânt „clipa cea repede”, să-i desluşeascăvalenţele pozitive, salvând-o astfel de indiferenţă şi uitare,dându-i consistenţă şi durabilitate, convinsă că – citându-lpe John Keats – „un lucru frumos e o veşnică bucurie.Frumuseţea lui va creşte şi nu va trece niciodată în uitare”.„Cred cu tărie – afirmă undeva autoarea - că arta, caparte intrinsecă a culturii, constituie modul existenţialal unui popor şi una dintre puţinele mărturiilegitimându-i peste timp existenţa, chiar şi atunci cânddespre el mai amintesc doar prăfuite cronici”. O frază– cheie, cu valoare de profesiune de credinţă, şi caredecodifică metafora din titlu, dezvăluindu-i sensul profundumanist. Mariana Cristescu pledează pentru forţa pozitivăa inimii luptătoare din noi, convinsă că, oricât de arid,deşertul va produce mereu „flori de nisip”, invitându-ne sămedităm la efervescenţa creaţiei, la calmul valorii, la„fiinţa cântătoare” ce sălăşluieşte în noi, la divinitate şi laechilibrul universului.Diverse ca ton şi mod de abordare, textele ei aparţin înegală măsură literaturii confesive - memorialisticii, prozeipoetice, jurnalismului, psihologiei -, dezvăluind tot atâteafaţete ale unei personalităţi artistice mature, riguroase şicomplexe. Ele ne proiectează în zona interferenţelor, agraniţelor subtil trasate, în care observaţia şi analizadocumentară se întrepătrund ori se distanţează, îşi cedeazăreciproc locul; notaţiei precise îi succede parabolametaforizantă; nuanţa lirică, tonul cald, nostalgic, sunturmate de expresia concisă, lapidară, specifică reportajuluigazetăresc. Autoarea critică fără să se răfuiască, descriefără să se piardă în detalii, evocă fără să alunece înnostalgii paseiste, moralizează fără să ridiculizeze. Seconcentrează asupra treburilor cetăţii, mereu în căutareaşanselor unui mai bine comun. Totul, într-o scriiturălegată, coerentă, expresie a unei nedisimulate atitudinietice şi a unei strategii estetice a cărei coordonată esenţialăeste recursul la valoare, la forţa modelului pozitiv.Cartea este, în acelaşi timp, jurnalul unei inteligenţeanalitice, la umbra căreia autoarea meditează, descrie,tipizează, dezvăluindu-ne un laborator estetic în plinăemulaţie.Dincolo, sau în completare la toate acestea, volumul seconstituie într-un valoros manual de jurnalism, îndemnândla autoanaliză, la autocenzură şi la activarea simţului derăspundere pe toţi cei care, în virtutea profesiei pe care şiauales-o, se hotărăsc să vorbească în numele şi înbeneficiul celorlalţi.Într-un „deşert” românesc bântuit de intoleranţe şiviolenţe de tot felul, dominat de dictatura pieţei şi decorupţia esteticului, autoarea Trandafirilor deşertului neoferă, iată, un minunat mănunchi de… trandafiri aicuvântului.ILEANA SANDU20

Veronica Ştir, Mugur de iarnă, poeme(Editura Karuna, Bistriţa, 2010)Poetă care a atins maturitatea creaţiei, Veronica Ştirscrie o metaforă filigranată folosinddin abundenţă detaliile unei lumidesluşită de dincolo de ceaţă. Vrajapoemului vine dintr-un spaţiu careaminteşte de filosofia inimitabilă afirului de iarbă. Copilăria, un timptrecut prin filtrul intelectului, darcare nu îşi pierde nimic din savoareaperenităţii şi universalităţii, copilăriapare a sta la baza sintagmelor cărţiiMugur de iarnă. Şi totuşi, VeronicaŞtir nu face aici un simplu exerciţiude readucere în lumină a unorsenzaţii definitorii a ceea ce estepoetul în sine. Ea se suprapune, caentitate, forţei creaţiei divine, şi ceeace rezultă de aici este poezia decalitate.Într-un haos al facerii deliteratură, cum este cel în care nezbatem astăzi, când fiecare scriitorîşi încearcă pana şi harul pe textedin ce în ce mai stranii, mai alambicate, Veronica Ştir neaduce o suită de poeme de o simplitate regală, verbeelegante care nu deţin lestul unor imagini înşelătoare.Mama şi chipul din icoană, pânzele de iarbă şi...pânze de pământ şi apă… detalii aşezate în rama poeziei,iată numai un exemplu din căpătâiul de carte, un eşantionde cuvinte obişnuite dar care, prin fixarea lor în vers, audevenit, la Veronica Ştir, un fel de Rugăciune în careprezentul şi trecutul, efemeritatea şi veşnicia sunt douădimensiuni inseparabile ale întregului.Scrisă cu forţă nativă indubitabilă, dublată de ştiinţaşi înţelegerea Cuvântului, Mugur în iarnă este una dintrecărţile rarisime în care balastul nu există, forma grosieră apoemului ,,la prima mână” nu se simte.,,...dau fila şi citesc aceeaşi pagină / nu mai descifrez /literele / se întunecă,, este o mostră de necăutare arezolvării prin forţă a problemelor umanităţii şi aleindividului, poeta rezumându-se doar la a lua act dedesăvârşirea unui ritual cosmic, şi supunându-se cucandoare, dar şi majestuoasă relevanţă, conştientă deasumarea vocaţiei sale, supunându-se înscrisuluiimplacabil, sorţii. Această aplecare spre renunţare la luptadin războiul zilnic nu este decât înţelepciunea prin care,autoarea reuşeşte să se distanţeze de problemele careabundă, să privească de la o oarecare distanţă detaliiletrinităţii: Om-Timp-Spaţiu.Roua, ca lacrimă celestă, este o prezenţă emoţionantăîn contextul unora dintre poeme. Nimic facil, nimic fragilsau nelalocul lui, doar sudoarea ierburilor şi cea pietrelor,a stelelor... esenţa atâtor entităţi care face împreună lumeapoetului. Melcii, ca trăgători ai brazdei palpabiluluiprintre sintagmele argintate de vise, melcii, broscoii şichiar păianjenii, în poezia Veronicăi Ştir sunt elemente decoagulare a unor imagini rurale de o simplitate divină înesenţă, dar care ne dau posibilitatea descoperirii unorspaţii, pe care, citadini prin adopţie, am pierdut-o ca şiireversibil.O faună şi o floră ca scoase dintr-un dicţionar demitologie, se regăsesc în paginile cărţii. Totul este basm şicuraj de interpretare a unui vis care încă nu a fost pus înamintire.Veronica Ştir simplificăexperienţa sa poetică la imaginiclare şi senzaţii aproape tactile. Îşitrăieşte destinul poetic prinplonjarea curajoasă în miracolulîntâmplării.Nu doar lumea din iarbă şiţărână este implicată în facereacărţii de faţă, accidentele lumiicontemporane sunt prinse în liantulpoemului: ,,accident rutier /accident aviatic / accident feroviar /accident cerebral / din ce accidentam ieşit...,”Şi aici, întrebările Omului selovesc de întrebările Poetului.Valenţele sunt nenumărate înpaginile de carte, iar arta prin careVeronica Ştir reuşeşte săreverbereze în inima şi în minteanoastră, prin poeme, este o artă careîi aparţine indubitabil.,,...pui de cloşcă / din ouăle transformatorului / cugălbenuş magnetic” - Iată un fragment de poem pentrucare, autoarea a trebuit să pună în două talere ale aceleaşibalanţe o lume de carne şi alta pur si simplu tehnologizată.Două repere care, am zice noi, nu ar avea loc în aceeaşiteacă de sabie. Şi totuşi, tocmai acest curajos paralelism,desprins direct din cotidian, face din relaţia poetică oexpresie proaspătă.Autoarea nu are inhibiţii, nu se teme de alăturareacuvintelor aparent nepotrivite, în aceeaşi sintagmă. Îşicunoaşte posibilităţile creative şi exersează într-o simfoniecomplexă, convinsă fiind că totul se roteşte în jurul axuluice uneşte cerul cu pământul.,,...credinţa, fluture, pe umărul tău drept”. Iatăcredinţa redusă la înţelepciunea de-a recunoaşte că nusuntem monolitul care nu suferă nicio schimbare. Credinţacă un fluture, efemer şi în perpetuă metamorfoză, stă peumărul drept, deasupra mânii, zic eu, a dreptei care scrie.Veronica Ştir scrie din prezent dar şi dintr-o memoriecolectivă, scrie selectiv ca şi cum ar lăsa mostre de jurnalal unor vremuri de facere şi prefacere a individului,vremuri hibride.Basmul şi o seamă de instrumente de lucru însoţescpe parcurs, odiseea cărţii, o carte care se citeşte cel maibine în grădină, întins pe iarbă, şi ...aşteptându-l pe...Francois Victor, cum se destăinuieşte Veronica, în unuldintre frumoasele sale poeme.Lectura unei astfel de cărţi este o bucurie, - un spaţiuîn care regăseşti menajeria aventurilor din copilărie cuîntrebările esenţiale ale lumii mereu în prefacere.MELANIA CUC21

FILTREÎn colecţia ,,ScriitoriiTransilvaniei”, Seria ,,Proză”,a Editurii ,,Casa Cărţii deŞtiinţă”, Cluj-Napoca, 2011, aapărut cărticica de schiţe şinuvele ,,După cinci minute”, ascriitorului beclenar CornelCotuţiu.Volumul conţine şaptenaraţiuni şi un interviu.Nota comună a acestortexte literare este dată de fineţea observaţiilor, depercutanta analiză psihologică a destinelor protagoniştilor,de simbolistica tramelor, de preferinţa pentru suspans, decurgerea aleasă a limbii române.O cergă de Săpânţa (,,Cerga (în doi timpi)”)achiziţionată pe încredere de către un bărbat, devinepentru soţia lui un ,,hai!” sexual, martora venirii pe lume adoi băieţi, prilejul unei inexplicabile dorinţe a Mariei, de afi învelită cu ea, când va fi aşezată în sicriu.Un jurnal de excursie este proza ,,Înainte de rest”.Drumeţia este o şansă de ieşire din ,,traseul derizoriu” alvieţii. Neprevăzutul călătoriei nu poate fi catalogat un,,rest”, fiindcă ea va continua, ,,restul” fiind mereuamânat.Soţia minerului decedat într-un accident (,,Întreparanteze”), doamna Nălbaru, e o copie a consoartei luiIon Bolovanu, din nuvela ,,Nevasta” a lui Liviu Rebreanu.Scăpată de gelozia defunctului soţ, ea vrea să-şi continueviaţa: ,,Lasă-mă să mai trăiesc!”. Reuşită este aiciîncrucişarea, ţesătura, de dialoguri nerostite, imaginare,aparţinând decedatului şi soţiei chemată să identificecadavrul partenerului de viaţă.Suspans şi atmosferă poliţistă învăluie întâmplăriledin nuvela ,,Un album refuzat”. Enigma elevei Ana, carenu se lasă fotografiată, este dezlegată prin mărturisirileacesteia. Bunica ei avea ,,darul” mefistofelic ca cei pecare îi fotografia să moară în curând. Malefica putere setransmite fetei care îşi fotografiază bunica în timp ce eadormea.Un cuplu tânăr nu poate sacrifica un crap (,,Un crapîntr-o familie tânără”), Dochiţa fiind obsedată de ochiipeştelui pus în chiuvetă.Simbolic, iubirea maternă şi cea paternă a fetiţeiGenţiana (,,Un preţ ascuns”) este întruchipată într-uniepuraş pe care aceasta îl vede pretutindeni.O prietenie adolescentină (,,Propunere derecuperare”) este pe cale a fi reluată după cinci ani. Ceidoi, el student şi ea asistentă universitară încearcă săretrăiască ,,anii de caldă frumuseţe ai liceului”. Echivoculrelaţiei amplifică misterul trăirilor .Volumul se încheie cu mărturisirile autorului dintr-uninterviu luat de Mihaela Solomon, o profesiune decredinţă despre scris, despre statutul scriitorului.Renumele acestuia este în concordanţă cu ,,iscusinţa de ate comunica pe tine însuţi prin virtuţile conotative alecuvântului”. Aflăm că autorul ţine cel mai mult la romanulsău ,,Ce rămâne”, că izvoarele inspiraţiei sale sunt,,preajma prezentului şi viaţa care a devenit istorie”.L-a fascinat personalitatea profesorului PetruSăplăcan, tatăl poetului Radu Săplăcan, dirigintele meudin ciclul gimnazial. A iubit profesiunea de profesor,considerând pensionarea obligatorie ca pe o ofensă. M-aîncântat ideea prozatorului Cornel Cotuţiu referitoare ladeprinderea gustului pentru lectură, aceasta făcând partedin ,,cei şapte ani de acasă”. Observă manelizareacotidienelor.Am putea considera prezenta apariţie editorială ca unfel de volum de publicitate scriitoricească, accesibil capreţ, uşor şi plăcut de lecturat, pe parcursul unei călătoriicu trenul de la Beclean la Cluj-Napoca.ION RADU ZĂGREANUCarmen TaniaGrigore este „Vulnerabilă lastările de aşteptare” şi face„Dezvăluiri de septembrie”în „Odihna degetelorarămii” cu „ Parfum deîmbrăţişare”. Ca „Expresiide dragoste ” şi „Dor pestedor” în „Gest hieratic” are„Cerul din ochii tăi” şi„Conştiinţa percepţiei” în„Starea de astenie” şi„Amurgul mascat”. „Doarfoamea de o rodie” şi „Doruldin stele” devin „Faza decertitudine”.În „Jurnal de spital ” autoarea „Sufletul îl agaţă cu oagrafă de un înger”, „pulsul o ia înainte şi îi deschidecapacul unui ultim cuvânt” înscris în „Minutul desinceritate”.Acest volum editat sub semnul vibraţiei stărilor poeticereconstitutive construieşte o scară către înălţimi astralepersonale şi personalizate.Cu pumnii strânşi de conspiraţia singurătăţii, poeta neinvită cu persuasiune să-i fim alături într-o „Fuziunecontrolată” şi „Gest hieratic” în „Ipostaze de joc”.Ea desenează cu „Inima ruptă din zăpadă” „Insula unuidor semantic” în „Jocul absorbit de neant” din „Ordinealui Borges” ca „O nouă provocare”.”Copilării provocatoare”, „Clipa argintie”, „Amurgulmascat”, „Emoţie trucată”, „Fără teama de insomnie” sunt„Semnul unui depărtări” în „Stropi aducători de lumină”pentru „Femeia arteziană”.Unele „Stări de astenie” cu „Speranţe în regresiune”sunt „Reacţii de alarmă”.„Dincolo de oraşul lacom”, „În gările ruinate”, călătoarespre „Plantaţii de cuvinte”, poeta păstrează „Momente dereculegere”.Vorbind „Despre singurătate” în „Corespondenţelirice”, „Vulnerabilă la stările de aşteptare” în „Celula deintimitate”, Carmen Tania Grigore este „Desculţă în vârstade afară” într-o „Cămaşă de jar”. „Când luna sclipeşte →22

în amprente”prin „Fereastra năpădită de strigăt” autoareare o „Foame dureroasă”. Ca „Invocare ” în „Templulorbirii ” se înalţă „Rumoarea clipelor”, un „Semn şi dor”extras din „Furtuna din gând” spre „Legitimareapoetului”.Lumina arderilor sale e convertită astfel în sintagmemetaforice care dezvăluie un triunghi simbolic prin care sescurg timpul, omul, trăirea.VIORICA POPESCUPe bistriţeni îi leagă demarele poet şi jurnalistGheorghe Tomozei amintiridragi. Unicul fiu al acestuia –Maximilian, pe care l-a avutîmpreună cu scriitoareaCleopatra Lorinţiu, s-a născut înurbea noastră, fiind în momentulde faţă unul dintre românii carene reprezintă cu cinste la Paris,fiind un artist fotograf consacrat.Volumul „Fragmentarium –manuscripte, articole (91-93)”, apărut la Editura Tiparg,sub coordonarea scriitorilor Cleopatra Lorinţiu, IonCehiru şi George Baciu, este un omagiu adus unui românadevărat, care şi-a dăruit viaţa culturii. De altfel, cei careau trecut prin biblioteca „Gheorghe Tomozei” dinDomneşti – Argeş, construită la ideea scriitorului ArturSilvestri, au putut remarca activitatea bogată a luiTomozei. El a venit într-o lume scriitoricească, care aapărut imediat după război, jertfindu-se pentru restituireaoperei unor prieteni, amintind aici doar pe Nicolae Labişşi Nichita Stănescu. Despre jurnalistul Tomozei putemspune că şi-a împletit aripile cu poetul Tomozei pentru căfiecare rând din rubricile pe care le-a consacrat – Oracol,Grafitti sau Desene pe asfalt – este plin de literatură,editoriale-proză reunite mai apoi în cărţile „Manuscriselede la Marea Moartă” şi „Plantaţia de fluturi”. Un jurnalistimportant, formator de opinii, care însă a preferat sărămână independent toată viaţa, neimplicându-se nici înpolitică, nici în conducerea unor instituţii culturale. Unadintre ultimele cărţi publicate în timpul vieţii – „Un poetdin Tibet” surprinde puternica amprentă a lui Tomozeiasupra poeziei, vorbind de acum de un curent. A rămas înatenţia a generaţii întregi cu volumul „Moartea unui poet”,în care pentru prima dată îndrăznea să editeze un nou genliterar pentru noi - Ancheta - reconstituind viaţa şimoartea lui Nicolae Labiş. Se implică prin articolele saleîn toate sferele societăţii, trăgând de mânecă autorităţileatunci când nu-şi fac datoria. Toată viaţa va purta cu el oamprentă a singurătăţii, născându-se în anul 1936, ca „uncopil din flori” în leagănul de orfani Sfânta Ecaterina dinBucureşti. Mama, Franţa Stăncescu, este cea care-i va fimereu alături copilului. La 7 ani este înfiat de viitorul soţal mamei, Tomozei, a cărui nume îl va purta mai apoi înscrierile sale, făcându-l celebru. Amintireabombardamentelor din război, a cârciumii în care lucramama, a valului proletar nu l-a oprit pe tânărul Tomozei,talentat la literatură, să urmeze Şcoala „Mihai Eminescu”,cea care îi va pecetlui destinul de scriitor. De la primacarte „Pasărea albastră”, publicată în 1957, au fost editatezeci de volume de poezie şi proză care au conturatportretul unui scriitor puternic. Interesant este faptul că aavut toată viaţa obsesia cărţilor, suferind fizic când vedeao carte ruptă sau aruncată la gunoi.Cartea surprinde câteva dintre textele publicate înpresa vremii sau manuscrise scoase acum în faţa mărieisale, publicul. Fotografiile – document care însoţescscrisul sunt puse la dispoziţie de fiul Maximilian,întregind astfel valoarea de document a cărţii.Un capitol aparte este dedicat psalmilor, pe careautorul dorea să-i editeze: „Aduceţi Domnului cinste şislavă/ Mieii oilor păscând în otavă/ Închinare sfintelorcurţi ale lui/ Închinare sfânt numelui”. Impresionant ni separe versetul: „Şi voi prorocii/ cine ridică în soare/neîncovoiată şiră de spinare/ de sabia ei va muri”.Gheorghe Tomozei este un nume care va trăi întruveşnicie, prin bucuria cărţii, prin frumuseţea lucrărilor pecare le-a lăsat pe pământ.MENUŢ MAXIMINIANOriginar din Târlişua,profesorul Gavril Pompei,decanul Facultăţii deGeografie a UBB Cluj-Napoca, propune, învolumul „Întoarcerea luiDante”, apărut la EdituraPresa Universitară Clujeană,întâlnirea cu lumea dedincolo de lume ca într-ocălătorie întru descoperireavieţii. După cum afirmă înprefaţa cărţii criticul PetruPoantă, Gavril Pompei esteadeptul criteriului poetic al unui neomodernism îmblânzit,recurgând constant la confesiunea mediată şi înscenată.Avem de-a face cu o poezie a ieşirii de sub teroareamorţii, versurile, cu o consistentă vibraţie lirică, ducânduneîn patru etape spre recuperarea luminii. „Întoarcerea luiDante” este făcută din paşi mărunţi, fiind recunoscut înprimul imn teritoriul: „Tu n-ai fost dincolo/ şi n-ai văzut/cum cad catapestesmele / cetăţilor de lut”. În partea a douasuntem deja în această lume iniţiatică: „Şi totuşi tărâmulacesta îmi pare cunoscut/ chipul său dedublat”. Aici aparîntrebările existenţiale: „Dacă acesta nu e purgatoriul/altul asemenea care o fi?” Mai departe, a treia întoarcere,este cea în care se reia drumul iniţial pentru povestea vieţiide dincolo de viaţă, pentru descoperirea tainelor acestuia:„Eu m-am întors să dau de veste/ acelor care se îndoiesc/de tandra zorilor poveste/ şi de tărâmul nelumesc”. Cartease va încheia cu cea din urmă întoarcere, în care lucrurilevor căpăta un alt sens filozofic: „Alături mie creştearmonia/ regina nopţii – amică peste zi/ înmiresmând cubriza ei tăria/ şi hăurile câte vor mai fi”. Concluzia esteuna a revigorării vieţii, fiecare sfârşit având un nouînceput: „Iar peste toate nori cotropitori/ sămânţa aşteaptăsă înspice/ despovărarea dorului în dor”. →23

Între aceste întoarceri descoperim versuri scăldate înstropi de rouă, flacăra trează fiind cea care vegheazădrumul poetului prin această lume, unde deghizarea estemodul de redescoperire a esenţelor. În aşteptarea Învierii,de când e lumea lume, trebuie mai întâi să trecem pragulmorţii văzută de Gavril Pompei ca o doamnă: „Cândva seva întâmpla, nu e nicio îndoială/ să vină Doamna/ şi să-mişoptească cu o suavitate rece: e clipa”. Resemnat în faţamorţii întru aşteptarea Învierii, poetul este calm, lucruoglindit şi de versuri: „Voi aştepta, râzând, să-mi coboarepleoapele sufletului/ într-o ultimă mângâiere a razelor/dizolvate în întuneric”. Jocul acesta între lumini şi umbre,între culoare şi nonculoare este părtaş ca un pastel întrudescoperirea fiecărei părţi a înmuguririi sentimentelor:„Dimineaţa pe mirişti/ bobul grâului, aidoma unui recrut/cu raniţa doldora/ de blajine nimicuri”. Descoperim temareligioasă, însuşi poetul fiind crucificat pe altarulcuvintelor: „În soclul crucii mele scurmă/căuşul undeamândouă/ nedumeririle din urmă/ scălda-se-vor în val derouă.O poezie în care rugăciunea devine pragul spre putere:„Mă rog de tine, Doamne/ preacuvios, mă rog/ să-i daiplecării mele/ sub şa un inorog”. Această călătorie esteuna în care, părăsind „cuibul meu de cetini”, poetul vacreiona gânduri, rânduri despre ceea ce înseamnăuniversul. În final declarându-se câştigător: „Precum unprunc ademenit/ de raza unui gând desprins/ din soarele deandezit/ mă gudur, Doamne, am învins”. O carte din carenu puteau lipsi copilăria şi mama creionată într-o poezieaparte în creaţia lui Gavril Pompei: „Stăm amândoi peprispă şi privim/ cum cade frunza plopului gălbuie/ cumfumul se răsuce sibilin/ spre bolta unui cer bătut în cuie”.MENUŢ MAXIMINIANÎn peisajul liriciicontemporane, IonMunteanu apare curajos,cu întreaga forţă asentimentelor şi a trăirilor,într-un moment cândomenescul pare să fi fostabandonat de confraţiiversificatori, tributaripeste măsură ai risipirilorpostmoderniste ale firii şiale mărturisirilor despreaceasta.Asta pentru că elprobează o bogatăexperienţă a lecturilor depoezie şi nu se lasă vrăjit de tentaţia experimentelorparalogice şi metapoetice, rod al unui soi de narcisimintelectual răsuflat. Pentru Ion Munteanu cuvântul poezieiare trup şi suflet, deci are semnificaţie, este greu de trăiridar şi inefabil în acelaşi timp, astfel încât poemul poatemărturisi despre om, aici şi acum, dar şi despre devenirealui din spaţii şi timpuri imemoriale.Astfel, în volumul de debut, Cu dragoste, vă dau veştidespre mine (Editura Ramuri, Craiova, 2006) poetulafirmă tranşant: ”din căuşul vetrei adunai prescure/ totvisând istorii încă ne-ntâmplate/ aşteptând să crească îngrădini palate/ şi păduri să ningă peste o secure”(Fotografie cu mine însumi şi un nou peisaj de iarnă).Poetul îşi afirmă clar prezenţa într-un spaţiu de tradiţieţărănească (”căuşul vetrei”) cu valori creştine imemoriale(”adunai prescure”) cu elementul peisagistic civilizator(”grădini”) sau sălbatic protector (”păduri”) care ning(”peste o secure”). Metafora de la sfârşit sugereazăpericolul ameninţărilor de tot felul care pândesc peisajuldin care poetul afirmă că a devenit perisaj esenţial pentrufiecare fiu de ţăran care nu şi-a uitat obârşiile, ba,dimpotrivă, le-a înălţat în spirit. Plecarea în lume a celuicare a căpătat fiinţă în acel spaţiu pentru cunoaşterea lumiisau pur şi simplu pentru câştigarea pâinii zilniceînseamnă, de fapt, o veşnică reîntoarcere: ”iar de va ningecu păduri/ peste un zbor însingurat/ se vor topi pe lame desecuri/ ca amintirea peste cel plecat”. Apare obsedantmotivul ”securii” amintind de ameninţarea veşnică a unordestine pândite de tăişul arbitrar şi implacabil: pentrupomi şi pentru oameni. Dar în acest spaţiu al începuturilorde viaţă şi de civilizaţie eul poetic se simte apărat,puternic: ”căci eu fac legământ cu salcia şi ulmul/ vorbescmereu cu lupul şi plâng în limba sa/ iar noapte dupănoapte adun cărări cu pumnul/ să am de un mă-ntoarce, săam ce semăna”. Deşi departe, ”adun cărări cu pumnul” elare datoria morală a celui rămas în sat să cultive pământul,fără de care viaţa ar rămâne o continuă rătăcire. Iar dacăastăzi în noua devenire a lumii civilizaţia satului eameninţată de globalizare şi industrializare, poetul nu sesfieşte să-i confere imaginea exactă: ”unde ţăranii miros anăduşeală/ a bălegar şi-a trudă şi a durere mută/ şi undedomni stilaţi în fracuri şi în robe/ duhnesc a bunăstare şi-apatrie vândută” (Cântec despre noi).Volumul următor, La taină cu îngerul mut (EdituraAius, Craiova, 2007) continuă spovedania periplului prinviaţă cu conştiinţa vie a pierderii acestui paradis vital şimoral: ”e mult de-atunci de când călătoresc/ s-au ştersapostolii de pe icoane,/ tac uneori, cu mine doar vorbesc,/să fie dialogul nostru, Doamne?” (Nedumerire).Cel de-al treilea volum, În această junglă prietenoasă(Editura Ramuri, Craiova, 2008) relevă aceeaşi nostalgie aparadisului pierdut, fără egal în devenirea fiinţei poetului:”aceasta-i câmpia nesfâşită, câmpia-/un fel de a neimagina veşnicia” (Şi unde ciuturi vechi întruna).Versurile continuă periplul spiritual al poetului în poemeleCântec despre umbrele lui Heraclit, Manifest împotrivalogicii lui Aristotel, Curiozitate aproape mitologică etc.,pentru a se întoarce spre Dumnezeu, care l-a însoţit tottimpul, cu constatarea elocventă: ”Doamne, ce risipă denoi/ am putut să facem amândoi!...” (De taină cu bunulDumnezeu).Chiar prin această rapidă trecere în revistă a volumelorde versuri ale lui Ion Munteanu observăm că poeziatradiţională românească are multe de spus, că acest filonde simţire şi de gândire este inepuizabil, doar că acolo areacces doar talentul conjugat cu aplecarea permanentă sprecunoaşterea spirituală şi morală.GEO CONSTANTINESCU24

Victoria Fătu Nalaţiu revine pe piaţa de carte cuvolumul „Beţia cu nectar”, apărut la Editura Eikon. Drumulîn alcătuirea cărţii a fost parcurs în dorinţa scriitoarei şipictoriţei de a cunoaşte Ţara Soarelui. Exerciţiile de haikuconţin imagini care surprind atât partea sufletească, cât şinatura, într-o armonie care tinde spre perfecţiune. Liricajaponeză este o lecţie de sobrietate, de iubire a frumosului:„Creatorul/ Trezeşte liniştea dintre cuvinte”. Un volumdedicat celor care iubesc arta: „Cititorul/ Caută liniştea înmetaforă şi simbol”. Cartea, cu traducere în engleză deGabriela Rusu şi în japoneză de Iulia Avram, e structuratăpe capitolele „Iubire”, „Cântecul primăverii”, „Cânteculverii”, „Cântecul toamnei”, „Cântecul iernii”, „Oglinziletinereţii”, „Alunecare”, „Cultivatori ai pământului”, „Ziuarecunoştinţei muncii”. Creaţiile sunt însoţite de imagini dinpictura Victoriei Fătu Nalaţiu de la coperta I, careîntruchipează un iconostas de la Nicula Veche, continuând,în interior, cu imagini color, cu Sărbătoarea Paştelui, aRusaliilor, a Crucii, Treptele timpului, Şugubăţul etc.Cunoscută la nivel naţional în domeniul haiku, artistaa fost laureată a mai multor festivaluri, fiind reprezentantaRomâniei pe piaţa turistică la capitolul cultură. Esteprezentă în antologii din Croaţia, New Mexico, Italia.Astăzi, Victoria Fătu Nalaţiu merge la Constanţa unde valansa volumul, în cadrul seminarului naţional de haiku.Energia vine din lumea scrisului: „Cărţi deschise/ Seîmbracă dimineaţa/ Cu râs de copil”. Atunci când „Ţarina-nvăpăi/ Pe calea învierii/ Trec plugarii”, vestea nemuririi se25apleacă ca un dor pestecreaţie: „Glia zvâcneşte/cântările cucilor/ trezescplugarii”.O poezie a Buneivestiri,acompaniată deglasurile îngerilor: „Semn/Albastrul cerului deschideporţile învierii”. Victoria FătuNalaţiu are capacitatea de ajongla cu cuvintele întruaranjarea creaţiei spre caleadreaptă: „Plouă lumină/ o creangă de cireş/ îmbată norii”.Atunci când litera „Aşează în cercul inimii cătuşeleeternităţii” pe oglinda apei răsare uşor viaţa „În zori/ Viorileluminii trezesc florile grădinii”.O poezie florală, o poezie plină de esenţă sufletească:„Grădina cu flori/ la nunta buburuzei/ izvorul luminii”.Versuri care stâmpără pofta de literatură: „Gustul pâinii/ eîndulcit de maci/ iar cântă vântul”. Pe frunzele toamneiliteraturii apar inserate cuvinte de sărbătoare: „Duminica înzori/ miroase a mere coapte/ cămara bunicii”. An de an, lapoarta creaţiei „Raze de soare/ sculptează-n promoroacă/livadă de vis”. În viziunea scriitoarei, creaţia este mereusurprinsă în haine de gală „Altarele gândirii înroureazăcerul”. Atunci când „Icoanele plâng/ bătrânii-şi curmă viaţa/în zbateri sumbre”. Credinţa este pentru Victoria FătuNalaţiu cea care dă sens vieţii, iar harul se pogoară din cerîntru împlinirea creaţiei.MENUŢ MAXIMINIAN_________________________________________________________________________________________________impresionează la fiecare deplasare în străinătate, chiar şiatunci când spiritele sunt încinse, cum a fost cazulgrevelor din Italia împotriva românilor. Aici, călcând peScriitorul Dorel Cosma, praf de puşcă, „Cununa de pe Someş” a primit, din parteadirectorul Centrului CulturalMunicipal Bistriţa, revine pepiaţa editorială cu volumulde reportaje „Peregrinări”,apărut la Fundaţia InterartTriade din Timişoara. Cartea,scrisă în atmosfera spirituluiitalienilor, flori, schimbând viziunea acestora asupraculturii noastre. Să nu mai vorbim despre bucatelenoastre gătite cu fală la festivalurile internaţionale, acolounde românii au primit cele mai mari note din parteaexigentelor jurii. Nu întâmplător Dorel Cosma estelaureatul Oscarului în folclor, pentru că a ştiutîntotdeauna să construiască punţi culturale între noi şieuropean, redescoperă cele mai îndepărtate ţări, dar şi între românii de acasă şivalenţele culturii, Dorel cei din diaspora, cum este cazul superbei seri petrecute laCosma reuşind să transformecuvântul într-o profesiune decredinţă, după cum afirmă înPrefaţă scriitoarea Elena M.Cîmpan. Volumul debuteazăcu un remember al omuluicare timp de şase decenii a redescoperit mereu esenţa vieţiiastfel încât, prin activitatea lui, a clădit un templu aldragostei pentru cultura noastră. Reportajele propriu-ziseîncep cu cel derulat la Festivalul Internaţional de Folclor dinItalia, acolo unde trupa de teatru „Nichipercea” avea sădobândească numele „Alexandru Misiuga” în urma tragiceidispariţii a baronului bistriţenilor. Apoi, concertele susţinuteîn Praga, la Messina sau în Porto, conturează un tabloudespre rolul important pe care-l are cultura populară înpromovarea imaginii ţării noastre, Ansamblul „Cununa depe Someş” fiind un etalon în păstrarea folclorului autentic.Purtată cu cinste pe toate meridianele lumii, această cunună,de care are grijă ca de o comoară Dorel Cosma,Campo de Criptana în Spania, unde la invitaţia artisteibistriţene Tudorica Brumă, colegii de cântec, amintindaici doar pe Petre Petruse şi Mărioara Sighiartău, au creatun adevărat regal folcloric. Chiar şi atunci când se află înconcediu, Dorel Cosma are un jurnal al său, pe care maiapoi ni-l împărtăşeşte şi nouă. Este cazul concediuluipetrecut în Tunisia, de unde a venit înspre noi cunumeroase date despre cultura şi civilizaţia tunisienilor.Volumul poartă cu el steagul Ambasadei Culturale, carepoate fi arborat cu încredere şi cu respect pentruidentitatea noastră oriunde în această lume. Dorel Cosmaare meritul de a fi un adevărat Cetăţean de Onoare alculturii, după cum afirmă şi scriitorul Nicolae Băciuţ.Volumul include şi câteva interviuri şi gânduri cu şidespre autor, prin care reuşim să-l cunoaştem, încă odată, pe prietenul nostru Dorel Cosma. O carte care poatefi dăruită celor care doresc să cunoască culturaromânească, parte integrantă a spiritualităţii europene.MENUŢ MAXIMINIAN

Scriitoarea Elena M. Cîmpan aduce, prin volumul bilingvromâno-german, „Cel mai frumos poem”, apărut la Ed.Nico, poezii adunate în decursul unui an de gânduri cerăzbat prin sufletul poetului: „E atât de greu să aprinzi oflacără/ Şi când ai reuşit/ Să n-o laşi să se stingă”.Pentru Elena, fiecare vers este parte integrantă a sufletului:„Poemele toate sunt un poem/ Suntem ceea ce scriem”. Întruncontrast al luminilor: „Fiinţă de noapte, noapte albă/Fiinţă de zi, zi neagră”, culorile capătă alte forme, aşezânduseîntr-un cuib în aşteptarea infinitului: „Pentru acestdincolo de mine/ În întuneric aş vrea/ Ca roua să-nflorească”Suntem într-un poem al declaraţiilor de dragoste, în care,precum într-o casă, fiecare vers găzduieşte sentimente,bucurii, tristeţi, iar dincolo de fereastra sufletului este naturarăzvrătită: „Ploaie, vânt, frunze, umbrele rupte”. Atuncicând suntem conştienţi de puterea umană, apare codul dedescifrare al sentimentelor: „Nu sunt decât/ O copertă decarte/ În braţele tale”. Poate că în acest volum, Elena M.Cîmpan are o trăire aparte a fiecărui fior al umanităţii: „Miaiatins sufletul/ Şi el a început să cânte” sau „Dragosteacreşte cu depărtarea/ Trăieşte din amintiri şi speranţe”. Uncânt prelung precum un castel al iubirii în care fiecare îşi arerolul lui de deschizător de frumuseţi. Atunci cândsentimentele se împletesc totul capătă alte trăiri: „Peste casata de lemn/ E casa mea de dor”… sau „Peste poemul tău dezăpadă/ E poemul meu de ghiocel”. Versurile sunt precumculorile aşezate pe pânza albă întru descoperirea actuluiartistic: „Visez că pictez/ Neîndemânatic/ Noaptea seaprinde cât să-mi caut/Culorile”. Timpul este mereuacelaşi în poezia Elenei M.Cîmpan, încremenind întruaşteptareadragostei:„Mângâierea mea/ E gestul de-aîntoarce/ Clepsidra/ La timp”.Dincolo de fiecare vers e temavisului abordată în cele maifelurite moduri: „E visul dedupă noapte/ E dimineaţa dedupă vis/ E tot ce nu am scris”.Poezia este precum unpansament pe rana limbiiromâne: „Ce-ai să faci cu poeziile mele/ Dacă rana va fi maimare decât ele” sau „Ce-ai să faci cu mine/ Ce-ai să te facicu poeziile mele”. Poemul devine boem în momentul în caremanuscrisul construit din şoapte răsună ca un gând alCreatorului pe satul format din biserici: „Aici oameniilocuiesc în altare/ Şi vecinii stau de vorbă la lumânare/ Lafiecare poartă, parcă/ E un sfânt”. Unul dintre motivelepoeziei este cel al biruinţei, astfel încât inclusiv în poemulce dă titlul volumului descoperim că dragostea învinge: „Decel mai frumos poem/ S-a îndrăgostit un alt poem/ O iubireca toate iubirile/ Cu muritori şi muritoare”.Prin traducerea în germană a acestor poezii de cătreprofesoara Elena M. Cîmpan e asigurată pătrunderea volumuluipe piaţa europeană, astfel încât de versuri să se bucurecât mai mulţi cititori care ştiu să aprecieze versul adevărat.MENUŢ MAXIMINIAN_________________________________________________________________________________________________Cunoscută pentruputerea de concentrare peperioade de creaţie scurte,Melania Cuc publică proză,poezie, tablete, recenzii, curitmicitatea profesionisteicare este, fără să aibă vreoreţinere faţă de vreunuldintre domeniile amintite.Citind un text al scriitoarei,lectorul intră în ritmulinsurgent care mobilizează,antrenează, dând viaţă înjur, organizând în modspecific universul din jurulpoemului, povestirii etc.„Via Dolorosa”, recentul volum apărut la Editura“Nico” din Târgu-Mureş, pare venit dintr-o răsuflare, întratâte de unitar stilistic şi ca manieră de transpunere astării de graţie în forma scrisă. Diversitatea temelorabordate convoacă o plajă largă de trăiri ca într-un atlas alstărilor personale naturale sau a celor pe care autoarea leinventează cu o aplicaţie care a scăpat multora până lavolumul prezent, care o reprezintă plenar. Aproape fiecarepoezie are un nucleu generativ epic care devine “centrulde coagulare” al textului şi deopotrivă “osatura”construcţiei poetice. Ajunsă la cel mai înalt punct al epureiperioadei sale de creaţie, autoarea a dat o carte având ceamai importantă coordonată: ineditul, faptul de a fi cu totulproaspătă, fără locuri comune, fără gânduri şi structuriprevizibile.Materia textuală se desfăşoară în poem, a poemelor încarte, cu o continuitate şi dinamicitate amintind de dicteu,de scrierea sub o inspiraţie atât de prodigioasă, încâtpoemul pare transmis autoarei de o voce care poate fi adaimonului sau a îngerului. Fiecare poem povestind cevaaduce în text condiţia umană, astfel că la nivelul întregiicărţi sunt colectate stările umanului cu relevanţă pentruexistenţa adesea nostalgică, insistând asupra tristeţii cusugestii metafizice. “Via Dolorosa” spune: “Despre cum /A înflorit bumbacul / Cântă trubadurii ferecaţi în cuşcabestiei / Cu sângele-n spumă. Arena de luptă este tixită cumame şi / Cu prunci înfăşaţi în flori de hârtie. / Poporulinvocă din rărunchi şi din buze / Dreptul la fericire. / Maideparte-i Păcatul.” Poemele au deopotrivă un inedit, cumde pildă, “Îngerii îmi vând şofran”, şi un firesc (“Bine aivenit, surioară!”), poezia nefiind căutată în formulări cu“ştaif”, prăfuite, ci adesea în cotidian, în firesc. MelaniaCuc caută poezia tocmai în viaţă şi de aici sporul decredibilitate pe care textul îl dobândeşte.Această carte, cea mai bună a Melaniei Cuc,demonstrează capacitatea autoarei de a se reinventa cascriitoare, venind înaintea cititorilor cu o formă total nouăfaţă de cele din cărţile anterioare, puterea de a se schimbade la o carte la alt fiind tocmai marea virtute aadevăratului scriitor.VICTOR ŞTIR26

,,Am să te îmbrac în aurFinlandooooooo!” fie şi numai la atâts-ar putea reduce această odisee denomad de după 1989, asta, dacăaceastă carte ar trebui simplificată lao singură sintagmă.În fiecare dintre noi mai trăieştecopilul care şi-a dorit cândva să plececu şatra-ţigănească ori cu circul.Necunoscutul fascinează, libertateaasumată este ca o capă roşie dinainteataurului din arenă.Chiar dacă nu toţi avem curajul săluăm în răspăr drumurile Europei, sătrăim cu dragoste şi durere aventura,suntem tentaţi s-o facem comod,livresc, îmbibându-ne cu acel exotismplin cu bube-dulci şi nestemateveritabile.Cartea lui Samson Iancu este o radiografie pe unsegment social complex, dublată de un talent nativ şiputere aproape hipnotică de-a atrage cititorul pe text.Ţiganii! O seminţie fascinantă prin colorit de foc detabără, libertatea cuţitului care spintecă în carnea iubitei,galopul cailor sălbăticiţi în galopuri… totul este trecutprin metamorfoza cumpenei de milenii şi redat în tuşesigure, într-un portret colectiv de un primitivism care seloveşte de civilizaţia opulentă a Europei de la începutulMileniului Trei. Poate fi, de ce nu, şi un document deepocă.Căutam să plecăm în vacanţă în lumi vechi, în locurica şi inexistente, dar nu ştim prea multe nici despre ţiganiicare au rupt frânghia frontierelor fizice şi culturale.În cartea ,,Ţiganii, aurul şi diamantele”, SamsonIancu ne aruncă în ,,groapa cu lei” a contemporaneităţii.Recunosc, nu am citit niciodată pană acum o cartescrisă în mare parte în jargon, o carte prin care să mi sedeschidă breşă clară către o societate despre care nu ştiamdecât ceea ce mi s-a oferit prin documente oficioase, sauprin ştirile din ziare.Tot acel furnicar, ca într-un stup bine coordonat prinlegi universale, dar situat de noi, în lestul vieţii, peisaj decare am fost învăţaţi să ne ferim ca de molimacontagioasă, lumea pestriţă care a emigrat imediat după1989, este preluat în cartea lui Samson, şi disecat la sânge.Aşa, ca pe o masă chirurgicală, sunt scoase viscerelepersonajelor, analizată situaţia şi apoi totul este repus lalocul său în întreg. Trupul omului este ridicat pe picioareşi învăţat să meargă. Adică, să facă ceea ce ştiadintotdeauna.Am găsit interesante paralelismele, aparent ca fărăafinitate cu subiectul cărţii, amintirile autorului cele maipregnante, pe care le-a purtat în ,,rucsac” de-a lungul şide-a latul continentului, în lagăr, în încăierare sau înmomentele de dragoste. Poarta Sărutului, suflul debibliotecă, prezenţa mamei... fragmentele din viaţa,,normală” sunt postate ca într-o peliculă în jocul decreaţie al cărţii - realizând nuanţa, diferenţa dintre Alb şiNegru, dintre Bine şi Rău, asta, doar dacă Pozitivul şiNegativul mai au relevanţă într-o lume în care apatridul,fugarul, emigrantul ... pot supravieţui din amintiri, aur şidiamante...Samson Iancu expune o lume nebună din chiarinteriorul acesteia. Este ca într-oeliberare, scrie cu voluptate, folosindusede jargon cu bucuria unui puşti care adat iama în vitrina cu acadele. Spargetabu-uri şi legi nescrise, scene de viaţăextraordinară ca vitalitate, sunt adusdinaintea cititorului, care este, pe rând,surprins, oripilat, fascinat, tentat să sepună în locul personajelor.De-a lungul lecturii, am găsit scenede un realism magic, hilar, tragic..Eliberări de energie antheică pe care,recunosc, o bănuiam că ar putea existaîntr-o falie socială pe care o ignorăm,dar o priveam cu teamă de necunoscut.Ei nu sunt ca mine! Îmi ziceam.Acum mă întreb: Care e cel bun? Care ecel rău? Nimeni nu ştie.Libertatea în sine, în cartea asta,devine litera Legii universale şi banii, nestematele,aurul… sunt doar detalii reduse pe rând, la perpetuareaspeciei unei seminţii atât de puţin înţeleasă. În lumea asta,până şi dragostea-i năbădăioasă, bărbat şi femeie - care pecare - se luptă şi se împreunează precum panterele însavană.Schimbarea de mentalitate, puterea de adaptare,mimetismul câştigat prin exerciţiul supravieţuirii, forţa deaîndura destinul cu orice riscuri, sunt teme pe care autorulle abordează cu o sinceritate debordantă fără să se teamăcă ar putea deranja cititorul.Lumea este ca lumea şi lumea lui Samson Iancu esteprecum carpeta de pe peretele unei case de mahala - oţesătură în care femeia oacheşă şi cu cercei din aur-sadea,retează în incisivii ca de sălbăticiune tânără, tija unuitrandafir sângerând. Roşu!Durerea nu mai contează.Patima musteşte, se învârtoşeşte în cartea de faţă.Există o ,,faună” în care personajele au nume dintrecele mai ciudate, fără să aibă acte de stare civilă şi niciconvenţii legiferate - este un LOC – miracol.Pulsul clipei se zbate în jugularea copilului carecreşte fără acoperiş deasupra capului, pulsul mişcă lapteleîn sânul femeii care face dragoste în apele Senei, aşa ca laînceputul de lume. O femelă şi un mascul sfidândcivilizaţia şi regulile impuse prin codurile de convieţuireîntr-o Europă ca o Doamnă bătrână.Dincolo de instinct şi supravieţuire, personajele cărţiiîşi trăiesc ,,visul-american”, aruncând în jocul vieţii toate,,cărţile”. În dragoste şi lupta pentru bani totul este posibil.Personajele se bazează nu atât pe hazard cât pe intuiţie, peatracţia pe care o au pentru metalele şi pietrele scumpe,din generaţie în generaţie, de-a lungul migraţiei lor, caneam, de peste o mie de ani. Universul lor este la degetulmic al scriitorului, care observă, notează, îi nemureşte princarte, aşa cum sunt, cu viciul şi talentul pe care îl poartăfără fandoseală, fără frică de păcate.→MELANIA CUC27

Cartea nu poate fi povestită, ea trebuie citită, şi pefiecare pagină cititorul să facă un exerciţiu de toleranţăpentru personajele care ar putea fi, de ce nu, un eşantionpreluat din realitate.Dar, cine este Samson Iancu? Cum reuşeşte unscriitor să performeze în redarea unei lumi, pe care, nicimăcar Eugen Barbu, în ,,Groapa” din mahalaua Oatuluinu a reuşit să o ilustreze cu atâta veridicitate?Cine este omul care a vrut şi a reuşit să trăiască înmijlocul unor oameni vicleni ca şarpele, iuţi la mânie camânzul sălbatic?Cum nu am avut privilegiul să-l cunosc personal peSamson Iancu, voi cita pentru dvs. din postfaţa cărţii.,,Autorul s-a născut la Bucureşti, în data de 23 aprilie1953. Absolvent al unui liceu de istorie-filologie laCraiova.A fost crescut într-o casă de copii din Târgu-Jiu, fiindbibliotecarul casei timp de şase ani şi având atracţiepentru artă şi literatură. De altfel, această pasiune se vaconverti mai târziu într-un mare interes pentru bijuterie şigemologie (pietre preţioase), fascinat şi extrem de curiosde un domeniu aproape inexistent în România: studiulpietrelor preţioase şi semi-preţioase.Participant la Revoluţia din decembrie 1989. Presalocală – după cum putem citi în „Revoluţia, văzută şitrăită de presa locală”, de Şerban Comănescu (articolapărut pe site-ul www.editie.ro/LIBERTATE) – citeazăprintre componenţii Consiliului Judeţean Dolj al FSNpersonaje precum: „generalul Dumitru Roşu, Ion Licu(director la Electroputere), Tudor Gheorghe, MugurMihăescu (Vacanţa Mare exista şi pe atunci, doar că nuapărea la televizor!), Constantin Şerbănoiu (nedevenitîncă Dilly), Iancu Samson (un privatizat precoce, dincomunism, deţinător al dughenei de încărcat brichete depe Lipscani), Marin Vrapcea (socrul lui Rodion Cămătaruşi director la IUG).”După revoluţie, emigrează odată cu sutele de mii deromâni plecaţi împreună la bine şi la rău, cuprinzând înfapt toate categoriile de cetăţeni români şi de etnieţigănească. Este emoţionant episodul plecării, cu băiatulcel mic luat în rucsac, cu doar 11 dolari în buzunar, etc.Aventurile sale şi ale altor cunoscuţi cu care seintersectează fac obiectul acestei cărţi.Ambiţios, iubitor de arta bijuteriei şi antichităţi,reuşeşte în cele din urmă să se integreze în Franţa, sămuncească şi să câştige foarte bine, devenind un cunoscutexpert în pietre preţioase.Iubitor al pietrelor preţioase şi al literaturii, începe săscrie primul său roman autobiografic în 2008. El va fiurmat de o altă carte în care sunt povestite alte întâmplăridin viaţa emigranţilor, care ne pot face să înţelegem maibine tabloul Europei de azi şi, în general, al lumii în caretrăim sau, mai exact, al părţii sale nevăzute şi necunoscutemarelui public. Aşadar, alte evenimente senzaţionale vorreţine cititorii în romanul ce se află în pregătire.,,Iată o biografie, prin ea însăşi devenind o pagină deroman de aventuri furtunoase.Samson Iancu este scriitorul care împrospăteazăliteratura contemporană cu poveştile care, dacă nu ar fispuse … am crede că nici nu au existat.Astăzi, aici, poetulTheodor Răpan vine înfaţa Măriei Sale, Cititorul,cu o nouă carte, atreisprezecea, creaţie amaturităţii depline –Evanghelia cerului – Zodiide poet (a doua, dintr-unciclu de patru Evanghelii),apărută în iulie, 2011, laEditura Semne, Bucureşti.Structura cărţii esteuna atent realizată, inedită,la fel cum este şiconceptul pe care ea sebazează. Este vorba de ointerpretare şi, mai ales, de o reinterpretare, nu a operelorunor scriitori, ci o reinterpretare a situaţiilor în care poetulse afla în momentul lecturării şi receptării mesajelor aceloropere. Şi spun reinterpretare, pentru că am în faţă poemegrave, sensibile, mature, care nu pot fi concepute în afaratraversării unei perioade de informare şi căutare, ajungând,în final, la binemeritata poziţie a reîntâlnirii, dintr-o altăperspectivă, a poeţilor care au însemnat ceva pentrudevenirea artistică a lui Theodor Răpan.Subtitlul cărţii aminteşte încă o dată de planulÎnaltului. Deşi nu există informaţii certe despre istoriaapariţiei zodiacului, se poate considera că, observândmişcarea corpurilor cereşti, s-a format ideea că aceastămobilitate se datorează unor forţe divine pe care aştrii ledeţin. De aceea, omul şi-a subordonat destinul stelelor,determinându-se pe sine ca efect al poziţiilor pe careacestea le ocupă pe cer.Se poate spune că, în esenţă, fiecare operă a poeţiloraleşi este un astru, iar toate alcătuiesc un sistem care nu semişcă deloc convenţional faţă de noi, cititorii, aşa cum şiplanetele par a se mişca privite de pe pământ. Traiectorialor este dependentă de sensibilitatea şi empatia fiecăruiadintre noi.Motto-urile cărţii, bine selectate, demonstrează că,dacă s-ar îndrăzni, dacă s-ar ridica mâna şi s-ar ciocăni uşorîn cerul nopţii, dacă s-ar săpa puţin mai adânc, s-ar găsi,,alt cer ‘’(…) ,, alte stele’’ (…) ,, şi acolo, între ele, altpământ… ‘’( Nichita Stănescu).Începând cu primăvara, deci cu Berbeci de diamant,Theodor Răpan alege câte 12 poeţi pentru fiecare semnzodiacal, ţinând seama de data lor de naştere şi confirmândcă simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv şi însemnatal creaţiei sale, aşa cum este şi aplecarea sa spre detaliu, înconexiune!De la William Shakespeare la Ion Barbu, de laUmberto Saba la Nichita Stănescu, de la Octavio Paz laBoris Pasternak, de la Juan Ramon Jimenez la RainerMaria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de →Prof. dr. NICOLETA MILEA28

La Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îiîntâlnim pe cei 144 de confraţi care l-au călăuzit pe poet înanii de formare, iar acum compun „inima” acestei cărţi depoeme, parcurgând împreună spaţii lirice şi temporale, înstil propriu, răpanian. Fiecare primeşte acelaşi spaţiu, ca unavertisment al autorului că fiecare poet îşi are însemnătatede sine stătătoare, care nu poate fi măsurată, ci poate fidoar simţită şi trăită. Nu este vorba de o organizarecronologică sau după un criteriu al apartenenţei la unanumit curent! Nu!Theodor Răpan demonstrează, astfel, că poezia existăşi respiră frumos dincolo de barierele conformismului,dincolo de convenţiile raţionale. Abandonând toate acestelucruri, poezia devine pură libertate, pătrundere în noiînşine şi depăşire a imediatului.Motivul poetic se construieşte ca un dialog: mai întâise citează textul ce îl declanşează, apoi se dă răspunsul. Decele mai multe ori, se remarcă vocativele care creeazăreuniunea dintre opere, interacţiunea lor.Replica se naşte dintr-o necesitate de a imagina şi de arememora stări. Până la urmă, la baza ei stă capacitatea dea intui şi de a identifica atmosfera lirică, apoi de a şi-oasuma, pentru ca, în final, să o poată exprima printr-unfiltru propriu, adăugând memoriei şi afecţiune.Până la un punct, se poate considera că volumul defaţă este un manifest al respectului şi al recunoştinţei, aliubirii faţă de poeţii incluşi. Vocea lirică a creatoruluidepăşeşte omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei.Ceea ce este surprinzător la Evanghelia cerului esteuşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o realăconexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şiintelectual. Poeziile deja consacrate devin acumprovocările unor poeme originale, sublime.Cei 144 de poeţi ai ,,zodiilor lirice”, toţi universali,sunt prezenţi în carte în sistem reflex.În chip firesc, propun denumirea acestei specii literarepoetice postmoderniste, pe care o cultivă în acest volumpoetul Theodor Răpan, REFLINTEXT (reflex literarintertextual). Îmi asum invenţia sintagmei !Reflintextul devine, astfel, un mod de receptareprofund subiectiv al sentimentelor filtrate liric, înţeles camodalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unuiunivers pe care îl reconstruieşte din temelii.Harul şi cultura literară i-au permis poetului TheodorRăpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”,replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poetcătre cititor.Universul tematic, modalităţile de expresie şiformulele prozodice ale acestui volum relevă din plin oînnoire a formelor poetice cultivate de Răpan. De aceea,recunoaştem în această ipostază inedită gândirea saaforistică: „Toată viaţa e o călătorie prin cărţile altora!’’Acest adevăr stă, de fapt, la baza cărţii de faţă: 144 depoeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Uncerc perfect, deşi concret el nu poate fi nici văzut şi nicicuantificat! Cum să cântăreşti emoţia, sufletul?...Dependent de stările relevate de vocea nuanţată apoemelor, ilustraţiile se înfăţişează grav, ca nişte martoricare ştiu mai mult şi pot spune infinit mai mult, numai dacăsunt privite aşa cum se cuvine.Orice am face, orice am spune, între Theodor Răpanşi Damian Petrescu există o chimie magică inexplicabilă,benefică Artei lor!Chiar dacă de vârste diferite, chiar dacă trăiesc unuldeparte de altul, există un ,,ceva’’ care îi uneşte: poeziaDeliormanului sfânt! Chiar părăsit şi de unul şi de altul,neuitată, Pădurea Nebună scormone şi vântură în sângele şicarnea inimii lor, cu gheare de foc, complinireaFrumosului!În spatele celor 144 de poeţi sunt sute şi sute de cărţide poezie ale celor 144 de autori, citite, tălmăcite,răstălmăcite. E o provocare inspirată, inteligentă, originală,sensibilă, delicată, la lectură, pe care nimeni nu a maifăcut-o până acum la noi, aşa cum o face Theodor Răpan.Poetul se distinge, eminamente, prin energia creatoare,prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginaţiei prinprospeţimea stilului, ca şi prin forţa lirică proprie, creaţia safiind una a simţirii, ca mod de a fi şi de a supravieţui!Lăudabil este, totodată, şi ataşamentul Editurii Semnefaţă de poetul Theodor Răpan, care, iată, îi tipăreşte ceade-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!„Rasa mea? Vampir!”– un astfel de titlu te intrigăşi te descumpăneşte, cândel se află pe coperta unuidosar cu aproape o mie defile. Deruta e cu atât maimare cu cât „dosarul” ţi-lpune în faţă o tânără cepare de-abia ieşită dinadolescentă, firavă,delicată.Dar şi aici aparenţeleînşeală. „Adolescenta” enăscută la 15 noiembrie1985, la Sibiu, a absolvitLiceul Energetic din Iernut, în anul 2001, an în care sestabileşte în Spania, în localitatea Alcalá de Henares, casoţie, devenită în şase ani mamă a doi copii.Între legănatul pruncilor şi schimbatul scutecelor,Raluca Andreea Chiper a scris. A început să scrie proză dela sfârşitul deceniului trecut, fără să publice nici înRomânia, nici în Spania. Şi fără să se implice în vreun felîn viaţa literară.„Rasa mea? Vampir!”, un roman masiv, constituiedebutul său literar şi el reprezintă căutările autoarei legatede vampirism.E o carte densă, dar cursivă, scrisă din instinct, areritm, personajele sunt bine definite, iar ficţiunea literară,dincolo de titlul derutant, este una care a crescut dinrealităţile cotidiene, din care autoarea şi-a extras substanţanarativă.Povestea e doar la început. Al doilea volum, la fel demasiv, e în pregătire.Dincolo de orice observaţii care pot fi făcutescriitorului (de-o inocenţă cuceritoare) şi naraţiunii, carteatrebuie tratată cu toată atenţia, pentru că ea anunţă unprozator, îndrăzneţ, tenace, care are un cuvânt de spus înproza tânără.N. BĂCIUŢ29

AlphaÎnainte de a discuta despre moarte aşa cum este eaprezentată în viziunea filozofului Emil Cioran trebuie săprecizez că tema morţii este o temă frecvent întâlnită atâtîn filozofie, cât şi în literatură, religie, pictură, muzică.Încă din antichitate, omul şi-a pus problema morţii şia existenţialităţii sale pe acest pământ, dovadă cultulmorţii la egipteni.Omul simplu din popor înţelege şi acceptă moartea cape un final firesc al vieţii. Dovadă în acest sens avembalada populară Mioriţa. Balada Mioriţa abordează temafilozofică a morţii prin atitudinea ciobanului moldovean înfaţa acesteia. El nu fuge de moarte, o acceptă ca pe unfinal firesc al vieţii, ba mai mult o vede ca pe o nuntă,motivul alegoriei moarte – nuntă, la care participă toateelementele naturii, cele cosmice având ranguri mai înalte,soarele şi luna, naşi, cele terestre, brazi, păltinaşi, desimpli nuntaşi, păsărelele lăutari.Scriitorii sunt mereu preocupaţi de tema morţii şi măopresc ca exemplu asupra operei poetului GeorgeBacovia. El este un poet simbolist, iar poeţii simboliştifolosesc în operele lor simbolurile printr-un limbajsugestiv, prin muzicalitatea cuvintelor, prin tonulemoţional, repetiţii, ritm, versul alb. Bacovia cultivăsimbolul ca modalitate de surprindere a corespondenteloreului liric cu lumea, natura, universul. El este un poetpesimist şi din această cauză se opreşte în opera lui asupratemei morţii. În opera sa totul are culoarea cenuşie aplumbului, oamenii, decorul, în suflet predominăoboseala, peste tot domină tristeţea, dezgustul faţă de olume stăpânită de forţe obscure, descompunerea.Religia vede moartea ca pe un prag, ştiinţa ca pe unportal, între viaţa aceasta trecătoare, plină de boală şisuferinţă şi viaţa viitoare, o viaţă a fericirii veşnice.Filozoful Emil Cioran îşi doreşte moartea ca pe odizolvare imaterială a omului în infinit „Umbre suntem, şijocul nostru supremă amăgire este. Din timp purcedem; înel ne mişcăm şi lui ne închinăm.“ 1 , „Moartea ca dizolvareimaterială în infinit, ca un salt eteric, moartea ca vis şi capoezie a materiei, ca ilustrare a legilor fireşti, ca fatalitatea naturii.“ 2 .Dacă reflectăm puţin asupra acestei idei, amputea observa că asemenea filozofului şi ciobanul mioriticvede moartea o contopire cu natura, iar natura pentru eleste veşnică, o unire cu tot universul, cu tot ce a iubit.Diferenţa între cei doi este că unul, ciobănelulmioritic, vede moartea ca pe o contopire cu universulveşnic, pe când filozoful Emil Cioran îşi doreşte camoartea să fie o contopire cu universul, fiind revoltatasupra felului în care oamenii mor: „Scârboase suntcadavrele, scârboasă este moartea şi scârbos este felul de amuri ol oamenilor. Din atâtea feluri de a muri, de ce a alesviaţa forma cea mai dezgustătoare? De ce ea încetează larece? Concep o moarte rezultată în tristeţe, într-un mediude iluzii [...] în care ne-am dizolva în spaţiu, sub presiunea1 Cioran, Emil, Cartea amăgirilor, ed. Humanitas, Bucureşti,2008, p. 1092 Idem. Ibidem, pag. 132unei febre infinite, şi ampluti risipiţi în eter, caaburi ai fiinţei. […] Aşacum murim noi toţi,oameni, animale, flori,constituie o conspiraţie amateriei împotrivanoastră.“ 3 „Nu mă revoltcontra morţii, ci contrafelului de a muri.“ 4 Felulîn care moare omul estedin punct de vedere iudeo– creştin o plată apăcatului originar. Omultrebuie să plătească prin suferinţă, apoi prin moarteastricăcioasă a trupului păcatul, pentru a se putea bucura defericirea unei vieţi plină de culoare aş putea spune.Tocmai această pedeapsă îl revoltă pe filozoful EmilCioran. Nu înţelege cum Dumnezeu, care este iubire, afost atât de rănit de creaţia lui prin păcatul neascultării,încât să-i dea această pedeapsă monstruoasă. Acest lucru egreu de înţeles de orice fiinţă umană. Biblic timpul nu semăsoară ca la noi, în acest paradis terestru, căci laDumnezeu o mie de ani pot să fie ca o zi, aşadar omulpoate are de plătit doar o clipă din infinitul existenţei luipăcatul prin moarte, dar acest lucru e greu de înţelespentru fiinţa lui mărginită din cauza poverii păcatului ceaşteaptă ispăşirea prin moarte şi înviere.Filozoful Emil Cioran, cugetând asupra morţii, priveşteşi la opiniile carnalilor Pascal şi Tolstoi: „Să teapleci asupra morţii sau să-ţi fie groază de ea, să o descoperiprin spirit sau prin fiziologie. Cu instinctele tocite,Pascal îşi biruie îngrijorările, în vreme ce Tolstoi, mâniosla gândul morţii, evocă un elefant rătăcind spăimântat, ojunglă călcată în picioare. Nu mai stai să cugeţi când teafli în ţinuturile ecuatoriale ale sângelui.“ 5 Prin urmare,toată natura acestui paradis terestru îşi apără această viaţă,aşa adâncită în suferinţă şi boală şi pândită de moarte.Nimeni nu vrea să părăsească această viaţă spre o izbăvireprin moarte, spre o contopire cu absolutul. Fiecare areconştiinţa propriului său eu, aşa că luptă să dobândeascăindividual veşnicia, nu contopiţi cu marele Eu.„Când îţi începi viaţa cu sentimentul morţii, ajungisă-ţi pară înaintarea în timp un drum spre naştere. Este caun proces de recâştigare şi de refacere a etapelor vieţii.Mori, trăieşti, suferi şi te naşti ar fi momentele acesteievoluţii răsturnante. Sau este o altă viaţă care se naşte peruinele morţii? Să simţi adică nevoia să iubeşti, să suferi şisă înviezi, după ce ai cunoscut moartea în tine. Nu existăaltă viaţă decât după ce ai trecut prin moarte. De aceeasunt transfigurările atât de rare.“ 6 Etapele acestei vieţi,după cum le observă filozoful Emil Cioran, se termină cunaşterea, căci prin moarte de fapt ne naştem pentru o nouăviaţă, o viaţă menită să se bucure de Absolut, o viaţă, →ROXANA-IONELA TURNEA,studentă, anul III, Univ. de Vest Timişoara3 Idem, Ibidem, pag. 132, 1334 Idem, Ibidem, pag. 1335 Idem, Silogismele amărăciunii, ed. Humanitas, Bucureşti,2008, p. 1146 Idem, Lacrimi şi sfinţi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 16,1730

după cum însuşi mărturiseşte, născută pe ruinele morţii.Moartea trebuie să fie o etapă foarte importantă în viaţaomului, fiindcă prin ea renaşti în absolut, de aceeafilozoful Cioran o leagă de iubire, iubirea fiind singuracare nu moare, ea poate învinge şi frica de moarte, poateînvinge şi moartea: „Moartea n-are sens decât la oameniicare iubesc pasionant viaţa. Să mori, fără să ai de ce să tesepari?! Detaşarea este atât negaţia vieţii, cât şi a morţii.Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa. Căci ea nueste decât un alt cuvânt pentru frică. Numai bogaţii simtmoartea; săracii o aşteaptă; niciun cerşetor n-a murit.Numai proprietarii mor. Agonia săracilor este un pat cuflori, faţă de cea a bogaţilor. Dacă ar aduna cineva în sinetoate temerile şi agoniile palatelor, acea persoană ar fiMoartea. A muri în lux înseamnă a muri de nenumărateori. Cerşetorii nu se sting în pat şi de aceea nu mor. Nu semoare decât orizontal, în acea îndelungată percepere încare moartea se prelinge la viaţă. […] Rătăcitorii lasuprafaţa vieţii, ei rămân vagabonzi la suprafaţa morţii.“ 7Prin aceste cuvinte, filozoful afirmă că înainte de a muritrebuie să înveţi să mori, căci să mori oricum, asemeneacelor ce au tot în această lume trecătoare e o pierdere asensului Absolutului şi o gustare a suferinţei, a muri e oîntreagă artă, săracii prin simplitatea lor o înţeleg primii,căci ei aşteaptă prin moarte să obţină acea bogată fericireveşnică promisă de Divinitate. Dar în toată această artă dea muri, filozoful, contrar moralei creştine, e adeptulorgoliului, păcat ce a dus la căderea unor îngeri ce au vrutlocul Divinităţii şi mai apoi a omului, afirmând că „Lipsade orgoliu compromite moartea“ 8 , opunându-se doctrineicreştine ce ne învaţă să acceptăm moartea ca plată apăcatului, pentru a dobândi fericirea „Creştinismul, sau nuştiu cine, ne-a învăţat să închidem ochii, să avem ochiiplecaţi, ca moartea să ne găsească paşnici şi supuşi. Oeducaţie de două milenii ne-a obişnuit cu o moartecuminte şi aşezată, modestă şi sigură. Murim în jos. Şiastfel nu avem curajul să ne pironim în clipele din urmăochii în soare.“ 9 Filozoful visează însă la „o moarteindiscretă, în văzul întinderilor şi al depărtărilor.“ 10 . El nuşidoreşte să moară în jos, umil, resemnat cu soartaumanului, el vrea o moarte care să-l unească cu cerul.Filozoful nu e de acord nici cu oamenii care depreciazămoartea: „Defectul tuturor oamenilor care cred în cevaconsistă în a deprecia moartea.“ 11 . Indiferent de motiv, fiecă sunt creştini sau nu, oamenii ar trebui să înveţe sămoară, pentru că altfel nu-şi vor reveni niciodată din acestblestem, din această închisoare, din acest război între viaţăşi moarte: „Îşi va reveni vreodată în fire omul dupălovitura de moarte pe care i-a dat-o vieţii?“ 12 .Filozoful ne vorbeşte despre teama de moarte, carepersistă atâta timp cât nu înţelegi moartea, atâta timp câtnu înveţi să mori în sus, să mori spre cer şi porneşte aprezenta această teamă a morţii, de când omul e în floareavârstei, de când el ar dori ca tot universul să fie a ei, să fie7 Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2008,pag. 19, 208 Idem, Ibidem, pag. 459 Idem, Ibidem, pag. 4510 Idem, Ibidem, pag. 4511 Cioran, Emil, Amurgul Gândurilor, ed. Humanitas, Bucureşti,2008, pag. 19212 Idem, Silogismele amărăciunii, ed. Humanitas, Bucureşti,2008, pag. 105mereu tânără, frumoasă şi veşnică: „Adolescent,perspectiva morţii îmi trezea o spaimă cumplită, ca săscap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor peîngeri. Dar cu vremea ne obişnuim cu propriile temeri […]Şi dacă o vreme îi invidiam pe schimnicii din Egipt care-şisăpau mormântul spre a-şi picura apoi în el lacrimile,acum, de mi l-aş săpa pe al meu, n-aş lăsa să cadă în eldecât mucuri de ţigară.“ 13 Atât de plictisit de tot ceînsemnă viaţă, filozoful Cioran în locul lacrimilor vieţii nuar putea pune decât mucuri de ţigară, mucuri cesimbolizează de fapt toate încercările lui de a înţelegeviaţa, încercări arse în neînţelesul Absolutului ascuns înmoarte.Dornic de a descoperi ceva frumos în moarte,filozoful ar substitui-o veşniciei, dar nu o poate percepedecât ca pe ceva rece, ca pe ceva sinistru: „Moartea estenegaţia totală a esteticului, ca şi suferinţa sau tristeţea.Moartea şi frumuseţea! Două noţiuni care se resping înmod absolut. Căci nu cunosc nimic mai scârbos decâtmoartea, nimic mai grav, mai sinistru! Cum au putut fipoeţi care să găsească moartea mai frumoasă [...] Moarteaeste suprema realitate în ordinea negativă. Ironia este că tetemi de ea [...] cu cât o admiri [...] negativitatea morţii îmiinspiră admiraţie. Dar este singurul lucru pe care îl potadmira fără să îl iubesc. Grandoarea şi infinitatea morţiimi se impun. Dar disperarea mea e atât de mare, încât n-am nici speranţa morţii. Cum aş putea-o deci iubi? Despremoarte nu se poate scrie decât în contradicţii absolute.Cine va spune că are o idee precisă despre moartedovedeşte că nici nu o presimte, deşi o poartă în el. Şifiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa.“ 14Viziunea filozofului Emil Cioran asupra morţii,conform celor prezentate în textul de mai sus, este unaplină de ambiguitate. El trece moartea de la admiraţie lacea mai mare negativitate, de la cel mai scârbos şi sinistrulucru la un firesc al destinului uman, constatând că omulde când are în el prima scânteie de viaţă, are şi amprentamorţii. Moartea îl aşteaptă răbdătoare şi tăcută ca el să-şiplătească tributul că a îndrăznit să guste viaţa.Moartea va rămâne mereu cea mai mare enigmăpentru umanitate, nimeni nu a putut să o înţeleagă pedeplin, religia i-a găsit sens în viaţa veşnică, literatura aîncercat să-i îndulcească amărăciunea, muzica să-iascundă durerea în armonie, pictura să o încuie în simbol,iar filozofia să-i caute esenţa în puterea fiecărei fiinţe, aşacum a făcut şi filozoful Emil Cioran lovindu-se mereu decontradicţiile ei absolute.Bibliografie:1. Bacovia, George, Opera poetică, ed. Cartier, Chişinău, 20072. Cioran, Emil, Amurgul Gândurilor, ed. Humanitas,Bucureşti, 20083. Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, ed. Humanitas,Bucureşti, 20084. Cioran, Emil, Pe culmile disperării, ed. Humanitas,Bucureşti, 20085. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, ed. Humanitas, Bucureşti,20086. Culegere de Balade populare – Mioriţa – ed. Herra, 200713 Idem, Ibidem, pag. 11714 Idem, Pe culmile disperării, ed. Humanitas, Bucureşti,2008, pag. 4831

Dulcea harababurăÎn curtea celebrului liceu parizianHenri IV, o mână de oamenis-au adunat să şi-l reaminteascăpe francezul din Spania,despre care s-a spus că era de ointegritate intelectuală absolută.Era într-o sâmbătă de iunie2011, oricum Sempruntraversase secolul şi poate căîntr-un fel îmi face plăcere să ziccă îl şi marcase, iar ceremoniaonorată de nume mari demonstra încă odată că franceziiştiu să-şi onoreze intelectualii.La 87, de ani Semprun urma să îşi găsească odihna înmicuţul cimitir din Garentreville (Seine-et-Marne învelitîn linţoliul simbolic, acela pe care şi-l dorise, drapelulrepublican spaniol !Ceremonia îi aduna în curtea austeră numită şi aMeridianului, semn că pe acolo trece linia imaginară, pefoştii miniştri de externe, cel francez şi cel spaniol,Dominique de Villepin şi Felipe Gonzalez, dar şi peminiştrii culturii din cele două ţări, amândoi realizatori decinema şi televiziune, Frédéric Mitterrand şi doamnaAngeles González-Sinde.Nu am putut să îmi împiedic gândul zburător - oasemenea ceremonie, în România, ar fi implicat prezenţacui, oare ???Pe Felipe Gonzales, mărturisesc, nu îl cunosc, dar amavut şansa să vorbesc de câteva ori cu Dominique deVillepein, care, dincolo de faptul că e un aristocrat careimpune, e şi un scriitor, un poet, un om de culturădesăvârşit…Povestea nu vreau să aibă nici un tâlc, m-am uitat cuinvidie sinceră la felul în care lumea se gândeşte lascriitorul trecut în eternitate la 87 de ani, iar MichelPiccoli, tot un « actor-monument-al-culturii » a vorbitdespre Semprun, superb, citind fragmente din operascriitorului.A fost şi Costa Gavras acolo, căci, să nu uităm,Semprun şi-a pus istoriile şi pe ecran, ministresa spaniolăa făcut referire la « Long voyage » (1963) şi la "L'écritureou la vie" (1994), accentuând că prin munca sa enormă,scriitorul a regăsit memoria istoriei, că a spus nurăzbunării, dar că a privit trecutul cu un ochi scrutător,intransigent. Frederic Mitterand a elogiat omul complex,europeanul adevărat şi rafinat care era Semprun, căci aface parte din două sau mai multe culturi e un lucruminunat, care te îmbogăţeşte, acolo în, lumea occidentalăcare poate că a trecut sau ştie să facă impresia că ar trecepeste ranchiune şi vecinătăţi otrăvite de relele istoriei.O doamnă pe care o cunosc de mai multă vreme şi careeste Anne Hidalgo, devenită acum viceprimar al Parisului,ea însăşi fiica unui republican spaniol, a mulţumit înnumele descendenţilor partizanilor spanioli.Când în 1937, în timpul războiului din Spania,scriitorul, pe atunci adolescent, îşi însoţea în exil părinţii,în Franţa, se gândea oare cineva că viitorul său de scriitorva fi atât de strălucit ?Republican convins, luptător în război, rezistent,«expatriat mereu», Semprun e elogiat deopotrivă deun regat şi de o republică, într-o epocă în care se pare căvaloarea culturală contează înainte de toate.Sau oricum, aşa ne face plăcere să credem.Paris, iunie 2011Să scriu despre o carte de comentarii juridice pareoare ciudat? Nu. E o carte de profundă înţelegere a vieţiinoastre româneşti căci din litera dreptului iese înţelepciuneaşi, nu-i aşa, dreptatea. Autoarea nu e la prima apariţie,în perioada 2004-2008 a publicat două volume subtitlul cel puţin îndrăzneţ să zicem, Sluţirea democraţiei.Iată că acum îşi adună articolele apărute în revistaPalatul de Justiţie, sub titlul cel puţin provocator, dar înacelaşi timp inspirat, incisiv, superîndrăzneţ, de Orgiiprocedurale.Profesor de drept, o competenţă în domeniu, fostăsenator şi actualmente funcţionar public la o înaltăinstituţie, Verginia Vedinaş este de fapt o curajoasă, oîmpătimită a acestei discipline care i-a îmbătat şi tulburatpe marii acestei naţii de-a lungul vremii şi care a ajuns a fiacum prea des invocată drept scuză în diferite cazuri deeroare sau chiar de impostură.Împotriva acestor imposturi, a discreţionismului, alipsei de carte dar şi de bun simţ, împotriva laşităţii,prostiei, a comodităţii călduţe şi acoperitoare, împotrivalaşităţii şi cupidităţii este tot ce scrie Verginia Vedinaş :aceste eseuri care nu doar că sunt incizii în realitate darsunt şi o formă de gazetărie plină de zvâc, de inteligenţă şide cunoaştere.Cele două texte prefaţatoare, extrem de favorabile, unulscris de maestrul Gavril Iosif Chiuzbaian, care epreşedintele Uniunii juriştilor din România, altul de prof.univ. dr. Emil Molcuţ, sunt ele însele analize grijulii şiinteresante, căci îţi dai iute seama că celor doi le-a plăcutscriitura, i-a interesat, au parcurs cartea şi că nu au scriscum se tot petrece în zilele noastre, de dragul dragului.Dar care e tema propriu zisă ?Păi, simplu - ceva ce ar trebui să ne preocupe pe toţi,mai mult decât să ne preocupe, să ne obsedeze !Abateri grave de la starea de constituţionalitate. Căciaceste abateri se întâmplă mereu dar şi la cele maiimportante niveluri ale societăţii…Ce creează aceste abateri grave ?Păi, în primul rând dezechilibru, fragilitate internă, lipsacriteriilor, incapacitatea de a educa ţara însăşi într-un spirital respectului valorilor .Eu, când aud expresia « păi să vezi cum e la nemţi, ladanezi, la francezi etc.», sincer, îmi vine să mă iau cumâinile de cap.Popoarele astea şi-au construit soliditatea, au plătit curenunţări şi cu dificultăţi capacitatea de a respectacriteriile, legile, principiile.La construirea acestei solidităţi îndeamnă VerginiaVedinaş. Cum ? Păi în primul rând observând şiînţelegând. Nu e puţin lucru.Un fapt înţeles, explicat, asumat, disecat, înseamnă unprim pas pe calea cea grea a unei construcţii interioare. →CLEOPATRA LORINŢIU32

A unei construcţii interioare de atitudine şi asumare, decare acum are nevoie poporul român.Noi am mai trecut prin momente haotice şi nefericite înzbuciumata noastră istorie.Dar dascălii, intelectualii, personalităţile, oameniicuraţi de la munte şi de la câmpie, învăţătorul onest deţară, preotul înţelept de ţară, profesoara de literatură saude matematică, medicul împătimit sau moaşa inimoasătrezită-n toiul nopţii să aducă pe lume un sufleţel, şi alţii,cu miile, ne-au ajutat mereu să ne regăsim.Ne vom regăsi şi acum, Doamne ajută.În spiritul acestei regăsiri de sine, în spiritul apărăriifiinţei naţionale intrinsece, scrie, şi nu scrie în van,Verginia Vedinaş.Cartea începe cu o confesiune şi e una de împătimită aadevărului.Ea spune «Primul lucru pe care aş vrea să-lmărturisesc despre mine este acela că eu nu pot să tac.Să mă complac. Să mă fac că nu observ şi să nureacţionez în niciun fel. Orice, oameni buni, dar nu-micereţi asta. ! »Avem dreptul să gândim, să observăm, să neexprimăm. Dacă vom reîncepe să tăcem şi să mârâim pesub masă, înseamnă că ne merităm soarta.Doamna profesoară, ei bine, nu tace. Iată câtevaexemple care nu o fac deloc simpatică guvernanţilor,puternicilor zilei, dar nu de asta-i arde juristei deexcepţie !În « De-a alba - neagra cu educaţia ! » autoarea punemereu punctul pe i luând la puricat legea educaţieinaţionale, cea declarată neconstituţională de CurteaConstituţională prin decizia publicată în Monitorul oficialnr. 40 la 19 ianuarie 2010. În « Şcoala la răscruce devânturi…politice » din nou educaţia e subiect defrământare, felul autoarei de a se exprima e franc, fărăocolişuri şi de-o savoare anume. « De multe ori mi-ammărturisit, mie şi celor cărora mă adresez, de regulă,studenţii mei, că dacă ar fi să se iniţializeze o competiţiepentru cei care dovedesc cea mai mare imaginaţie în agăsi soluţii ocolitoare faţă de lege, neîndoielnic noi am fifruntaşi. Cum Dumnezeu se face că suntem în fruntenumai la numărul de sinucideri, la cel mai mic nivel detrai şi nu reuşim să dezvăluim şi dimensiunea creatoare apersonalităţii acestui popor? (…) Grav e când şiautorităţile publice, care ar trebui, potrivit competenţeilor, să stăvilească astfel de porniri, le legitimează prinsoluţii care te determină să te întrebi, precum hâtrulMoromete, cine e nebunul. Noi, cei care, puţini câţi maisuntem, ne străduim să gândim şi să acţionăm pozitiv şiconstructiv şi să ne asumăm riscul de a ne lua la luptă cuimpostura, sau ei, care nu au altă preocupare decât săinventeze soluţii prin care să facă să pară normale, legaleşi dacă se poate şi morale acte şi fapte care nu au nici ceamai mică legătură nici cu legea, nici cu buna credinţă şicu atât mai puţin cu seriozitatea profesională ».De remarcat temele de discuţie, nimic nu e decomplezenţă, nimic nu e minor, totul vizează profundul,implicarea, luarea de atitudine, fundamentalul în texte caÎnalţi funcţionari publici sau «în alţi» funcţionari, Un timphidos-Siluirea legii, Angajarea răspunderii Guvernuluiîntre limitele Constituţiei şi limitele bunului simţ,Degringoladă în loc de perfecţionare, Mai avemConstituţie ? Sarabanda « premierilor desemnaţi »,Pseudoreforma constituţională, Batjocorirea limbiiromâne, Astăzi, nici moartea nu mai are reguli, Sistemulde valori nu s-a răsturnat. El nu mai există, Repetenţiidemocraţiei, Nimeni nu ne poate lua demnitatea dacă noinu i-o dăm sau Legiferare cu forcepsul.Să zicem că măsura glasului limpede, asumat, clar, alacestei autoare care este în acelaşi timp o conştiinţă aprezentului, e textul « Integritatea teritoriului-sfânt idealtrădat. » care ia în discuţie abordarea problemeiautonomiei autoproclamatului Ţinut Secuiesc. Textul nu edoar un text bine scris, simţit, înţelept şi dramatic, e oadevărată mărturie a unui timp. Pe care, culmea, îltrăim !Pentru că Virginia Vedinaş scrie de parcă cel careciteşte e cumva atemporal, explicând lucrurile, faptele,situaţia personajelor cu o candoare a rigurozităţii dacăi-aş putea spune aşa !, ca de exemplu.« Liderul reuniunii a fost un preot reformat, cetăţeanromân de naţionalitate maghiară ajuns între timp nunumai parlamentar european, ci şi vicepreşedinte alParlamentului European, înalta demnitate fiind obţinutăcu sprijinul partenerilor de guvernare, a căror colaborarese extinde peste graniţele ţării. Şi care şi-a îngăduit înprezenţa preşedintelui României ,pe teritoriul statuluiromân al cărui cetăţean este şi care l-a făcut parlamentareuropean, să îndemne populaţia maghiară să iasă înstradă pentru a-şi câştiga autonomia, pentru că, dacă laKosovo a fost posibil, de ce nu ar fi posibil ca şi înRomânia o minoritate etnică să-şi dobândeascăautonomia teritorială, desprinzându-se de statul căreiaaparţine. Nu este pentru prima dată când liderii maghiariau astfel de abordări prin care militează la desprindereaunei părţi din teritoriul României şi proclamareaindependenţei teritoriale a acestuia. Grav este faptul căastfel de proiecte se dezbat în prezenţa şefului statuluiromân».Explicate aşa, faptele au o altă consistenţă să zicem,autoarea scrie de parcă cel care citeşte e din Chile săzicem şi încearcă să înţeleagă bizareriile politichieiromâneşti.Cartea e de citit, ce mai încoace şi încolo !Autoarea e şi de excepţie şi excepţională.V-o recomand călduros, fie şi pentru fragmentulreferitor la dezbaterile publice stârnite de hotărâreaConsiliului Suprem de Apărare a Ţării cu privire laaprobarea strategiei de securitate naţională, în care, dupăcum se ştie prea bine, presa figurează ca unul din factoriide risc la adresa securităţii naţionale. Iar autoareapunctează, ca la tenis. « Susţinere care dincolo de aspectulei hilar, este revoltătoare în contextul în care presareprezintă, peste tot în lumea civilizată, câinele de pază aldemocraţiei. Să înţelegem că la noi nu prea are ce săpăzească sau că democraţia este atât de funcţională încâtnu are nevoie de pază ? »Iulie 2011______*prof. univ. dr. Verginia Vedinaş, Orgii procedurale,Universul Juridic Bucureşti, 201133

SIMŢIND NEVOIA DE-A FI SINGURIjoi 4 august 2011« Un phare ironique, infernal,Flambeau des grâces sataniques,Soulagement et gloire uniques,Le conscient dans le mal ! »BaudelaireSimţind nevoia de-a fi singuriÎnsă singuri împreunăCa albinele în faguriCa zăpezile în muguriNumai vântul ne adunăŞi apoi din nou ne-aruncăÎntr-un colţ sfinţit de stâncăMult mai vii decât se poateDe-a ne nemuri în noapteŞi tot singuri împreunăSoarele-a căzut pe lunăŞi ne tremură conştiinţaRăvăşindu-ne fiinţaCu acele vagi modeleRevărsate-n cer de steleGalaxii impresionisteUniversuri în batisteŞi o tehnică rebelăAngoasată de-o umbrelăCă nu ninge, nu ne ningeCi doar cerul nopţii plângeÎntr-o jertfă ce o strânge-nCerul înecat de sânge...CLĂILE DE FÂN1.Voi care plângeţi fără încetare,Lovindu-vă de viaţă ca de-un copac bătrân,Voi care zilnic imploraţi iertare,Priviţi cum cresc pe dealuri căpiţele de fân,Cum se aştern tăcute pe cer ca nişte steleÎn ele se-odihneşte eternitatea crudă.Căpiţele sunt fete cu pletele rebele -Şi ploaia le răsfaţă, zglobie, şi le udă.Priviţi apoi copacii cum lenevesc pe dealuri.Livezile sunt raiuri de care aţi uitat.Căzuţi în lumea asta vă zbateţi între maluriCa marea-nvolburată şi totuşi e păcat,În suflete lumina v-a îngheţat târzie,Nu mai iubiţi nimica, v-aţi izolat în plâns,Dar mai aveţi o şansa, dacă va fi să fie,Să vă scăldaţi în lacrimi şi să muriţi de râs.2Poem fără subiectDe ce-ar avea subiectul atâta importanţă,Într-un poem în care nimic nu-i important,Se-ntreabă şi soldatul ce sta la manutanţă,Strivit subit de lene, dar instruit, pedant.Pe rafturile pline cu straie de paradăZac multe uniforme de generali vestiţi.Şi stau atâtea haine, vipuşti ce stau să cadă,Păzite bunăoară de mânji neinstruiţi.Pe deal sunt micşunele şi păpădii duioase.O clipă suflă vântul şi le-a şi risipit.Doar clăile de fân tronează serioase,Vii catedrale-n care şi timpu’a aţipit.3Ploua cumplit şi-aveai rochiţa udăŢi se lipea de sânii ce-mi încăpeau în palmeŞi tremurai în ploaie, suavă paparudă,Sub cerul ploii dense cu recile-i sudalmeŞi-atunci te-am luat în braţe, dulceaţa unui vis,Mi te-ai lipit de suflet şi mi te-ai dat mireasă,În claia adormită ne-am scufundat ca-n visMi-ai tremurat în braţe sub ploaia de mătasăÎN PARCUL SUFOCAT DE FRUNZEjoi 4 august 2011« O, mes plus grandes fleurs voraces, /parmi la feuille rouge,/à dévorer tous mes plus/ beaux/insectes verts ! »Saint-John PERSEÎn parcul sufocat de frunzeMă răvăşeau gânduri obtuzeLa ce bun toamna-mi curge-n sângeCând eu nu am la cin-mă plângeŞi sunt doar singur, amărât,Şi precum frunzele târâtÎn alte peisaje reciPrin împletitele poteciCare mă duc spre nicăieriMult mai târziu azi decât ieriŞi care mă rostogolescDin jilţul meu cel îngerescPână devin şi eu ţărânăŞi doar o frunză-o să rămânăSă tremure pe o aleeCu coapse dulci de dulce feeŞi ca iubitele trecuteCe m-au călcat tandre pe frunteDoar foşnetul să-mi aminteascăDe cerul ăst’ cu gust de iascăIOAN LILĂ34

“Ştiu instinctiv că anumite subiecte le-aşputea scrie azi, şi nu le-aş fi putut scrie maidevreme, chiar dacă visam la ele”- Spune-ne, te rog, Petru Popescu, de ce crezi căliteratura noastră e aşa de puţin digerată şi digerabilă înOccident? Şi ce-i lipseşte ca să fie şi ea "mare"?- Întrebare veche, pe care şi-o punea şi E. Lovinescu.Nu ştiu motivul, dar am observat că nu numai România,dar toate ţările "mici" lipsesc de pe lista notorietăţii deproporţii - în cel mai bun caz, figurează doar sporadic.Care alţi prozatori greci au devenit foarte cunoscuţi dupăKazantsakis? Nu ştiu nici unul. Câţi autorisuedezi au fost cu adevărat notorii înainte derecenta nebunie (postmortem) despre StiegLarson? Nu-mi vine niciun nume. Când evorba de naţii numeric mici, există insule denotorietate, cum e azi Larson, cum a fostIngmar Bergman acum treizeci de ani, cum afost filmul românesc acum vreo cinci ani.Există nume individuale, şi uneori curente şigrupări, care cuceresc atenţia criticiiinternaţionale, iar "lumea" se orienteazădupă atenţia criticilor - cum ar fi izbânditfilmul românesc, fără criticii occidentali?Dar atenţia permanentă pentru o naţie anumecred că e influenţată de rangul naţiei în aşazisa scară mondială. La urma urmei, de cesunt mai cunoscuţi chinezii decât coreenii,ruşii decât polonezii, americanii decâtcanadienii? Pentru că naţiile mai mari suntvăzute ca mai importante, şi deci meritândmai mult interes. Caz interesant, Canada. Adat o mulţime de personalităţi artisticedespre care nu se ştie că sunt canadieni,pentru că singularitatea de a fi canadian epusă în umbră de Statele Unite.În fine, poate e naiv să vrem ca unsegment de artă să se afirme naţional. Dacăprincipiul artei e originalitatea imposibil deduplicat, interesul pentru un artist anume nutrebuie perceput în raport cu naţionalitatea,ci cu originalitatea.Dacă e să ne întrebăm, îi lipseşte cevaliteraturii române? Poate că îi lipseşte ocolecţie mai mare de autori cu adevăratcontroversaţi. Controversa insuflă viaţă şimodernitate. Eroi şi epoci controversate înistoria României – grămadă. Suntreflectate în literatură? Nu prea.- Te-aş ruga să ne povesteşti puţindespre faptul de-a scrie, cum scrii, în cemod, ce şi cum începi (laboratorul tău,alchimia ta), unde îţi găseşti subiectele?- Cum îmi găsesc subiectele? Cele maimulte, mă gândeam la ele cel puţin douădecenii înainte să scriu prima pagină. Ştiuinstinctiv că anumite subiecte le-aş puteascrie azi, şi nu le-aş fi putut scrie maidevreme, chiar dacă visam la ele. "Fata dinNazaret" am vrut s-o scriuîncă de pe vremea lui"Prins". Dar n-aveam nicidocumentarea, nici maturitatea,nici, nu mai vorbesc,cadrul înconjurător al uneiculturi libere.- În ce fel te simţilegat de Anton Holban, ceînseamnă pentru tinescrierile lui?-Holban, pe care l-amcitat frecvent în trecut, erapreocupat de moarte, şioricine scrie despre moarte scrie de faptdespre preţul vieţii.M-a atras mult la el faptul că era şiromantic şi erotic, e greu să scrii erotic cugust. Dacă ar fi avut un corp de operă maisubstanţial, ar fi fost un şef de şcoală. Dinpăcate a murit tânăr - presimţireatulburătoare din "O moarte care nudovedeşte nimic".- Bucureştiul e pentru tine, PetruPopescu, un "centru", o matrice, o axismundi ?- Bucureştiul, despre care am scrisall over again şi în "Supleantul", e oraşulmeu "odios-iubit." Cea mai interesantătrăsătură a lui sunt bucureştenii înşişi, şiaici, mă mir că sunt aşa de singur, încă, înpeisajul prozei române. Constat că suntsingurul prozator care a scris şi scriedespre anii '70 în Bucureşti. Ce să maizic? Dacă e să te duci în timp înapoi săgăseşti Bucureştiul şi bucureştenii, îigăseşti în "Groapa", iar şi mai înainte în"Sfârşit de Veac în Bucureşti". Campuţină prezenţă pentru un oraş atât depopulat şi atât de interesant!Un alt foarte notabil scriitor alBucureştiului a fost Petru Dumitriu, darnici nu se mai vorbeşte de PetruDumitriu, după cum se vorbeşte foartepuţin, la punctul opus al poziţiei politice,despre Mihail Sebastian. Dacă acestormari nume nu le facem noi reclamă, ceaşteptăm de la conştiinţa internaţională?În fine, nu există decât un răspunsvalabil, la asemenea întrebări : înapoi lascris!Mulţumesc Mirelei Chindea.Cititorilor, mereu al vostru, PetruPopescu.N.B. Material realizat în iulie2011, duplex California, Beverly Hills–Italia, Udine ( Tarcento).MIRELA CORINA CHINDEA35

ANCHETA „VATRA VECHE”Despre prietenie /duşmănie în relaţiiledintre scriitori (II)Acest din urmă pasaj aduce în atenţie modul cumaceste adversităţi între scriitori continuă şi azi neostoite şiinfluenţează chiar destinul literaturii noastre, atâta vremecât acesta nu este determinat doar de ceea ce scriuscriitorii ci - veritabil “pas être, parêtre,” - de efectele ceţin de sociologia literară, adică ale fenomenelor deconsacrare şi propagare a scrisului lor. Or, aici acţioneazămasiv efectele relaţiilor sau antipatiilor dintre scriitori înnumeroase moduri precum: coagularea unor grupări pe cutotul alte criterii decât cele ale afinităţilor estetice sauculturale, ci pe interese şi solidaritate de tip mafiot,grupări care împânzesc ţara şi acţionează la unison îndirecţia stabilită. Adică urmăresc participarea la tot cepoate fi cât de cât profitabil în domeniul literar, recteeditări de cărţi, difuzare, comentare favorabilă, premierela orice sesiune a uniunilor de creaţie sau la orice festivalde breaslă unde musai să fie repartizat un membru alcoteriei în juriu în acest an, pentru ca în anul următor sătreacă acesta în rândul premianţilor şi premiantul în juriu.Mai nou, au apărut lecturile publice plătite care suntautomat atribuite doar agreaţilor respectivei masonerii, defapt, mai bine zis, mafionerii căci masoneria avea (are)totuşi şi nişte coloane de onoare la temelia structurii sale,pe când aceasta formă de organizare ocultă este cât sepoate de departe exact de aceasta noţiune, onoarea,precum cel negru de tămâie. Mai mult de atât, cei agreaţisunt propulsaţi şi creditaţiprin cronici entuziaste şisusţinuţi să intre înstructurile profesioniste alescriitorimii unde, de altfel, emusai să se afle inconducere şi membriimarcanţi ai grupării. Eiorganizează fel de fel dejurii, festivaluri, manifestărila care participă ca invitaţidoar cei supuşi lor şiobedienţi, care sunt răsplătiţiprin felurite atenţiimăgulitoare, precumeditarea vreunei cărţi sauînserarea pe listelechiolhanurilor literare pe locuri fruntaşe ori lăudarea înpublic şi altele asemenea. Dar asta numai dacă suntcuminţi şi pupă papucul padişahului acelei zone. Dacăînsă nu sunt cuminţi adică obedienţi şi linguşitori, dacăîndrăznesc să aibă şi ceva şcoală, mai multă decât mogulii(care pot fi şi fără bacalaureat, nu contează!), poate şi undoctorat acolo şi ceva talent ori nişte cărţi cu valoarereală, obiectivă, ori nişte performanţe de orice fel obţinutenu prin atestarea grupării ci, în sine, prin forţa adevărului,ori prin atestarea unei instanţe obiective, dacă este adicăun om independent şi demn, care nu se lasă dirijat şidominat de mafionerie, o, atunci e de rău, tare de răupentru acela. Atunci cărţile sale aşteaptă cu anii să poată fipublicate undeva, iar cândvreun editor le citeşte şiridică din sprâncene deadmiraţie, de îndată ce seaflă despre intenţia sa, sepune în mişcare acţiunea demanipulare a omului careîntr-un final îl anunţă că, dinpăcate, nu mai sunt fonduri.În general, cei ce într-un felsau altul te susţin, tepromovează, te apreciazăpublic, devin automat ţinteale atenţiei acelei grupări redutabile în rău. Se face deîndată un dosar al acelei persoane, în care se adunăinformaţii despre slăbiciunile, nevoile, veleităţile, viciileomului şi se stabileşte apoi politica faţă de el, adică dacăpoate fi cu ceva momit, mituit, cooptat sau dacă nu,ameninţat şi subminat, totul cu singura dar imperioasacondiţie ca acela să se dezică de tine cât mai tranşant cuputinţă. Uneori efectele sunt la vedere. De pildă, un insproaspăt parvenit cu sprijinul mafioneriei, care te taie laordinul lor de pe lista unei manifestări unde urma săparticipi prin tradiţie, este dintr-o dată invitat festiv la unmare banchet de breaslă în chip vizibil ca o recompensăpentru îndeplinirea fidelă a ordinelor primite sau i sepublică o carte anodină la o editură afiliată grupării, ba şio lungă şi laudativă cronică despre această carte într-unadintre publicaţiile pupinc..., pardon!, obediente.Puternica organizaţie ocultă are şi alte iniţiative cepot fi asemănate cu acele revoluţii exportate de mari statedominatoare din toate timpurile în ţări cu resurseademenitoare dar prea independent conduse. Aici fiind, depildă, vorba despre mişcarealiterară dintr-un judeţ care nudădea semne de supunere debună voie faţa de mafionerie.ba chiar îşi permitea să ocritice sau să manifesteatitudini prea semeţe. Atuncise induce o schimbare lanivelul grupării literare dinacel loc, unde, printr-unmembru localnic marcant algrupării, se impuneschimbarea şefului grupării,apoi îndepărtarea tuturorscriitorilor neagreaţi carepână atunci poate chiarcârtiseră contra marilorexpansionişti. Dintr-o dată şi revista lor de tradiţie esteconfiscată şi în locul tuturor celor dinainte se instituie →LUCIA OLARU NENATI_______Prima ediţie tipărită a Poeticii lui Aristotel (înlatină), Veneţia, 1489 (Construcţia romanului Numeletrandafirului, de Umberto Eco, se desfăşoară în jurulacestei ediţii, căreia i se caută in mânăstire o parte aVI-a, pierdută. Călugărul orb care piere în aceastăcăutare era transcrierea imaginii lui Jorge LuisBorges, contracandidatul lui Eco la Premiul Nobelpentru Literatură) / Foto/text: Ecaterina Ţarălungă.36

un colectiv condus de un om de paie, debarcat şimanipulat total de marea grupare, care are grijă ca peviitor membrii marcanţi ai acesteia să fie invitaţi oficial încorpore, chiar în juriu, la toate manifestările culturalefinanţate de la buget, iar participanţii de până atunci laaceste acţiuni, intra sau extra muros, să fie cu totuleliminaţi.Dacă eşti cumva unul dintre cei neagreaţi şinesupuşi în chip necondiţionat, atunci nici vorbă să fiicumva invitat la aceste sau alte manifestări de breaslă, unfestival literar ceva, ca să nu se mai întâmple ca atuncicând ai participat cândva şi publicul a aplaudat şiovaţionat poemul lecturat de tine sau cântecul interpretatde tine şi s-a mirat de ce n-ai fost tu cel premiat atunci.Nici vorbă de vrun premiu pentru vreo carte care totuşi aapărut altundeva, prin forţe proprii, sau de lecturi publice,deşi tu susţii zeci de spectacole culturale cu public din ţarăşi din afară cu mare succes. Ba, dacă eşti până la următrecut pe vreun afiş, de ochii lumii, eşti obligatoriu peultimul sau penultimul loc; iar cei din alte colţuri ale ţăriicare organizează manifestări sau editează reviste ştiu binecă nu au voie să te invite pe tine, cel neagreat deconfratele lor dictatorial a cărui ură se transmite “prinordin de zi pe companie”, ori să te publice în revista lorsau, Doamne fereşte, să scrie vreo cronică pozitivă desprecartea ta.Ba mai mult, simţi efectele permanentei denigrări, ovezi în ochii celor cu care vorbeşti şi care privesc cu grijăîn jur să nu fie văzuţi vorbind cu tine ca să nu fie pedepsiţicăci manifestările punitive ale dictatorului sunt binecunoscute, sunt cumplite şi abil drapate în acte fărălegătură cu insurgenţa ta faţă de el.Altădată, ura obsesivă a unora dintre lideri, carese transmite automat tuturor celorlalţi membri ai reţelei,ca o maladie molipsitoare, se materializează în scrisoridefăimătoare către autorităţi, semnate de mai mulţiobedienţi chemaţi la ordin ca să dea impresia majorităţii,scrisori în care toate performanţele şi meritele tale suntîntoarse pe dos şi transformate în culpe monstruoase şi înacest fel pierzi un concurs profesional pe care deja îlcâştigaseşi prin valoarea prestaţiei tale. Dar prin asta s-aîndepărtat un mare pericol pentru ei, acela ca în domeniusă acceadă cineva care cunoaşte profesional problemele şideci ar fi putut înţelege maşinaţiunile şi tranzacţiile iliciteexecutate mereu la adăpostul caracterului ezoteric aldomeniului cultural. Ar fi putut exista pericoluldemascării şi – nomina odiosa!- înţărcării de la ţâţabugetului ceea ce, vai, ar fi fost cea mai cumplitănenorocire. Şi atunci desigur că trebuia “făcut totul” spre ao împiedica! Asta mai ales, e specialitatea principală aacestor indivizi, inducerea, ca prin hipnoză (dar dacă semai şi deschide uşa cu piciorul e cu atât mai bine!) încapul persoanelor “care contează”, din rândul autorităţilor,politice, administrative, culturale ş.a., a unei imaginiîngrozitoare despre tine, un portret la polul cel mai de josal răului netulburat de vreo fisură pozitivă, imagine ce nuare nicio şansă să se poată modifica vreodată sub acţiuneaoricărui argument sau evidenţe. În aşa fel, orice problemăai avea de rezolvat la vreun nivel superior, local saucentral, unde se află o persoană astfel procesatăpsihologic, nu ai absolut nicio şansă să-ţi afli dreptatea saurezolvarea, chiar dacă speţa ta este scânteietor de justă şiîntemeiată. Imaginea indusă de pledoaria grupului deadversari - căci ei nu vin niciodată singuri, ci doar in haită- rămâne fixată acolo pe veci, oricât te-ai mira tu cum deoameni de o asemenea valoare, notorietate şi calitate nuşidau seama că sunt manipulaţi mental.Altădată se pune în gura unui autor notoriu oafirmaţie denigratoare la adresa ta într-un interviu publicatşi transportat apoi într-un loc important unde tu urmeazăsă susţii o mare şi importantă întâlnire publică. Chiar dacăautorul notoriu, aflând despre grotesca făcătură, odezminte public cu indignare şi cere publicareadezminţirii, nu-i bai, calomnia tot rămâne ca-n celebraoperă. Atunci când obsesia devine demenţială, ea semanifestă în locuri cu totul uimitoare ca, de pildă, îndeschiderea volumului unei ediţii aniversare, realizate pe(mulţi !) bani publici, unde, în mod normal, ar trebui săfigureze doar saluturile oficiale, dar apare deodată, canuca-n perete, o abjectă trimitere străvezie la persoana ta,fapt care, în mod normal ar trebui să-l trimită pe autordrept în cămaşa de forţă, dovedită fiind astfel psihozamaladivă a insului la adresa ta. Dar, pe de o parte, insulştie să manipuleze magistral nepriceperea culturală a celoraflaţi în posturi de decizie socială, impresionaţi şiintimidaţi de prezenţa mai multor scriitori la acţiune,majoritatea membri ai mafioneriei; şi-apoi cine săîndrăznească să-şi atragă asupra lui asemenea pedepsecumplite înfuriindu-l când se ştie că orice insurgenţă câtde mică este pedepsită înzecit şi, mai ales, într-un modindirect. aparent fără legătură cu “vinovăţia”?Toate acestea înseamnă, aşadar, în esenţă, falsificareastatutului literar al unui scriitor, neapariţia sau nerepetareaobiectivă a cărţilor, împiedicarea propagării reale aobiectului literar, într-un cuvânt întârzierea sau anulareaconsacrării cuiva, iar per total, desconsiderarea unuiscriitor şi prin asta eliminarea lui apriorică din lista celorapţi de a fi cuprinşi într-o istorie literară reală. Aşaacţionează, azi parcă mai mult ca oricând, duşmănialiterară, ca o forţă malefică feroce care dublează efectul şiaşa devastator al depărtării publicului de creatori şi decultură, al propagării ca modele dezirabile a unor inşi de osărăcie spirituală descurajantă, ba chiar desemnaţi exactprin deplina lor vulgaritate în statutul de vedetă TV şi decide model.________Foto: Biblioteca Batthyaneum, pagină tipărită dinPoetica lui Aristotel, foto Ecaterina Ţarălungă37

Anchetă „Vatra veche”SCRISUL DE MÂNĂ…Până a fi descoperită ieftina piatră neagră – grafitul –,creioanele erau destul de costisitoare, acum patru secolemai reprezentând încă tije de aur sau de argint îmbrăcateîn lemn de cedru sau chiparos. Erau în uz şi condeiele deplumb, iar la italieni – din şist negru. În 1564, undeva înAnglia, o furtună năprasnică smulse din pământ un arboreuriaş, în craterul lăsat de rădăcini descoperindu-se grafitulpe care, înaintea tuturor, l-au folosit păstorii de turme: cunegreaţa acestui mineral ei îşi marcau oile. Curând, vin şinegustorii, care extrag grafitul pentru a-şi numerota lăzilecu mărfuri. Dar în sec. XVIII, regele George al II-leaconfiscă terenul de unde se extrăgea zăcământul, cei prinşică sustrag grafitul fiind ameninţaţi cu moartea prinspânzurare.Însă chimia modernă anulă preţul regal şi inechitabilal minereului discordiei: cehul I. Garmut şi francezul N.Conte au nevoie de mai multă argilă şi de puţin praf deargint, pentru a confecţiona creioane – ustensile oricând laîndemâna oricărui dintre noi, diversificate în circa 350 detipuri, 70 de nuanţe coloristice şi 17 niveluri de soliditatea minei. Neobosiţii, mereu curioşii statisticieni au calculatcă un condei obişnuit poate trasa o linie de 60 de kilometrilungime, ori ajunge pentru a scrie 50 de mii de cuvinte.Sau 61,5 propoziţii, dacă fiecare din ele ar fi alcătuită din814 cuvinte, precum una din frazele-maraton din romanullui Marcel Proust Sodoma şi Gomora: ocupând 2,5 paginitipografice, e considerată cea mai lungă propoziţie dincărţile sau revistele lumii (...de până la „dezlănţuirea”postmodernismului). La o adică, nu ar fi cazul să neuimim nici de numărul cuvintelor ce pot ieşi dintr-o minăde creion, nici de lungimea celei mai întinse fraze, dacă negândim la unele romane mai mult decât durdulii, precumÎnflorirea mărului a(l) unui autor chinez din sec. XVIII,naraţiune ce numără 4 milioane 830 de mii de cuvinte, sauromanul în 27 de volume Oameni de bună credinţă al luiJules Romains, scris între 1932-1946. Desigur, până lacele 40 de volume ale romanului Tokuga-Waleyasu aljaponezului Sohaky Iamacka mai e niţel... de scris (şi decitit!). Apoi, multe alte lucruri/calcule curioase pot aflascriptohermeneuţii, apelând la servis-ul computatorului,dând clic pe sigla statistica.(I)Iată şi alte date furnizate de scriptostatisticamigăloasă condeicească: numai în Statele Unite aleAmericii se produc(eau?) anual 2,5 miliarde de creioaneşi, dacă s-ar găsi nişte „apucaţi” care să le pună cap la cap,mină la mină, şirul lor ar înconjura de 11 ori globulpământesc... Probabil, s-a calculat şi lungimea liniei decerneală „filate” dintr-un toc rezervor cu piston „ce dinsine însuşi se alimentează” (ce a precedat stiloul modern),inventatorul căruia nu a fost altcineva decât iluministulromân Petrache Poenaru, care l-a brevetat, în 1828, laLyon. (Astăzi, milioane de interesaţi utilizează „condeiul”,„creionul” ordinatorului, de unde şi noţiunea: grafică decomputer.)Precum se ştie, după „invazia” creioanelor a urmatcea a pixurilor cu mină lichidă. Numai că în cvasiunanimabucurie a civilizaţiei noastre, manifestată faţă depracticismul... păstos au răsunat şi voci discordante, uneleaparţinând chiar celebrităţilor, precum a fost cea ascriitorului american de expresie franceză Julien Greencare, nu mai departe de anul 1968 (ce mai răzmeriţăstudenţească în capitala Franţei!), regreta în destăinuiridiaristice: „Ieri, la Paris, cumpărături diverse. Am căutatpeniţe de oţel cu care să-mi scriu cărţile, dar asemeneapeniţe nu se mai găsesc decât cu mare greutate, obiceiulde a le utiliza pierzându-se destul de repede. Acumcopiilor li se dau pixuri. Nici vorbă să mai caligrafiezelitere. Iată un mic semn, printre atâtea altele, al decadenţeiuniversale”. Exagera sau nu renumitul literat?... S-ar fipostat în faţa ecranului de calculator?... Probabil, aceastămaşinărie fantastică poate imita până şi peniţa de oţel...Conservatoare şi precaută cum e (desigur, nutotdeauna), omenirea nu s-a grăbit să se despartă nu numaide pana de gâscă sau de peniţa de metal, ci în genere descrisul de mână: în Anglia, patentul pentru maşina dedactilografiat a fost acordat încă în anul 1714 (!), darprimul mecanism-dar de acest fel este vândut abia pesteun secol şi jumătate. Însă nici până astăzi nu lipsescnotabilităţile literare care îşi manifestă suspiciunea faţă deprogresul asigurat de... maşina de scris! Să mai vorbim deea acum, în plină epocă de computerizare?... Oricum, nuprea mult timp în urmă, Jorge Luis Borges, spre exemplu,avea nostalgia caligrafiei deosebit de îngrijite, „artă pecare – zicea el – maşinile noastre de scris ne deprind s-ouităm”, iar în cea de-a doua chestiune, celebrullatinoamerican afirma că tipografia i-a adus omenirii unmare necaz, multiplicând la nesfârşit noiane de texteinutile. Poate că Borges avea motive speciale săreacţioneze astfel, fie şi din considerentul că, de la ovreme, nu s-a mai folosit de manuscrise, dactilograme sauşpalturi tipografice: „Sunt orb şi sunt obligat să manevrezciorne mentale”, se destăinuia el ca un Homer al secoluluidouăzeci. (Una din primele fişe care, iată, se include (şiea) în acest eseu datează de acum circa 35 de ani,transcrisă din celebra, la acea vreme, cartea a lui UmbertoEco Opera deschisă, fişă ce se referă la faptul că dejaindustria design contopeşte frumosul cu utilul,restituindu-ne o maşină umanizată, pe măsura omului,astfel că: „un tel, un cuţit, o maşină de scris... îşi exprimăposibilităţile de întrebuinţare într-o serie de raporturiplăcute, care îndeamnă mâna să le atingă, să le mângâie,să le folosească”. Ei bine, sunt sigur că am optat pentruacest extras nu din considerentul că, pe atunci, mi-aş fi →LEO BUTNARU38

pus foarte acut şi lucid problema reificării, a pericolului caomul să fie dominat de către lucrurile, roboţii pe care îiproduce chiar el. Nu, motivul era cu totul altul: pur şisimplu îmi doream să am şi eu o maşină de scris (!)personală, pe care s-o ating, s-o mângâi, s-o folosesc lapropria-mi discreţie, fără a şti că, vreodată, aş pute-o„trăda” în favoarea fascinantului computer [uite, că nu areun nume... feminin...]). Dar oareaceastă „trădare” mică nu eprologul unei vânzări şi mai mari,chiar definitive, pe care o prezice –ba chiar pe care pariază (cu propriaviaţă!) – dnul Bill Gates, căruialumea îi datorează enorm în cepriveşte revoluţia din domeniulcomunicării? Despre ce este vorbase va afla din amplul citat„acceptat”, sper, de liberalismulintertextualităţii, citat fără de care,mi se pare, problema nu că arrămânea neclarificată, ci ar pierdemult din emotivitatea şi revolta cevibrează în extraordinar de dramatica esenţializare dineseul Literatura şi viaţa a lui Mario Vargas Llosa care, la„pariul” creatorului Microsoft, răspunde cu, aproape, oanatemă, scriind: „Bill Gates a afirmat în cadrul uneiconferinţe de presă că nu va muri până nu-şi va îndeplinimarele său obiectiv. Care anume? Eliminarea hârtiei, decişi a cărţilor, mărfuri care în opinia domniei sale sunt dejaîngrozitor de anacronice. Domnul Gates a explicat căecranele calculatoarelor sunt capabile să înlocuiască cusucces hârtia, preluându-i acesteia rolurile îndeplinitepână acum, roluri care, pe lângă faptul că sunt mai puţinoneroase, ocupă şi mai puţin loc şi sunt mai uşor detransportat. Informaţiile şi literatura prezentate pe ecraneşi înlocuind ziarele şi cărţile vor avea avantajul ecologicde a evita devastarea pădurilor, cataclism generat deindustria hârtiei. Fireşte că oamenii vor continua săcitească, a explicat el, dar pe ecrane, şi astfel va fi maimultă clorofilă în mediul înconjurător.Eu nu eram de faţă – ştiu aceste detalii din presă, –dar dacă aş fi fost, l-aş fi huiduit pe domnul Bill Gates,fiindcă şi-a expus acolo, cu atâta neobrăzare, dorinţa de ane lăsa fără obiectul muncii, pe mine şi pe atâţia colegi deaimei, condeieri livreşti. Poate oare ecranul înlocui carteaîn orice condiţii, după cum afirmă creatorul Microsoft?Nu sunt atât de sigur. O spun fără a tăgădui câtuşi de puţinuriaşa revoluţie produsă în domeniul comunicărilor şi alinformaticii... Dar de aici şi până la a admite că ecranulelectronic poate suplini hârtia pentru lecturile literare, ecale lungă. Pur şi simplu nu pot să accept că lecturanefuncţională şi neprogramatică, acea care nu necesită oinformaţie sau o comunicare de utilitate imediată, se poateintegra ecranului unui calculator, păstrând farmecul şibucuria cuvântului şi conferind aceeaşi senzaţie deintimitate, aceeaşi concentrare şi izolare spirituală ca încazul cărţii. Poate că e o prejudecată, rezultând din lipsapracticii, din deja îndelungata mea identificare, înexperienţa literară, cu cărţile de hârtie, dar, deşi navighezcu multă plăcere pe Internet, căutând veşti din lumeaîntreagă, nu mi-ar trece prin cap să recurg la el ca să citescpoemele lui Góngora, un roman de Onetti sau un eseu deOctavio Paz, fiindcă ştiu sigur că efectul acestei lecturi n-ar fi niciodată acelaşi. Am convingerea de nejustificat, căodată cu dispariţia cărţii, literatura va primi o loviturăserioasă, poate chiar mortală. Numele nu va dispărea,fireşte, dar va servi probabil pentru a desemna anumitetexte la fel de diferite de ceea ce înţelegem azi prinliteratură, cum sunt programele de televiziune de scandalşi viaţa mondenă, cu personaje de jet-set sau Big Brother,faţă de tragediile lui Sofocle şi alelui Shakespeare”.Dar, după această alarmantă şi,în egală măsură, incisivă inserţie,să revenim la ceea ce Mario VargasLlosa a numit farmecul şi bucuriacuvântului ce conferă senzaţie deintimitate, prezente chiar şi până laconcentrarea şi „sihăstria”spirituală pe care o cere cartea,senzaţia fiind – cu siguranţă – acutresimţită în timpul bibliomaeuticii,ca să zic aşa; adică, în procesul„naşterii” cărţii. Unii autori resimtdramatic diminuarea farmecului şibucuriei respective, precum i se întâmplase şi lui MirceaEliade din momentul în care se văzuse nevoit să renunţe lamanuscrise din motivul că o necruţătoare artrită îlîmpiedica deja să scrie. Se gândea să-şi "povestească"textele magnetofonului, însă avea spaimă de aceastăunealtă, astfel că, atunci când a fost "să dispară dinorizontul fiinţelor certe" (I. P. Culianu), a luat cu sine şinuvela pe care se gândea să i-o dicteze/încredinţeze benziide celuloid. (Apropo de magnetofon: spre sfârşitulsecolului XIX, cam prin 1888, Vasile Alecsandripresupune nu prea îndepărtata zi în care se va construi unaparat de captare a vocii umane, adică – magnetofonul,reportofonul. Micul aparat va fi purtat în buzunar şi,înregistrând vocile prietenilor, îi va scuti pe aceştia deosteneala de a le transcrie pe hârtie. Vede-se, la aceavreme, genul epistolar încerca deja cele dintâisemnalmente de oboseală...)Şi totuşi, cu mult până la „încăpăţânarea” lorzilor,regretele lui Julien Green sau Jorge Luis Borges, seîntâmplase marea revoluţie (tehnico-culturală?...) care numai ţinea cont nici de pană, nici de scrisul de mână, ştiindcă, după expresia lui Arthur Clark, „odată cu inventareapresei de imprimat tipografice cuvântul tipărit a devenit,de fapt, nemuritor. Manuscrisele, sulurile, papirusurilesunt vulnerabile, putând fi uşor nimicite, în vreme ce de laGutenberg încoace doar foarte puţine opere deinestimabilă valoare au dispărut în neant”. Şi când tegândeşti că, la timpul respectiv, geniala invenţie fusesedeclarată de unii ca „barbară falsificare a cărţii”, anumiţiposesori de manuscrise nedorind să-şi „batjocorească”,ziceau ei, bibliotecile cu lucrări ieşite de sub teascultipografic... Astăzi însă, computerele îngustează mereuaria de răspândire a scrisului de mână...______Foto: Tetraevangheliarul Codex Aureus – coperta Iexecutată din fildeş (reproducere după originalul aflat laVatican; coperta a IV-a se află la Victoria and AlbertMuseum, Londra. Incunabulul a fost lucrat la Lorsh,Germania, în secolul al VIII-lea, la comanda lui Carol celMare; Batthyaneumul are doar evangheliile lui Matei şiMarcu, Vaticanul pe ale lui Luca şi Ioan) (E.Ţarălungă)39

DIRECŢIA NOUĂS-au înmulţit curţile. Ce ne facem? Ce se fac ceiobişnuiţi să urce în ierarhie, pe cât de mult îi (în)cântă pechiar cei care fac ierarhia? E nevoie neapărat de-oierarhie? Încă de pe atunci expresia folosită era „poet decurte”, nu „scriitor de curte”, semn al diferenţei în sensulei departajant. A ţine pe lângă casă un critic, un prozator,într-un cuvânt un scriitor, nu-i atât de avantajos precum aavea la dispoziţie un poet, ale cărui versuri să mai fie şicântate, gata oricând să facă spectacol, atmosferă. Muzicaşi poezia îl menţin pe linia de plutire pe stăpân, îllinguşesc până-n pânzele albe. Dacă de la acea curte semai dau şi verdicte literare, e limpede că el, poetul decurte, va fi pe primul loc în top. Sau prietenii lui, amantelelui, nevestele lui, copiii lui şi toţi şi toate ale lui. E atât deorbitoare oferta, încât poetul nu mai vede nimic în jurullui, nu dă crezare unor semnale, nu vede penibilul, nu seştie atins, vizat. E atât de pătruns de ceea ce face, încât e-nzadar să-l faci să renunţe. Te va considera cel mai mareduşman. Nu contează că-şi iroseşte talentul, că îşi pierdeadmiratorii pe care-i mai are. El ştie una şi bună: acolo elocul lui, de acolo trăieşte bine, are şi rezervare înnemurire, cavou de cuvinte. Dincolo de gardurile curţiiîncetează orice fel de activitate de valoare pentru el.Altădată, la vechile curţi, medievale, poetul avearosturi de elită. Ajungea acolo pentru că era cel mai bun,curtea îl înnobila. Pentru noi, multă vreme, singura curte,cea comunistă, avea un singur poet. După modelul lui, înfiecare judeţ, erau abonaţi la osanale de ocazie. Pe lângăpoeţi, erau recitatorii, ce trăiau din texte, din imagine.Parcă atunci pericolul nu era aşa mare ca acum. Toatălumea ştia ce se întâmplă, cine era compromis, cu obrazulgros, compromis rămânea. Acum, sub aspect de libertate,orice bordei îşi are proprii poeţi de...bordei. Cu sistem, cuorganizare, de la invocatul „Eu, supremul!”, la revistă,editură, festival, premii, istorii, liste de scriitori.Harta literaturii are cu mult mai multe împărţiriteritoriale decât cea administrativă. Aşa cum existăfacultăţi prin cămine culturale, la sate, de ce n-ar exista şicurţi cu boieri de literatură, la poarta cărora să nu fieniciodată lipsă de candidaţi pentru un os în versuri sau înproză. Forma de organizare seamănă cu una tribală. Numai există o singură ierarhie naţională, recunoscută,respectată, pentru că şi aceasta are viruşi, şi atunci au luatfiinţă alte „n” ierarhii, pe la diferite curţi, astfel încât celce n-a ajuns pe lista oficială şi-a luat jucăriile şi a plecat,şi-a făcut o listă a lui, pentru că oricând şi oriunde se vorgăsi unii care să-i slăvească pe alţii.Deranjant nu-i faptul că se găseşte un loc pentrufiecare, că se creează oportunităţi de afirmare, că serecuperează o normalitate, dar supărător devine acelaşicomportament, copiat după chipul şi asemănarea celuimare, în mărime naturală. Şi tot ce n-a reuşit boierul înbătălia de la egal la egal, caută să arunce momeală celorpe care-i ţine sub papuc, la rândul lui cu linguşeli, cuminciunele ( de mâncat, de cântat, de...).Situaţia este mai complicată decât pare la prima vedereşi conţine cel puţin două componente: una de talent şi unade morală. Dacă talentul e indiscutabil, dacă ce propune elpublicului este o piesă de rezistenţă, atunci poate că gestulscriitorului de-a se pune în slujba celui de pe urma căruiaobţine foloase, materiale sau de promovare, ar mai fi deînţeles. În cazul în care totul se reduce doar la o falsăînălţare, în scară, în grad, fără urmă de valoare, şi acuzelese pot ţine lanţ, pietrele pot fi aruncate şi încasate „pemerit”. Ar mai exista şi posibilitatea când nu-i nici talent,nici binefacere, nici compromis, ca-ntr-un hazard, ca-ntrunghinion înregistrat dintr-un loc mai obscur, dintr-ozonă neagră, dintr-o cutie de rezonanţă, unde boierul carese aşteaptă la servicii depline, full-options, nu a fost delocinspirat când şi-a ales lăudătorul, urmărit şi el de ne-noroc,trebuind să se lase păgubaş.E dificil de spus cine ademeneşte şi cine se lasăademenit în această competiţie. Poetul/ scriitorul dinafaracurţii, la început, caută pe diferite căi să-l seducă pestăpân, care promite sau care dispune din plin denaivitatea celor care-l curtează, fiind la rându-i un naiv.Uneori, aceştia se succed cu rapiditate şi sintagma „poetde curte” nu ţine o veşnicie, trebuie să te bucuri de ea cât ecaldă, pentru că oricând poate veni altul în schimb, să-lînlocuiască. Femeile nu prea cad în acest păcat. Au eledestule alte multe vulnerabilităţi, dar n-am auzit deliteratură feminină închinată exclusiv unor corifeitrecători, muritori, perisabili, sezonieri. Se ştiu foarte binecei ce-au cântat şi închinat regimul şi conducătorul. Suntştiuţi, sunt iertaţi. Nici nu mai contează. Nu facemanchetă, rechizitoriu, memorial. Ne situăm pe un alt palierde unde privim în esenţă fenomenul literar, cu tot ce-i allui şi-l face să reziste, să continue, într-o tinereţe fărăbătrâneţe.Poate că „poetul de curte” era atras într-o cursă, într-ocurte, fără ca el să-şi dea acordul, asentimentul, deşi egreu de crezut. Dar, implicat fiind, nu ghicea prea bine cei se întâmplă, ce i se pregăteşte, în timp ce de pe margineera imediat pedepsit, apostrofat, încă dinainte ca el să sedezmeticească şi să realizeze cât e ceasul. Unii foloseau/folosesc curtea ca pe-o etapă în ascensiune, după care numai recunosc, îşi întorc armele împotriva celui care le-adat hrană din palmă, ştiu sau învaţă să muşte, sunt crezuţi,compătimiţi, salvaţi.Auzim de multe ori spunându-se „scriu pentru minemai întâi şi apoi pentru cititori”. De acord. Doar tu însuţieşti propriul tău stăpân, numai de tine trebuie să asculţi, latine sunt curtea şi grădina, pe tine să te grădinăreşti maiîntâi şi atunci când eşti fidel ţie şi doar ţie, regina sauregele, oricine ar fi, oriunde, oricând, vor inventa tărâmulvisat spre care te îndrepţi, ca să-ţi răsplătească şi ţie →ELENA M. CÎMPAN40

îndrăzneala. Dar aceasta nu se va întâmpla în modpalpabil, ca o recompensă imediată, directă, pe care s-opipăi şi să urli „este!”; ea va veni cu timpul, de unde şicând nici nu te aştepţi. Precum viaţa, şi literatura estenedreaptă. În jurul celor care sunt la un moment dat „peval” se formează imediat, ca la un semn, ca la comandă,un curent de mari semne de întrebare, de înjosire, decontestare. Se găsesc subterfugii, scuze, pete şi acolo undeele nu există şi nici n-au existat vreodată. Parcă nu-i destulcă poetul nu poate fi fericit, că în timpul vieţii nu-i esterecunoscută opera la justa ei valoare, dar şi atunci când s-ar întruni condiţiile unei excepţii bine meritate, se găsesc„salvatori” naţionali care să hulească, să batjocorească, sălfacă „poet de curte” pe cel care n-are nimic de-a face cuaşa ceva, care-n viaţa lui n-a ştiut decât să scrie şiîntâmplarea fiinţei lui stârneşte atâtea judecăţi false, în locsă fie privită cariera lui, onest, până la capăt. Ce vorbimnoi? Despre ierarhii, despre cariere? Nu ne recunoaştem.Ce s-ar face oare cei obişnuiţi să slujească pe la curţidacă peste noapte ar dispărea curţile? Dacă s-ar subţiaposibilităţile de-a trăi pe spatele (?!) cuiva şi am reveni laacea singură curte, de tristă amintire? S-ar putea instituiconcurs pentru postul de „poet de curte”, concurs deaptitudini sau doar de dosare. Oricum, după atâta libertatede-a sluji la ce curte doreşti, ar fi greu să ne întoarcem la ounică alternativă, care pe mulţi i-ar lăsa fără argument,fără piuit. Poetul de curte a reprezentat şi un model,indiferent de care, dar de urmat. Bun de urmat în sensulunei împliniri pământene. De acolo, din trecut, dintr-unîntuneric dureros, el ar trebui să nu se mai repeteniciodată.Din cele arătate până aici, nu-i de mirare că cel ce neciteşte îşi închipuie curtea unde vrea el, şi-o imaginezeatât cât cunoaşte, iar la categoria „poet de curte” poatesingur nominaliza, din proprie experienţă, câteva nume.N-am vrea să alunecăm cu demersul speculativ mai multdecât ne este permis, până acolo încât să identificăm,neiertători, şi un posibil „cititor de curte”. Ar fi/ am fi preade tot. Rămânând în sfera propusă, de „poet de curte”, seobservă că noţiunea îşi pierde din proprietăţi, pentru căpoetul nu mai există în stare pură. De curte sau nu, eloricum face de toate pentru toţi sau şi altceva decâtpoezie. El e om bun şi la recenzii şi la eseuri şi lacuvântări şi la jurnal şi la proză. De factură lirică sau peaceeaşi factură cu lirica. Şi atunci, deşi nu mai sună atât decunoscut, şablonul „poet de curte” are toate drepturile săse transforme în „scriitor de curte”. Cu preocupările ce lerezervă, cu activitate complexă.. Dacă se-ntâmplă săcunoască şi limbi străine, e şi bun traducător, pentru căastăzi imaginea oricui e neclară, insuficient lucrată, dacănu e oferită puţin şi la un târg internaţional, la un festival,măcar balcanic.Ce bine ar fi ca aderarea la o curte să fie o problemăde opţiune personală, de ultimatum, cu luciditate. Dacăaltfel nu se poate, fie! În ceea ce mă priveşte, aş sluji la osingură curte, cea adevărată, cea pe care o ştiu eu. Şi toţiar trebui să fie atraşi de acea curte, a creaţiei, a frumosuluişi a binelui supreme. Dacă ele iau câteodată şi faţă umanăşi se identifică în chipul unor binefăcători, Mecena ailiteraturii, scrisul meu / al tău/ al nostru nu are decât săsporească taina. Cred în puterea de convingere a celuicălăuzit de gânduri bune şi a celui ce-şi cunoaşte meritele,îşi evaluează cinstit posibilităţile. Te-aş alege, cu bucurie,pe tine, Cititorule, să fii regele meu, să-ţi fiu poet de curte,pe veci. Seamănă a literatură.Pornind de le titlul lui Mihai Gafiţa, „Iarna e o altăţară”, vom privi şi literatura ca pe-o altă ţară. În numărulviitor._______________________________________________________________________________________________ÎNCEPUTŞi stâncaSe naşte prin mine.O simt cum se scurgeCu zbaterea eiPrin sângele meu.Mi-e dor de lumină!De fulgerul nopţiiÎn care am statCu gura pe rană.NOI DOIPiatră peste piatră,Peste vreascuri,Peste numărătoareaPe degete.Zări peste maluri,Peste veacuri,Trecut şi răsărit,Maluri şi nisip.Urme peste glasuri,Şoapte peste gând,Lacrimi peste-a fiŞi noi doi...Faţă în faţă.MĂ-MPARTMă-mpart pe din două:Jumătate din tine,Jumătate de ger,Jumătate cărbune,Jumătate de ceas,Jumătate geloasă,Jumătate de glonţÎncărcat într-o moarte.Şi-apoi...Jumătate din mine:Jumătate de nor,Jumătate de zbor,Jumătatea ce vindePetale, cocori,Trei stele, doi sori.MEMORIIDeparte,Acolo unde păcatulN-a pus încă piciorul,Eu am rămas AnăÎn mugur de tăciune...CinevaA găsit într-o dimineaţăUn răsărit înjumătăţitŞi a ştiut să restituie clipa.SFÂRŞITŢi-am adus cerul nopţiiÎn perna gata sărutată,Ca pe-un legământ,Ca pe-un cerc,Furat din lacul adormit,Ca pe-un vis,Ca pe-o zare din care tu apari,Ca un trecut,Care începe în această clipă...Lasă-ţi pleoapa de-acum,Iar ceilalţiVor aşterne uitare şi flori.VIORICA FEIERDAN41

Personalitate marcantă înetnologia românească asec. al XX-lea, RomulusVulcănescu (23 febr. 1912-10 nov. 1999) a făcutparte din comisii şiinstituţii academice peprobleme de specialitate(doctorat în etnologie cuColoana cerului, în 1949),a condus programe decercetare complexă aleAcademiei Române, apublicat o serie de operede referinţă în etnologiaromânească (Introducereîn etnologie, Fenomenulhoral, Mitologie română,Incaşii etc.; a se vedeaIordan Datcu, Dicţionaruletnologilor români, EdSaeculum I.O., Buc.,2006,dar şi lucrarea noastrăStudii şi articole deetnologie, Ed. UniversalDalsi, Buc. 2007). Pelângă opera etnologică,Vulcănescu a avut preocupărişi în dramaturgie,dar a fost şi un epigramistremarcabil al perioadeiinterbelice şi chiar dupăaceea, textele lui fiindsemnate cu pseudonimulVulcan. Destinul se parecă a fost nedrept nu numaicu viaţa autorului (a fostcăsătorit de trei ori), ci şicu bunurile sale. Dinprima căsătorie (cea cucolega sa din studenţie,Valentina Begnescu), aavut trei fii (Mihu,Bogdan şi Dragoş), toţidecedaţi în condiţii maimult sau mai puţindramatice. Ulterior a fostcăsătorit cu MagdalenaȘuta, economist la BancaNaţională, iar la bătrâneţecu secretara sa, originarădin Turnu Măgurele, căreiaîi revine astfel dreptulde soţie supravieţuitoare şidispune asupra vilei dinstr. Sighişoara, din Bucureşti,pe care o vinde şi semută la Turnu Măgurele.Biblioteca, corespondenţaşi manuscrisele (multedintre ele sustrase dediferiţi profitori) ajung lafratele acesteia, RomicăBusuioc, din Roşiorii deVede, unde aşteaptă încondiţii improprii să fierecuperate de instituţiiculturale interesate (dacănu şi obligate moral să ofacă). Vulcănescu adunase,după 1948, într-uncaiet, probabil cu gândulde a le publica într-unvolum, o serie de epigramedintre care uneleau apărut în perioadainterbelică, probabil înRamuri, ele fiind semnatecu pseudonimul Vulcan.Din acest caiet, pe care ildeţinem, publicăm înexclusivitate în Vatraveche toate epigramelelizibile şi definitivate deautor. Notele ne aparţin,iar epigramele le reproducemîn ordinea lor dinmanuscris.I*Se spune că bărbatulE al naturii rege.O fi, că prea domneştePeste făpturi vitrege*(Iulie, 1955, cu privire laschimbarea structuriiAcademiei RPR)Gradina lui AkademosÎn republica lui DemosA ajuns din empireuGrădina lui Dumnezeu.*(Generalului Rosetti –preşedintele AcademieiRomâne – care în aceastăcalitate preferă să angajezeca funcţionari ai „EternuluiCorp”, fetişcanearătoase, în locul bărbaţilorobişnuiţi).La „Academie”, RosetteÎntre scripte şi-ntre feteE-ntr-un permanent războiÎntre fuste şi ex-foi...!*(Generalului Rosetti,ministru al CulturiiNaţionale care, careprezentant al guvernului,când inspectează o şcoală,începe cu closetele şidependinţele şi termină cudirecţiunea, invocândmereu că nivelul uneicivilizaţii se cunoaşte maimult după creaţiileşezutului decât dupăprodusele capului).De când la InstrucţiunePaşte şcolile Rosette,A crescut învăţământulLa nivelul din closete.*(Profesorului Maillat,căzut peste noapte înpatima epigramei care,cum se va vedea ceva maiîncolo, o cultivă cu unsimţ rafinat, îi închin acestcalambur lipsit deadiacenţe cu realitatea)Nu ştiu dacă-o fi păcat,Dar cred că-i fără gustSă te numeşti mai latCând eşti tot mai îngust.Notă: textul a fost publicatîntr-o revistă a vremii,fără a fi precizată,deoarece în caiet este lipitdoar un decupaj careconţine epigrama asupracăreia autorul a operatulterior o schimbare înversul al doilea punândîn loc de „ştiu”, cum setipărise, cuvântul „cred”,rectificare pe care ne-amînsuşit-o.*(Aceluiaşi Maillat, devenitfoarte bătăios, în urmaepigramei de mai nainte)Notă: Aurel Mailatpublicase ca răspunsurmătoarea epigramă cudedicaţia de rigoare:Profesorului Vulcănescu(Vulcan), uneori şiepigramist. „SemneziVulcan peste totlocul,/Dar numele-ţi nune-a convins;/Se pare căţilipseşte focul,/Și căvulcanul este... stins.” →IULIAN CHIVU42

Ca să-ţi probez că nu suntstins,Că ard năprasnic,neîncetat,E că îndată ce-ai băgatNasul în crateru-mi aprins,Te-ai ars amarnic, măiMaillat(Vulcan)*(Profesorului Păunescu-Ulmu, a cărui lucrareProblema Eminescuîntârzie cu precădere săiasă de sub teascul EdituriiRamuri din Craiova dincauza altor lucrări maipuţin interesante...)Nu văd ProblemaEminescuSă iese din aşa dilemă,De vreme ce-apariţiunea-iA devenit curat...problemă.*(...argumentul acesteiîntârzieri este lipsa defonduri necesare tipăririi...Sărmanul Eminescu, nicidupă moarte nu se găsesc„fonduri” pentru el.)De când ProblemaEminescuLa Ramuri şi-a propus s-apară,Dintr-o problemă culturalăA devenit...financiară.*(Lui Constantin Șaban-Făgeţel, pe cât dearhipotent în CetateaCraiovei, de Mecena alOraşului Banilor, undecumulează tot felul defuncţiuni culturale, pe atâtde potolit în familieînaintea unei preafrumoasedoamne, soţia sa, şia altor rude construitedupă decalon.Notă: epigrama esteredactată în două variante.Le reproducem peamândouă în formadefinitivată.La Craiova-ntre cucoane,Eşti pendente preşedinteNumai la nevastă-acasăMai poţi fi membrucuminte.//La Craiova culturală,De trei ori eşti preşedinte.Numai la nevastă-acasăO dată membru cuminte.*(D. Gh. Scăueru, muzicantprofesionist, debutant înteatru cu piesa Radomir, acărei premieră are loc joi,5 aprilie 1938)Pe Bach cu trudă colosalăL-ai masacrat la un clavir.E azi rândul lui RadomirSă-l masacrezi în sală.*(Lui Popescu-Polyclet,purtător de barbă şibaston, pseudoerudit înarheologie, semiepigramistîn literatură, om debravură civică, bătăios lachip, revoluţionar înmoravuri uşoare etc., etc.)Cu străbunul PolycletTe asemeni doar la nume.El era un om de lume,Pe când tu un quatru –ped.*(Lui Calotescu-Neicu,epigramist notoriu care,probabil din cauza uneiafecţiuni a dicţiunei, nu-şiciteşte niciodată epigrameleîn manifestărilepublice, decât prin guraunui actor, anume plătitpentru aceasta. El, instalatîntr-un scaun, pe scenă,ascultă actorul. Când seaplaudă, se ridică şimulţumeşte publiculuiprin dese înclinări. Apoise instalează în scaun şiaşteaptă desfăşurarearecitării mai departe)În epigramă, ca lector,Te suplineşte un actor.În viaţa care-ţi prisoseşte,Mă rog, cine te suplineşte?(Vulcan)*(Răspuns în Ramuri. Uncoleg al d.lui profesor,care semnează Vulcan, semiră că acesta scrieepigrame fără sare)Nu-i mirare, în ochi de-ţisareCă n-are-n epigramesare...Doar din vulcan cenuşăsareȘi este cert, nu sare... sare!(Răspunsul meu)După hazlia-ţi geologieAr sări sare din vulcani.Din mine, te previn că sareLapili încinşi şi bolovani._______________________________________________________________________EstivaleTango‚, Sânii tăi un tezaursublim’’(Zaraza)Sejurul era pe sfârşiteşi toţi pacienţii sfârşiţiZăceau sub nămol neofitePluteau în bazin nepoftiţiMécontente ea, Şatenace voia doar jimnastic!Îi răspunse un bunic( cel cu izul de lavandă,cel ce nu risca nemic):- Vă mişcaţi doar lacomandă!?Şaty a clipit un pic,şi-arătă înspre Programc-un inel în filigran…Printre babe şi bătrâniprintre valuri şi imberbiApărur-atunci doi sâniSâni mai mult decâtsuperbi!Ţaţele dădeau pe-afară,soacrele şi-au dat în cot,iar bărbaţii îşi schimbarătoţi, direcţia de-not !Numai cuplul izolatŞaty şi o asistentă(rondă şi indiferentă)încheie din trei poziţiicel mai scurt din exerciţiicare s-a făcut vreodat’…În ăst timp întreg bazinul:babe ce-şi vărsau veninul,soţi cu mădularul bontse uitau spre orizont(cu dorinţe de golani)înspre sânii dolofani18-20 de ani…IULIAN DĂMĂCUŞ43

STAREA PROZEITârgul gemea de lume. Şirul lung de care cu grâu, venitede departe, de peste dealuri, tocmai din Irimeştii Vâlcii, s-aoprit la intrare. Ajunseseră târziu, deşi plecaseră din satul lorcu o zi mai devreme, de cu seară, vorbind tare, chiuind şicântând, cu teama secretă să nu-i atace hoţii.Acum, de-abia ajunşi, nu aveau cum să se strecoareînăuntru. Peste tot erau oameni, vite, căruţe, mărfuri,strigăte, larmă. Venise lumea pâlcuri-pâlcuri, de prin sateledimprejur, şi se tot aduna. Doar unii ieşeau, foarte puţini,îmbulzindu-se cu aceştia din urmă. Pe ei, pe irimeşteni,adunaţi acolo, tot încercând să pătrundă prin mulţime, nu-iîntreba nimeni despre marfă. Se făcuse grâu peste tot. Iar ei,iată, se învredniciseră să-l aducă tocmai de pe văile Olteţului.Soarele se ridica acum sus, îi ameninţa cu căldura luiaprigă, de foc. Îşi lepădaseră vestele. Numai în iţari şi cămăşise ştergeau cu năduf de sudoare.- Cred că n-o să vindem nimic, tună înciudat Matei Iagăru,cel ce deschidea coloana lor de care.- Ba cată mata de te furişează înăuntru, îl îmbie GulicăŞoşoi, că s-a mai făcut loc.- Aici ori acolo... mână acesta boii deznădăjduit. De-abiaînainta în mijlocul învălmăşelii. Gulică Şoşoi îl urmaîndeaproape. El îşi adusese şi muierea. Tânără, ochioasă, cusânii pietroşi, împungând ispititor iia înflorată. Se ţineadreaptă, mândră, în vârful carului, furând privirilenegustorilor. După ei înaintau încet şi ceilalţi. Înăuntru desimţeau mai în siguranţă.Dar tot n-au vândut mare lucru în prima zi. Au hotărât sămai rămână, şi a doua zi să pornească toţi împreună acasă, sănu-i atace hoţii de la Aninoasa. Aşa că seara au adunat careleîn cerc, să-şi poată păzi avutul. Vorbeau tremurat, trădând unsoi de îngrijorare, amestecată cu trufie. Ei, robii câmpurilor,prinseseră din zbor, aere de negustori. Au întins masa, au trasla măsea si câte un pahar de vin. Dar cu măsură. TilicăJumară a scos fluierul. S-au întins mai apoi pe lângă care, săpoată dormi iepureşte. Parcă întunecase mai devreme. Eraustele pe cer, dar nu era lună. Tudoriţa se lipise de omul ei şirăsufla liniştită. Gulică, însă, stătea de veghe. Si ceilalţi seuitau îngrijoraţi în noapte. Hoţii apăruseră şi nu-şi găseaulocul. Scrutau hămesiţi prin noaptea neagră prada. Nu segrăbeau. Aşteptau ca oboseala să slăbească vigilenţaoamenilor. Să-i ţină încordaţi până spre dimineaţă, când îi vabirui somnul. Unii se vor trezi, fără îndoială, fără bani, cuvreun bou lipsă, sau cu marfa împuţinată. Acum totul păreaca o nesfârşită pândă. Ilie Cucu şi Victor Vătuiu tăifăsuiau,parcă fără griji. Vorbeau cu glasuri joase, ca din fundul uneigropi. Până şi moara lui Barbu Drugă îşi încetase pufăitul.Vocile celor doi se stingeau mocnit.Gulică Şoşoi gândea că strânsese destui bani ca săplătească foncierea şi să-i mai rămână şi ceva pe deasupra.Mâine îşi va scoate nevasta în oraş. O să-i cumpere ceea ceîşi doreşte ea. O să se bucure Tudoriţa ca un copil. Îi atingeduios trupul destins în somnul lin. Femeia se înfioară uşorsub atingerea cunoscută.Răufăcătorii mai bântuiau încă.Mişu Loitră avea şi o puşcă. Gulică îl strigă scurt:- Mişule!- Ce vrei, bă?- Dă-mi şi mie o ţigară.- Ce, tu le terminaşi?- Nu, dar să mai stăm de vorbă.- Şi ăştia să ne ia ca din oală...Silueta-i masivă se apropie. Îşi aprind ţigările. Scânteiafirului de iască le luminează feţele crispate. Fumează întăcere. Erau prea mândri de grijile lor să se mai încurce încuvinte. După ce termină ţigările fiecare îşi reia locul depândă.Cerul era departe, brăzdat de nouri răzleţi. Gulică îighiceşte după hăurile întunecării stelelor.Tudoriţa îi simte mâna prinzându-i sânii. Tresare. Audeapoi glasul şoptit:- Lasă-mă, Tudoriţo!- Cum, aici? Eşti nebun?Mâna grăbită i se strecoară pe sub poale. Urcă pripit pepicioare în sus.- Lasă-mă în pace, omule!- Tudoriţo, doar aşa, uşor, într-o dungă... Toţi dorm...Senzaţie de teamă, durere, căldură. Trupul bărbatului,pripit, o pătrunde. Aşa este el iute şi nesocotit. Se lasă furatăde valul de nebunie al omului.Într-un târziu, acesta, gâfâind, se desprinde uşor:- Dă-mi mie banii.- Ai zis ca să-i păstrez eu.- Dă-mi-i mie, să nu ţi-i fure careva.Femeia îi întinde fişicul. Se lasă prinsă în mrejeledimineţii.Se crăpa de ziuă. Negurile se risipeau într-o ceaţă deasă. Îndepărtare se profila dealul pe care aveau să se întoarcă îndrumul către casă. Dar din loc în loc câte unul se tânguie:”Banii mei, boul meu, m-au călcat hoţii, fraţilor!”Irimeştenii se adunaseră pe lângă căruţe. Se pregăteau să-şireia locurile cât mai aproape de valul de muşterii.Gulică Şoşoi vrea să plece. El vânduse totul din prima zi.Către prânz se vor reîntâlni să pornească din nou în convoi.Chimirele lor pline erau o nestăpânită ispită pentrurăufăcătorii din pădurile Aninoasei.- Ia să vedem muiere, cât am strâns?Tudoriţa se apropie. El o îmbie, frecându-şi bucurospalmele.- Hai, scoate banii.- Ce bani, omule, nu ţi i-am dat azi noapte?- Ce tot vorbeşti, muiere, îţi arde de glume? Bărbatul o priveştefix, săgetat de o presimţire. Femeia îi şopteşte cu jenă:- Azi noapte când... m-ai iubit.- Cine? Eu? Pe tine? Aici?- Gulică, nu-ţi bate joc de mine.- Unde sunt banii, femeie, ce-ai făcut cu banii?- Dar ţi i-am dat, omule. Banii sunt la tine.- La mine? Uite-te, la mine?Omul scoate biciuşca. O plesneşte peste faţă. Femeia îşiacoperă ochii. El o înşfacă de păr. O trânteşte în iarbastrivită. O calcă în picioare. O loveşte în burtă. Femeiaicneşte din ce în ce mai slab.- Gulică, Gulică nu mă omorî!- Târâturo, ţi-au furat ăştia banii. M-ai sărăcit. M-aisărăciiit!Lumea se înghesuie în jurul lor. Unii îi căinează, alţii îşidau coate. Gulică Şoşoi se uită la lume. Izbucneşte în plâns.Ar vrea ca pământul acesta mare să se deschidă. Să-l înghităşi pe el şi pe femeia lui, stâlcită în bătaie.Atunci se apropie de ea, o ia în braţe şi o aşează în car. Omilă nesfârşită îl cuprinde pentru Tudoriţa, femeia lui, atât defrumoasă şi atât de dragă, iar acum, din cauza lăcomiei şi aorbirii lui de o clipă, atât de rănită şi de îndurerată.- Hai Tudoriţo, fata tatii, hai să ne întoarcem acasă.În zare, printre nourii joşi, zdrenţuiţi, se vestea îndepărtată,dar rodnică, o sfântă de ploaie...GEO CONSTANTINESCU44

Dimineţi fără glorieMOMENTDeci urmărindu-l cum urcăşi cade în cuşca întâmplăriimi-am zis: totul poate începechiar de aici.Şi scările s-au ruptDin clipa aceea am perceputclinchetulde dincolo de geamşi-am ştiut că se apropie dimineaţacând se trezeştecântecul cocoşilor.TERASA SINUCIGAŞILORSânge pe zăpada imaculată a oraşuluiiar se modifică cifra sinucigaşilore chiar marţi zi de cenuşăcând cerul coboară precum o păturăputredă,abia se mai poate respiraşi nebunii din saloanele galbeneies plutind la ferestreAtunci se aude o trompetă unduitoaresunetele sale învăluie, cheamă, sfâşiemulţimea intră în transăşi deodată plutind-planânddinspre terasa marelui turncineva iar încearcă să zboare.NEDUMERIREOho, acest câine mă priveşte directîn suflet. Şi eu gândesc: nici nu-mipasăde iarba de acasăe ca un joc pe nisipul fierbintedin care se vor rupetoate ferestrele rămase deschiseExistă unii şi mai păcătoşi decât mineau spart ochiul de sticlă al somnuluisau au gonit prin pustiurile frunzeiAcum memoria răsfoieşte cărţile deuitareşi tânjeşte după mere coaptecineva a şi scris un poemde dor de mere coapteun poem, nu-i aşa, despre un oraşîmbătat în miros de mere coapteDar ce vrea acest câine cu privirea luineiertătoare? îmi poate spune cinevaînainte de a trage podulşi toate celelalte peste el?NETEZIND PORŢILEPARADISULUITrei cai pentru fuga orizontuluipot spune despre tăcereace se trage înspre tineo imprudenţă precum o priviretăiată de murmurul ploiiÎncă apetisantă Eldora se trezeşteŞi cântă: „Eu am auzit ramul vestitordeîntoarcere” apoi surâdeşi îmi arată umbra foculuişi celelalte imaginare doveziÎntr-adevăr în faţa oglinziise leagănă fluturele misticîn faţa aparenţelor alunecă, nu-i aşa,copile cu ochi de ferigăaltfel zis îndrăgostiţii întotdeaunadorm devoraţi de iluzii.DOAR CUVINTELEDar se deschideau marile uşispre ziua verdeo privire prelungită când începisă îngâni primele note din carese ridică ploaia şi naşterea fructuluiAici e ţara duminiciieu îi aud glasul şi silabele ce i setopescpe limbăNimeni nu-i veşnicnici tu, nici copacul în care mi-amlăsatvechile imagini despre ereziilenoastreRămân numai cuvintele, doarcuvintele.PRIVIRE DINSPRE VOIDar astăzi, zi cu alunecări uitatepeste câmpul ştiutcând nimic nu pare începutaşa cum dintr-odată45sare iepurele cel zâmbăreţMă întorc să-ţi ascult mărturisireaîn care trebuie să crezinu tu mi-ai vorbitde coapsele femeii fără nume şi atât?Probabil acolo e margineaparadoxuluide care încerci să-ţi aminteşti.PREFER UN SINGUR GLONTEIată versul din care taifelia ta de obsesiii se simte respiraţia dar anotimpulfluierăa indiferenţăDomnule Căpitan, mai zic, să ocheşticorectînainte de a trageprefer un singur glonte dar de efect„Şi ce mai vezi acolo printre fuioarelesilabelor?” mă întreabă elvăd Piaţa Centrală şi bufonii oraşuluirostindu-şi divagaţiileşi aud clopotele Catedralei Înviereaşlefuind aripile traficanţilor desperanţăÎntr-adevărcineva bate coasa în Grădina Publică.NU-MI MAI RECUNOSCPRIVIRILENu-mi mai recunosc privirile dealtădatăsfichiuite de ţipătul peştilor, albastru,nici tăcerea în carese rostogolesc amurgurile salvatoare.Soarele e mortdupă dealul de pâslă şi dinsprecapătul dimineţii se apropie capelanulcu cheile rupte venindde parcă ar pierde drumul spre casăpelerina-i cea galbenă emite sunetemetalice„Îmi pare rău dar trebuie să-nchidcatapeteasma”, zice el şi se pierdeîntr-o verde uimirecare de fapt reprezintă un tabloupastoraldintr-o toamnă ce nu duce niciunde.ION BELDEANU

Starea prozeiÎl privesc de ceva vreme. Se joacă liniştit, ignorândprezenţa celor din jur. Are bucle blonde, ca tatăl lui (unrenumit medic din Timişoara), şi va avea, probabil,înălţimea lui (cam 1,90). Doar ochii sunt ai mamei (marişi negri, migdalaţi).“Era o femeie frumoasă şi blândă, cam retrasă, dardintr-o familie foarte bună, din Orientul Mijlociu. De-astam-am şi mirat când l-a născut. N-a vizitat-o, în 3 ani,nimeni. M-a sunat în miez de noapte să vin la spital. Amcrezut că e de gardă, nici prin gând nu mi-a trecut că...avea nevoie de buletinul meu, ca să... declare cănăscusem... eu, la 45 de ani! Vă daţi seama că mi-amsunat soţul.”„Îl luăm! Fără alte cuvinte!”„Eram total bulversată. Îmi trecuse prin minte că îlfăcuse cu soţul meu. Mi se pusese un nod în gât.”„O să vă dau tot ce trebuie pentru el...bani, alimente,haine...”Ascultam, cu sufletul la gură. Mă aşezasem pe-o bancă,în Parcul Poporului, să mai stau puţin şi eu la aer, îndrumul spre casă, iar doamna aceasta grizonată, dornicăde poveşti, se aşeză lângă mine.„Mami, te iubesc!” îi şopti copilul când s-au oprit.„Şi mami te iubeşte!” spusese femeia, desprinzându-sedin încleştarea îmbrăţişării. „Hai, fugi! Joacă-te frumos!”„Nu ştiu ce o să se facă atunci când eu nu voi mai fi.Sper doar să fie destul de mare”…mi se adresă şi începusă povestească.Cu ceva ani în urmă luase în gazdă o fată din OrientulMijlociu, care-i fusese recomandată de un compatriot, fostchiriaş al doamnei, tot student la medicină, în Timişoara.Băiatul se căsătorise şi se mută cu soţia, dar o adusese peA. în locul lui.„E fată cuminte, serioasă, nu o să vă facă probleme.”Şi a fost A. cuminte...aşa cum s-a priceput.„Soţul meu se uită mereu la ştiri, el ştia că o vor omorîdacă se află. Mai greu a fost să le explic vecinilor şi fiicei,care era plecată la studii în Franţa, şi rudelor, cum de ammai făcut un copil şi nimeni n-a ştiut nimic. Noroculnostru a fost că nici ea nu avusese burtă care să se vadă,că era iarnă şi umbla tot înfofolită.”Femeia îmi arătă apoi un album de poze: cu bebele laprima băiţă, la primul brad de Crăciun, la ziua lui, cu 1-2-3 lumânărele. În toate pozele apărea şi d-ra doctor, darniciodată doar ea şi copilul. Mereu era şi d-na, mama deacum,şi domnul, şi chiar fiica lor. N-ai fi bănuit în veci căbruneţica aceea făcuse aşa un copil blond, cu pielea albsidefie.Doar dacă te uitai cu atenţie, ochii erau ai ei. Darcâţi ochi nu seamănă...ca formă şi culoare!„La aniversarea lui, de 3 ani, plânsese întruna...asta sevedea şi în poze. Apoi a dispărut. Şi-a făcut un mic bagaj,că pleacă cu nişte colegi într-o excursie de studii, şi n-amai venit. După două săptămâni, a apărut fostul locatar,compatriotul căsătorit aici, şi i-a adunat lucrurile. Mi-adat un plic cu două mii de dolari şi o scrisoare, în caremă ruga să am grijă de băiat şi, dacă ea nu mai vineniciodată, la 18 ani să-i spun cine e tatăl lui adevărat. Îlnumise chiar ea...dar nu era nevoie. Oricine, uitându-se lacopil, în parc sau pe stradă, îi putea recunoaşte ramurapaternă (până şi aluniţele le are ca dl doctor!).”„Pot să fac o savarină şi pentru doamna?” întrebăcopilul, smulgându-ne din adâncimea povestirilor.„Desigur, aprobă mama, dacă doamna nu se grăbeşte!”„Nu, nu mă grăbesc! Aş fi fericită să servesc şi eu osavarină...de nisip.”„Mai mare sau mai mică?” mă chestionă în continuaremicuţul.„La fel ca ale voastre!”„Aha! Ok!” continuă micul cofetar.Apoi am aflat că apăruse în viaţa lor...medicul defamilie... prieten cu tatăl natural. Normal că primaconsultaţie a fost de...analize. Probabil că nu putea ficontestată paternitatea, căci, lunar, cel puţin printr-untelefon, e verificată starea de sănătate a micuţului.„Doamnă, să mă credeţi, nicio ciocolată nu i-a trimis dldoctor, tatăl, niciodată. Nici n-a venit să-l vadă...să-l ia înbraţe, să vorbească cu el. Nici mama lui nu ieşea cu el înparc, decât cu noi. Nu mă plâng, că noi avem şi-i dăm totce-i mai bun, că noi l-am crescut, de la o zi...”Mă uit la femeia acesta. Are acum 52-53 de ani.„Mami, mami, uite, vine tati după noi! Eu mă ascund,bine?” sare ieduţul pe lângă noi.„Bine, bine!” aprobă, îngăduitor, femeia.„Unde mi-e copilul?” întreabă bărbatul în salopetă.„Nu ştiu, era pe-aici!” se preface femeia.„Cum nu ştii unde mi-e copilul?” întreabă din noubărbatul şi se aşază istovit şi necăjit pe bancă. „Eu cu cineîmi mănânc pacheţelul şi bunătatea asta de îngheţată?”„Cu mine, tati, cu mine!!!” răsare de după un copacmicul nostru cofetar.„Daaaaaaaaaa...cu tine, zmeule! dar şi cu mami, şi cutanti...că nu e frumos să fim egoişti, nu?” râde bărbatul,învârtindu-l pe năzdrăvan.„Eu am făcut savarine, pentru toţi!” ne arată piciul.„Aoleu, iar avem probleme la numărat? Păi noi suntem4 şi tu ai făcut 5 savarine!”„Dar n-am greşit, tati! Tu ai două, pentru că eşti maivoinic!”„Da, aşa e, sunt mai voinic! Hai să păpăm, să te faci şitu voinicel, că eu, dacă nu ajung înapoi la timp...o săslăbim toţi!” mustăceşte tati şi-l gâdilă pe zmeu.„Poftă mare!” le spun şi dau să plec.„Nu rămâneţi cu noi...la picnic?” mă întreabă doamna.„Mulţumesc, nu! Şi aşa am întârziat. Încă o dată, poftămare!” le spun şi mă îndepărtez, ca să nu-mi izbucneascălacrimile.“Unde e copilul meu?” asta e întrebarea pe care aş fivrut să o pună şi ex, acum 9 ani...când sora mea, anunţatăde medicul care mă operase, i-a spus, a doua zi, că fetiţanoastră a murit. Trăise o zi şi-o noapte.Dar n-a pus această întrebare. A lăsat capul în jos şi aplecat ...Când mi-am revenit şi am întrebat eu: „Unde e copilulmeu?”, d-na doctor de la neonatologie mi-a răspuns calm:“Noi nu păstrăm trupurile nerevendicate de familie!”...auzi: „nerevendicate de familie”!!!!!! Ce e Iadul?Nimic, pe lângă fiecare zi din viaţa mea!CORINA-LUCIA COSTEA46

CUANTE INEGALEDe câte ori îţi aduci amintecă ai uitatde atâtea ori se colorează-n albastruzăpezile ce ni s-au datDe câte ori uiţiaminte să-ţi aducide atâtea ori în peretele inimiibate copita de osa unui timp sonorobosit la răscruciDe câte ori îţi aduci amintesă uiţide atâtea ori peste margini revarsăfluviul, un cântec desculţDe câte ori uiţi să îţi aduci aminteînveleşti cuvântul în cârpenu ceri îndurare şi te laşi pe spatenu ceri îndurare şi urci nechematmulţumind zăpezile ce ni s-au datCURCUBEU DE UMBRĂCât de aproape-i vremea când zileleadunănoaptea ce păru că le separăcât de aproape-i ora când totuşi împreunăcu umbra vom străbate cărările pe searăTe uită deci şi lasă în urmă-le rămânănevolnica făptură cu uitătura asprăînveşmântată-n umbră fiinţa trage storulsubt umbră îndoiala ne revarsăPrin aer bolnav visul trufaş se înfiripălăsa-vei mai la urmă pe cel ce-şi cântăfireapeste măsură-n stihuri nevolnice, simţireaapoi te înveşmântă în aura de-o clipăÎmperecherea florii în clipa neperechepe cea verigă lipsă ascunde-n buzunarmai lasă faptul serii cu stelele parcatesă ne ridice tainări flacără de-amarŞi de-i porni cu oaste să nu vatămi verigaacelui neam care-şi ascunde fatain felurite feluri un curcubeu te strigăci pârjoleşte clipa ce-ţi veninează faţaApoi cu chibzuinţă cere cuvântul să-ţi arateîn întruparea-i simplă de simplu începutun smoc uscat de iarbă la tâmplă ţi sezbateşi vechea învoială îmbracă trup de lutCulorile luminii des colorează umbraşi trupul întăreşte înmlădiat de vestede nu eşti tu acela întoarce-te cu faţaspre clipa ce aduse urmarea la povesteCa tristul fir de iarbă obrazul se apleacămirosul dragei tale mult întrupează visapoi învredniceşte în răcoroasă apaalunecă-n meandre un pas uşor de scrisMai tare ca iubirea îţi înconjoară moarteîntâi se sting părinţii apoi se strânge laţulci singur vei rămâne alăturea de carteîndoliată umbra cuprinde-va cu braţulDIN TOATE FĂPTURILEDin toate făpturile pământenecele mai tandreşi-au pierdut fecioria în zăpeziDin toate făpturile pământuluicele cu aripise prind in osia ceruluişi de acolo fac semne în somncelor ce privirea ridicăDin toate făpturile pământenenumai una mulgeodată cu laptele sunete viiplecându-se la pământfără să îndoaie genunchiiDin toate făpturile pământuluimama minţeşte că nu e flămândăşi-n locul lacrimii am văzutumbra de rază cum săpa obrazulINIMA PE LATUREMă cutremur frunză arsăîntr-un timp cât o fereastrăridică-te pasărearipă pe latureTe ridică-n trup Măiastrădeasupra de casa noastrăarădică pasăreinima pe latureMă cutremur şi mă-nchidzid şi rouă peste zidinima face dârgoaleţărmuri cu mâinile goaleMă cutremur vârf de bradtinere păduri ce-şi ardîncep cu picioareleierburi ca fuioareleIară mă cutremur iarăridic ochii cu sfialănumai cât să satureinima pe latureMă cutremur de Cuvântcând ne creşte din pământcâmp de valuri mărileîncep întrebărileMai trec oşti de lăturenide din vârfuri de tulenine seacă fântânilene fac semn cu mâinileIară mă cutremur iarăîn Cuvânt şi cu sfialăbate deget îndoitîn amurgul care suntLa ceasul târziu de searămă cutremur cu sfialăCuvântul naşte în poalăcere apă şi se spalăApoi se petrec pe rândîntr-o palmă de pământde rămân cruci de ruginăleagă ochii cu o mânăIarba creşte şi-n cămarăfrontieră de-ndoialădeschisă eşti pasăreinima pe laturetulburare tulbureIOANA ILEANA ŞTEŢCO47

MAPAMONDiunie 2011Polonia… ţara la care de câţiva ani privim cu un soi deadmiraţie pe care în primii ani de după 1989 o încercamfaţă de Ungaria. Aproape că nu există talk-show politic încare să nu se invoce modelul polonez. Nimic rău în asta…doar că în afară de a invoca nu prea facem nimic. În plus,compararea a orice cu orice trădează o superficialitate şi oignoranţă deranjante. E exasperant cum media româneascăfoloseşte orice dezastru ce se petrece în cine ştie ce zonăde pe glob pentru a face paralele dintre cele mai fanteziste(a se vedea recentul caz al cutremurului din Japonia). Etotuşi interesant cum preferinţele în materie de modele sedeplasează uşor-uşor către centrul Europei. Fie şi numaiacesta e un semn că realităţile, oamenii şi aspiraţiile seschimbă în România. N-aş putea spune că Polonia îmi estecomplet străină, cu toate acestea nu împărtăşesc delocideile celor care privesc spre Varşovia ca spre un spaţiumodelator. Sunt prea multe diferenţe. Diferenţe de atitudine,istorice, sociale… Însă pentru mine diferenţa esenţialăţine de modul în care noi şi polonezii ştim sărezistăm. Pe de o parte, avem încăpăţânarea poloneză,inflexibilă, pe alocuri rigidă, dar extrem de greu de învins,pe de altă parte acomodarea românească, sufletul nostrufăcut când din trestie, când din plastilină. Ei au dispărutpentru o vreme de pe harta lumii, noi am rămas acolo cândlogica istoriei spunea că trebuie să dispărem… Însă e greude cuantificat cu exactitate preţul plătit de fiecare dintrecele două naţiuni pentru prezervarea modului lor de arezista…Aterizez pe Aeroportul din Varşovia către amiază.Gradele din termometru nu sunt prea multe, dar e plăcut.Iau trenul din Varşovia către Poznań. Nu am realizatniciodată până acum de ce oraşul acesta relativ mare,situat în Wielkopolska (nord-vestul Poloniei) măîntâmpină de fiecare dată cu un soi de familiaritate uşorbizară. Mă simt aici mai confortabil decât în multe altespaţii faţă de care România ar trebui să aibă în modtradiţional o anume afinitate culturală. Realizez acum căPoznań seamănă izbitor cu oraşele din Transilvania. Areceva din somptuozitatea burgheză a Braşovului şiurbanitatea zgomotoasă a Clujului. Arhitecturaîncurajează şi ea o asemenea comparaţie. Piaţa veche aoraşului polonez îmi aduce aminte de centrul vechi alOradei, aşa cum arăta el acum câţiva ani, când l-am vizitatultima oară. N-aş vrea să merg mai departe cu aceastăcomparaţie, nu de alta dar, aşa cum spuneam, zileleacestea Polonia este invocată camodel de multe ori excesiv şiarbitrar. N-aş vrea să pic în aceeaşicapcană. Comparaţiile noastre strictafective, personale, nu ar trebuiextrapolate la un nivel la care nu semai susţin.La Universitate, particip la oconferinţă dedicată interbeliculuiromânesc şi în special lui EmilCioran, de la a cărui naştere seîmplinesc 100 de ani. În cele douăzile de conferinţă îi ascult pe studenţii polonezi vorbindîntr-o română fluentă, pe alocuri cu mult peste ceea ce audde ceva vreme vorbindu-se în ţară, despre Cioran, MihailSebastian, Nicolae Steinhardt, Lucian Blaga şi alţii.Discursurile, dincolo de aspectul lor strict lingvistic, suntconsistente. Nu pot spune acelaşi lucru despre toţiinvitaţii. Unul e interesat de imaginea deformată aPoloniei (obsesia românească recentă a imaginii!), altulbate câmpii despre nu ştiu ce chestiuni abisale, atât deabisale încât devin de neînţeles. Asist şi la un mic incidentdeopotrivă interesant şi amuzant. N.C este un francezspecialist în Cioran. Vorbeşte o română impecabilă. În ceade-a doua zi a conferinţei Consulul Onorific al Românieiîl întâlneşte, şi auzind că vorbeşte româneşte, decide totuşică exact acela e momentul potrivit pentru a-şi exersa…franceza. Je préfère parler en français, spune personajulcu aplomb caragialesc. Scena e copioasă şi mă bucur căam putut fi prin preajmă atunci când s-a petrecut. Cred căe atât de simptomatică încât merita relatată. De câţiva anibuni, România, ca de altfel multe alte ţări, a încetat să maifie reprezentată (dacă o fi fost vreodată!) de oficiali, ci sereprezintă într-un fel singură, la nivel individual, prinfiecare cetăţean al ei care intră în contact cu lumea dedincolo de graniţă. Poate fi, într-un fel, dezavantajos… Sepresupune că reprezentanţii oficiali ai unui stat suntoricum ceva mai educaţi decât media celor care-i trecgraniţa. O fi sau n-o fi aşa… e greu de spus, dar cert e cămă bucură orice context în care pot constata cumlegăturile individuale, vii, se substituie masivelor legăturiformale, birocratice, anchilozate şi iremediabilşablonizate. Când vom avea posibilitatea de a ne întâlnifaţă în faţă, de a discuta la aceeaşi masă, multe dintreidiosincraziile, prejudecăţile, clişeele pe care le avem uniicu privire de alţii vor dispărea sau cel puţin vor fiînlocuite. Într-o lume utopică sunt convins că primele carear trebui să dispară ar fi instituţiile de reprezentarecolectivă. Indivizii se reprezintăsinguri prin ceea ce sunt, prin ceeace fac secundă de secundă. Nuavem nevoie de nimeni pentru a nespune cum trebuie să gândim uniidespre alţii. În 1932, Einstein aveadeja viziunea unei astfel de lumi.Păcat, însă, că există astăzi pe globprea mulţi patrioţi pentru a maiputea spera că visul lui Einsteinpoate deveni curând realitate.→OVIDIU IVANCU48

El spunea: până când armata şi educaţia agresivpatrioticănu vor fi abolite, nu putem spera la progres.Discut adesea cu prietenii mei polonezi şi nu de puţineori vorbim inevitabil despre comunism şi despre ce s-aîntâmplat odată cu prăbuşirea lui, despre reformelepoloneze atât de lăudate la Bucureşti. Cred că diferenţaesenţială între noi nu ţine decât în mică măsură de modulîn care ne-am gestionat postcomunismul. Totul începe cumulţi ani în urmă, poate cu secoleîn urmă, cine mai ştie exact?!Comunismul nostru a fost aşa cuma fost pentru că noi am fost cel carel-am tolerat şi am contribuit dinplin la abjecta lui monstruozitate.Lipsa de educaţie a unei populaţiiprofund rurale şi analfabete(înainte de 1940) nu ne-a lăsat preamulte şanse. Nu spun că el,comunismul, era ceva care putea fievitat. Însă, nu trebuie să uitămniciodată că la români comunismul a avut specificul lui.Polonezii au resimţit momentul 1989 ca pe o schimbare pecând în Carpaţi el a fost o ruptură. O violentă secţionare aunui cordon ombilical ce ne-a lăsat debusolaţi, plutind înceva care nu semăna deloc cu vâscosul lichid amniotic încare ne bălăciserăm vreme de câteva decenii. Balonul desăpun a plesnit şi noi ne-am trezit în afara lui completnepregătiţi. De aceea în postcomunism românii au avuttendinţa de a recrea spaţiul atât de familiar de dinainte de1989. Peste noapte, pur şi simplu, lumea a încetat să existeîn formele pe care le ştiam şi la care ne adaptaserăm înmarea noastră majoritate. Urmarea a fost că nu am ştiut cesă facem în noua lume, nu mai aveam memorianormalităţii, eram puternic amputaţi, schilodiţi. Aerul preatare al normalităţii, nerespirat de atâta vreme, ne-a produsacute şi intense dureri de cap. De aici, traseele diferite pecare le-au urmat cele două ţări după 1989. La noi, cu unproletariat gregar, cu pseudo-elite educate în spirituldescurcăroşeniei şi lipsei de coloană vertebrală, cu opopulaţie rurală sărăcită şi animalizată, cu o generaţietânără needucată şi conformistă nu se puteau face maimulte lucruri decât s-au făcut. Au fost excepţii, dar masacritică are forţa ei, o forţă care până la urmă face legea.E, apoi, o altă diferenţă pe care tindem câteodată să oignorăm: diferenţa dintre un spaţiu ortodox în careBiserica autocefală e parte a statului şi un spaţiu catolic,unde Suveranul Pontif excede prin autoritate orice ierarhiestatală, naţională. În cazul concret al supravieţuirii încomunism şi după el, acest amănunt a făcut diferenţa. Elpoate fi, totuşi, un bumerang. Polonia are astăzi destul deputernice accese de catolicism extrem. Interzicereaavorturilor după 1989 este o situaţie simptomatică; întimpul comunismului avortul era permis. Nu puţine sunt şiaccesele de ultranaţionalism şi intoleranţele de tot felul.La noi, societatea e ceva mai liberală şi aparent maiadaptată vremurilor ce vor veni. Ortodoxia românească şiarevenit, cred, destul de bine din şocul intrării înpostcomunism şi e pe cale să îşi redefinească rolul însocietate, printr-o retragere subtilă dar fermă din zoneleunde nicio religie nu se poate simţi confortabil.Vin în Polonia cel puţin odată pe an încă din 2005 şide fiecare dată constat că fără cunoştinţe de limbă polonăsau prieteni polonezi aş avea reale dificultăţi în a mădescurca. Nu numai că pe stradă, în magazine sau întramvaie limba engleză nu te ajută la nimic, dar vorbireaei creează în interlocutorii polonezi un soi de panicăinexplicabilă. Îmi amintesc că anul trecut am întrebat întrunbar dacă se poate fuma. O tânără poloneză m-a ascultatcâteva secunde după care, la auzul sunetelor atât de puţinfamiliare pe care le emiteam, s-a retras speriată, a dispărutîn spatele tejghelei fără a-mi fi dat vreun răspuns. Cu cevaani în urmă mă întorceam de lacumpărături când am constatat că numai am bilete de tramvai. Cum nu eraniciun biletomat prin zonă, a trebuitsă încerc să cumpăr bilete de la unchioşc din staţie. Aveam cu mine unbilet folosit pe care l-am folosit camodel. Mă gândeam că dacă nu măvoi înţelege cu vânzătoarea înengleză, măcar vom puteacomunica… non-verbal. Nicioşansă… Nici nu am început bine săvorbesc şi să flutur biletul prin faţa bătrânei când aceastami-a spus ceva în polonă şi mi-a trântit geamul în nas. Atrebuit să merg pe jos două staţii de tramvai. Era iarna…O iarnă poloneză aspră. Cu câteva zile în urmă măîntorceam de la jogging când o adolescentă mă întreabă înpolonă dacă ştiu unde este lacul Malta. De acolo veneam,deci am început să îi explic în engleză. Adolescenta s-adepărtat de mine brusc, s-a înroşit la faţă şi fără să mă maiasculte a rostit un thank you palid. Deşi ar fi trebuit să fiuobişnuit până acum, şi astăzi mă surprind astfel de reacţii.E un paradox pe care nu îl înţeleg. Studenţii polonezi pecare îi cunosc sunt în covârşitoarea lor majoritatepoligloţi. Probabil că încă nu a trecut suficient timp din1989 pentru ca ei să devină şi majoritari. Din câte mi-amdat seama, polonezii, ca şi românii, de altfel, nu sunttocmai globe trotteri. De aici ar putea veni reticenţele înfaţa unui individ care nu-ţi vorbeşte limba şi care vinedintr-un spaţiu despre care nu ai prea multe referinţesubiective. Oricine a călătorit suficient pentru a realiza cemult înseamnă să găseşti într-o ţară pe care nu o cunoştipe cineva care să îţi ofere informaţii va deveni categoricbinevoitor faţă de străini. În comunism se circula greu,chiar dacă evident Polonia nu a trăit în izolarea pe care aexperimentat-o România în decenii de ceauşism.În Poznań, se desfăşoară un festival de film românesc.Pelicule de foarte bună calitate. Cele mai multe dintre elesunt semnificative pentru noul val de regizori şi actoriromâni. Trăiesc o aproape revelaţie culturală. Eram deceva vreme convins că în materie de comedie teatrul şicinema-ul românesc sunt depăşite. Aceleaşi gaguri caacum câteva decenii, aceleaşi obositoare qui pro quo-uricare poate că amuză la Molière, dar dezamăgesc prin lipsalor de prospeţime în secolul XXI. „Nuntă în Basarabia” şi„Morgen”, însă, îmi demonstrează că greşesc. Sunt încăresurse de umor ce respiră modernitate prin toţi porii. Miarplăcea să le regăsesc şi în literatură, acolo unde dedeparte Cărtărescu mi se pare a fi inovator (nu numai înmaterie de umor şi ironie).Părăsesc Polonia (şi, în acelaşi timp, Europacontinentală) la sfârşit de iunie. Mă îndrept către MareaBritanie şi Republica Irlanda.49

(I)E greu, dacă nu chiar imposibil, mai ales când e vorbade a trăi plenar, treabă de care se face atâta caz astăzi, şi decare toţi sunt avizi şi mândri, să rezistăm tentaţiei de amedita, de a vorbi sau de a scrie despre Mioriţa. Aceasta este,credem – în cazul nostru cu siguranţă – una dintre explicaţii,dar şi dintre scuzele care ar trebui să preceadă multelecontacte în scris cu Mioriţa, străjerul milenar al spiritualităţiinoastre. De reţinut însă în întregime nesfârşitul şir de alte şialte motive care îi răscolesc pe împătimiţii la modul conştientde Mioriţa şi, printre acestea, (ne)fireştile instabilităţi deordin spiritual provocate de noile realităţi care deja ne-aucopleşit sau care abia se nasc sub ochii noştri, întreţinute deofensiva tot mai cultivatei noastre ignoranţe în domeniu, înaprecierile tot mai de suprafaţă ale potenţialului analitic înscădere al propriei persoane. Suntem ocupaţi până peste capcu alte treburi, nu mai avem timp de... Mai e timp şi chef deadevăr? Adevărul e un lux. Tu să iei de bun ce se nimereşte şice-ţi pică bine şi aşa să-i dai înainte, ce, minciuna nu e bună,dacă nu şi mai bună? Tot de-a vieţii este şi ea. De multe ori eşi mai spectaculoasă şi mai profitabilă decât adevărul care,deseori, e brutal, ba şi murdar, uneori. Până trece el prin sitagândului, a vorbei, până se face trup de faptă, ţi se acreşte deel. Pe când minciuna... Una, două te scoate deasupra. Căzicea unul, Giordano Bruno, parcă: Se non è vero, è bentrovato. (Dacă nu e adevărat, e bine găsit.) Iar înainte deacesta, altul, Machiavelli, zisese una şi mai şi: Scopul scuzămijloacele. Pe asta o ştiau unii şi înainte, dar după ce a zis-oel, că era om mare, au luat-o de bună toţi. De altfel, stabilireaadevărului dintr-un act spiritual atât de complex cum eMioriţa (Doamne, cât de improprie poate fi formulareaaceasta şi, mai ales, iluzoria pretenţie pe care o ascunde – înultimă instanţă cine ştie dacă chiar trebuia formulată –stabilirea adevărului, în ciuda tuturor evidenţelor caredemonstrează imposibilitatea şi inutilitatea găsirii lui.)rămâne dezideratul major care onorează omul atunci cândacesta are puterea să recunoască, împăcat, chiar fericit, că nugăsirea adevărului este marea izbândă, ci căutareaneîntreruptă a lui. (Cu ani în urmă, o distinsă doamnăprofesoară, după ce publicase o carte despre Eminescu – era,se înţelege, după apariţia marilor studii despre poetul naţional– ne-a mărturisit nouă, studenţilor, înainte de a ne spune oricealtceva: «Nu puteam, nu mai puteam să întârzii. Mă temeamcă o să mor, fără să mă satur de vorbă cu domnulEminescu.») Din păcate, puţinele interpretări, atâtea câte semai fac referitoare la Mioriţa, abia observă în sumare analizeliterare şcolăreşti motivele de care pomeneam, trecându-le laadiacenţe, dacă nu la subsidiar, cât timp vor mai fi reclamateşi de subsidiare.Un prim lucru pe care chiar ne grăbim să-l spunem,deşi e departe de a fi cel mai important, dar care încearcă săimpună o atitudine mai corectă faţă de conţinutul ideaticfilozofic şi poetic al Mioriţei, este cel potrivit căruia am dorisă se renunţe, pe cât posibil, la ciocolatiul, cârlionţatul şicatifelatul termen de baladă, deşi acesta a fost implementatde iluştri înaintaşi din raţiuni istorice conjuncturale, înfavoarea celui de colind, colindă, de cântec bătrânesc sau dehore (nu horă) lungă. Substantivul cântec, la figurat, nu ne-armai trimite în derizorat, în deconectant, dimpotrivă, arreprezenta o adjutantă perpetuă a vieţii omului în procesulcomunicării, iar adjectivul bătrânesc ar aduce, ar formulacântat şi ar menţine o notă de senectute, de înţelepciune. Pede altă parte, uluitorul mecanism folcloric n-a creat decâtarareori sau deloc versuri de dragul poeziei, ci spre a ficântate. Să se numească în continuare aşa celelalte producţiiîncadrate în respectiva specie, deşi şi acestea îşi merită cuprisosinţă un nume mai bogat în semnificaţii şi, nuîntâmplător, pentru a li se spori puterea de penetrare înconştiinţe, au fost şi încă sunt cântate. (Vezi MonastireaArgeşului, un veritabil psalm închinat implacabilei jertfeaduse unei mari împliniri.) Termenul de colind, forma ceamai veche în care a circulat şi încă mai circulă Mioriţa înTransilvania, într-un impresionant număr de variante, cusiguranţă şi mai mare într-un trecut nu prea îndepărtat, a fostocolit cu grijă pentru că sugera o apropiere de consacratacolindă religioasă în mare parte cărturărească. Mai mult,pentru a se departaja cele două tipuri de colinde, ConsiliulCulturii, organul central superior de atunci, trimitea circulareprin care soma organele judeţene să laicizeze pe plan localcolindele şi să le înainteze la Centru pentru a primi sau nuautorizaţii de circulaţie. (O, tempora!)Prin multitudinea valenţelor şi virtuţilor salefilozofice şi artistice arhetipale, născute în timp şi nicidecumincitate de ceva şi, ca atare, ostentative, prin marea forţă deabstractizare, dar în limitele puterii obişnuite de receptare,prin simplitate, plasticitate şi mobilitate, şi, mai ales, princopleşitoarea stare de beatitudine care te cuprinde după o relecturare,Mioriţa depăşeşte condiţia de produs artistic înaccepţiunea curentă a cuvântului şi se înscrie ca specie unicatîn spiritualitatea poporului nostru. Înmănunchind, de faptcontopind în întregul numit viaţă cele trei taine şi vârste,viaţa, moartea şi veşnicia, taine care fiecare în parte şiîmpreună îl trăiesc simultan pe om în culcuşul făcut larăscrucea încrucişării lor, Mioriţa rămâne de-a pururi unmemento, un reper fundamental pentru cel ce vrea să →ŞTEFAN GOANŢĂ50

descifreze cu argumente ale vieţii de pe pământ marelemiracole ale existenţei în general. Mioriţa este o rostireglobală, totală, care – indiferent de valoarea variantelor – anecesitat empiric, pentru a se spune în plinătatea ei,contribuţia în exprimare a trei genuri literare, ca să nu maivorbim acum şi de mijloacele artistice deosebite, comune dealtfel literaturii noastre populare. De la epopeile homerice –să le zicem de sorginte livrescă – opere fundamentale şipentru că amestecă şi sudează într-un tot de monolit treburileîntregului univers în tot ce au ele natural şi supranatural şipână la titani de talia lui Eminescu (vezi, de pildă, cele douănunţi paralele din Călin...), numai mirifica forţă a creaţieipopulare, prin vocaţia de a globaliza şi de a sintetiza uriaşadiversitate a reflexelor spirituale ale comunităţii a reuşit săîngemăneze într-un unic trunchi realul, fabulosul şi oniricul(vom reveni asupra acestui aspect), realizând pentru viitorimeposibilitatea retrăirii, prin intermediul frumuseţii şi măreţiei aceea ce viaţa oferise spre a fi trăit numai o dată. Şi, repetăm,dorim revenirea la termenii de colind sau de cântec bătrânescnu pentru că franţuzismul ne-ar deranja prea tare, ci pentru cătermenul ni se pare prea tinerel pentru vârsta Mioriţei, preazglobiu, livresc şi străinel, prea amator de şoz-ul epic pentruun prea însemnat patristic desemnat să poarte prin lumeînţelesuri şi sensuri adânci şi sfinte pentru noi. În plus, dar nuîn al doilea rând, prin structura sa, colindul trăieşte prezentul,se adresează nemijlocit celor colindaţi, chiar dacă evocăoameni, fapte şi întâmplări care au fost, dar cărora le dăviabilitate prin reprezentarea lor prin persoana colindătorului(actorului) la poartă, la fereastră sau în casă, acolo unde seconsumă colinda. A nu se uita urarea augurală de noroc şisănătate din final, semn al înaltei omenii şi comuniuni, altmod de readucere în prezent, de întărire a convieţuirii. Iarsemnalul dat mai sus, deşi îşi păstrează importanţa, nufrizează esenţialul şi vine şi târziu pentru a modifica statutulunui termen deja împământenit.Fireşte, întrebarea din titlul acestor însemnări seramifică, se amplifică, oferă mai multe răspunsuri şi e posibilsă şi-o mai asume şi altcineva care întreabă sau cere imperiosrăspunsuri, iar răspunsurile – ne place să credem – să sealinieze în lungul şir de răspunsuri date detractorilor dediferite calibre, ignoranţi, condamnaţi, incorigibili, notorietăţide vitrină şi în căutare de stipendii publicitare spre râvniteprim-planuri.Aşadar, de ce trăitori cu mai multă experienţă – nereferim la cei care, pe drept, dar şi scandalos de pe nedrept autrăit mai multe vieţi într-una singură – de ce domniile lor,cărturari de circumstanţă şi de complezenţă, străini însă decea mai de preţ dintre cărţi, Cartea legilor nescrise, cartelăsată deschisă aproape în fiecare casă şi bătătură de bătrâniiplecaţi Dincolo, de domniile lor, ştiutori aidoma profeţilormincinoşi pomeniţi şi în Sfintele Scripturi, ultraşi, ultrişti cucât mai cunoscuţi, cu atât mai neghiobiţi de patimile măririiobţinute cu orice preţ (trebuie să se găsească şi pentru ei ovorbă de ocară potrivită din noianul atâtor vorbe de ocară), dece încearcă să coboare în rang moartea ciobănaşului,apropiindu-se astfel în blasfemiile lor de un fel de reproş adusomului care n-ar fi fost în stare nici să trăiască fain (nufrumos, fiindcă fain nu e tot una cu frumosul nostru pe carenu-l stricăm pe orice), nici să moară fain, luând exemplul,auzi colo!, al unui copac care moare în picioare, în loc să iaexemplul unui om de azi care moare realist, ştiinţific,boşorogit de osanale şi de lacrimi cumpărate din piaţă undesunt mai ieftine decât în supermarket, vegheat, îndemnat sauîmboldit de doctori ba spre hăis, ba spre cea, ca unul care, însfârşit, şi-a descoperit sau nu şi-a descoperit nici acuminutilitatea, şi care nu se dă totuşi spăşit la o parte din caleavieţii înainte de a veni nu aia cu coasa, ci una mai tinerică, nucu mătura şi cu aspiratorul, şi cu una sau două facultăţi lipitepe frunte aşa cum s-a dat el la o parte de atâtea ori când n-arfi trebuit să se dea, şi care se cramponează şi acum să setermine de mâncat el pe el întocmai ca piatra aceeanevrednică nici de trăsnet şi care, nemaiavând ce face semacină şi se mănâncă. Adică să nu fi ştiut înaintaşii noştri sătrăiască şi să moară frumos şi, în aşteptarea stră-strănepoţilorcare să-i iniţieze în viaţa şi moartea biorobotică a tuturorlucrurilor care par vii, dar deja nu mai sunt vii, au eşuatînfricoşaţi în vise şi himere, în bazaconii mioritice? Dar dacăasta ar fi totul, de ce şi în virtutea căror libertăţi şi drepturiîngăduite numai nebunului cuminte şi de Doamne, iartă-l! serepede dumnealui, cel care a trăit toată viaţa în ţară, dar fărăţară, fără trecut, fără limbă, fără părinţi şi copii, de ce serepede să-şi zornăie în marele bâlci adevărurile lui, ba,culmea culmilor, să le lase şi scrise pentru a întina şi în viitorceea ce el n-a avut niciodată sau a pierdut de nesăbuit ce-afost, de ce se repede cu ultimele puteri, în loc să şi lefolosească la a ţine dreaptă lumânarea ce i-a fost pusă încrucea mâinilor în ceasul din urmă, de ce se repede săschingiuiască încă, măcar cu gândul, trecutul nemort,prezentul bolnav de scârbă şi viitorul în mare cumpănă dacăsă mai vină sau să nu mai vină? De ce el, toleratul în silă derăbdătorul pământ şi de semenii săi, cu toate damblaleleînnăscute şi căpătate, el, care n-a fost în stare să fie niciodatăal lui, darămite şi al altora, să-şi bată joc de această toleranţă,numind ca ultimul sperjur ce este ceea ce viaţa noastră înalţăca pe un trofeu bazaconii mioritice, fără să poată înţelegepizmaşul că asemenea rostiri nu pot veni decât din parteaunui individ-bazaconie? Nu cumva, încercând să ucidămoartea mioritică şi, implicit, viaţa de dincolo de ea,pretinsul om încearcă să ucidă lumea prin golirea ei defrumuseţe, de măreţie, de dumnezeire? Omenirea va fi ucisăde oameni. (Am citat din Marea carte a legilor nescrise.) Nudăm crezare vitejelii necontrolate a cuvintelor zornăitoarecare atârnă îmbăloşate de emfază din gurile celor ce le varsă,dar nici nu le putem lăsa să circule măcar nebiciuite. S-arzvârcoli strămoşii. Iar de-ar fi măcar vorba de vorbe limpezica tăişul securii plecate să ucidă, treacă-meargă, nu ne-arîmbolnăvi cu scârba lor şi le-am înfrunta cu pieptul gol. Darele sunt ca şfichiul veninos al năpârcii care le scuipă săspurce şi să otrăvească de departe. Că nu revolta, uranestăpânită sau deznădejdea care te scoate din tine însuţi vorucide lumea, adică nu doar ele, ci şi spaima cumplită careîngrozeşte mai mult decât orice moarte, moartea şipseudocurajul nesăbuit, moartea şi făt-frumosul ei, pejumătate fiu de diavol lălâu, fiul cel dintotdeauna urduros şiîngreunat de aripi lipite cu ghiotura, dintotdeauna nevârstnicşi nechibzuit, nesocotit şi neieşit din vorba mamei care, dindrag de a avea un fiu cât mai pocit, cât mai zurbagiu şi maitrăsnit, s-a prefăcut până l-a scos pe el în lume în curajadevărat şi i-a dat brânci în lume să-i pună acesteia coarne, s-o ia în coarne şi... ştie nebunul ce să facă cu lumea, dacă segăseşte alt nebun să i-o dea pe mână. Ce nu poate el să facă,el şi frica, atunci când e vorba de rău? (op.cit.)Liebling, septembrie 2010______Notă: Acest eseu urma să vi-l trimită Ştefan GOANŢĂ.Vi-l trimit eu, Irina Goanţă51

(II)Fata împăratului şi IleanaCosânzeana prezintă încă din primapagină un izbitor fond creştin.Nevinovăţia mamei şi persecuţianedreaptă aduc intervenţia directă alui Dumnezeu, desigur, însoţit deSfântul Petru, devenit naş al copiluluinăscut în pădure. Căderea mameiispitită sau, mai bine zis, cucerită dezmeu, cădere devenită stăruitoare urăfaţă de copil, determină moarteaacesteia. Este de observat că înasemenea împrejurări, cu toatăsacralitatea părinţilor în culturaromânească populară, nu apare nicimăcar o umbră de mustrare pentrupedepsirea celui vinovat, considerat,ca urmare a stăruinţei neîncetate înrău, ca devenit neom şi, prin urmare,aşezat în afara legii omeneşti. Basmuloferă date importante pentruînţelegerea valorilor şi structuriimisticii populare.Filitraşcu, viteaz mare, frică denimeni n-are este un basm cu oserioasă ancorare în realităţile contemporanepovestitoarei. Prezen-tândun fir epic similar basmului anterior,povestirea aceasta oferă şi eacercetătorului un fundal mistic semnificativ.Dintre elementele misticeevidente menţionăm: botezarea erouluide către Dumnezeu, ca rezultat alacestui botez creşterea minunată acopilului şi cunoştinţele sale,conflictul fiinţial cu zmeii –reprezentanţi tipici ai răului – şi lipsade discernământ în raporturile cumama, slăbiciunea mamei şi cădereaei repetată şi tot mai adâncă,sacrificiul deplin al copilului faţă demamă, efortul zmeului de a împingepe cea căzută sub ascultarea lui lapăcate din ce în ce mai grave, cădereatotală definită nu doar de ucidereapropriului copil şi de lipsa de milăfaţă de cel mort, dar şi de punereavinelor lui tocmai la icoană.Starofică, fiul vacii nu prezintăelemente mistice evidente… până înfinal. În acel moment însă, gândireamistică este cea care încheie firulepic, aducând rezolvarea întregiisituaţii prin judecata lui Dumnezeu.Omul din flori, al cărui paralelismîn anumite privinţe cu celebrulHarap-alb este evident, oferă şi el oserie de elemente mistice. Unele suntclare, altele sunt subînţelese, darprezenţa lor este incontestabilă.Dintre elementele mistice evidenteputem nota ispitirea – realizată deOmul din Flori – prin prefacereasuliţei în suliţă din aur –, expresiile degenul „într-o sfântă-i sâmbăta”[ibidem, 117] sau „cine umblă cuvorbele-astea nu umblă să măcrească, umblă să mă prăpădească”[ibidem, 118, 120, 122], călătoriainiţiatică şi treptele ei, năşia şirânduiala ei. Ca element misticsubînţeles, dar de adâncă semnificaţie,notăm remarca „să vedem cinlemerită” [ibidem, 117], prin care semărturiseşte legătura între vrednicieşi stăpânire dintr-o perspectivă tipicortodoxă.Cu fântâna împăratului este unbasm lipsit de elemente misticeevidente 15 .Cu făt frumos şi împăratul sărac,basmul ce încheie a doua treime aantologiei, prezintă şi el o structurămistică. Dacă prezenţa acesteia esteclară, tot clară este însă şi afectarea eide procesul de înstrăinare de vecheacultură românească, ce determinăunele contradicţii ce scapă naratorului16 . Esenţa mistică însă rămâne,15 Omul de aur care apare în poveste merită oanaliză specială, dar nu poate fi încadrat aprioricnici în zona misticului, nici în cea a magiculuisau a mitologicului, orice încercare desistematizare necesitând o cercetare mai largă.16 De pildă eroul invocă pe Dumnezeu, dar apoişi înjură (din pricina necazului), fără ca acestepoziţii contradictorii să determine măcar oremarcă sau explicaţie din partea povestitorului[Ispas, 2005:138].52după cum arată, de exemplu,afirmaţia cheie: „să vadă şi ea cădacă faci rău la unu, i-a făcut şi eirău Dumnezeu” [ibidem, 140].Oglinda fermecată, bazată peconflictul fiinţial dintre erou şi draci –principalii duşmani, atât în luptădirectă dar şi în prin intermediari –înfăţişează o structură misticăevidentă.Mocanul cu trei feciori prezintă oserie de elemente mistice evidente,legate de ascultare (ale cărei valenţemistice sunt fundamentale [Vlăducă,2002:18-19]), de raporturile dintrefăpturi şi oameni, de opoziţia fiinţialădintre zmei – ca reprezentanţi airăului – şi oameni, de superioritateaînţelepciunii asupra forţei.Cu împăratul şi omul sărac esteun basm în care elementele misticeevidente sunt puţine şi voalate, fără alipsi însă. O atenţie deosebită merităcorespondenţa făcută de narator întretermenul de năzdrăvan şi cele dedeştept, înfipt sau respectiv isteţ,corespondenţă care, lipsită deacoperire la nivelul secolului XIX, depildă, marchează o secularizare aculturii populare.Milişoara, un basm foarte scurt –cam două pagini – are însă un fundalmistic de evidentă factură creştină. Pelângă exprimări de tipul „-ntr-osfântă-i sâmbătă”, intervenţia directăa lui Dumnezeu, apelul relei mamevitrege la drac şi pedepsirea ei suntaspecte clare ale acestui fundal[ibidem, 165-167].Cu doi fraţi şi pasărea de aurprezintă un fond mistic voalat –secularizarea este evidentă – şi incertîn sine ca apartenenţă. Definirea sa –ca fond mistic necreştin sau creştin,ortodox sau nu – se poate face doarîntr-un context mai larg decât cel albasmului studiat.Vârteju Pământului, ultimulbasm din antologia Busuioc şiSiminoc, variantă la Mocanul cu treifraţi, prezintă o structură misticăsimilară, lipsind problematicaascultării, dar fiind în schimb cea avalorii cuvântului dat şi respectuluifaţă de femeie (tipic pentru formelevechi ale basmelor şi de sorginteeminamente creştină).→* * *Preot MIHAI ANDREI ALDEA

Cele optsprezece basme aleantologiei Busuioc şi Siminoc. Basmeromâneşti, cu toate că au fost culeseîntr-o ţară nu doar oficial comunistă,ci şi aflată într-un radical proces desecularizare, atestă existenţa unorstructuri mistice bine închegate şi deorigine străveche. Procesul desecularizare este evident, determinândapariţia unor mijloace de voalare amesajului mistic, până la, în cazextrem, eliminarea tuturor referirilordirect supranaturale (în basmul Cufântâna împăratului, parţial şi în Cudoi fraţi şi pasărea de aur sau Cuîmpăratul şi omul sărac).Dat fiind că nu ne-am propus oradiografie a procesului istoric detransformare a misticii populare –altfel deosebit de atrăgătoare – nemulţumim a observa că şi domeniulbasmului popular românesc atestă înmod cert existenţa unei misticipopulare. Taina, incognoscibilul,Transcendentul şi comunicarea cuAcesta sunt prezente în mod evident.Fracturarea logicii discursului – atâtîn domeniul epic dar şi în cel mistic –apar uneori, ca mărturie a intervenţieirecente a secularizării. Aceastăintervenţie nu a avut vreme a secristaliza într-o nouă structurare,complet organizată, de unde şifracturile amintite. Mistica populară,fie ea prezentată făţiş – ca înMilişoara sau Busuioc şi Siminoc –sau mascat – ca în Omul din flori şimulte altele – este însă prezentă.Situarea ei ca substrat şi motivaţieintimă a cursului acţiunii atestă atâtvechimea cât şi importanţa sa încultura populară profundă (în zonelestudiate dovedindu-se a fifundamentală, aşa cum vom vedea şimai departe). Desigur, sunt multeaspecte ale misticii populare şi maiales ale raporturilor cu zona scripticăori chiar livrescă a teologiei ortodoxe53ce ar putea fi analizate. Dar esenţialăeste, repetăm, atestarea evidentă pecare şi basmul o oferă pentruaceastă formă a spiritualităţiipopulare româneşti.Bibliografie[Ispas, 2003] – Ispas, Sabina.2003 – Cultură orală şi informaţietransculturală, Ed. AcademieiRomâne, Bucureşti.[Ispas, 2005] – Ispas, Sabina.2005 – Siminoc şi Busuioc. Basmeromâneşti, Ed. Etnologică, Bucureşti.[Vlăducă, 2002] – Vlăducă, Ioan.2002 – Mic dicţionar de Apologeticăortodoxă, Ed. Bizantină, Bucureşti.[Vulcănescu R., 1987] –Vulcănescu, Romulus. 1987 –Mitologie românească, Ed.Academiei RSR, Bucureşti._______________________________________________________________*Lucrurile se rostogolescmai degrabă decâtcuvintele.Mai iute chiar decâtoamenii.Opriţi-mi vertijul!*Suflet clocotitor.Trup flămând.Inimă jinduită.Eu.Mintea luptă cu umbrele.Deschideţi fereastraSă intre cât mai multăLumină.*Pierdere şi câştig.În căuşul luminiigheme de umbră.*Degetele unei femeiDansează singure.Independente de trupDintr-o dată-şi iau zborul.*Jocul cu banii altora,încă nepedepsit:Bursa.*Răsfoiesc carteala fel cum m-aş rugala Zidul Plângerii.*Florile îngrăşatecu cenuşa din trupulstrăbunilorcapătă miros de veşnicie.*Ah! Mi-a scăpatprintre degetePoezia!*Când dragostea sepreface în sexsă nu te miri de moleşireaspiritului.*Lumea a început să măcunoască abiadin clipa când eu amîncetat să mă recunosc.*Feţele virtualului:depinde din ce partepriveşti.*Sursa poeziei autentice:Lumină şi Credinţă.*Chiar şi pe întunericpoate izbucni flacăraiubirii.*Un foc mocnitse poate preface lesne-ncenuşă.*Din jarul ochilor tăiizbucnesc luminiţe.*Cineva pleacă, altcinevavine.Locul se ocupă chiar dacănimicnu mai e la fel.Oamenii şi lucrurile suntunice.*Astfel percepi trecereatimpului,prin schimbareapersoanelor din viaţa ta.*Numărăm iubiriledupă ciclicitateaanotimpurilor?*Oamenii devin perioadede viaţă.Apoi, crâmpeie deamintire.Nu-i putem aduce cu forţadar nici nu-i putem reţine.*Pasageri, pasageripe o corabie careÎnaintează în larg (Duc inaltum!)la discreţia pânzelor şi avântului.Singur, catargul trebuie sărămână neclintit.Şi statornic.*Omului îi cade prea lesneauraîn ţărână.Şi-i va fi greu s-o şteargăde prafşi să o aşeze din nou pefrunte.Oricum, fruntea nu va maifi vrednicăde o aşa strălucire.*Ai grijă de propria aură.Leag-o cu aţă.Sprijin-o cu mânasau cu alt suflet.*Şi până la urmă eşticeea ce tu consideri despretinecă eşti.*Nimeni nu te face ceea ceeştiîn afară de Dumnezeu şi detine.CEZARINA ADAMESCU16 iulie 2011

Ca şi în zona academică, Ioana preluase şi relaţiile cuoficialităţile, cu ambasada română - destul de indolentă,de altfel, după cum am aflat – cu emigraţia românească(măcinată de zâzanii), prin intermediul preoţilor.Organizase, cu succes, câteva evenimente culturale şi înansamblu socot că cei doi ani au fost o reuşită strălucităpentru Ioana ca ambasador al culturii româneşti. Cu cepreţ, asta e altă problemă.La capătul primului an la Los Angeles, am vorbitdestul de puţin cu Ioana, nici n-austat în Cluj pe toată duratavacanţei: au fost la mare pentru ocură necesară Ioanei şi, pentrucâteva zile, la Bucureşti. N-aş fipomenit de asta, dacă ceva maitârziu, când se întorseseră deja lapost, n-aş fi aflat, pornind de lasursa Zaciu, că la Bucureştifăcuseră demersuri pentru încă unstagiu american, de astă dată curoluri schimbate. De întrebat, n-amîntrebat: cu o vorbă veche, nu mi-a plăcut niciodată săispitesc (să descos) fiindcă există întotdeauna un motivpentru care se trec sub tăcere anumite lucruri. Aşa că niciastăzi nu ştiu cu certitudine dacă asemenea demersuri aufost făcute sau e vorba de o simplă speculaţie a lui Zaciu.Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost indignarea otrăvităpe care acest demers, dacă el a fost făcut, l-a stârnit întrecolegii de catedră; şi ea nu o viza pe Ioana, ci pe Liviu.Doar faptul că nu fusesem informată asupra lui erainterpretat ca un semn al caracterului îndoielnic alprieteniei Ioanei pentru mine, aşa mi s-a spus. M-a uluitinterpretarea, fiindcă un eventual asemenea demers seputea solda cu un eşec, iar Ioana pentru cât aur e în lumenu l-ar fi expus pe Liviu, chit că motivele insuccesului n-arfi avut absolut nimic comun cu valoarea lui. În hulitul (deunii) Jurnal există o notare cu prilejul decernării unuipremiu academic (sau al Uniunii Scriitorilor? cred că maicurând al Academiei), la care o carte a lui Liviu fusesenominalizată, însă nu-l obţinuse. O lectură atentă a acesteipagini lămureşte cititorul asupra unei probleme extrem dedelicate în relaţiile între soţi, o problemă niciodatăabordată (sunt absolut convinsă) şi în fond inabordabilă:era limita de netrecut a comunicării dintre ei, aîmpărtăşirii, cheia armoniei cuplului. Şi dacă demersulamintit a fost făcut, insuccesul lui trebuie să fi avut unecou negativ asupra stării de spirit a lui Liviu. Presupunînsă că eforturile unui mod de viaţă deosebit de cel deacasă, cu numeroase întâlniri şi vizite, pe fundalul stresuluitimpului prea scurt rămas pentru lectură ca şi alcheltuielilor necesare pentru aceste numeroase party-uri,cheltuieli ce trebuiau reduse la minimum fără ca acestlucru să fie vizibil pentru invitaţi, n-au rămas fără ecou înrelaţiile cuplului. Obişnuinţa tonului ridicat despre carevorbeşte Ioana în jurnal se poate prea bine să se fi exersatîn astfel de împrejurări.La întoarcerea definitivă din State, n-au existat preamulte semne vizibile ale vreunei modificări importante înviaţa cotidiană a cuplului. Şi totuşi! Cea mai neaşteptatăpentru mine a fost dorinţa lor de a găsi un copil de suflet.Prima încercare a avut în vedere chiar o înfiere, o rudăîndepărtată a tatălui sau a mamei lui Liviu, nu ştiu sigur.Era vorba despre o fetiţă de vreo 9-10 ani de prinBucureşti, a cărei istorie nu mi-o aduc bine aminte. Amreţinut doar că era dintr-o familie nevoiaşă şi cu problemeşi că se deprinsese, în felul ei, să se descurce şi chiar să-şiajute familia. S-a pus la cale, printr-o corespondenţă activăa părinţilor lui Liviu cu acele rude bucureştene, o vacanţă afetiţei în Cluj spre a se vedea dacă se poate acomoda cutraiul celor ce ar fi devenit părinţii ei adoptivi. Cu multînainte de venirea ei, cei doi se bucurau de aceastăperspectivă şi păreau destul de sigurică în puţină vreme locuinţa lor vaprinde viaţă prin prezenţa acesteivirtuale fiice pline de energie, dupăcum se spunea. Când evenimentul s-a produs, încântarea n-a scăzut şiamândoi se aşteptau la o menţinerea legăturii cu fetiţa prin scrisori şi lao eventuală vacanţă mare petrecutăîmpreună: părinţii lui Liviu erauîncântaţi de perspectiva de acontribui în calitate de bunici înspecial la organizarea ei. A urmat însă o mare decepţie,previzibilă dacă priveşti lucrurile din perspectiva diferenţeiuriaşe dintre mediul cu care era obişnuită ea şi cel în careurma să fie transplantată. Ceea ce a îndurerat cel mai multa fost absenţa oricărui semn de viaţă din partea fetiţei caren-a dat un telefon, n-a scris o ilustrată, i-a ignorat, i-a ştersdin minte. O vreme, un unchi sau o mătuşă a ei le-a maiscris părinţilor lui Liviu, invocând ceva motive familialepentru amânarea proiectului. S-ar putea să fi sperat să oconvingă pe fetiţă să accepte şansa ce i s-a oferit, nu ştiu.Cert este însă că proiectul - utopic după părerea mea – acăzut. Tăcerea fetiţei a avut darul să i-o înstrăineze total,cel puţin Ioanei. Ştiu asta de la ea. Nu-şi reproşa nimic, amavut chiar impresia că-i displăcuseră multe dintreapucăturile musafirei care fusese destul de diferită deimaginea construită prin corespondenţă; însă faptul că,întoarsă la Bucureşti, aceasta nu găsise un cuvânt demulţumire pentru gazdele primitoare, pentru numeroaselecadouri pe care i le făcuseră (bănuiesc că o îmbrăcaseră dincap până în picioare) o făcuse să creadă că fetiţa venise dela început cu gândul de a lua ce-i de luat şi cu asta, gata.Aproape nu-i băgase în seamă pe cei care fuseseră atât dedispuşi să o iubească. Nu ştiu care a fost reacţia lui Liviuîn faţa acestui eşec şi nici nu ştiu dacă măcar l-au discutat.Cert este însă că o altă tentativă de adoptare a unui copil n-a mai fost făcută. Au existat însă tentative de adopţiespirituală, ca să spun aşa, ceva ce ar fi însemnat o alegere aunui moştenitor. Dintr-o asemenea intenţie trebuie săfi plecat apropierea de o nepoată, fiică a unuia dintre veriiprimari ai Ioanei. N-am nicio idee despre felul în care l-adescoperit Ioana pe acesta şi nici nu-mi aduc aminte în ceîmprejurare a început să vorbească despre el. Desprefamilia tatălui ei ştiam câte ceva de pe vremea studenţiei,nu multe, fiindcă pe atunci nici nu cred că existau relaţii cuea. Aflasem doar că profesorul fusese mezinul între maimulţi fraţi (trei? patru?) şi că mama, preoteasa văduvă,hotărâse ca el să rămână în gospodărie. →ELENA NEAGOE54

Cum asta nu se întâmplase, decizia ei foarte fermă afost să-i taie orice stipendiu lui Mitică (aşa i se spuneaacasă în copilărie). Cu toate acestea, profesorul nu-ipăstrase pică mamei sale şi între proiectele despre care-ivorbea fiicei sale era şi acela de a o duce în satul natal. Înanii foarte dificili de după război şi în condiţiile boliiprofesorului – o ciroza hepatică pe fond malaric – visatacălătorie n-a mai avut loc niciodată. Cred însă că legăturicu lumea de acasă trebuie să fi existat. La un 1 mai, eramîn anul I sau al II-lea, ar fi trebuit să participăm lademonstraţie în costume populare (a fost anulată în ultimulmoment din pricina vremii nefavorabile) şi Ioanaîmbrăcase un splendid costum oltenesc, cu vâlnic ţesut cufir de aur şi o maramă deborangic, venit în mod certde la bunica ei. Destul devag îmi aduc aminte deresentimentele buniciimaterne – mama mare,cum i se spunea –determinate de lipsa măcara unui pachet cu alimentetrimis de la ţară învremurile de mare penuriede la sfârşitul anilor 40;profesorul avea un regimalimentar extrem de strictşi foarte costisitor, căcialimentele proaspete de lapiaţă aveau preţuri astronomice, iar pentru restul familieimama mare încropea cu destulă dificultate un meniuacceptabil şi asta doar prin vinderea treptată la piaţa devechituri a unor bunuri din casă. O astfel de aşteptare,chiar dacă înşelată, presupunea totuşi existenţa uneicomunicări. Aşadar legături fuseseră, însă după moarteaprofesorului ajunseseră cu totul sporadice, dacă nu seîntrerupseseră. S-ar putea, mă gândesc, ca acest vărbucureştean să fi fost una din punţile fragile,legătura subţire şi doar ocazională de pe vremea când încăprofesorul trăia. Ioana îi vizitase familia târziu şi doar înfoarte rare ocazii (una sau două), iar pe fiica lui, filoloagăşi ea, nu cred că o cunoscuse decât prin anii 80 şi nici nuştiu dacă asta se întâmplase într-o astfel de vizită sau, maidegrabă, în cadrul unor manifestări ştiinţifice studenţeşti.Cert e însă că Ioanei îi plăcuse nepoata: era inteligentă,avea un spirit vivace şi un umor cam muşcător; peste toate,era şi filoloagă, deşi zona ei de interes era lingvistica, nuliteratura. Tânăra a fost aşadar invitată pentru câteva zilela Cluj, prilej cu care am cunoscut-o şi eu, cred că, nu suntsigură, la petrecerea amicală de ziua lui Liviu. Nu mi-afăcut cine ştie ce impresie, mi s-a părut că disting micipuseuri de răutate dintre cele care mă ţin la distanţă. Nupot să uit satisfacţia orgolioasă cu care a povestit cummama ei, care lucra în serviciul tehnic al televiziunii, i-adat cu bună ştiinţă un sfat rău unei cunoscute cântăreţe demuzică uşoară cu o voce superbă dar deficitară la mişcareascenică. N-aş putea spune cu siguranţă de ce vizita s-aterminat rău; destul de vag îmi aduc aminte că Liviu a fostcel care a avut o reacţie de respingere. Cert e că dupăplecarea ei, Ioana mi-a vorbit despre plăcerea cu care oascultase vorbind despre vacanţele de vară petrecute însatul natal al profesorului, în casa bătrânească, desprerelaţiile ei cu lumea satului, remarcând totuşi cuamărăciune că n-o invitase nici cu un cuvânt să petreacădouă-trei zile în casa care fusese totuşi a bunicilor ei, undecopilărise tatăl ei; era ca şi când ar fi fost un domeniuprivat personal, nici măcar al familiei, unde Ioana n-aveace căuta. Dincolo de faptul că am suspectat-o pe nepoatabucureşteană de lăudăroşenie, cel puţin în ceea ce priveşterelaţiile ei cu lumea satului şi poziţia ei oarecum princiarăacolo ( din ceea ce spunea Ioana reieşea indirect că tocmaipe acest fapt erau centrate istorisirile despre vacanţele laţară), m-a uimit, ca să nu spun altfel, că tânăra a pus cutotul între paranteze semnificaţia familială a loculuirespectiv şi nu mi-am putut reprima gândul că pentruea gazdele ei erau mai curând relaţii folositoare, ooportunitate de exploatat, dacă nu pentru altceva măcarpentru notorietatea lor în mediul academic. Ioana acontinuat să comunice telefonic cu nepoata ei, însă derelaţii mai apropiate n-a mai fost vorba. După moarteaIoanei, Liviu a mai avut o asemenea tentativă cu băiatulunei familii prietene din mediul literar, un adolescentrămas cel puţin o vreme în custodia lui pe parcursul acâteva luni, datorită plecării părinţilor într-o misiuneoficială, însă nu s-a închegat nimic serios şi de durată. Miavorbit într-o ocazie sau două de băiat şi problemele luişcolare, însă impresia generală a fost că era legat sufleteştede tată, fiul îi era străin.Poate că n-aş fipomenit de acestetentative, dacă nu mi s-arfi părut că ele s-au născutdintr-o nevoie de lărgireşi de substanţalizare a lui„noi”. Câte n-au avut deîmpărtăşit Ioana şi Liviu!Puţine cupluri s-au aflatîn această prielnicăsituaţie. Însă în relaţiilecu lumea s-a păstratdintru început odepartajare destul deevidentă între „domeniulmeu” şi domeniul tău”, tot aşa după cum, poate maitranşant încă, a existat un hotar ferm între domeniul privat(familie, prieteni personali) şi cel profesional public.Înclin să cred că dezechilibrele care s-au creat în SUA întreaceste domenii au generat nevoia de care vorbeam, în carese amestecau biologicul şi spiritualul, urmaş de sânge şiînvăţăcel. Poate că eventuala reuşită ar fi şi atenuatseparaţia între „familia mea” şi „familia ta”. Căci din acestpunct de vedere au existat de la început tensiuni pe caregospodăria în comun în casa familiei Ioanei le-auaccentuat. Ioana i-a preţuit întotdeauna pe socrii ei, Liviuînsă a avut o privire critică necruţătoare asupra soacrei saleşi considera, cu ostilitate, că în loc să fie sprijin pentrufiica ei, e un pietroi de moară şi o suprasolicită. Înconsecinţă, tot ce s-a întâmplat în familia Ioanei (mamăşi frate) i-a rămas străin. După unele bănuieli ale mele,întărite de ecouri la „cald” venite de la Ioana, discuţiifoarte neplăcute avuseseră loc cu prilejul primirii banilorpentru editarea lucrărilor profesorului. Se pare că mama şifratele se coalizaseră în contestarea drepturilor Ioaneipentru realizarea ediţiei, socotind că întreaga sumă trebuiaîmpărţită egal, nu doar cea cuvenită moştenitorilorautorului.55

(II)„Vreau să faci ceea ceface o femeie care vrea să-iplacă numai bărbatului ei.Orice s-ar spune, bărbaţii nuse ţin decât după femeilecare primesc, atraşi dedulcegărie ca muştele lamiere. Femeile cinstite au opurtare care îi pune pegoană.” „În ceea ce măpriveşte, îţi declar că nudoresc să renunţ la lume şisă mă îngrop de vie pentruun bărbat.[....] E minunatăaceastă tiranie a domnilorbărbaţi, care vor să moripentru toate plăcerile, ca să trăieşti numai pentrudumnealor.” - este afirmaţia plină de insolenţă a Angelicăi,infidela soţie. Georges Dandin îl prefigurează pe Jourdaindin Burghezul gentilom, cu deosebirea că Dandinrecunoaşte că a vrut să parvină şi regretă amarnic ceea ce afăcut.Două secole mai târziu, în spaţiul românesc, I. L.Caragiale, cel mai mare dramaturg şi în acelaşi timp unuldintre marii scriitori români, ilustrează şi el în comediilesale problemele legate de relaţiile de infidelitate conjugală,încornoraţi, triunghiuri conjugale. Comediile lui I. L.Caragiale au fost calificate de critici ca fiind lipsite demoralitate, pline de încornoraţi naivi, de amanţi fărăscrupule, de femei cu moravuri uşoare despre care nu artrebui să se vorbească pe scena unui teatru, ci în bâlciurilede la marginea oraşului. Din acest punct de vedere, celemai violente atacuri au fost îndreptate împotrivacomediilor – O noapte furtunoasă şi D-ale Carnavalului,piese în care criticii au văzut doar imoralitate şi trivialităţi.Lipsa de moralitate a eroilor lui Caragiale seamănă foartemult cu lipsa de moralitate a eroilor marilor autori de satireşi comedii – Machiavelli sau Molière. Scrierile luiCaragiale sunt strâns legate de istoria României şi asocietăţii civice a timpului său. Înţelegerea pieselor sale nueste posibilă fără o cunoaştere a trecutului şi a situaţiei deatunci a poporului român, aşa cum nici comediile luiMolière nu pot fi înţelese fără cunoaşterea “preţiozităţilor”din acea vreme sau a luptelor autorului împotrivaTartuffilor epocii sale. Comediile lui Caragiale au devenitde-a lungul anilor adevărate “documente” satirice, socialeşi istorice, ale vremurilor sale.Criticul Ioan Constantinescu spune despre comediilelui Caragiale că eroii acestora, adevărate marionete,dincolo de parodie şi grotesc, trăiesc de fapt o dramă aînstrăinării de propria lor natură, o dramă a incapacităţii dea acţiona prin ei înşişi. Personajele se află într-un spaţiuînchis fără ieşire, la fel cum mai târziu, eroii teatruluiabsurdului trăiesc un comic ce nu oferă nicio ieşire. Apareîn scenă o lume alienată, profetică, de o profeţie burlescă,regăsită la Jarry sau Ionesco, o lume dizarmonică, aproapeanimalică, cu personaje lipsite de o autentică viaţăinterioară, care nu depăşesc frecvent nivelul instinctelorumane şi în acelaşi timp o profundă critică socială.Caragiale se dovedeşte un precursor al literaturiiabsurdului, pentru că tema fundamentală a teatrului săueste aceea a dezorientării omului. Dezorientarea estesemnul unei decăderi fizice, intelectuale şi morale.Dramaturgul pune absurdul în lumina unui comic în caresatira este una radicală. Personajele nu realizeazănonsensul existenţei lor. Veselia inconştientă (totul e binecând se sfârşeşte cu bine) din finalul comediilor estesemnul exterior al deriziunii absurdului.Încornoratul este un tip modern, acţiunile sale suntcomice, dar un comic în care grotescul împrumută nuanţeabsurde. Jupân Dumitrache, Pampon şi Crăcănel suntîncornoraţi “fără ieşire”, ei nu realizează starea loradevărată, sunt victime ale unei alienări simptomatice pecare o determină lumea lor. Jupân Dumitrache este de ostupiditate absolută, stabileşte raporturi deformate cuoamenii şi lucrurile, faptul, evident, că este înşelat deChiriac, nu îi spune nimic.Tipul gratuit al Commediei dell’arte devine laMolière tip esenţial. Comicul lui Caragiale are la rândul luiputernice influenţe franceze, dar pentru naştereaîncornoraţilor săi, I. L. Caragiale a avut, poate, ca model,şi tipurile Commediei dell’arte, mai ales pe Căpitan, peDoctor şi pe Pantalone. Situaţiile prin care trec personajelelui Caragiale, nu pun faţă în faţă tipuri de oameni, cum oface comedia de tipuri psihologice a lui Molière. Oameniilui Caragiale nu sunt neapărat tipuri, în comediile lui nuîntâlnim oameni proşti, ci prostia, nu întâlnim oamenimeschini, ci meschinăria, teatrul său este un teatru cu tipuride vicii, o colecţie de vicii – imbecilitate, imoralitate,automatism, legate de un anume moment istoric, politic, deo anume societate.Jupân Dumitrache este un înşelat care îşi orienteazăbănuielile pe o direcţie falsă, la fel ca şi Sganarelle,încornoratul închipuit, dar spre deosebire de acesta,Dumitrache este un încornorat real, care bănuieşte doar pealtul, într-o comedie în care iluzia şi adevărul, aparenţa şiesenţa se îmbină necontenit. El ignoră sau pare că ignorăadevărul. Gelozia lui turbată este o modalitate de a apărainstituţia burgheză a familiei. El nu este gelosulsentimental şi îndrăgostit, gen Othello, ci apărătorulhotărât al onorabilităţii burgheze. El nu vede pasiuneadintre Veta şi Chiriac, nu o poate vedea, pentru că un astfelde sentiment şi o astfel de manifestare nu intră în felul luide a înţelege mecanismele lumii. Jupân Dumitrache seteme de asaltul bagabonzilor care fac ochi dulci cucoanelorşi care vor să spargă casele negustorilor cinstiţi, dar nu seteme de pasiunile pe care nevestele de negustori le-ar puteacontracta, pentru că nu înţelege un astfel de mecanism.Jupân Dumitrache nu este un mahalagiu în înţelesultopografic al termenului. “Mahala” este un cuvânt turcesc,ce înseamnă cartier, fără conotaţia dobândită ulterior,prezentă şi în dicţionare, de: “persoană cu apucăturivulgare care se ceartă şi bârfeşte”.Asemănător Căpitanului din Commedia dell’ arte,Jupân Dumitrache este un brav căpitan în garda civică.Oricât ar fi fost garda de ironizată în epocă, Jupânul îşiîndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile funcţiei de→TAMARA CONSTANTINESCU56

căpitan, inspectează posturile, face rondurile până la capătşi este de acord cu sancţionarea celor care se sustrag de la“izirciţ”, ca să fie ”compania noastră cea mai abitir dintoate”. În plan familial, este gentil şi delicat cu consoarta,preocupat de a nu o pune în situaţia de a se ruşina, chiar şiatunci când ea însăşi provoacă incidente jenante.Jupân Dumitrache este personajul care pune cuadevărat problema ridicolului, un personaj grandios careţine întreaga piesă. E un om dintr-o bucată, spre deosebirede echivocul şi duplicitarul Trahanache; un om de o marenaivitate, încrezător în ceilalţi, pe care îi crede supuşiaceluiaşi cod etic, tocmai de aceea poate fi acuzat deprostie. Nici măcar în faţa evidenţei, el nu o poate bănui peVeta de adulter, nu o consideră capabilă de aşa ceva. Dupăpărerea lui, Veta este doar slabă, “ruşinoasă”, în scenarăfuielii cu “coate-goale” o invită să treacă în camera ei,pentru a nu asista la discuţia ce trebuie să aibă loc doarîntre bărbaţi. Nu poate fi acuzat numai de lipsă deinteligenţă, ci mai degrabă de fermitate de caracter,împinsă dincolo de limitele normalului, de încăpăţânareaînşurubării în respectul de sine şi urmărirea legii morale,care crede că îl stăpâneşte. Prin aceste calităţi împinse pânăla ridicol, este cel mai moral personaj în lumea eroilor luiCaragiale, de aceea lovitura pe care i-o dă autorul este demare efect comic. El este “aspru” pedepsit, aproapebatjocorit pentru prostia şi credulitatea sa. Asemeneapersonajelor feminine din comediile lui Molière, Agnèssau Isabela, Veta demonstrează şi ea, că dacă femeia vreacu adevărat să îi pună coarne consortului, reuşeşte astachiar sub o pază constrângătoare, chiar sub ochii vigilenţiai soţului gelos.O noapte furtunoasă s-ar putea numi la fel de bine “Onoapte nebună”, o noapte a nebuniei erotice, personajelearătând ca nişte ieşite din minţi din cauza dragostei. Onoapte furtunoasă dezvoltă peripeţiile unei nebunii eroticefără obiect, stârnită din “nimica”.. Ca să-ţi păstrezi onoareade familist trebuie să lupţi. Ca şi Sganarelle, care îşi jurămoartea rivalului, şi Jupân Dumitrache ca un viteazCăpitan în garda civică, evident, vrea < să-l iau pe laspate…..să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: ”Cepofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-iajungea, să-mi taie mie favuridele! >. Jupân Dumitrachevrea o viaţă conjugală perfectă,ameninţând cu moartea, pe uneventual intrus. El îşi iubeşteconsoarta dormitând ziua şifăcându-şi disciplinat noapteatoate rondurile. Orb, el ignorălumina adevărului. În final, cândvede că “ideea” s-a dovedit onălucire, nimeni nu e mai radiosca Jupânul vindecat de bănuială.“Uite aşa se orbeşte omul lanecaz”- îşi încheie Dumitracherolul, vesel şi autoritar, nebun de bucurie, aşa cum cevamai devreme fusese nebun de furie. Personajul reintră înconvingerea că Veta nu e o “d-alea”, iar Chiriac îi estedevotat şi nu l-ar trage pe sfoară. Astfel el reintră încalitatea de soţ şi stăpân respectat, iluzie pe care singur şi-afabricat-o. Este un păcălit înfumurat, recunoscându-se înceea ce îşi închipuie că este, nefiind în realitate decât unreal încornorat.Zaharia Trahanache, după o primă căsătorie, al căreifinal nu se cunoaşte, dar din care a rezultat un fiu, astăzi lafacultate, s-a căsătorit cu Zoe, iar o jumătate de an dupăaceea şi-a câştigat pe cel mai bun prieten al său, înpersoana prefectului Tipătescu, amantul soţiei sale. Cei dinjur par fie a ignora, fie a considera asta drept cel mainatural lucru cu putinţă. Ca şi în O noapte furtunoasă, în Oscrisoare pierdută sursa principală a acţiunii rămâneameninţarea adevărului de a se face dezvăluit – cursapericuloasă, pe muchie de cuţit dintre aparenţă şi realitate.Raportul Jupân Dumitrache-Veta-Chiriac are acelaşicorespondent triunghiular, aici, în Trahanache-Zoe-Tipătescu, reprezentând celebra temă a triunghiuluiconjugal, ridiculizată de-a lungul timpului în diversecomedii, din diferite spaţii geografice..“Venerabilul” Zaharia Trahanache, prezidentulComitetului permanent, al Comitetului electoral, alComitetului şcolar şi al altor comitete şi comiţii, nu estenumai un soţ înşelat şi credul. Trahanache, după uniicritici, lasă uneori impresia că ştie de legătura dintre Zoe şiFănică, dar că e mai comod şi din punct de vedere politic şidin cel familial, să nu încerce să afle prea multe. Îl vedemchiar respingând evidenţa: “Ei, Fănică…..să vezi imitaţiede scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva,să juri!”. Trahanache face mai degrabă parte din galeriasoţilor care trag foloase din adulterul consoartelor, de peurma coarnelor, asemenea personajului machiavelianmesser Nicia. Este o altă treaptă de evoluţie a burgheziei, alumii politicului, în care se accentuează descompunereafamiliei şi a moralei burgheze. Chiristigiul “Titircă” îşisocoteşte soţia un bun al său, la fel ca şi eroii lui Molière,Sganarelle sau Arnolphe. “Titircă” îşi apără gelos“ambiţul” şi “onoarea de familist”. În lumea machiavelicăa lui Trahanache, adulterul, triunghiul conjugal, e un lucrufiresc, acceptat. Trahanache este un stâlp al regimului, unmoşier onorabil, pentru care binele lui este binele ţării. El“ştie tot, dar nu crede nimica”, spune prefectul. Se poatespune că Trahanache ştie tot? Poate ştie….. dar acţionează“diplomatic” pentru a nu pune în pericol onorabilitateafamiliei, dar nici pe cea politică.El a depăşit stadiul bănuielilor prosteşti ale luiDumitrache, Joiţica este o “simţitoare”, iar Fănică omul deperfectă încredere. Pragmatic, Trahanachedenunţă “falsul”, convins că dacă îşi apărăfamilia şi prietenii acesteia, apără de faptmoralitatea societăţii, fără a fi preocupatde faptul că onorabilitatea lui de familistnu este decât o închipuire. Este mesagerulunor principii pe care nu le are. Ca şi înfinalul comediei O noapte furtunoasă,când se creează un moment de suspansprin “legătura” lui Chiriac, găsită deJupân Dumitrache “pe pernele patuluidumneaiei”, şi în O scrisoare pierdutăapare un moment de suspans, la final, prin afirmaţia luiTrahanache: “Nu cunosc prefect eu! Eu n-am prefect”pentru ca mai apoi să răsufle toată lumea uşurată, “eu amprietin!”. Ambiţul matrimonial al lui Trahanache îlsituează pe acesta deasupra intrigilor şi a “falsurilor”._________Biblioteca Batthyaneum, Codexul Latin (despre cumse învăţa carte în Galia), foto Ecaterina Ţarălungă57

artusscrise haine pe post de hienedezbrăcaţi-mă dendro caloienemormintele nu se mai mănâncăincantaţie dată din brâncăavem interzis jarul stejarului nenebusturi usucă-ne alienene-om rescrie umbrele încăpână la zece fă-ne româncălas' brustur ia-ţi ghimpii gimflori de salcâm Ierusalimsăptămâna viitoare tei înflorimşi ce mai Rilke păsări ghindăchindie veveriţă armindăpune muzica tagorindăpaşii răspântiilorpaşii răspântiilorîn aşternutul cruciipicături de musonpăsărilor unisonmetoda bălţii pânăla casa lui Perpessiciusdin facerea calamburuluiîmi intru în galantarpicarro rătăcitor în Tobosonu v-aţi cioplit neconvertiţiretează Yama peîntreruperea fluenţeilocul pasului nefăcutnu step răguşitei sceneaşa şi cine e păsuitorulneed greed mahatmaîn locul aparigraha rode nu cumva mai pe searăne căpătuim refuzulîn călcătura şenileimă alegi mă înţelegiîţi sunt ce-ni eşticălcăm ursul călcătorde schizofrenie striurin-a mai rămas nimicdin plini goia trece dealulcarbid drăgoise coseşte costreiepăsuitorului de moartepe când hambarultrezi nambardarulrăsura arsurapaharelor vărsateoprire aparigrahaîn pustiirea merelorsac de clopote goalepe cântar nici animaleabstinenţă femeiascănaşul să trăiascăplictisul armonieilatră-mă din mausoleula numărătoarea stelelormai o carlingă argoulcaducitate acadianăîn mlaştina louisianăeuforie agonică baceCreangă Iancu Belimacesalt psalt săriţi răsăriţilintiţei dimpotrivă cormoranconturul Arcturus lentilelorpelasgii lui Densusianuhămesiţi două vorbeagonică paiaţămai piftieboemei ftizieroueirouei ladro ce nespunândne prinde de pe urmăconglomeraţie elipticăde martori dezlegaţiodihnă în zăcământeuforia renaşteriiziurire zăurdeştevăd ce lumină aprindRaymond îţi întoarse spatelenoroacele păcateleteatru cu piesă postumăjoacă-mă în Shalimar mumăa patra oară cu Noica înNestor Babel Abel Cainapa sfârâie cidmasculinitate carbidfilmezi sudurăde antipozi siamezipasăre cap radicaltulpinii spre Yamaplecarea ajunsuluiaborigen mângâiosuluite fabrici aurădin cioara zgurăparte de frate mensVicinei albigenssubteran în Amiensbate-mi în cap fensîntrebatu-ne-amîntrebatu-neam când viiatâtor păsări unisonpe teorii încă poeticecoseşte costreiecălindarul de rouădin alesături cărarepahare vărsateîn pustiirea merelordupă calendarul refuzuluiţesătură apusă ţestînconjurul briciului catapeteasmăla morţii fericirii alesăturavers invers eres carantinăa ne împărtăşi horăcataractele ochilortârăşte-mătârăşte-mă sac de clopote goaleba nu ţi-aş zice negrul mierlăfrunza nucului cucului the baleca alt actor jucăuş'mă gherlăback abac moscului perlăşoarecilor bătuţi de şperlănu-mi crezusem zale balepe cântar nici animalefii serios planturos muscmască moscovită Trusknume de pe la clonebine de mama Leonefluşturate asociaţiichihlimbarului naţiiia-ţi-i gealaţii na-ţi-ide-o abstinenţă femeiascănaşul să trăiascăvara 2011GEORGE ANCA58

DOMNEŞTE-MĂ, DOAMNE!Domneşte-mă, Doamne, c-un sufletde fată,Domneşte-mă, Doamne, cu iarba demăr,Mai pune un cântec pe foaia de platăŞi floarea albastră ascunde-i-o-n păr.Domneşte-mă, Doamne, c-un alt cerde stele,Domneşte-mă, Doamne, cu iarba dinmiei,Aruncă pe masă din oasele meleŞi cruţă vioara din sufletul ei.Domneşte-mă, Doamne, cu trei saucu nouă,Domneşte-mă, Doamne, c-un altadevăr,Dar lasă-mă singur în boaba de rouă,Alături de fată şi floarea de măr.NOAPTENoaptea parcă e de carne,când mi te sărut pe gleznă,timpul doarme-n risipire,atârnat pe-un colţ de beznă.Verbul ne sărută pasul,zuruind pe-al ierbii sân,gustul meu se simte-n tine,ca un clandestin păgân.Luna seamănă c-o barcă,aţipind pe-al apei chip,cu mirajul humei tale,răstignirea mi-nfirip.Şi-ntr-o dimineaţă şuie,pitulată-ntr-un stejar,mi te-oi cuibări în coastă,de din tine să răsar.DOARĂ MUCHIADoară muchia-ţi mă sunăfloare tristă, floare lună.Doară muchia-ţi mă plânge,floare tristă, floare sânge.Doară muchia-ţi mi-e strană,floare tristă, floare ranăNumai tu, din flori făcută,îmi eşi nai şi alăută.Peste ochiul meu, privitul,ce-ţi deşiră nefinitul.ŞI LATRĂ VISCOLULŞi latră viscolul prin mine,În haită vorbele-ţi mă rup,Te-ating c-un ochi de-a curmezişul,Să-ţi pipăi iernile din trup.Tu stai pe-un colţ de dimineaţă,Suspină felinaru-n port,Şi-ntr-un haihui zvârli-voi lutul,Să mor un pic, să mor de tot.Şi latră viscolul prin mine,În ochi e numai nins deplin.Pe-o muchie de mângâiere,Tresare moartea clandestin.EŞTI O FRUNZĂEşti o frunză care plângeToamna trunchiului ce sunt.Mâna te suspină-n genecând pe degete te cânt.Osul gândului te sună,Clinchetind ca un amurg,Înlăuntrul rădăciniiMi te viscol, mi te curg.Peste umăr creanga bate,Poarta gurii care-ai fost,Eşti o frunză care plânge,Sunt copacul fără rost.MĂ PRIVEA SPERIATĂMă privea speriată,ca un foşnet neştiut,strigăt despuiat şi mut,menhir, sub luna inelată.Mă privea speriată,cu trupul rupt de sărut,în colţul dinspre urât,ţopăit pe frumosu-i de fată.Mă privea speriată,prelinsă în mine, tăcut,s-o miros pe surâs, aş fi vrut.dar era amară toată,trup de umbră atârnată,rună scrisă pe crucea de lut.EU O IUBEAMEu o iubeam ca pe o pasăre albastră,născută-n lehuzia pleoapelor nopţii,sub felinarul răzimat lângă fereastră,ca un amant lovit de somn sub tâmplaporţii.Dinspre cuvinte curge o fântână,mai inundând vremea atârnată-n trup,pe ninsoarea plânsului de mânămi-a scris psalmul dinainte să o-ntrup.Ea mă iubea ca pe-un incestduminical,când Dumnezeu era plecat să moară,eu o iubeam într-un apus carnal,în Raiul ce-şi lătra sfinţeniile - afară.FIINDCĂFiindcă aveai umbre la inimă,lăsasem sufletul în odaie,aşezat pe sânii ferestrei cu cotulproptitîn ceafa teiului de lână cer.M-ai privit ca pe o aripă de vânt,desenându-mi conturul pe silabasfârculuişi visau stelele sub ceaşca nopţii,şi se căţărau lupii pe spinarea păduriide dincolo de gura dealului…Ţi-am mângâiat melancolia păruluişi-am dus degetul la gurăca nu cumva cuvintele să te iubească.SUNT COPACUL DIN DEALSunt copacul din deal obosit depăsări,despuiat de târziul murit somnambul.Cu tăcerea în pumni trec toamnelelehuze,înspre dimineaţa abia ieşită din lăzi.Mai tremură asfaltul pe artera dinsprecălcâi,şi întunericul îşi rupe mâna printrepietrelecu tâmple bandajate de singurătăţi,sub cerul ce fumează insomnii.Sunt copacul din deal, cu cicatrici pemâinişi butoniere cât o felie de cer.În fântâna din rădăcină stau mâhniteînţelesurile lucrurilor în sine.GEORGE BACIU59

puţine ori, trăiri de excepţie. O să-ţiprezint în acest sens doar douăargumente. Două experienţe.Adoptarea la un moment dat a unorpoziţii tranşante, pentru mine gesturifireşti, deci uitate, dar considerate depersoanele în cauză un bine, suntdovezi că filosofia mea e modalitatecel puţin respectabilă de convieţuire.Asta în ciuda faptului – ori poatetocmai de aceea! – că reacţiile s-aumanifestat după 12, respectiv 40 de anide la situaţiile pe care ţi le voiprezenta.Centrul atacant al echipei noastre dejuniori Ştiinţa Timişoara era FrankBaldwin. După încheierea junioratului,după absolvirea facultăţii, destinul,opţiunea, hazardul, ne-au aşezat pedrumul propriu. Primăria din Bocşa,Consiliul popular cum se numeaatunci, mi-a oferit la început dreptlocuinţă o încăpere de vreo 6 metripătraţi, apoi una mai mare, cea de atreia având vreo 10 metri pătraţi.Soluţii de moment. După care, în fine,mi s-a repartizat, un apartament cudouă camere în grupul de blocuri delângă biserica din Vasiova.Apartamentul la care se ajungea, pecealaltă scară, perete în perete cu almeu, era al inginerului FrankSiegfried. Ca despre mai toţi ceilalţivecini, nu ştiam despre el nimic. Edrept, începuserăm să ne salutăm, darla atât, la un salut, salut, se rezumatotul.La câteva luni de când mă mutasem– nas în nas cu Baldwin, fostul colegde la Ştiinţa Timişoara. Ce-i cu tinepe-aici, cu tine ce-i, mă rog, întrebărifireşti în astfel de situaţii. Şi schimb decâteva vorbe, din care am aflat de cepurtau acelaşi nume. A urmat, în modfiresc, invitaţia de a-i cunoaşte fratele,ne-am strâns mâinile pentru primadată. Impresii reciproc bune –începutul unei prietenii frumoase.Relaţia noastră s-a cimentat şirepede şi trainic datorită pasiuniicomune, sportul. Îl abandonase şi eldar, comparativ cu mine, Siegfried seputea mândri cu statutul de fost sportivde performanţă. În timpul studenţiei –Institutul Minier Petroşani – jucasehandbal la echipa locală Minerul înprima divizie a ţării. Nu te grăbi, nu egreşeală, îţi dau imediat explicaţia. Evorba de handbalul în 11, ce sedesfăşura pe terenul de fotbal. Dupărăzboi s-a mai practicat acest joc câţivaani, la care însă, dacă bine îmi aducaminte, prin 1949, 1950, s-a renunţatîn favoarea handbalului în şapte.Încetaserăm să practicăm sportul,dar nu-l uitasem. Deveniserămspectatori fideli a mai tuturorîntrecerilor sportive. În special aimeciurilor de fotbal. Amândoi aveammaşini, mergem când cu una când cualta, nu ne-a scăpat mai nicio disputădin Bocşa, Reşiţa ori Timişoara. Maimult de-atât, mergeam la meciuri şi înstrăinătate. E, hai să punem lucrurile lapunct. Asta s-a întâmplat o singurădată. Poate îţi aminteşti, sper să nugreşesc anul, pentru calificarea laturneul final al campionatuluieuropean din 1972, între România, peatunci RSR, şi Ungaria, a fost nevoiede un al treilea meci. La Budapestacâştigaseră ei, la Bucureşti noi şi,pentru stabilirea echipei ce mergea maideparte, s-a mai jucat un meci. Acestape teren neutru. Din raţiuni fireşti,federaţia europeană a stabilit ca loc dedesfăşurare a lui Belgradul. Ştii cegreu se obţinea o viză pentru ţările dinvest. Iugoslavia, datorită politicii, anealinierii, a modului original în careconstruia comunismul, intra oarecumîn blocul ţărilor capitaliste. Nevoia desusţinători ai echipei a prevalat însărigidităţile sistemului, am putut mergela meci. Nu ştiu dacă în restul ţăriilucrurile s-au petrecut la fel. Oricumnoi – fiindcă eram judeţ de graniţă? –am obţinut viza fără nicio problemă,am fost la Belgrad, am făcut galerie.Din păcate degeaba, ungurii ne-aubătut.Peste doi ani – meciul de calificare aavut loc în 1971 – am fost înIugoslavia din nou. De data asta cufamilia Puia. Eu şi Doru, profesor dematematică şi el, eram colegi decancelarie la liceu. Lolica, soţia lui,avea rude în Banatul sârbesc. Ei aveaurude peste graniţă dar nu deţineaumaşină, la noi situaţia era pe dos.Bănuieşti ce a urmat, nu cred să-ţiînchipui că voi fi refuzat propunerea.Asta se petrecea în 1973.Peste un an… Vasi, ce urmează dinacest moment ţine de necuprins, denepătrunsul existenţei noastre, după maioricine de întâmplare, după mine defilosofia mea. De întortocheatele şitainicele relaţii dintre binele făcut şipecetea proniei. Pe scurt, schema ar fiasta: în 1974 s-a produs fapta, în 1986s-a consemnat răsplata!APALuna ţine într-o mânăGhizduri sparte de fântână,Prin care curge şiroaieApa de la trei pâraie ;Apa e seacă şi stătută,Ca şi faţa-i nevăzutăŞi din ea mereu s-adapăCerul însetat de apă.MAREAMare întinsă,De valuri împinsă,Mereu retractilă,Oglindă subtilăA viselor meleNăscute din steleŞi moarte sub stânciÎn ape adânci,Tu poartă-mi pe valuriNăluci idealuri,Să-mi naşti năzuinţiPe plaje fierbinţi;Apoi, la soroc,Să-mi cânţi din ghiocTristeţi neînceputeDin adâncuri mute,Unde doar epaveDe uitate navePoartă funerareVisele-mi stelare.RUGASfinte Demiurg,Fă-mă iar un rugŞi în eternitateDă-mi singurătate;Iar în loc de iadSingur să mă ardUn pic câte un picPână ajung NIMIC.Dar atunci rămâiCa-n vremea dintâi,Când ţi-erai de-ajunsAbsurd nepătruns;Spre a te-nţelege,Sigur vei alegeSephirotic Pom,Să mă faci iar OM.DAN GEORGE STOIAN________Dan George Stoian, tânăr avocatbraşovean, dar desprins din plaiurileBranului, nu ignoră în rostirea sa liricăritmurile cântului acelei prodigioase zone,ideaţia gravă, adesea abstrusă,temele existenţiale severe, neînduplecate,căpătând astfel supleţe şi sprinteneală,farmec, accesibilitate. (A. I. Brumaru)61

(SUA)Gloria Mindock este directoarea şieditoarea editurii Cervena BarvaPress, Somerville, Massachusetts,USA şi editoarea revistei de culturăIstanbul Literary Review, cu sediul înIstanbul, Turcia. Este autoarea a douăchapbook-uri, Doppelganger şi Oh,Angel şi a două colecţii de versuri,Nothing Divine Here (U ŠokuŠtampa, 2009), şi Blood SoakedDresses (Ibbetson Street Press, 2007).Poezia Gloriei Mindock a fostpublicată în numeroase reviste, ca deexemplu: UNU, Revista de Cultură şiCitadela, în traducerea Flaviei Cosma,Arabesque, Poesia, Phoebe, PoetLore, Blackbox, River Styx, Bogg,Ibbetson Street, WHLR, precum şi înnumeroase antologii incluzând Murmurof Voices (Editura Cogito,România). A fost nominalizată pentruPushcart Prize, St. Butolph Award şia primit o bursă din partea ConsiliulArtelor din Somerville.Între anii 1984-1994, GloriaMindock a funcţionat ca EditorPrincipal la Boston LiteraryReview/BluR şi membru fondator alTheatre S&S Press Inc, beneficiindde numeroase granturi din partea unorfundaţii şi asociaţii de prestigiu cumar fi: Polaroid Foundation, TheRockefeller Foundation, The GlobeFoundation, New England for theArts, Massachusetts Cultural Councilşi Somerville Art Council.Sfânta InimilorTristeţea ocupă atâtea încăperi peacest pământ;Şi eu mă găsesc din întâmplareÎntr-una din ele.Gândeam să strâng toate inimileCelor pe care-i iubescŞi să mi le aşternSub pernă,Ca să mă simt mai bine aşa.Sfânta Fecioară îşi dă capul pe spateŞi râde.Crede că ce vreau eu să fac e foartecaraghios.Sunt năpădită de sfinţenie.Inima mea se va afla în curândSub perna altcuiva;Mă voi lungi acolo şi-mi voi goliaripile,Mângâindu-i pe alţii.Nu voi fi Sfânta Fecioară, dar voi fiO sfântă care nu ştie să râdă.Voi arăta cu degetul înspre lumeŞi sângele va ţâşni, acoperindToate nădejdile şi lacrimileSub o pojghiţă roşie.FrigSă presupunem că sunt fibre în inimameaCare se mişcă în ritmul lor domol,Acumulând întuneric.Cât timp le va trebui să mă consumecu totul?Să presupunem că o parte din sângelemeuSe transformă într-o voce -O voce pe care lumina cerului otopeşteÎntr-o mângâiere suavă -Va fi oare de-ajuns ca să pot adormi?Într-un vis, visez iarna,O casă şi mirosul primăverii. Îl sorbTot atât de lacom, precum mă soarbeşi el pe mine.Afară, un om mă cheamă, mă îmbieAcolo unde trupurile noastreSe joacă precum pruncii.În alt vis, bunicul zace într-un palatŞi toată lumea sapă în jurul său…Dar eu sunt aici, viaţă…Eu sunt aici, inimă…Dă-mi un semnSă pot iubi aerul şi să nu considerRespiraţia ca pe ceva firesc…Lasă-mi durerea în pace,Atinge-mi doar aripa…Sânge strălucitorUită-te la mine:Poate mă găseşti adorabilă…Poate crezi despre mine că sunt ovăduvă…Poate mă simţi ca pe cineva cusângele cald,Cineva de ocazie.Mai devreme sau mai târziuVei stăpâni căldura mea albă.Mă vrei?Respiră adânc!Mă iubeşti?Zbate-te!Mă apreciezi?Tacă-ţi gura!Nu accept învăpăieri.Trebuie să te mulţumeştiCu funia asta ruptă -VisulIsus cu lacrimi de sângemă exilează în visele mele.Nu mai găsesc cuvintecare să nu fi fost folosite de alţii;De aceea tac.În liniştea aceasta, am un vis în careinima-ţi este smulsă,năduşită, din piept;Eşti rece, ţi-e frică şi eşticuprins de panică.Lucrul acesta se repetă vis după vis şieuÎi stau mărturie cu amintirile mele.Nu-i întristare aici, Isuse,şi nu-i nici tortură. Sunt numai euţinândinima lui sub apă clocotită.O îndeletnicire pe care-o voi repetadesca pe-o eternă furtună,şi el se va simţi rănit.Tu să nu-i asculţi rugăciunea, Isuse!,dă-i doar firmiturilenedorite de nimeni. Aţâţă-i câteodatăbătăile inimii; în rest îmbuibă-lcu beţie şilasă-l să spere.Traducere de FLAVIA COSMA62

Intruşii şi sclavii lorM-am trezit azi dimineaţă cu osenzaţie ciudată: visasem un telefoncare făcea instrucţie cu mine. Îmizicea „Culcat” şi eu mă executam.„Drepţi”, zicea el cu o voce tunătoare,iar eu stăteam smirnă, încordat, gatasă sar la execuţia următoarei comenzi.M-am ridicat din pat şi mi-amzis: ce ţi-e şi cu visurile acestea,deşi ultimul avea nuanţă decoşmar. M-am îmbărbătat şi miamzis: a fost doar un vis. Eu n-am probleme cu telefonul,relaţiile sunt clare, eu suntstăpânul lui şi el execută ce îispun eu.Înainte de a merge să îmi fachigiena de dimineaţă, mă uittotuşi pe telefonul meu carepoate recepţiona şi emailuri.Totul este doar la o atingere dedeget... nu era aceasta viziuneaunei firme care până nu demultpropaga sloganul „information atyour fingertip”? Întrebarea este însă:este orice email o informaţie... saudoar o bruiere care se luptă pentru a-mi capta atenţia?Viagra virtualăCâteva emailuri... câteva foartecriptice de la cunoscuţi care îşiînchipuie că mă interesează ce auprimit şi ei de la alţii... hmmm, nuseamănă acest comportament cusistemul acela piramidal care a făcutravagii financiare în România acumcâţiva ani? Ei, să nu exagerăm... mădojenesc singur în faţa oglinzii întimp ce îmi spăl dinţii. Internetul,suportul care înlesneşte şi răspândireaemailurilor nu cunoaşte graniţegeografice, ceea ce desigur, este unavantaj, când este vorba deinformarea lumii despre evenimentepolitice importante în sisteme politiceînchise, precum cel din Libia, darpoate fi şi o plagă când „spam”-iştimă bombardează cu oferte de Viagra,inclusiv pe partenera mea de viaţă,care chiar că n-ar avea nevoie de aşaceva.În fine, îmi zic, este vina mea cămă uit prea des la telefon să văd dacăau sosit emailuri. E vorba dedisciplină. Poate că ar trebui să verificdacă au sosit emailuri de trei ori pe zi,câte mese pe zi avem... ce m-arîmpiedica? Dacă ceva este într-adevărurgent, atunci expeditorul va găsi ocale să mă sune, sau să mă cautepersonal. Zis şi făcut! Nu mă mai uitsă văd dacă am emailuri sau sms-uridecât deseară. Iau micul dejun şipornesc la serviciu.Dreptul tău, dreptul altoraCele mai productive ore ale melesunt dimineaţa. De aceea îmi protejezaceste ore cum pot mai bine... dacă n-ar fi intruşi. Un fel de intrus este deexemplu firma la care am celularul,care mă sună să mă întrebe dacă suntmulţumiţi cu ei. Le răspund că nu,fiindcă tocmai mă deranjează. Îi rog,destul de enervat să îşi noteze că numai doresc să fiu deranjat în timpulorelor de serviciu. „Se face domnul,voi nota!”. Sunt sceptic, nu ştiu dece... Acum, după câteva zile, ştiu dece. Am fost sunat din nou, deşireţinând numărul de telefon nurăspundeam. Compania este însăfoarte tenace... mă chiar întrebam...chiar are răbdare cineva să sune de10-15 ori la diferite ore şi să nu selase până nu răspund la telefon? Ei,îmi zic, de aceea sunt plătiţi săderanjeze. Cândva, după a nu ştiu acâta oară, după ce am comutatmelodia telefonului pe „mut”, adicănici una, şi când credeam că în sfârşitau renunţat, m-au sunat seara...Răspund indignat. Întreb dacă nu augăsit în sistemele lor informatice,faptul că am rugat să se consemnezecă nu mai vreau să mai fiu sunat. Cuce drept îi întreb? Aşteptam o reacţie63conciliantă. Când colo, o voce debărbat enervată. „Aveţi ghinion, neaţidat dreptul să vă sunăm...”. „Cândv-am dat acest drept? Vocea dinaparat îmi spune: „Păi mai uitaţi-văîncă odată pe contractul semnat cunoi...”. „Domnule, n-am timp să măuit pe contract, fiindcă nu v-am rugatsă mă sunaţi. V-aţi luat acest drept pecare acum vreau să-l revoc. Pot să ofac la Dvs.?”. „Nu, pentru aceastatrebuie să sunaţi la alt număr”. „Eilasă-mă, îi zic, aceasta este o şicană...că să îmi îngreunaţi revocarea acestuidrept. Dar aveţi Dvs. ghinion,pentru că o să sun la număruldat de Dvs.! La ne-revedere!” îispun şi îi închid telefonul înnas... mai precis în ureche... uşase închide în nas nu-i aşa... darindividul n-a intrat pe uşă... nicinu are nevoie de aşa ceva.Intruşi cunoscuţii ... şinecuvincioşiAm totuşi noroc... nu maisunt deranjat, de când amrevocat acest drept... Mă bucurcă acum pot lucra liniştit. Dar într-ozi, uit să comut telefonul pe „mut” şisună. „Nr. de telefon necunoscut”citesc... alţi specialişti, îmi zic, carenu vor să fie recunoscuţi. Azi suntculant şi răspund, doar cu intenţia dea-i „educa” şi pe aceşti intruşi, cădacă este vorba de o convorbireprivată, nu doresc să fiu deranjat între9:00 şi 18:00. Nu era o persoananecunoscută, vreun head hunter saumai ştiu eu cine... era o cunoştinţăcare a început imediat aşa: „Halo,sunt eu L., te sun de pe skype şi nuştiu cum e calitatea... ah dacă ai ştiiprin ce situaţii grele trec, fostul meubărbat m-a lăsat în sapă de lemn, numai vrea să îşi plătească datoriilefinanciare faţă de mine...” O întrerupbrusc, fiindcă ştiu că nu se va opri celpuţin un sfert de oră. Îi spun „L.,deranjezi, sunt la serviciu!” Şi foartenepoliticos, îi închid telefonul, dedata aceasta nici în nas, nici înureche, ci ... în ceruri. Aşa ca să seînveţe minte!ALEXANDRU DRĂGHICI_______Arcada de intrare în SalaIncunabulelor (peste 450) de laBiblioteca Batthyaneum. FotoEcaterina Ţarălungă

Mă răcoresc un pic şi amremuşcări. Va trebui să mă explic.Bun zic eu. Mai las să treacă o zi şiapoi îi scriu. Un email, ca să aibăşansa să reflecteze la cele spuse.„Dragă L., îmi cer scuze pentru celeîntâmplate ieri. Pe de altă parte, te rogsă înţelegi că mă deranjează de multăvreme următoarele lucruri:1. că nu saluţi când mă suni;2. că nu întrebi dacă deranjezi;3. că îmi descarci tot sacul tău cuprobleme private, deşi nu fac partedin familie..”Nu trimit emailul... mă maigândesc. Mă întreb, de ce să nu spunceea ce simt? Da, îmi zic, pentrudiscuţii emoţionale, emailul nu esteaproape deloc potrivit, fiindcă nuauzi, nu simţi cum va recepţionacelălalt, cele ce vrei să comunici cuadevărat. Dar dacă o sun, din câte oştiu, va continua de unde s-a întreruptultima oară... şi-apoi de ce să mă portaşa cu mănuşi cu ea, dacă ea arată cănu-i pasă dacă deranjează? O voceîmi spune că mă cert de fapt cu mineîn gând... nu trimit email-ul. Săvedem ce va face L., ce va crede ea căeste de cuviinţă să facă. Poate ca îmiva scrie şi se va scuza....Întâlnirea de afaceri cu unBlackberryÎntr-una din zile, trebuie săcălătoresc în interes de serviciu. Învagon mulţi alţi oameni carecălătoresc în slujba firmei şi aclienţilor actuali şi viitori. Nu ştiu ceare acest aparat, dar majoritatea celorcare vorbesc la telefon vorbesc maitare decât dacă ar vorbi cu aceeaşipersoană, dacă aceasta ar fi faţă înfaţă. Probabil că există aşa un mit, cădacă vorbeşti mai tare îl poţi aduce pecelălalt în faţa ta... poate că ar trebuisă încerc şi eu. Nu, nu pot! Maidegrabă, în speranţa că ceea ce fac euva fi urmat drept model, comuttelefonul pe „mut” şi dacă totuşiaştept un telefon urgent sau trebuie sătelefonez, ca să anunţ de exemplu cătrenul întârzie o jumătate de oră şi nuajung la timp, ies în hol. Exemplulmeu nu găseşte ecou... mai degrabăsunt eu ecoul a 3-4 convorbiritelefonice, pe diferite teme, la diferitevolume... hhm, mă decid să mă izolezşi îmi pun căştile pe urechi şi ascultmuzică...Ajung într-un sfârşit, cu întârzierela client. Şedinţa începe. Imediat sunăun telefon şi cineva iese spunând...este important. Eu parcă aud... „esteimportant să ai telefon”... mă iausingur peste picior şi îmi spun căîncep să aiurez. Mă concentrez pecele spuse de un interlocutor. În salade şedinţă mai „şed” alţi bărbaţi, lafel de importanţi, căci iată,Blackberry-urile şi iPhon-urile lecomandă fără întrerupere să le acordeatenţie, să răspundă la sms-uri sauemailuri... căci aceste instrumentesunt formidabile, au atâteafuncţionalităţi. Mă întreb dacă n-amvenit degeaba. Când îmi va venirândul să iau cuvântul, oare va ficineva doritor să mă asculte?N-a fost o şedinţă reuşită. Laîntrebarea mea dacă oferta este ceeace au aşteptat s-a mormăit ceva... degenul că se mai gândesc...Redefiniţia cuvântului prietenÎn altă zi, mai spre seară, mă apucădorul de fiica mea, studentă, caretrăieşte în alt oraş. O sun şi ea îmirăspunde indignată: de ce nu trimiţi şitu un sms, să mă întrebi când potvorbi cu tine la telefon?”. Ammustrări de conştiinţă. Închei imediatconvorbirea şi o rog să îmi trimită unsms... Dezamăgit şi timorat, pornesccalculatorul şi intru pe facebook. Peecran stă scris: M, adică fiica mea,care a făcut greşeala să mă invite încercul ei de prieteni, chat-uieşte cucineva... Da, îmi zic, nu sunt la fel deimportant, ceea ce este în ordine. Măuit şi eu pe lista mea de „prieteni” depe acest site... şi mă întreb...câţi dinaceşti oameni îmi sunt cu adevăratprieteni. Căci facebook amestecăcunoscuţi, amici, prieteni, rude şichiar necunoscuţi şi îi pune în aceeaşioală, numindu-i pe toţi prieteni... Ei,aceasta este o pervertire acuvântului”.Şi decât un chat sau un telefon,prefer o întâlnire cu un prietenadevărat, cu care discut despre o cartesau ultimul film vizionat...De cine ne ascundem?Reflectez în timp ce mă plimbsingur prin parc, fiindcă telefonul,emailul, internetul, facebook-ul m-aufăcut tot mai nesigur... şi realizez cătoate reduc distanţele geografice, darîn acelaşi timp, îi seduc pe oameni săstea în faţa unui aparat, creânddistanţe geografice şi sufleteşti maimari decât cele reale. Mă aşez pe obancă. Privesc suprafaţa unui lac... peluciul apei văd cum tehnologii nedictează tot mai mult cum să trăim.Înstrăinarea creşte, îndrăgostiţii sedespart pentru totdeauna printr-unsms, un prieten are în internet, dupămărturisirile proprii, 5 avataruri, ofemeie de 35 de ani în căutare deaventuri sexuale, deşi el este binetrecut de 50 de ani, un adolescent careîşi urăşte părinţii, un moşneag carevisează la salvarea de moarteainevitabilă prin participarea la discuţiifoarte adânci despre reîncarnare... şiîncă vreo două, de care nu mai miaducaminte. Ce efect are acest jocde-a v-aţi ascunselea? Nu se ascundeel oare de el însuşi?Trist că dă dreptul acestortehnologii să ne comande viaţa dupăbunul lor plac. Intruşi tehnologici sauumani de tot felul ne dau ziua pestecap... cu ce drept?Suntem prizonierii unor „gadget”-uri (cuvântul englezesc pentru aparat,dar şi jucărie tehnică) precum telefoncelular, PDA (Personal DigitalAssistant, în traducere liberă,asistentul personal digital), email,sms, chat etc. Ne ţin închişi în cuştilelor şi noi nu ne mai putem închipuiviaţa fără ele.Şi totuşi, toate tehnologiile suntdoar mijloace de a „umbla prin viaţă”,nicidecum viaţa în sine. Şi cum nedăm seama că viaţa nu înseamnătehnologie? Un răspuns l-a dat JaronLanier: "What makes somethingreal is that it is impossible torepresent it to completion" (Ceea ceface ceva real este faptul că esteimposibil să îl reprezinţi încompletitudinea lui). Tehnologiilesunt o parte din realitate, dar nurealitatea însăşi. Înstrăinarea faţă denoi înşine şi faţă de alţi oameni are unnou aliat: tehnologiile moderne!______Codex Aureus – detaliu.Foto Ecaterina Ţarălungă64

Proza umoristicăÎn loc de rezumat:Uşoară-i viaţa, ca o spumă,E totul clar, măreţ, frumos,Când greul vieţii-l iei în glumăIar băutura-n serios!- Bună ziua!- Cum??!- Am spus bună ziua, suntem dela televiziune şi dorim să facem unsondaj de opinie privind situaţiaromânilor după aderarea la UniuneaEuropeană. Să auzim ce mai spunoamenii, cum gândesc, cum se maidescurcă, dacă evenimentul le-a adusceva nou în viaţa lor. Spuneţi-mi,intrarea în Europa este beneficăpentru dumneavoastră? O duceţi maibine, de când am intrat?- De când am intrat, da. Daracum, gata! Nu mai intru! Nu maiintru nicăieri! Mi-ajunge!- Ce vă ajunge ?- Gata! Nu mai beau… Nu maiintru nicăieri!- Domnule, am spus că sunt de lateleviziune…- Nu ştiu cine eşti dumneata, darştiu cine sunt eu. Eu sunt un omcinstit. M-au cinstit, că-s om cinstit.Toţi mă cinstesc, dar gata! Nu maiintru nicăieri!…- Bine, dacă nu vreţi să vorbiţi cunoi, să ne ajutaţi să facem sondajul pecare ni l-am propus, nu-i nimic. Văspunem la revedere şi să auzim numaide bine!- Să auzim, dar să ştiţi că eu suntun om cinstit!- N-am spus că nu sunteţi cinstit,dar vroiam să aflăm cum gândescoamenii în perioada asta post-aderare,despre taxa pe viciu, despre alte taxe,dar mai ales am dori să aflăm părereaunor oameni cinstiţi, despre cei cebeau, care cheltuiesc banii pe băuturialcoolice, cum văd ei lucrurile dinjur…- Cum să vadă, domnule? Vădbine. Văd mai bine. Văd dublu.Dublu văd şi chelnerii. Iau dublu peun pahar de tescovină dacă te miroasecă ai cinstit ceva. Şi,nu poţi să le zici nimic! Dacă le spuiceva, îţi arată peretele unde scrie: „Nuservim persoane în stare de ebritate!”- Ebrietate, vreţi să spuneţi?- Da! Ebritate. Dar, nu mai beau.N-am bani. Cine mai poate bea astăzicu preţurile astea ? Nu mi-au datavansul, nu mai beau! Nu mai pot beaniciun pahar cu apă milenară!- Vreţi să spuneţi, apă minerală?- Da. Apă milenară.- Vă cred că n-aţi băut, se vede căvorbiţi clar, că nu aveţi bani, dar cuce vă ocupaţi? Ce serviciu aveţi?Acum sunteţi în timpul serviciului?- Da! Răspund la interviu, dar sănu înregistraţi. Lucrez în construcţii.Eu şi la serviciu sunt cinstit. Toţisuntem cinstiţi. Dacă nu eram cinstiţişi umblam cu fofârlica, eram toţi lapârnaie. Şi şeful e cinstit. În ziua desalariu. El e băiat bun. Dacă ne vedebăuţi, nu ne dă de lucru pe schele. Eun-am fost niciodată pe schele. Amcopii, le trebuie bani, dar nu-i cinstit.- Ce nu-i cinstit ?- Alocaţia. Luam şi eu mai mulţibani. Aveam bani de cheltuială.Acum o ia nevasta. De la poştă. Seduce la poştă şi-i dă banii. N-am baninici de tramvai. Merg pe jos laserviciu. Ajung mai repede. Mă urcodată în tramvai, îmi dă locul odoamnă, care mi-a zis că se simtemirosul de băutură de la o poştă. Vădaţi seama? Cred că era beată. Cumsă miros a băutură de la o poştă ?Poate de la o crâşmă! Şi, cumspuneam, mă urc odată în tramvai şiamîntârziat patru ore la serviciu.Nimeni nu m-a trezit. Am făcutrondul de vreo trei ori. Pe jos e maibine. Intru să mă mai „încălzesc” pela vreun colţ de stradă, că peste totsunt crâşme, de ajung la serviciu,cinstit să fiu, bine „încălzit”, să potavea chef de treabă. Dacă nu beau, nurezist la dojana şefului.- Am înţeles, am înţeles. Dar, văpun o ultimă întrebare: E mai bineacum după ce-am intrat în Europa,intrarea v-a adus ceva nou ?- Domnule, parcă eşti beat! Amzis o dată! Nu intru nicăieri! Gata.Poate mai târziu. Ajunge.- Ce ajunge?- Ajunge cât am băut. Merg laserviciu. Gata. Nu intru, nu mai beau!Am băut.- Cât aţi băut?- Spun, dar nu înregistraţi! Ambăut puţin, puţin de tot. Azi avem delucru pe schele.- Am înţeles, dar cât de puţin ?Se vede că totuşi aţi băut ceva… Cât,o jumătate de vin ?- Da. O jumătate…- De vin ?- Nu!!! De zi!În loc de rezumat:(inspecţie la o societate comercială)Raportează un adjunctCă e totul pus la punct,Secretara, mai de sus:Şi la virgulă e pus!- Domnilor, după cum aţi auzit, eusunt aici noul şef! De la început,vreau să ştiţi că sunt adeptulschimbărilor. Şi, să nu fie cusupărare, voi începe cu secretara. Săvăd pe altcineva aici! Apoi biroul.Biroul meu s-arate exemplar!Schimbat complet. Ce, acesta-icabinet de lucru? Aşa trebuie s-arate?Nu vedeţi, parcă e o cancelarieşcolară?! Cum a acceptat vechiul şefsituaţia asta? Dar, de fapt de ce să mămir, că tocmai de asta a fostschimbat. Se complăcea într-o situaţieca asta. Pe când eu! Eu vreauschimbare şi iar schimbare. Aţiînţeles?- Am înţeles, domnule şef!- Bine. Aveţi zece zile ladispoziţie!După zece zile, şeful se întoarceşi îi sunt prezentate schimbările:- Poftiţi, domnule şef. Amterminat. Credem c-o să vă placă…- Să văd. Dumneata cine eşti?- Eu, ştiţi, sunt noua secretară…- O! Bine. Câţi ani ai?- Peste un an am nouăsprezece.- Măritată, copii?- Am de gând să mă mărit, iaracum nu am copii.- Studii?- Liceul şi facultatea de limbistrăine, dacă reuşesc să intru la anul.- Ce ştii să faci?→VASILE LARCO65

- Fac tot ce mi se spune.- Dar, cred că nu prea ai bani, porţirochia pe care o aveai la grădiniţă.Vezi că nu prea ai voie să te apleci!Şi, e atât de strâmtă, de mă mir cumte dezbraci seara de ea.- Nu mă dezbrac niciodatăsingură, mă ajută întotdeauna cineva.- Am înţeles. Locuieşti singură?- Aproximativ.- Ai mai lucrat pe undeva?- Am fost încadrată în două locuride probă, dar de fiecare dată nu mi-aplăcut şeful şi am fost nevoită să plec.De fapt nu erau şefi, ci şefe.- Dar, tu cum ai ajuns aici? Cinete-a încadrat? Doar eu sunt şeful deacum!- Ştiţi, aţi cerut schimbare, iarşeful de la serviciul de cadre auînlocuit-o pe vechea secretară, caremai avea un an până la pensionare.- Ţi-a verificat dosarul, ai datexamen?- Am dat probă de lucru. Lui i-amdat tot mi-a cerut!- Unde ai dat proba de lucru?- Cum unde? Aici în oraş.- A mai fost cineva de faţă, s-aîncheiat un proces verbal?- N-am mai văzut pe altcineva, iarde proces verbal nu ştiu nimic!- Dar proba unde-i?- Proba?!- Înţeleg, înţeleg…Bine, să văd maideparte. Unde-i biroul?- Aici, domnule şef. Uitaţi: mese,scaune, mapa pentru corespondenţă, omică bibliotecă, câteva flori, covorulşi uşa de stejar, sculptată.- Nu-i tot! Am spus că vreauschimbare! Ceva nou. Astea suntpeste tot. Fiţi atenţi! Mai notaţi: unmic bar, două fotolii pat, o camerăseparată, o uşă secretă de ieşire şicapitonaţi uşa pe dinafară!- Şi pe dinăuntru, domnule şef.Ştiţi, nu trebuie să se audă…- Ce să se audă? Ce eu sforăi?- Nu ştim încă, domnule şef, dareu cred că e mai bine pe dinăuntru,căci pe dinafară, vedeţi cât de frumose sculptată! De ce s-o mai capitonăm?- Cum de ce? Să nu se lovească ceicare îmi vor „deschide uşa cu capul!”Peste încă alte zece zile vine şeful săvadă schimbările cerute cu insistenţăde el:- Ei, o întreabă pe secretară,unde-s colaboratorii?- La spital, domnule şef- La spital? Cum aşa? Ce s-aîntâmplat?- Ştiţi, după ce-au capitonat uşa şipe dinafară, aşa cum aţi spusdumneavoastră, au închis-o şi apoi auîncercat s-o deschidă cu capul. S-aunăpustit amândoi cu capurile în uşă,pentru că ştiau că nu se vor lovi. Daruşa nu s-a deschis, iar ei au căzut cugâturile frânte şi eu am chematSalvarea.- A! Asta pentru că am spus caunii să-mi „deschidă uşa cu capul”…Numai că eu am zis aşa în glumă,adică să-mi deschidă, pus înghilimele.- Am înţeles, domnule şef, dar ein-au mai pus ghilimelele şi s-au izbitdirect în uşă.****În loc de rezumat:Nevastă harnică el are,S-o laud, nu mai este cazul,Atentă, dar şi săritoare…Căci sare la vecin pârleazul.Soţul şi soţia stau pe patul delângă sobă şi discută verzi şi uscatedespre ultimele noutăţi ale satului:nunţi, botezuri, înmormântări, certuri,divorţuri, având pentru fiecareeveniment câte ceva de comentat, deadăugat, precum că ei n-ar fi făcut aşacum au făcut-o alţii. La un momentdat, soţul ajungând cu imaginaţia lacapătul satului, îi zice gingaşei luisoţii:- Măi nevastă, fii atentă, seapropie alegerile, iar noi, parcă am fiîn regimul trecut, stăm cu mâinile însân, nu ne gândim deloc! Nu facemnimic!- Tu nici cu mâinile în sân nu stai,dar ce-ai vrea să facem? Ori cu noi,ori fără noi, e totuna.- Nu-i chiar aşa! Avem şi noi uncuvânt de spus, contează o propunere,un vot… Iată, ce-ai spune să-lpropunem primar pe învăţător?- Fugi încolo! Nevestei sale şi-aşanu-i ajungi cu măturoiul la nas. Apoi,dacă va ieşi primar, nici atât! Îţi vatrebui o prăjină.- Ei, cum zici tu. Dar de şoferulde lângă primărie ce spui?- Lasă-mă cu blegul acela! Cândpleacă de acasă, el nici nu ajunge lagaraj, că femeia lui şi sare pârleazulla văduvoiul de Guluţă.- Şi, ce ai cu omul? El ecumsecade. Bine, dar atunci să-lpropunem pe vărul tău. Merită. Arecarte, e gospodar, are şi experienţă deconducere, doar a fost brigadier laCAP…- Nu, bărbate! Nevastă-sa cândtrece pe lângă mine, întoarce capul.Dacă va ieşi soţul ei primar, când o sămă vadă, cred că traversează strada,numai să nu dea ochii cu mine!- Măi, tu la toate ai câte ceva! Ceaispune de fratele tău? Arecunoştinţe, e uns cu toate alifiile, edescurcăreţ, vezi câte are pe lângăcasă, merită. Ce spui?- Nu. Nu sunt de acord. Ar vorbilumea. Vor spune, dacă va fi ales, căde asta sunt elegantă şi nu mă duc lacâmp. N-ar zice că noi ne iubim ca-nprimele zile şi că tu nu-mi dai voie sălucrez la câmp. Cum să mă expun înbătaia soarelui, a vântului şi aprafului? Nu, pe el nu vreau, ca să nudăm ocazii la discuţii.- Nevastă, dar atunci continuă tucampania electorală şi vezi care-i maibun, că eu trebuie să plec la serviciu.Vreau să ajung la timp.Soţia îi pune în geantă pacheţelulpentru serviciu, iar el, după ce osărută părinteşte pe frunte în semn derămas bun, pleacă. Dar, uitând ceva,se întoarce după vreo câteva minute.Îi vorbeşte chiar de la poartă, dar nu-irăspunde nimeni. Intră în casă,nevasta nicăieri. O caută peste tot, darîn zadar. Când să iasă din curte, ovede sărind pârleazul de la vecin şi-izice:- Unde te-ai dus, nevastă imediatce-am plecat eu?!- Cum unde?! Nu mi-ai spus tu săcontinui campania şi să văd care-imai bun?2 iulie 2011______Codex Aureus – detaliu.Foto Ecaterina Ţarălungă66

(1440-1518)Catrene1O bulă pe un râu murmurător,Aceasta este viaţa ta ce trece;Ea străluceşte-o clipă şi se ştergePrecum o stea la revărsat de zori.2Rămâi, Kabir, de Sfinţi înconjurat:Și impregnat precum neguţătorul deparfumChiar dacă niciodată nu ţi-ai datCu-aşa ceva, te bucuri de el din plinpe drum.3Cine cunoaşte taina acestui ţesător?În trama karmei fire subtile întinzândȘi ceru-ntreg i-e pânza ţesută cu multspor,Suveici fiindu-i luna şi soarele, perând.4El ţese fără încetare: atunci când va fiterminatVa fi rămas acelaşi în Duh imaculat,Fir fin sau aspru, karmă rea sau bună,Realul de pe urmă, ţesutul mergestrună.5Iubirea căutată-i cu-adevărat ciudată:Nu-i ştie naratorul finalul niciodată;Cel care o cunoaşte, în schimb,devine mut:Minunea povestirii-i un viitor trecut!6Ochii mi-s casă de-adăpost să-miţină;Pupilele - învelitori cu-acelaşi ţel.Coboară-n ziua nunţii a genelorcortinăSă-ţi camuflezi iubirea şi să-l câştigipe el!7Tu m-ai găsi, te-asigur, într-o clipăDacă ai şti cum să mă cauţi bine,Zise Kabir, dar să n-o faci în pripă,Frate Sadhu, Suflare-a suflărilordivine!Traduceri de ION ROŞIORU__________________________________________________________________Erai plin de viaţă, teconsiderai un alpinist tonic,aveai prieteni veseli şi proiecteluminoase. Tu, Aron celputernic, eşti acum într-uncrater, cu mâna prinsă sub unbolovan implacabil. Pustietate.Nimeni. Un corb trecepremonitoriu deasupra ta, cu oumbră cernută şi uleioasă. Ştiai iubi banalul,normalitatea? Atât de firavă e frontiera între lumină şiîntuneric? Aşa, deodată, reperele vieţii se rup, nimic numai are importanţă decât supravieţuirea, viaţa ca atare. Amai rămas puţină apă în termos. Ai o mână teafără şi douăpicioare suspendate. Amintirile te inundă. Cu camera defilmat vrei să-ţi înregistrezi suferinţa oră de oră. Vorbeşti:„Sunt blocat în canion. O bucată de rocă s-a desprins curepeziciune. Degetul mare eneirigat, nu mai am hrană...”.Vezi câte poţi face cu omână? Eşti inventiv, iar faţa tanu trădează încă vreo spaimă. Ofurnică îţi traversează obrazulslăbit. Viaţa continuă, nu? Înfiecare zi ai 15 minute de soare,iar corbul trece la aceeaşi oră.Scobeşti în zadar stânca. Niciideea cu scripetele nu a dus lanimic bun. Mai ai 150 ml de apă.Halucinaţiile se suprapun pesteamintiri candide. Viaţa ta zburaspre acel bolovan, nu? Spui că„bolovanul ăsta m-a aşteptat toată viaţa...de când m-amnăscut m-am îndreptat către acest bolovan”. Destinul tăunu conţinea ceva eroic, prometeic, însă există mereu unpreţ, o lecţie pentru a iubi şi redescoperi viaţa, pe care osufocăm adesea cu mofturi şi pretenţii ridicole.În 2003, în luna mai, alpinistul Aron Ralston merge înBlue Canyon. Nu îşi ia telefonul, nu spune nimănui undepleacă. Bolovanul acela monstruos, de o jumătate de tonă,îl chinuie 6 zile şi 5 nopţi. Deshidratat şi flămând Aronşi-a amputat braţul cu un briceag, ca să supravieţuiască.Avea 27 de ani. Ajuns acasă, el scrie o carte cu caracterautobiografic: Mai tare ca o stâncă.Regizorul Danny Boyle, care primise Oscarul în 2009pentru Slumdog Millionaire, a scris un scenariu dupăcartea lui Aron Ralston, în colaborare cu Simon Beaufoy.Iată că filmul său 127 de ore poate fi văzut, judecat,catalogat. În rolul principal emoţionează James Franco,actorul din Howl. Suspense maxim, tensiuneinsuportabilă, imagini paralele, versatile, uneorinebuloase, gălbui ca un deşert perpetuu... Ceea cefrapează e lipsa oricărei tentaţiifacile, de tip horror. Actorultransmite – involuntar parcă-olumină stenică, departe de fioriinegri ai tragediei. După acestfilm ştii să te bucuri de sticla cuapă din frigider şi de inerţiiletale, oricât de anoste ar fi.ALEXANDRU JURCAN______Biblioteca Batthyaneum.Pagina de gardă a Atlasului luiOrtelius. Foto EcaterinaŢarălungă67

TEATRUGârlici– burlac, propietar de bodegăAli Stepârţă - Istoric si critc literarNae Prepuţă – poet cu pretenţiiGhecurcu - poet înfumuratIoan St. Rulă – poet cu pretenţii de geniuMilu Lalitră – poet şi jurnaliastConu Jorj Amir – prozator cunoscutA. Carcalete - jurnalistBrează V. Kil – referent amestecat în lumea culturalăStefan Ianache – autor de carteToi D. Ţui – pasionat de orice.Ghici– vecin cu GârliciReta Curcubea – redactor la Editura „Sus”Măria – femeie de serviciu la bodega lui GârliciActul IScena IGârlici aranjează halbele, apoi feţele de masă... Fluierăprin cârciumă, priveşte când la ceas, când la partea dorsală aMariei, femeia de serviciu care ştergea podeaua, când lacărţile aranjate în rafturile de lângă tejgheaua cu băuturi. Seapropie de ultimul raft, vrea să ia de acolo o carte, dar serăzgândeşte. Îşi pune într-un pahar, cam de un deget, ţuică,îşi clăteşte gura şi o scuipă într-o chiuvetă.Gârlici: Ptiu! Fir-ai a dracu! Poşircă! Cum de-o puteaăştia s-o bea? Cică, alcool cu aromă de ţuică! Un drac!Pufoaică! Pute a rahat de la combinat.Măria: Pentru orbeţi! O să ajungi în fundul iadului! Auchiorât ăştia pe jumătate! ...Şi-au surzit definitiv.Gârlici (se apropie de femeie şi o ciupe de fund): Ştiitu?!Măria (îi îndepărtează mâna lui Gârlici): Păi află căştiu!Gârlici (cu ochii parcă lipiţi de fundul femeii): Ştii?...Păi dacă tot zici că ştii, ia zii, fă ,,cât fac, fă, patru ori trei?”Mărie, că tot te crezi tu deşteapta neamului, ,,care e, fă,capitala Portugaliei?’’Măria (uşor indignată): ,,Însoară-te, mă, Târziule, şi numai lozi aci, cu copiii, că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.’’Gârlici: ,,Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi sămipupe mâna la comandă, că acum o iau.’’Măria: ,,În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartearece.’’Gârlici (arată spre raftul cu cărţi): Sorescu! Mare! Marede tot!Măria: Cunoaştem! „Rânduieli”! Că doar de-aia ampierdut timpul pe-aci! Moartea însă odată vine! Muiere n-ai,copii, de unde?...Testament nu vrei să-mi faci! Odată închiziochii şi dus eşti... Apoi, praful şi pulberea!!Gârlici: Ai vrea tu! Numai că în mine zace nemurirea. Iauite: trecutul, prezentul, viitorul. Eternitatea, cum s-ar zice,în podul palmei!... Şi pe rafturile din faţă!Măria (se aprobă): E, da! Poate ăia de la Eternity?! Ăiada! N-am ce zice, firmă serioasă! Te aranjează, teîmbălsămează... Sunt pe mână cu popa Ibric... Face ăsta ozeamă de busuioc!... Domnule, minune mare! I-o toarnă înburtă, pe nări, mortului, înainte de-aş da duhul. Cică să-i deamiros ,,de veşnicie”... E, şi să fie primit bine acolo, sus...Gârlici: Cine, fă?Măria: Sufletul! Că dumneata şi ăştia, care trec pe-aci,spurcaţi cum sunteţi, la doi metri şi o ţâră... În pământ de-lgalben. Am auzit, mai nou, că şi ăsta ar vindeca! Am eu obabă pe scară, bea, a dracului, în fiecare seară, câte o oală, şiapoi: ,,muică, asta da busuioacă! Dumneata ce zici?Gârlci: Mărie, baba se drege cu vin de Bohotin!Ia sticla, în fiecare zi, de la mine! Au, au!... Fir-ar a dracu decarte să fie!Măria: Măi domn` Gârlici, am văzut cu ochii mei. Pământde-l galben, luat de la farmacie. ... Dar mai ştii?! A, da!Da, da... Acum îmi vin de-acasă... Să ştii dumneata că dregeamestecul cu popa Ibric. Cu fiertura de la el, vreau să zic...Şi-a dracului, până acum, nu s-a strâmbat neam... Bă, nimic!Şi apoi, trosc, pleosc, bate baba din picior şi-l înjură pe...Gârlici: Te pomeneşti că pe Dumnezeu!Măria: ... Nu, pe Dej! Dumneata trebuie să-l ştii, cică arfi fost bărbatul ei, ăla dintâi...Gârlici: Ba pe dracu! E baba înţepenită-n timp...Măria: Unul care, zice-se, că bătea la ea ca la cui... Nu olăsă până nu intra jumătate în pământ. Numai după aceea oscotea, îi ştergea lacrimile şi o dădea de-a dura. Şi auzi, adracului, să vezi şi dumneata, cică-i plăcea! Acum, spun şi euce aud, că pe vremea aia...Gârlici: Abia te băgase tactu pe ţeavă! De-aia ai prinstimpurile de-acum, tânără! Ce-ţi pasă? Cu bucile ca piatra...Te doare în cot că ăştia de care zici şi-au tocit coatele şi-auscris cărţi.Măria (meditativ, uşor mirată): Au scris?! E, dacă zicidumneata, or fi scris!Gârlici: Au scris, fă, au scris! (arată rafturile cu cărţi).Nu se vede?Măria: Ba da... Iar ţuicile ce nu le-au plătit, aici, perafturi. Acum, de, fiecare cu păsărica lui!Gârlici: A ta acolo, între picioare... Fi-ţi-ar cracii aidracu! Că m-ai băgat în boale! Fă, ştii ce?...Măria: Ştiu, dar nu se poate! La praful de-acum şizgârcenia dumitale...Gârlici ( complimentând): Fir-aş al dracu! Adevărul ecă ţi-a dat Ăl de Sus... Altceva nici că-ţi mai trebuia! La cebună mintea când până şi soarta popoarelor, de când lumea,între picioarele muierilor?!Măria (vulgar, mişcându-şi fundul): ...Şi la umbra unorbuci!Gârlici (privind la ea): Daaa, dar, buci, buci! Să deadracu, că bine zici! E? Până se scoală intelectualitatea, ar maifi de-o tăvăleală, ce zici?Măria: Păi... da, dar vezi dumneata, nici broasca nuorăcăie pe uscat.Gârlici: Fă, fiţi-ar broasca a dracu! Dumnezeu ţi-a dat-os-o dai şi nu să mergi cu ea în rai.. Popa Ibric nu ţi-a spus?Măria: Popa?! Face slujba, tămâie în biserică de jurîmprejur...Gârlici: Se uită la tine-n... Ştiu eu, când te apleci dupălumânările căzute, vrând... nevrând, că de!Măria: S-o fi uitând, numai că spovedeşte pe-ale lui, înpodul clopotniţei. Le ia minţile. Cică acolo ar faceDumnezeu urechea pâlnie. La gura clopotului! Bang! Bang!şi japiţele, cu poalele-n cap. N-ai loc de ălea cu bărbaţii duşide-acasă!Gârlici (incitat): Iauzi, al dracului popă! Mărie, hai, fă!Măria: Păi, hai! Dar e cu preţ!Gârlici (decis): Cât, fă, cât?Măria (iscoditoare): E...! Păi eu ştiu! Aş vrea cam câtpui dumneata, zi de zi, preţ pe dispreţ.Gârlici: Tii, drace! Fă, tu eşti nebună?Măria: Nebună şi nici chiar prea, prea... Acum depindeşi cum vrei dumneata...NICOLAE BĂLAŞA68

Era, dacă-mi aduc bine aminte, prin 2005…Sadovenizând, aş zice că era pe vremea când, lamănăstirea Sf. Fanurie din câmpia Teleormanului, icoanaMaicii Domnului începuse să plângă cu mir, de se-nchinalumea a evlavie! Semn că timpul nu mai avea răbdare cuoamenii ori ce altceva?! Grupuri de pelerini veniţi dedeparte se perindau pe la acea aşezare de călugări, ridicatăpe locul şi chiar în clădirile unei foste unităţi militare,spre a participa, ca în alte vremuri, cu toată fiinţa lor, laun miracol… modul lor de a se apăra, într-un timpzdrumicat, maculat, ameninţat, de-atâta amar, de ceva cese abătea, neîndurat şi neîndurător, asupră-le.După ce autocarul reuşise să străbată, din groapă îngroapă, drumul ce se desprinde din şoseaua de Roşiori,ne-am zis că încă cinci kilometri de hurducăială şizdruncinături nu mai contează. Atât ne despărţea de satullui Marin Preda – Siliştea-Gumeşti, obiectivul viziteinoastre. Sat anonim de câmpie, cu case mici şi căzute, opopulaţie îmbătrânită, ca-n atâtea alte locuri, încât îţivenea foarte greu să accepţi că acestea sunt meleagurile,atât de vii în paginile romanului, unde s-a născut un mareprozator, că aceia sunt urmaşii ori au fost contemporaniiMoromeţilor, că acolo s-adesfăşurat o dramă umană deproporţii!! O bănuială, aşa, ca omusculiţă sâcâitoare pe care înzadar încerci s-o alungi, începusă-mi bâzâie în minte: nu cumvaşi Marin avea ciudatul dar de avedea lucruri care lor le scăpau,pe care nu le vedeau? Era parcă,în aerul acela de primăvară ce seîndrepta spre vară, o stânjeneală,o jenă că, iată, o comunăoarecare a fost înfiptă, fără voiaei, ca un gândac, într-un insectarde unde nu mai poate scăpa. (Situaţie pe care autorităţilelocale încearcă din răsputeri s-o anihileze prin nepăsare,sperând probabil în ajutorul dat de uitare – gândeam, învreme ce autocarul bâjbâia drumul, în lipsa oricăruiindicator.)De îndată ce vehiculul şi-a făcut intrarea în sat (i-aşzice chiar triumfală, sigură că nu exagerez cu nimic dupăînduratul calvar al gropilor) şi a apucat drumul spre casalui Moromete, oarece foială i-a cuprins pe cei câţivalocalnici aflaţi pe la porţi, pe „şanţ” ori prin propriilecurţi. Obişnuiţi, probabil, cu grupurile de vizitatori, aflaţiîn trecere prin satul lor celebru (oare de ce?, se maiîntrebau destui), oamenii locului deprinseseră o nouăîndeletnicire – făceau pe ghizii! Un sătean, ce n-aduceanici cu Ţugurlan, dar nici cu Dumitru lui Nae, mersul,înfăţişarea îl apropiau oarecum de Ilie Moromete,împuţinat de trecerea anilor (evident, cel plăsmuit deimaginaţia mea de cititor împătimit al operei lui M.Preda!), aşadar, un Moromete contemporan a început săne dea târcoale, împins şi de curiozitate, dar şi deconştiinţa „datoriei” de ghid, ce trebuia îndeplinită. Încele din urmă, acesta s-a apropiat, cu paşi hotărâţi, degrupul ce se înşirase de-a lungul gardului. Casa era, şi sevedea asta de la o poştă, nelocuită. Părăsită şi tristă.Ultimul ei locuitor murisede puţin timp, iar locuinţaarăta – fără stăpân –stingheră în inutilitatea ei.Semnul de doliu – oplăcuţă inscripţionată cunumele celui care lăsaseaceastă lume în căutareaalteia, mai bune – era fixatpe peretele dinspre stradă.Intraţi, intraţi – ne-aîndemnat ghidul nostru ad-hoc, deschizându-ne poarta.Invitaţia se limita, fireşte, la curtea pe care, tot dinimaginaţia mea de cititor, o „ştiam” mult mai mare. Ampăşit în bătătură. Curtea nu se întindea prea departe îninterior, în fundul ei nu se zărea nicio vâlcea tăiată pemijloc de un şanţ, aşa că m-am întors spre săteanulbinevoitor şi am întrebat: Da' salcâmul unde era? Binedocumentat şi probabil obişnuit cu această întrebare,„ghidul” ne-a indicat, imediat după casă, locul salcâmuluicare, dacă ar mai fi „trăit”, pesemne că ar fi dislocat curădăcinile lui întreaga temelie a casei – atât era de aproapede zidul construcţiei. Ceea ce fusese cândva prispa pe carenumeroasa familie moromeţiană se aduna la masă (şidinspre care nasul meu încerca în zadar să prindă unmiros de mămăligă pusă la fiert) era acum „modernizată”,închisă cu nişte geamlâcuri mici,prinse în rame negre, cauciucate,ca nişte ochi trişti, neputincioşi şistinşi scufundaţi îniremediabilele lor cearcăne.Închipuirea mea încerca în zadarsă vadă pragul de pe careMoromete, stând parcă deasupratuturor, stăpânea cu privirea pefiecare.Am înţeles, din relatărilebătrânului, că locuinţa devenisechiar o povară pentru restulfamiliei, risipiţi care încotro, prinBucureşti ori prin alte locuri din ţară.Am mai aruncat o privire spre fundul grădinii, amîncercat să o zăresc prin ocol pe Bisisica, am căutat loculunde ar fi putut fi grădiniţa cu flori a fetelor, am maiprivit o dată casa, apoi am ieşit în drum. Bătrânul „ghid”parcă aştepta: ştia că mai urmează o întrebare la care erapregătit să răspundă, dar pe care eu întârziam a i-o pune.Îl simţeam nedumerit şi descumpănit – oare vizitatoareaasta nu ştie? Deodată mă întorc spre el şi-l întreb, cuglasul, recunosc abia acum, plin de speranţa că măcaracest ultim loc se va mula peste acela din imaginaţia mea.Da' fierăria lui Iocan, poiana fierăriei, mai este? Undeeste? Dintr-odată parcă destins, ca un arc din care a pornitdeja săgeata, omul îmi răspunde satisfăcut: Sigur, taică!Este, duceţi-vă s-o vedeţi! E… – şi braţul îmi indicădirecţia – acum e acolo… discoteca! Şi ultimul cuvânt îlrosteşte ca şi cum ar anunţa o mare victorie.Mă îndrept decisă spre autocar. Am renunţat să maivăd… poiana-discotecă!!RODICA LĂZĂRESCU____Foto: Siliştea Gumeşti. Casa în care s-a născutMarin Preda69

Cu ceva vreme în urmă(cam multă, ce-i drept!)propuneam un proiect denecesară punere în valoare amemoriei unor personalităţiculturale mureşene.Proiectul meu, pus subgenericul „Cenaculum”, vizaamplasarea a şase busturi –Romulus Guga, SerafimDuicu, Ion Vlasiu, VasileNetea, Ion Fiscuteanu şiGrigore Vieru – într-un spaţiu care să devină şi scenă înaer liber pentru manifestări culturale. Aceasta în condiţiileîn care, unul dintre busturi, cel al lui Grigore Vieru, îlobţinusem deja printr-o donaţie, fiind expus în Galeria“Deisis”, de la Palatul Culturii din Târgu-Mureş.Dacă la noi lucrurile au bătut pasul pe loc, nu dinvina noastră, între timp a fost dezvelit un bust GrigoreVieru la Topliţa, iar în ultima zi a lui iulie curent, laSânmihaiul de Câmpie, (unde s-a născut la 19 noiembrie1937) judeţul Bistriţa-Năsăud, a fost dezvelit un bust IonFiscuteanu, iar Căminul Cultural a primit numele „IonFiscuteanu”. E-adevărat, regret că nu am găsit înţelegerela Bistriţa atunci când, în plină glorie a lui Ion Fiscuteanu,nominalizat pentru premiul Oscar, propuneam acordareatitlului de Cetăţean de Onoareactorului, căruia îi apăruse şi o cartede proză scurtă, şi care ar fi fostdispus să se întâlnească cu bistriţenii,să vadă împreună şi să comenteze„Moartea domnului Lăzărescu”....Cum sper ca, odată, nu odată caniciodată, la Sânmihaiul de Câmpiesă existe şi o Casă memorială „IonFiscuteanu”. Ar fi prima pentru unactor care a plecat în lume din spaţiulBistriţei şi Năsăudului.Acum, Ion Fiscuteanu se întoarceacasă, într-un gest salutar al celor care ştiu care e preţulvalorii, care e semnificaţia recunoaşterii acesteia. Bustullui Ion Fiscuteanu, amplasat în parcul din centrullocalităţii natale, îl va menţine pe autor în timpul prezentcontinuu al respectului pentru cel care, prin arta sa, arputea da nume nou localităţii, prin numele său.Iar biografia lui Ion Fiscuteanu duce cu ea multesemne ale valorii. La inaugurarea Casei Memoriale„Fănuş Neagu”, din Grădişea natală, Brăila,academicianul Eugen Simion spunea un lucru care i sepotriveşte ca o mănuşă şi lui Ion Fiscuteanu: „FănuşNeagu are cu ce se apăra de greşelile sale: cu opera lui.Aşa face orice scriitor adevărat”. Parafrazând, aş spunecă şi Ion Fiscuteanu are cu ce se apăra de greşelile sale, cuopera lui, o operă de mare consistenţă şi diversitate, atâtteatrală, cât şi cinematografică, literară. Absolvent aInstitutului de Artă Teatrală şi Cinematografică dinBucureşti, promoţia 1962, având ca mentori pe DinaCocea şi Jani Cojar, Ion Fiscuteanu a jucat şase ani pescena Teatrului de Stat din Piatra Neamţ, iar din 1968, afost actor credincios al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, până la moarte, în 2007, pe care l-a slujit cutalentul său, cu devotament. Fidelitatea faţă de acest teatrui-a permis să creeze aici zeci de roluri memorabile. Afăcut-o cu eleganţă şi pasiune, cu modestie.A fost Ghiţă Pristanda, Nae Girimea, Dragomir,Jupân Dumitrache şi Efimiţa - în travesti, în spectacole cupiesele caragialene, dar a jucat şi în piese de EugenIonesco, D.R. Popescu, Romulus Guga, Tudor Popescu,Aurel Baranga, Shakespeare, Eugene O'Neil, ArthurMiller, Cehov, Dario Fo ş.a., în peste şaizeci de roluri. Avisat să joace rolul Hamletului shakesperian, dar şansa nui-a surâs în acest sens.A lucrat în film cu mari regizori, ca MirceaDanieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil,Nicolae Mărgineanu care au ştiut să valorifice calităţileşi disponibilităţile lui Ion Fiscuteanu, reuşind să creezeroluri memorabile, în peste douăzeci de filme în care ajucat, între care, “Fructe de pădure”, 1983, “Acordaţicircumstanţe atenuante”, 1984, “Glisando”, 1985, “Emisiecontinuă”, 1985, „Din prea multă dragoste”, 1985,“Iacob”, 1988, “Undeva în est”, 1991, “Balanţa”, 1992,“Turnul din Pisa”, 1992, “Timpul liber” (1993), „Cel maiiubit dintre pământeni”, 1993, „Asfalt Tango”, 1995,„Prea târziu”, 1996, “Mariana”, 1998, “Zapping”, (2000),“Turnul din Pisa”, 2002, “Ajutoare umanitare” (2002),“Sindromul Timişoara – Manipularea”, 2004, “Moarteadomnului Lăzărescu”, 2005, acest din urmă filmaducându-i nu doar recunoaşterea meritată, ci şinominalizarea pentru premiul Oscar,nominalizare cu care nu s-a preaîntâlnit lumea actorilor români.După „Moartea domnuluiLăzărescu”, Ion Fiscuteanu visa sămai joace, nu orice fel de roluri, ci laînălţimea rolului care i-a asiguratnotorietate, vizibilitate internaţională.N-a mai apucat, rămânându-i săjoace doar rolul omului veşnic,fiindcă arta de valoare asigurăveşnicia.Nicăieri bronzul din care nepriveşte Ion Fiscuteanu nu poate avea strălucire ca laSânmihaiul de Câmpie, locul în care s-au plămădit viselesale, în care a purtat aura copilăriei cu seninătatecutezătoare.Ion Fiscuteanu a slujit Thalia de mai bine de patrudecenii, iar cinematografia îl va menţine mereu înmemoria noastră culturală. Dar el va rămâne şi ca scriitor,unul care e degustat aroma poeziei, prozei şi teatrului, încele trei cărţi ale sale: “Strugurii de furat îs mai buni”,nuvele, Editura Tipomur, 2002, „Prigoană în gânduri”,poezie, Editura Tipomur, 2003, „La mulţi ani, maestre”,teatru, Editura Nico, 2010.Ion Fiscuteanu a ieşit din scenă pe uşa din faţă, înaplauzele celor care au crezut mereu în talentul său,lăsând moştenire o operă greu de egalat în istoria artei şiculturii româneşti.NICOLAE BĂCIUŢ__________Foto: Ion, Ioana – copiii lui Ion Fiscuteanu, Nicolae Băciuţ,Magda, soţia lui Ion Fiscuteanu, Florin Vasile Şomlea, IonFiscutean, primarul Sânmihaiului, 31 iulie 2011.70

PAMFLETCred şi eu că e greu de înghiţit hapul din scrisoareaanterioară! Auzi acolo! Cum adică să fii milionaroccidental şi să-ţi creşti copilul în spiritul munciidisciplinate şi eficiente, punându-l în faţa „crudului”adevăr abia când a terminat pe merit universitatea?! Bun,dar nici atunci să nu-l laşi ca pe găina oarbă în boabe şisă-l pui în schimb să facă o carieră de succes pe piaţaliberă?... Pentru ca abia mai târziu să-l aduci încet, încet lamierea-fierea afacerilor de tradiţie seculară în respectivulfamilion tipic pentru Franţaprofundă (o dinastie burghezăneaoşă, fondată pe vremea luiNapoleon de un căpitan alsacianasistat de o ordonanţă italiană înmariajul cu o contesă răpită dinRusia!!!). O astfel de atitudinespartană – fie ea pe cale dedispariţie astăzi – ar fi prea detot, e de părere chiar şifranţuzoaica de nevastă-mea, iarpentru voi cei din ţară e efectivde necrezut…De ce? Pentru că pe aicitradiţia burgheză a început să sescorojească pe la crăpăturiledintre libertate şi înstrăinare, pe când la noi vopseauablazoanelor de pe portierele trăsurilor sau a limuzinelor afost mereu… crudă, de pe vremea ciumei lui Caragea şi a„ciumelor” din comediile lui Caragiale încoace. Cu toatăaceastă convergenţă perversă privind erodarea fibreiumane sub acţiunea materialismului de diferite extracţii,există totuşi nişte diferenţe majore. Şi asta nu pentru că ardiferi calitatea umană a celor două societăţi…Forţate de regulile uneori inumane ale concurenţei realedin Occident, familiile responsabile pentru dăinuirea lorgenetică şi socio-economică au dezvoltat aici şi o „culturăa banului”. Adică, o educaţie pe mulţi bani pentru şi maimulţi bani. Obiectul acestei „dresuri” castratoare va fi fostmereu junele destinat a deveni Administratorul care vamunci cu modestie pentru a preda generaţiei următoare uncapital sensibil îmbogăţit. Pentru mize mai mici, darpăstrându-se un nivel similar de pretenţii, aceeaşi „reţetă”a fost aplicată conştient (sau doar indusă de mediu) şi lanivelul societăţii de mijloc, adică al micii burghezii şichiar al muncitorimii stângiste… Moştenitori dezaxaţi şirisipitori şi-au permis să prolifereze eventual doar cerculhiperbogaţilor care aşezau în spatele fiecărui prea-răsfăţatzănatic al sorţii un consorţiu de funcţionari ce administraude fapt afacerile. În orice alt caz, astfel de ipochimeniajunşi accidental la cârma unor mari averi s-au ruinat şi auruinat familia respectivă, creând fenomenul scăpătării (înspecial la familiile nobiliare)…În acest timp, noi eram în Est printre stabilopozii laadăpostul cărora Tanti Europa îşi vedea de sedimentăriletradiţiilor, fără teama de a fi tulburată de undele de şoc aleunei istorii redactate parcă de un autor asiatic obsedat delogo-ul publicitar: „Go West!” Această fortuită vocaţie asacrificatului de serviciu (mai tot timpul) „ne-a făcut să neîngropăm faraonii în folclor”, aşa cum bine ziceaSorescul, şi să ne lăsăm copleşiţi prin complicitate demoravurile aproximative ale scursurilor de prin Levant şiîncă mai de departe, ori mai de mult… Fără a avearăgazul fizic necesar de a construi ample arhitecturiconcrete, am fost mereu o lume în fugă şi pe fugă…Fanariotismul, balcanismul, miticismul şi cleptocraţia nuau fost şi nu ne sunt decât simptome ale lipsei sistematicede timp necesare maturizării psiho-sociale. Penuriaobiectivă a timpului de sedimentare nu ne poate fi însă ocircumstanţă atenuantă. O astfel de realitate geo-istoricăar fi trebuit să ne conducă la necesitatea unei autodepăşiriprin realizarea mai rapidă a sintezelor civilizaţionale. Unastfel de efort ar fi însemnat de fapt o activare pe bază deargumente a conştiinţei căbinele tău nu se poate realizadecât prin propăşireacolectivităţii. Este exact ceeace s-a şi întâmplat şi în unelemomente izolate de graţie alefiinţării noastre moderne, elealternând însă cu evuri deascensiune moftologică aneoîmbogăţiţilor puţini peseama neîmbogăţiţilor mulţi,totul pe fondul instaurăriiaproape metafizice aprincipiului Selecţiei negativea valorilor. Cu cât mai sus pescara socială se constituie decianumite avantaje, sinecuri şi mecanisme cleptocrtatice, cuatât indivizii „selectaţi negativ” pentru a le ocupa suntmai aproape de nulitatea şi impostura absolute.Modelarea literară cea mai cunoscută a acestei situaţiide anti-basm o identificăm în conflictul din O scrisoarepierdută de I.L. Caragiale: în lupta electorală dintreprostia lui Farfuridi şi nemernicia lui Caţavencu vaînvinge Agamemnon Dandanache care le însumeazădefectele, la care va mai adăuga: ramolismentul,exprimarea peltică şi gândirea saşie… Desigur, urmând caciclul să se tot repete până al apocaliptic, pentru că, nu-iaşa, Zoe îl consolează pe Caţavencu prin: „Nu-i asta ceadin urma cameră” (cu sens de alegeri pentru CameraDeputaţilor)...Conştiinţa alterării bunăstării de mai multe ori pe ogeneraţie, împreună cu aceea a ineficienţei induse ainstituţiilor Statului degeaba, a condus la un arivismhulpav şi generalizat. Neliniştea sa existenţială a fostsintetizată în mod divers la nivelul mentalului comun şiimund. Din el se degajă „înţelepciunea” de-a-ndoaseleaenunţată de obicei la momentul de dezabuzare a câte unuichef grosier de ţoape (între timp parvenite), care râgâie →HYDRA N. T._____Biblioteca Batthyaneum. Codex Aureus. Paginafinală, autobiografică, a Atlasului lui Ortelius, unde edescris drumul lui către Ţara Sfântă şi scene din viaţacelor întâlniţi pe drum. Foto Ecaterina Ţarălungă71

cinic sentinţa conform căreia şmecheria e să te scoţi tu,băgându-i pe ceilalţi la apă prin parazitarea unor formuledemocratoide: „Bă, nouă să ne fie bine! Restul, dă-i…încolo!” (sau chiar cu alte trimiteri, în funcţie de urmelede sânge rămase în… alcool!). Astfel de formule au avutultimelor două secole chiar şi fixări în spaţiul cultural, aşacum este cazul cu proverbul izvodit la începutul secoluluial XIX-lea şi cules de Alexandru Filimon în Ciocoii vechişi noi (fără a mai vorbi de noi şi de ciocoii de astăzi): „Făteom de lume nouă / Să furi cloţa dupe ouă!”, cudiagnosticul eminescian al motorului social… gripat:„Câştigul fără muncă, iată singura pornire…” (ScrisoareaIII), sau cu crezul ciumetelui de cartier, aşa cum l-asurprins textierul de la Timpuri Noi : „… sunt un erounegativ / Şi să mă schimb în bine nu am niciun motiv”(Helga – De regiune superior)…Rezistenţa notabilă faţă de acest proces pervers depromovare a loazelor a constituit-o perioada de inventarea României moderne sub presiunea burgheziei francofoneşi sub un sceptru germanic, proces culminând cuIndependenţa, Marii clasici şi formarea României Mari.Valorile constituite atunci prin impunerea fie şi timidă aunei meritocraţii au constituit apoi ţintele de atac parazitarde-a lungul a trei perioade nefaste. Total diferite ca şialcătuire, ele sunt unite prin acelaşi proces de înjumătăţirea timpului în desfăşurare a evenimentelor. Adică descurtarea în proporţie cel puţin aritmetică a timpului întredouă spirale complete ale procesului de degradare.La început a fost nevoie de aproape un secol pentru caţara să fie atât de slăbită, izolată şi trădată din interior şiexterior, încât să cadă pradă facilă ciumei brune şi, apoi,celei roşii. După aceea nu a trecut decât o jumătate desecol pentru epuizarea sângeroasă a experimentuluirepublicii comuniste iniţiat la umbra tancurilor sovietice,pentru ca apoi să abereze neaoş… Iar din 1989 până înultimii ani, cu precădere, nu a fost nevoie de niciun sfertde veac pentru ca valorile democraţiei Europei Unite săajungă în conştiinţa populară din mari idealuri doar lanivelul unor noţiuni golite de sens de către clasa noastră(im)politică. Aceasta a confiscat şi transformat tot maiaccelerat idealurile colective în averi private aducătoarede maximă bogăţie şi forţă discreţionară, contribuinddecisiv la împăierea democraţiei, la stârpirea clasei demijloc, la depopularea teritoriului şi la sărăcirea ţării (atâteconomic, dar mai ales de caractere, perspective şi dechef de viaţă, cu mama ei cu tot…).Aşa că, în încheiere, vă pup frumos pe portofel de aicide departe, unde ştiu că stau la scuteală de „ai noştri” carenu ne consideră „ai lor” decât atunci când au de luat,ştiind prea bine că nu vor avea de dat nimic, nici măcar…socoteală_______Biblioteca Batthyaneum. Codex Aureus. Abrahamaşezat în centrul Lumii, cu cele patru punctecardinale aşezate la capetele unei cruci simbolice, pelungimea unui cerc planetar. Foto EcaterinaŢarălungă_____________________________________________________________________________________________ASTERISCFragmentul 303 începe astfel:Lumea este a celor care nu simtnimic. Condiţia esenţială ca să fii ompractic e absenţa sensibilităţii.Întâmplarea face să-l citesc în ultimazi a lui ianuarie care – zic psihologii(dar câte nu mai zic!…) – ar fi ceamai fericită zi a anului, şi teîndeamnă să zâmbeşti… Amîncercat, dar pe frigul acela mi-aîngheţat zâmbetul pe buze. Îl recitescacum la început de iulie, cândexamenele mai ţin părinţii şi copiiipe-acasă… Iulie cu iz de septembrie,examene cu ecouri deinterogatoriu… Fraze banale, aşacum ar părea şi cele de la început,dacă nu le-ar fi scris Pessoa. Şidemonstrat pe două pagini cu câtevaargumente: cei care conduc auvoinţă, dar masa vagă şi amorfă, nu.Sau poate aşa, din când în când, vezirevoltele din 1989 din ţările esteuropene, cele recente din Algeria şiEgipt… Omul practic îşi proiecteazăpersonalitatea asupra lumiiexterioare, care devine un teatru deacţiune, o tablă de şah. Exemplul celmai reuşit al omului practic – scriePessoa – este strategul pentru caretoată viaţa nu-i decât un război.Cum ar putea duce acest război dacăs-ar gândi, dacă ar simţi dramafiecărui individ sacrificat în acestdemers? Şi noi am avut un marestrateg, cel mai iubit, celmai…Acum ne întrebăm dacă el s-agândit pe-atunci – aşa cum se clama– la fiecare copil, tânăr, cetăţean…Chiar dacă întrebarea (retorică, altfelcum?) se referă la fiecare, răspunsul72nu poate fi individualizat; se va figândit la toţi şoimii, pionierii,uteciştii…, dar la fiecare în parte…Dacă eşti sensibil e greu săguvernezi: Orice guvernarepresupune insensibilitate. Dar seguvernează peste lucruri şi oameni!!Poate tocmai de-aceea… Aşadarguvernează cineva care e vesel.Guvernanţii noştri sunt veseli.Culmea e că poporul nu secontaminează de veselia guvernului!Nici în ianuarie, nici în iulie. Cerul,tot gri, la munte mai ninge, preţurilecresc, recoltele scad… Poporul etrist, iar principala cauză nu poate fialta decât cea identificată de Pessoa:pentru a fi trist, e nevoie desimţire…(F. Pessoa, Cartea neliniştirii,Humanitas, 2009)I. POPEAN

În organizarea şi la Sediul Central al BiblioteciiMunicipale B.P. Hasdeu din Capitală, gazdă care acolaborat cu Arhiva Naţională a Republicii Moldova,Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, BibliotecaŞtiinţifică Centrală Andrei Lupan a Academiei de Ştiinţe aMoldovei, Centrul de CulturăGermană Hoffnung, a avut locconferinţa cu tema CarolSchmidt - primar al Chişinăului:1877-1903, aliniată aniversării a165-a de la naştere.Conferinţa, moderată de dr.Lidia Kulikovski şi cercetătorulIurie Colesnic, a debutat cuprezentarea filmului în regiaElenei Pahomova Carol Schmidt:File de istorie, care a introdusparticipanţii în atmosfera aceleivremi de odinioară, completată şi de o expoziţia de vechidosare din sec. al XIX-lea despre viaţa şi activitatea celuiomagiat.Elevi în costume naţionale germane, voluntari aiCentrului de Cultură Germană Hoffnung, în persoana luiMaxim Crudu şi Olga Kazaciok, au susţinut o comunicareîn limbile română şi germană, trecând în revistă cele maisemnificative momente din biografia lui Carol Schmidt.El a fost ales primar la 20 noiembrie 1877, având vârstade 31 de ani. Îşi propune şi reuşeşte să pună pirostriileunui centru cultural de orientare europeană. De numele luie legată construcţia unor importante edificii culturale şisociale, cum ar fi: Capela din cartierul Râşcani,Amfiteatrul popular cu o sală de spectacole, Şcoala Reală,Şcoala Orăşenească de Arte Plastice, Gimnaziul de Fete alPrincipesei Natalia Dadiani (astăzi Liceul TeoreticNatalia Dadiani), Muzeul Zemstvei, Muzeul Ţinutului,Şcoala Naţională de Desen (azi Colegiul de Arte PlasticeAlexandru Plămădeală), Primăria (şi astăzi sediulPrimăriei), Spitalul de Boli Infecţioase (şi azi SpitalulToma Ciorbă) şi multe altele. Prin străduinţa lui CarolSchmidt din 1884, în Chişinău sunt instalate felinareelectrice, iar din 1886 străzile sunt pavate cu piatră, iardin 1889 o parte chiar cu granit. La 20 decembrie 1892, afost dată în exploatare prima tranşă a apeductuluiorăşenesc, care pune începutul unei ere moderne înalimentarea oraşului cu apă potabilă. Astăzi aici estelocalizat Muzeul Capitalei. O schimbare radicală seremarcă şi în transportul urban prin apariţia tramvaiului,mijloc foarte îndrăgit de populaţie. Primarul se dovedeştea fi nu numai iniţiator, dar se implică plenar în toateactivităţile care schimbă total imaginea oraşului. Poartăun respect deosebit băştinaşilor, vorbind cu ei româneşte,dar şi conlucrând la desfăşurarea multor sărbători şiconcerte, unde participanţii vin în costume populare,cântă melodii vechi, pe care acesta le cunoaşte pe de rostşi le admiră. A fost un primar corect, n-a tolerat corupţia.Cu solemnitate şi apreciere din partea orăşenilor i-a fostsărbătorită aniversarea a 25-a pe post de „cap al oraşuluiChişinău”, dacă e să apelăm la formula de epocă afuncţiei sale administrative. Fosta stradă Gostinnaia, încăîn timpul vieţii, în semn de recunoştinţă pentru realizărileobţinute, a fost numită în numele lui C. Schmidt, unde seafla casa de locuit, existentă şi astăzi, şi unde a fostinstalată o placă comemorativă (str. Mitropolit Varlaamnr.78).Maxim Crudu şi Olga Kazaciok, în numeleCentrului de Cultură Germană Hoffnung, au propus castrăzii pe care a locuit fostul primar să i se reîntoarcănumele Carol Schmidt.Cu un cuvânt de salutparticipanţilor s-a adresatcolaboratorul Ambasadei Germane,domnul Linus Heraid, care amulţumit pentru invitaţie şiposibilitatea de-a aduce un omagiuverbal lui Carol Şchmidt, fiindmândru de contribuţia acestuia laprosperarea oraşului Chişinău.Cu un alt cuvânt de salut avenit şi primarul municipiuluiChişinău, Dorin Chirtoacă,menţionând că este fericit ca la începutul celui de-aldoilea mandat să fie alături la sărbătorirea unuia din ceimai buni primari ai Chişinăului. Primarul a mai menţionatcă îşi propune drept obiectiv de primordială importanţărestaurarea centrului istoric al Chişinăului datorat luiCarol Schmidt, redându-i frumuseţea şi amploarea deodinioară, într-o formulă modernă. Încercând să răspundăafirmativ la propunerea de a reda numele vechi străziiunde a locuit Carol Schmidt, primarul a spus în glumă:Cred că mitropoliţii Dosoftei şi Varlaam nu se vor supărasă aşezăm lucrurile la locul lor. În prezent, o parte astrăzii se numeşte Mitropolit Varlaaam, iar cealaltă partepoartă numele Mitropolitul Dosoftei.Amfitrioana Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu,Lidia Kulicovski, i-a oferit lui D.Chirtoacă copiaJurământului lui Carol Schmidt când a venit la PrimăriaChişinăului. În cuvântul de mulţumire, acesta a ţinut săsublinieze că va urma principiile înaintaşului său şi vapleda la rândul lui pentru transformarea Capitalei într-unoraş de ţinută europeană.Iurie Colesnic s-a referit la Dimensiunea culturală aCapitalei în epoca Carol Schmidt, concluzionând, căfostul primar a fost un om care a dat Chişinăului o nouădimensiune, una neaşteptată, dimensiunea cea maiimportantă, dimensiunea culturală. Unica după care semăsoară gradul de civilizaţie a unui popor. Realizările luiîn acest domeniu mai sunt mărturie şi astăzi: Primărianouă, Banca Basarabiei, monumentul lui Puşkin ş.a.Dintre cele neamintite până acum mai sunt: Şcoala demeserii, Şcoala de Arte a lui T. Zubcu, Liceul Real,Liceul de Comerţ, la ultimele două fiind şi epitrop. Deasemenea, a contribuit la edificarea Muzeului Basarabiei,Muzeului Şcolilor, Societăţii Muzicale Armonia, a fostmembru al Consiliului Bibliotecilor, biblioteci care aveausăli de lectură gratuite, inclusiv actuala BibliotecăMunicipală B. P. Hasdeu. În altă ordine de idei, IurieColesnic a spus că a devenit Carol Schmidt primar dinîntâmplare, una nefericită pentru familie – cumnatul săuClementie Şumanschi a decedat în mod tragic şi →RAIA ROGAC73

Lipseşti dintre lumine,Dar nu lipseşti din mine.Lipseşti de la fereastră,Dar nu din limba noastră.Lipseşti din blânda sară,Dar nu lipseşti din ţară.Plecată eşti în moarteCi-aproape, nu departe.Grigore VieruErau versuri dedicatemamei sale, сare la unmoment dat s-autransformat în rândurile сеi le putem rosti aziPoetului. Maestrul GrigoreVieru s-a stins din viaţăsâmbătă spre duminică (18-19 ianuarie 2009). Multedin versurile sale suntdedicate Duminicii: „Suntomul duminicii”, zicePoetul, şi uite ce soartă...pleacă pe alte tărâmuri totDuminica. Pleacă într-oDuminică Veşnică, lăsândo ţară în lacrimi, pleacălăsând un popor întregorfan...Nu există om, nuexistă copil la noi care sănu ştie cine este GrigoreVieru. Nu, nu am greşitutilizând prezentul verbului„a fi”. Despre El nu putemspune „a fost”. El este şi vafi prezent în orice inimăromână. Toţi am crescutdin poezia Lui, toţi am fostformaţi de ea. Albinuţa,Abecedarul sunt cărţilecare au trecut prin viaţafiecăruia din noi. Toţisuntem copiii lui „neaGrig”, cum obişnuia să i sezică cu afecţiune.Grigore Vieru s-anăscut la 14 februarie,considerată acum şi la noiZiua îndrăgostiţilor, şitoată viaţa sa a cântatdragostea, femeia, mama.A fost acela, care a făcut olume să ne cunoască – acinstit în vers această Ţară,acest Pământ, acest Neam,şi ne-a învăţat să nemândrim că suntemRomâni.„Îndurerată este Ţara,Îndurerat – întregul neam,A plecat la EminescuSufletul basarabean.”Aceste rânduri le-amticluit spontan. Probabil deacolo, de sus, ne vapovăţui, ne va călăuzi, neva ocroti pe toţi „Poetulfiecăruia, Poetul tuturor”.De acolo, de sus, încearcăsă ne sădească în sufletedragostea, bunătatea,adevărul, totul pentru ce aluptat, ce a iubit, ce acântat.Multe ne-a învăţat,dar multe mai avem a leînvăţa de la marele GrigoreVieru. Am selectat niştecugetări de ale lui – cineştie, poate vă găsiţi gândulvostru în ele sau poate văalegeţi mottoul-călăuză înanii de devenire:• O spun să mă audă şi plinde floare pomul: „Şi dinmormânt voi spunemulţimii adevărul.• Un nume curat – iatăcare este ţărâna cea maiuşoară pe pieptul celuicoborât în pământ.• Basarabia este un copilînfăşurat în sârmăghimpată.• Poate că într-adevărochii femeii iubite suntmarginea lumii.• Cine nu şi-a scris istoriacu sânge, acela sau n-aavut-o nicicând, sau credecă poate trăi pe contulistoriei altora.• Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.• Dеgеаbа а venitlibertatea, dacă fraţii nu secunosc între ei.• Sunt iarbă, mai simplu nupot fi.ANA ŞIŞIAN,cls. a XII-a B,Liceul Teoretic „IonCreangă”, Chişinău,Prof. ANA GALAJU________________________________________________________________________________________→atunci Duma orăşenească l-a desemnat pe el primar.Ştafeta primariatului a mai fost preluată încă o dată înfamilie, când la această funcţie, în anii 1917-1918, aactivat cel de-al doilea fecior al lui C. Schmidt, care senumea Alexandru. I. Colesnic a mai spus că, în ciudaeforturilor întreprinse de a găsi mormântul lui CarolSchmidt, căutat în toate cimitirele Chişinăului, acesta nus-a păstrat, rămas neîngrijit chiar după un deceniu de ladispariţia primarului, după cum avea să amintească în1937 Gheorghe Bezviconi.Despre Un tandem de succes în arhitectura Capitalei –Carol Schmidt şi Alexandru Bernardazzi a comunicatTamara Nesterov, dr. în studiul artelor de la Academia deŞtiinţe a Moldovei. Pe lângă calităţile de om erudit şi de ocultură aleasă, Carol Schmidt s-a mai remarcat şi ca unbun profesionist, având ambiţia să adune în echipa saoameni pe măsura acestei rigori. Unul din ei a fostarhitectul Alexandru Bernardazzi, care, fiind plecat laOdesa, la invitaţia primarului, a venit şi a activat până lasfârşitul vieţii, fiind înmormântat în acelaşi cimitirluteran, mormânt care a dispărut ca şi cel a lui CarolSchmidt. De curând, s-au împlinit 120 de ani de lanaşterea lui Bernardazzi. O conlucrare frumoasă CarolSchmidt a avut-o şi cu alţi arhitecţi iscusiţi, de exempluMitrofan Eladi şi Vladimir Ţigancu, ultimului îi aparţineproiectul arhitectural al clădirii Sfatului Ţării, Muzeuluide Istorie, ospiciului de la Codru. O premieră pentruChişinăul de atunci au fost casele de locuit cu douăniveluri, o bună parte proiectate chiar de AlexandruBernardazzi. Cele mai renumite clădiri din Chişinău aufost construite în acea perioadă. Până astăzi ausupravieţuit circa 40 de edificii mari construite de marimaeştri.Maria Gonţa de la Centrul de Informare şi Documentarea Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu a susţinutcomunicarea intitulată Chişinăul în secolul XIX.Amprentele lui Carol Schmidt, cu o ilustrare practică pebaza dosarelor de arhivă. Participanţii la conferinţă auputut vedea cu ochii proprii dosarul nr. 53, privindalegerea lui Carol Schmidt pe post de primar la 19noiembrie 1877, sau nr. 271, în care se cuprinde carnetulde muncă şi alte lucruri interesante despre C. Schmidt şirealizările lui.Scriitorul Vlad Pohilă, redactorul-şef al revisteiBibliopolis, a prezentat asistenţei nr. 2 al publicaţiei,menţionând că pe lângă multe materiale interesante,interesaţii vor găsi şi două materiale despre primarulCarol Schmidt.Participanţii la conferinţă s-au delectat cu momentemuzicale susţinute de studenţi de la Academia de Muzică,Teatru şi Arte Plastice şi de la Colegiul Muzical ŞtefanNeaga, laureaţi ai concursurilor naţionale şiinternaţionale.Cu acest prilej, a mai fost vernisată şi expoziţia depictură Chişinăul vechi, autor Ghenadie Şonţu.74

CarnetNistru – râu cu apă indiferentă. Indiferentă lasentimentele oamenilor. Oare?Şoseaua este întreruptă ... nu putem înainta cuautocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de liniafrontului. Da, front lângă apa Nistrului! Coborâm şiînaintăm pe şoseaua liberă, nicio maşină. Ajungem labarieră. De dincolo de barieră, din imediata ei apropiere,ne priveşte tancul rusesc cu ţeava îndreptată spre noi. Înpreajma tancului, trei soldaţi severi la chip. Ni se permitesă mergem până la Nistru. Ni se permite, destul de uşor,nouă, celor din România, participanţi la o activitateculturală a ASTREI, să mergem să privim Nistrul. Nu nesperie ţeava tancului. Oare de ce? Pentru că nu ştim ceînseamnă teama de a avea permanent o... ţeavă de tunîndreptată spre noi, o ţeavă de tun care ne ameninţăpermanent. Câtorva dintre însoţitoarele noastremoldovence le-a fost teamă să meargă spre Nistru. Le-afost teamă să meargă prin dreptul tancului cu ţeavaameninţătoare. S-au întors la autocar.Ceilalţi am mers mai departe. Curaj? Nici vorbă. Nuştiam ce este acolo. Netrăind mereu ameninţarea, spaimarăzboiului, ci vieţuind în afara lui, nu cunoaştem oasemenea teamă.Auzim câteva focuri de armă. Vedem soldaţi prinstrujenii de pe câmpul Nistrului. Să tot fie până la zece.Nu mai mulţi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintrenoi spune: „Împuşcă ciorile!” Da, îmi zic în gând, se joacăşi ei, ce să facă? Linişte. Ajungem pe pod. Nistru! Privescîn jos. O apă curgătoare mai mare... Parcă aş fi pe podulde peste Olt, la Sfântul Gheorghe, unde însă apa este maipuţină, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apăcurgătoare se află la poalele Carpaţilor. Carpaţii o apără.Aici, Nistru îşi unduieşte apele în plină câmpie. Vadul luie întins. Câteva terase. Când apa e mare, rar suntinundaţii, deoarece învolburata apă se poate întinde pânăhăt departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri.Ca şi cele din Gura Bâcului. Privesc în depărtaresărăcăcioasele gospodăriicu case vopsite în albastru.Îmi doresc să fotografiezNistrul. Îmi aminteşte deRusoaica lui GibMihăescu. Am fostanunţaţi să lăsăm aparatelede fotografiat la autocar.Nu avem voie să facemfotografii. Este front,război. Mă uit mai atentăsă înregistrez totul însuflet. Pe o terasă aNistrului, văd o turmă decapre. De ce mi-au atrasatenţia? Capre – lângă ele,un păstor. Se sprijină într-un ciomag.Ajunşi la jumătatea podului, nu ne îndurăm să plecăm.Toamnă frumoasă. Soarele ne priveşte palid, dar încăstrăluceşte, pregătindu-se să plece la odihnă. Frunzegalbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte şi de alta,smocuri de pădure. Îngălbenită. Mi se opreşte privirea penişte insuliţe care s-au format pe malul dinspre noi. Parteaopusă este abruptă. Îmifixez în suflet fotografiile.Sunt pe Nistru!Pornesc spre autocar.Trebuie să trec din nougraniţa. Văd sârmaghimpată şi ţărânaproaspăt arată, ca altădatămarcarea hotarelor. Aicimarchează hotare întrefraţi. Trec din nou pe lângă tancul cu ţeava îndreptată spre... Doamne! Ce văd? Ţeava este îndreptată spre trei copiicare stau cuminţi de partea cealaltă a barierei. Unul lângăcelălalt. De înălţimi diferite. Nu formează scara măgarului– cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ cănu-i interesează ţeava tunului. Cei trei copii privesc îndepărtare. Mă opresc în faţa lor. Îi salut. Toţi trei îmirăspund frumos la salut. „Ce faceţi aici?” Îmi dau seamacă lor nu le pasă de ţeava tunului. Nu le este teamă?!Desigur, s-au obişnuit să vadă zilnic tancul. Nici nu luauaminte la ţeavă. Nouă, celor străini ne era teamă. Eipriveau mai departe. „Aşteptăm”, îmi răspunde cel maimare. Auzisem că locuitorii celor două sate, aflate de-oparte şi de alta a Nistrului, puteau trece graniţa. Aveaupermisiunea armatei, dacă dovedeau cu buletinul călocuiesc în cele două localităţi. În gândul meu, mi-am ziscă băieţii îşi aşteaptă părinţii. Dau să plec. „Aşteptămcaprele!”, îl aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma decapre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voiaveţi capre?” „Da, avem două capre, un ţap şi un ieduţ”,îmi răspunde, mândru, cel mare. Caut să răspund mândrieilui: „Da?! Şi le iubiţi?” „Cum să nu le iubim, dacă ele neţin?” Extraordinar – ele ne ţin! Iubirea este motivată.„Cum ele vă ţin? N-aveţi părinţi?” Cel mare îmi răspundesimplu, indiferent parcă: „Tata ne-a părăsit de mult”.Săracii, mă gândesc, au părinţii divorţaţi, vai de capul lorîn sărăcia asta! „Mama lucrează toată ziua pe la oameni”,îl aud pe cel mare, numit de ceilalţi Nicu. Mi se trezeştecuriozitatea de a afla cât mai multe despre viaţa lor.Desigur, o viaţă amărâtă. Le privesc ochii. Sunt inteligenţişi curajoşi. „Dar voi sunteţimici. Cine vă face mâncare?”Îmi răspunde cel mare,îndrăzneţ, demn, uitându-se înochii mei: „Surioarele noastre.Maria e mai mare ca mine, iarNiculina e ca Gicu. Acu elederetecă-n casă”. Vorbeştecorect româneşte. Aflu că Gicueste cel mijlociu. Pe cel mic îlcheamă David. Doamne! Cincifraţi de vârste atât deapropiate! Doi gemeni. Măbucur că au priviri inteligente,sunt curăţei. Desigur, trăiescîntr-o gospodărie modestă, darcurată. Mă bucur mai ales că stau fără teamă în faţatunului cu ţeava îndreptată spre ei.Atunci nouă de ce să ne fie frică de o ţeavă de tun?De ce să nu vedem, când vrem şi fără teamă, Nistrul?Totuşi ...LUMINIŢA CORNEA75

La Biblioteca OnisiforGhibu din Chişinău aavut loc lansareaprimului volumProbleme ale societăţiiumane/ Culegere deprobleme la istorie,autor profesorul deistorie Mihai Iuraşcu.Moderatorul IgorŞarov, dr. în istorie,decanul Facultăţii deIstorie şi Filosofie aUniversităţii de Stat dinMoldova (USM), aapreciat noua lucrare cape una inovatoare, cu abordare absolut originală. Înacelaşi context, a mai specificat următoarele: Autoruloferă o viziune proprie şi inedită asupra proceselorsociogenezei, evoluţiei societăţilor primitive, a primelorcivilizaţii antice şi a modelelor lor de funcţionare.Intenţia domniei sale merge mult mai departe de ospeculaţie a problemelor ontologice, fiind preocupatînainte de toate de latura didactică a problemei, în sensulei cel mai autentic. Din această perspectivă, ne apare cauna originală şi de pionierat, cel puţin în spaţiul nostru.Cu datele invocate destul de clar, problemele sunt expuseîntr-o formă intiligibilă şi care ţine cont de specificulpublicului căruia îi sunt adresate. Vastul materialfactologic utilizat denotă erudiţie şi spirit de sinteză.Lucrarea prezintă o reuşită didacticăcertă, este reflectată într-un stil îngrijit şiuşor de asimilat.Foarte emoţionat, Mihai Iuraşcu şi-aîmpărtăşit impresiile despre concepereavolumului, având din start intenţia săabordeze altfel trecutul istoric. Peparcursul studiului, şi-a dat seama căimensul material factologic adunat nupoate fi strâmtorat într-o singurăculegere, ceea ce l-a determinat lascrierea unei serii fluviu de patruvolume, exprimându-şi încederea că vareuşi să le realizeze şi pe celelalte. Prinaceastă carte mi-am propus, a spusautorul, să facem un prim pas înconferirea disciplinei şcolare Istoria uncaracter util mai pronunţat. Am ales ometodă nouă de abordare nu străină deprevederile Curriculumului naţional.Astfel, pentru formarea competenţelor de a identificaprobleme acţional-strategice şi a propune soluţii derezolvare, am gândit că cel mai potrivit ar fi rezolvareacreativă a problemelor (în engleză: creative problemsolving - CPS), care se anunţă ca una din cele mai activeşi valoroase metode ale didacticii moderne. Iar după D.P.Ausubel, ea reprezintă culmea performanţei cognitive,dezvoltând invenţia şi creativitatea elevilor. Avândonoarea să dăscălesc elevii de la Liceul Prometeu, a maispus vorbitorul, am avut şi posibilitatea de a experimentaaceastă nouă metodă cu elevii de aici. Chiar dacăînceputul a fost greu, performanţele obţinute de discipoliau îndreptăţit riscul şi efortul întreprins. În încheiere,Mihai Iuraşcu a mulţumit tuturor celor, care cu ajutorulmoral şi financiar, au contribuit la apariţia şi editareavolumului.Ala Vârlădeanu, şefa Catedrei Municipale de Istorie, aremarcat că întreaga breaslă este mândră de faptul că unprofesor de liceu a reuşit să elaboreze o culegereinovativă, oferind profesorilor posibilitatea prin prismaacesteia să pună în valoare multiplele valenţe creative şiinteligente ale elevilor, opinând pentru un seminar cu toţiprofesorii de istorie în cadru municipal dedicat lucrăriiProbleme ale societăţii umane. Să ne amintim că B.P.Hasdeu afirma că trecutul este uşa viitorului, a mairemarcat Ala Vârlădeanu.Eleva Cătălina Brânză, discipola profesorului MihaiIuraşcu, s-a arătat mulţumită că a fost pe post de şoarecede experiment în laboratorul de aplicare a unei noimetode de însuşire a disciplinei de istorie pe parcursulmai multor ani, finalul fiind cel care a încununat-o culauri – locuri preminante la olimpiadele şcolare. Şi înistorie sunt necesare reforme care pun accentul pecreativitate. Dacă fiecare om îşi poartă crucea sa, nouă,elevilor, ne este mai uşor s-o decem la această disciplinăcu o astfel de metodă, a menţionat Cătălina.Cu prilejul lansării, profesorii şi elevii de la Prometeuau venit in corpore să-i adreseze felicitări domnuluiMihai Iuraşcu, expimându-şi dorinţa să facă o lansare avolumului şi în cadrul liceului.Dr. în filologie, profesorul universitar Gheorghe Colţuna specificat că autorul este nu numai un istoric bun, dar şiun filolog bun, cartea fiind scrisă într-unlimbaj coerent, îngrijit, pe alocuri cufraze neaoşe, care îmbogăţesc şiînlesnesc accesibilitatea conţinutului.În aceeaşi ordine de idei, au maivorbit Virgil Pâslariuc, vicedecan alFacultăţii de Istorie şi Filosofie de laUSM, Valeriu Vasilică, directorulAgenţiei InfoPrim, ş.a.Evenimentul s-a dorit a fi nu numai osărbătoare a cărţii, dar şi de familie,soţia Ana concretizând că exact cu 22 deani în urmă familia Iuraşcu şi-a puspirostriile. La cei doi copii, o fată şi unbăiat, iată că mai avem unul - acestvolum de care ne mândrim cu toţii, căcia contribuit fiecare cu sprijin şi ajutorindispensabil, a mai adăugat doamnaIuraşcu,Cartea este la îndemâna gimnaziştilor,liceenilor îndeosebi, dar şi a studenţilor, profesorilor şicelor interesaţi de cunoaşterea problemelor creative,având la dispoziţie un bogat material factologic în măsurăsă-i ajute şi să-i orienteze mai bine în materie de istorie.R. ANDREI76

Eveniment editorialÎn spaţiile Librăriei Book Corner dinCluj-Napoca a avut loc lansarearomanului Cărţile cu Alfonz de VirgilRaţiu - volum apărut la EdituraParalela 45 - şi a albumului de artă cutitlul Miron Duca. Ritmuri aletimpului de Oliv Mircea şi Emil Cira,apărut la Editura Eikon. Invitaţi laeveniment: Ion Bogdan Lefter, critic şiistoric literar, profesor la Universitateadin Bucureşti, Oliv Mircea, critic deartă, director al Bibliotecii JudeţeneBistriţa-Năsăud, Ovidiu Pecican,scriitor şi istoric, profesor laUniversitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Vasile G. Dâncu, directoreditorial al Editurii EikonCluj-Napoca.Virgil Raţiu, prozator, poet şipublicist, membru al UniuniiScriitorilor din România, a debutat în1976 cu volumul de versuri Atuncicînd te reîntorci acasă (Ed. Litera,Bucureşti). Colaborează cu versuri,proză, articole de informaţie şi deopinie la revistele: „Vatra”, „Tribuna”,„Familia”, „Steaua”, „Convorbiriliterare”, „Luceafărul”, ‘’Mişcarealiterară’’ şi altele, de asemeni la uneleziare centrale şi la cele locale:„Răsunetul” şi „Mesagerul”.A publicat: Cărţile cu Alfonz(roman, Ed. Dacia, 1988), care – dupăcum ne avertizează autorul - sunt deordinul zecilor de zeci…şi a cărorvaloare a fost remarcată imediat, dacăne gândim la aprecierile semnate în1989, de: Alex Ştefănescu: În prozasa (a lui V. Raţiu) se desfăşoară ocomedie a gravităţii, Ioan Holban,Cornel Moraru: … personajul Alfonzconferă coerenţă întregului roman, şiconsacră definitiv, credem noi, unprozator înzestrat, până acumnecunoscut.Apare apoi Carte de bucatenecolorate (versuri pentru copii, cudesene de Răzvan Tenie Brădean (Ed.Clusium, 1996), Cartea cu Alfonzelconectat la Internel (versuri pentrucopii, Ed. Emia, Deva, 1999, ediţiebilingvă, română-engleză), Carte derugăciuniţe (desene de Marcel Lupşe,Ed. Emia, Deva, 2000), Cartea cupolitice (note eseistice, Ed. Aletheia,Bistriţa, 2001); Cartea persoanelor(proze, Editura Limes, Cluj, 2005).Este deţinător al Marelui Premiupentru proză scurtă în cadrul Zilelor„Liviu Rebreanu”, ediţia a II-a,Bistriţa, 1984; al Premiului UniuniiScriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, pentru Carte de rugăciuniţe,2001, precum şi al PremiuluiConcursului Naţional de Poezie“George Coşbuc”, Bistriţa, 2001(pentru aceeaşi carte).În 2009, obţine Premiul UniuniiScriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, - Literatură pentru copii.Ce doi protagonişti, prozatorul şipictorul, având aceeaşi vârstă, acelaşipotenţial creator, locuind în acelaşioraş, Bistriţa, au venit şi au fostprezentaţi împreună, fără a se uita nicigrupul mai amplu de artişti din care facparte.şi prin care activitatea lor capătănoi valenţe care-i situează pe locuribine delimitate nu doar în ansamblulvaloric al urbei, dar şi într-un contextmai amplu al valorilor naţionale,pentru că, sublinia Ion Bogdan Lefter :această carte – de fapt mai multe,Cărţile cu Alfonz sunt în măsură săimpună un autor în istoria prozeiromâneşti. În felul acesta, desigur, seconfirmă aprecierile citate anterior.Într-un stil mai puţin academic, dar numai puţin aplicat la contextuldezbaterii (pentru că întâlnirea n-a fostdoar un prilej de bilanţ şi laude),Ovidiu Pecican a relevat valenţelepersonajului/autorului Alfonz/ V.Raţiu, ale lumii prin care ne poartăacesta, un fel de ţară a lui Gulliver…Ce mult semăn eu cu numele meuCe mult seamănă numele meu cuchipul meu,doi fraţi –nedespărţiţi să fiţi voi, tu, adică eu,Alfonz,de tine, adică de mine, Alfonz…Cândva, Alfonz a fost poet!...IULIAN DĂMĂCUŞEDITURA RAFET A DESEMNATCÂŞTIGĂTORII CELEI DE-A PATRA EDIŢIIÎn acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 47%mai mare decât anul trecut, însumând 237 de creaţiiliterare, dintre care 43 au fost descalificate (fiindcărţi publicate deja, ori care au depăşit 220 pag.,format A5 – cf. Regulamentul de concurs!),rămânând în concurs 194, dintre care 39 au fostnominalizate la marile premii.Premiile care s-au acordat:Marele Premiu „Titel Constantinescu” – cupublicarea volumului de eseuri: CAZULDACIA...ROMÂNIA DE AZI: PREGĂTIREA CEATAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, deieri, de mâine...de PURURI!) - de Adrian BOTEZMarele Premiu „Titel Constantinescu” – cupublicarea volumului de proză:ROLURI DE COMPOZIŢIE, ACTE IMPURE - deGeo VASILEPremiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumuluide eseuri:PSIHOTECA - Aforisme şi eseuri - de Eugen EVUPremiul „Octavian Moşescu ” – cu publicareavolumului de proză:PE MASA DE OPERAŢIE - de ConstantinSTANCUPremiul ,,Alexandru Sihleanu’’ - cu publicareavolumului de versuri:CAFEAUA DIN PAHARUL IUBIRII - de ValeriuMATEI (CHIŞINĂU)Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicareavolumului de versuri: TĂCERI ASURZITOARE deTatiana DABIJA (CHIŞINĂU)Premiul „Florica Cristoforeanu” - cu publicareavolumului de versuri: A DESCHIS O FLOAREOCHII - de Marin MOSCUPremiul „Dumitru Pricop” – cu publicarea volumuluide fabule:LA ÎNCEPUT A FOST... UMORUL - de LucianMĂNĂILESCUPremiul ,,MIRCEA MICU” – cu publicareavolumului de proză:THE GODMOTHER - de Ion IFRIMPremiul ,,Slam Râmnic” – cu publicarea volumuluide versuri:CÂNTECE DIN PREPELEAC - cronică pictată-nrime - de Marian ILIEEditura Rafet a hotărât suplimentarea premiilorde la 5 la 10 premii, şi acordarea de premii speciale,constând în publicarea într-o antologie. Cei care vorprimi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci,publicaţi în antologie) sunt: Ionel Necula, LuminiţaDascălu, Liviu Ofileanu, Horia Crioşteanu, ManuelaMăcelaru, Lică Pavel, Ion Maria, Ioana VoicilăDobre, Vasile Popovici, Florentina Dalian, CarmenTania Grigore (Anglia), Valerian Călin, AlbertCătănuş, Constantin Kapitza, Elena Niculescu, PetruSolonaru, Stan Brebenel, Bogdan Mereuţă, IuliaŞtreangă, Carla Schoppel, Monica Mureşan, CristiIulian Avram, Elena Olariu, Aurel Avram Stănescu,George Paşa, Elena Chesov (Chişinău/R. Moldova),Tincuţa Bernevic, Ruxandra Niculescu (Elveţia),Mircea M. Pop (Germania).Cei 10 autori câştigători îşi vor vedea creaţiilepublicate în volum, de către Editura RAFET - şilansate în cadrul Festivalului Internaţional deCreaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’,ÎMPREUNĂ CU “ANTOLOGIA” , în data de 13AUGUST 2011, ora 11.00, la restaurantul,,OVIDIU’’, din Râmnicu Sărat.CONSTANTIN MARAFET77

LANSARE DE CARTEFERICITA CĂLĂTOAREDe n-ar fi amintirea o urmă de cenuşă,Cum am găsi cărarea întoarcerii înnoi?(V.Voiculescu)Este început de vară. Anul 2011. Deundeva depeste mări şi ţări trebuie să vinăun mesager de suflet românesc să ne arate şinouă, celor rămaşi la vatra veche a graiului,cât de însetat de luminişuri este sufletul maiales când trecem printre oameni cu ochiiînchişi, care au uitat să vadă.Mesagerul cu fidelitate de pasărecălătoare care se întoarce cu fiecareprimăvara la cuibul ştiut de sub cer, a venit.Se numeste ELENA BUICĂ şi estepurtătoare de lumină. Noua sa carteLUMINIŞURI este un paşaport de careuniversul fără margini (de cel din gândulomenesc vorbesc) trebuie să ţină seama înbabilonia de gânduri de pe pământuloamenilor, fiindca este glasul inconfundabilal iubirii de toate câte sunt.Coperta cărţii îşi etalează marca denobleţe - Luminiş de pădurice – de NicolaeGrigorescu. Este ca şi cum invitaţia de adescoperi noi luminişuri ni se relevă firesc şinoi chiar asta facem. Cu fiecare pagină,autoarea ne poartă din Canada, din noua eilume, cea a ordinii, a eleganţeicomportamentale, a amabilităţii ca măsurăfirească a relaţiilor interumane, până înlumea satului românesc, acel axis mundicare rămâne pentru scriitoarea Elena BuicăŢigăneştii cei de Teleorman.Ceea ce mi-a atras atenţia a fost bucuriacu care autoarea retrăieşte (relatându-lepentru noi prietenii ştiuţi şi neştiuţi dinpatria limbii române) întâmplări din lumeaca o scenă prin care trece mereu cu zâmbetulpe buze. (Îmi amintesc de o fiinţă fericită peal cărui chip zâmbetul uitase să mai apunăşi, care într-o zi, în faţa aparatului foto de lao instituţie care nu prea ştie de zâmbet, i s-asugerat să nu mai zâmbească. ,,Dar acestaeste chipul meu de când am înţeles că viaţaeste un miracol”, a răspuns zâmbind şi mailuminos făptura aceea solară).Cine să fie de vină că în crângul luminilorsunt şi întunecimi, nu doar luminişuri! Cinesă fie de vină ca unii oameni de-ai noştri parsă fi stat prea mult în pădure, fie să fi ieşitprea curând!Elena Buică este o fiinţă fericită care neinvită să luăm lecţii de fericire din chiarminunea de a trăi, înnobilând zestrea degând cu un senin de suflet.Nu mi-am propus să prezint cartea, eatrebuie citită, nu povestită. Este un dar preala îndemână ca să ni-l refuzăm. Este oinvitaţie la călătorie spre a ne întoarce în noimai bogaţi cu încă o lumină. Este un semnde prietenie, o mână întinsă peste spaţii cândtimpul creşte în urma noastră întregindu-ne.Editura ANAMAROL din Bucureşti esteportul de taină la care se opreste iar şi iarautoarea ,,Luminişurilor”, înainte de aajunge acasă, într-un anume acasă care estefiecare cititor al scrierilor sale.Fie ca fericita călătoare Elena Buică să nurătăcească niciodată cărarea întoarcerii înnoi în această fascinantă călătorie care estechiar o viaţă de om.PAULA ROMANESCU________________________________________________________________________________________________Oraşul care l-a dat literaturii române pe poetul IonMircea, unul dintre primii echinoxişti, a rămas multă vremecu orgoliul acesta al “prorpietăţii” poetului.De câţiva ani, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată,începând cu o recuperare de onoare, cea a esteticianuluiLiviu Rusu, nu doar revendicat, ci şi recuperat, acestaînnobilând cu numele său Biblioteca Orăşenească.Semnalul reconsiderării atitudinii faţă de carte l-a datchiar bibliotecara, Dinuca Burian, autoarea unei lucrărimonografice despre Sărmaşu, lucrare revizuită apoi,îmbunătăţită substanţial.Au început să apară şi autorii de literatură beletristică:Maria Belean, Katalin Cadar, Costel Neacşu, MarcelDumitrescu, iar pr. prot. Ilie Bucur s-a antrenat într-olucrare din care a tipărit deja 4 volume, “1001 cugetări”.E mult, e puţin? Într-un orăşel ca Sărmaşu, care nu demultşi-a scos capul din cochilia sa „comunală”, e foarte mult.Mai ales că gesturile acesteaeditoriale nu sunt singulare, ele seînscriu într-o dinamică culturalădemnă de toată lauda.Am văzut şi la ultima ediţie aZilelor Sărmăşene, când oraşul şi-agătit de sărbătoare cel maiimportant monument cu care şi-aîmbogăţit cu câţiva ani în urmăzestrea, lucrarea „Femeia simbol”,realizată de Ion Vlasiu.Corul „Belcanto”, condus depreotul Daniel Camară, şi-acâştigat un binemeritat prerstigiu la nivel naţional. Cum denotorietate e şi numele sopranei Balázs Borbála.Sărmaşu nu duce lipsă de talente, dar nici de o gândireadministrativă deschisă spre fenomenul cultural, gestionatăde primarul Ioan Mocean.Cu siguranţă că proiectul Primăriei de a da numele„Ovidiu Iuliu Moldovan” viitoarei Case de Cultură, căcifostul Cinematograf are acest viitor, se va materializa câtmai curând. Strălucirea în bronzul statuii îl va readuce peOvidiu Iuliu Moldovan, originar din Vişinelu, acasă, pentrua se oferi în model de încredere în cultură, în talent, înşansele fiecăruia de a împlini un destin cultural.În plus, Sărmaşu şi-a sporit zestrea în ultimii ani şi cucâţiva oameni de cultură mureşeni, parteneri ai multoracţiuni culturale din oraş, distinşi cu titlul de „Cetăţean deonoare”: Melinte Şerban, Dimitrie Poptămaş, NicolaeBăciuţ, Lazăr Lădariu, Valentin Marica...În colecţia “Poeţii oraşului”, au fist tipărite până acumcărţi de poezie semnate de Lazăr Lădariu, Valentin Marica,Nicolae Băciuţ, şi o carte despredestinul bibliotecii, al lecturii,avându-l ca autor pe DimitriePoptămaş.Şi, într-o continuitate firească afaptului de cultură de substanţă, înacest august, esteticianului şiprofesorului Liviu Rusu i-a fostacordat titlul de “Cetăţean deonoare postmortem”, gestdeopotrivă onorant pentru oraş şipentru memoria unuia dintre fiiisăi de vază.NICOLAE BĂCIUŢ78

Literatura copilăriei,copilăria literaturii(Vacanţa de vară)În aşteptarea vacanţeiA sosit vacanţa cea mult aşteptată.Mi-am luat rămas bun de la doamnadirigintă şi de la colegii de clasă.Visam cu ochii deschişi la tot ceîmi dorem de la această vacanţă.Zilele treceau, iar eu nu mai avemrăbdare până la duminica programatăplecării.Prima zi la buniciSosi şi dimineaţa de duminică. Cuinima plină de bucurie, am plecatîmpreună cu familia la bunici. Acolotoţi ne aşteptau cu aceeaşi nerăbdareca a mea. Nu ne mai văzusem de multtimp.Dincolo de grădina bunicii, dominaînălţimea pădurilor. Văzduhul eraplin de mireasma florilor de vară. Măplimbam prin curte, curioasă să vădce păsări şi animale mai au buniciimei.Tocmai atunci intră pe poartăAdelin, verişorul meu, ducând ocăldare în mână. Lui Adelin nu-iplăcea să se ducă la fântână după apă,dar astăzi era de altă părere. Îşi amintică veneam noi. Sărea într-un picior,cu chipul plin de voioşie, încercândsă-mi mai arate cine ştie cegiumbuşluc de-al lui. Începusem săne facem planuri pentru următoarelezile, când deodată se auzi glasul tăiosal mătuşei mele. Adelin dădu fuga lafântână şi plecă cu găleata jumătategoală. L-am însoţit cu speranţa că larevederea mea, mătuşa nu o să-lpedepsească.Aşa a şi fost. Am plecat ţopăind cuinima plină de speranţe mari, pentruzilele ce urmau să vină.Seara se lăsa peste sat, iar eu şi soramea le povesteam bunicilor desprerezultatele obţinute la şcoală. Apoi,ascultam cu mare atenţie ce planuriaveau părinţii şi bunicii mei pentru adoua zi. Noi luasem deja o hotărâre,împreună cu Adelin, dar nu ştiamcum să le spunem acestora.Plănuisem să urcăm pe dealul dinapropiere, pentru a căuta vizuineleveveriţelor şi vulpilor.Pe Dealul BălciiDimineaţa nu ne-am trezit aşadevreme cum stabilisem şi ratasemplecarea. Am găsit pe masă un biletlăsat de mama. Ne înştiinţa că sunt cutoţii pe deal, la vie. L-am întâlnit şi peAdelin, care se frământa că e preatârziu pentru a vedea veveriţe sauvulpi.Am urcat cu mare iuţeală cărareadintre vii. Ne-am arătat părinţilor,cerându-le permisiunea să urcămdealul. Într-un târziu, ni s-a aprobat,dar cu o singură condiţie: să nu neîndepărtăm prea mult.Zis şi făcut. Dar mai bine nefăcut,deoarece am colindat tot dealul pentrua vedea o veveriţă.Obosiţi şi în acelaşi timpdezamăgiţi, ne-am aşezat pe covorulde iarbă proaspăt înmiresmată. Darsurpriză! Ce să vezi?! Pe ramura unuialun stătea o veveriţă. Parcă ar fi vrutsă strige: „Ce mai aşteptaţi? Prindeţimă!”Ne-am ridicat prudenţi, urmărind-ocum ţopăie din creangă în creangă.Pentru că era deja târziu şi Ştefaniazicea că-l auzise pe tata strigându-ne,am coborât bucuroşi că văzusemveveriţa. Acum îl credeam cuadevărat pe bunicul. În acea păduricevăzuse şi el veveriţe, vulpi, căprioare,iepuri şi chiar mistreţi.Îmi venise o idee straşnică! Ideeade a compune o poezie.Le-am propus tovarăşilor mei dedrum să venim şi altă dată pentru avedea şi alte minunăţii.Ajunşi la vie, am povestit tuturorde ce întârziasem, scuzându-ne întrunfel, pentru a nu primi pedeapsă dela mama, care era foarte furioasă. Am79calmat-o, spunându-i că am compuso poezie. Curioasă m-a ascultat cumare atenţie.„ Într-o poieniţă,Am zărit o veveriţă.Jucăuşă şi zglobie,Tare dragă mi-a fost mie.Din ram în ram ea ţopăia,Nuci şi alune căuta.Dar văzându-mă pe mine,Se ascundea prin vizuine.M-am pitit, atunci şi euDupă o tufă, nu ştiu, zău,Ca s-apară iar, zglobia,Şi să-nceapă veselia.”Zi monotonăZiua următoare a fost monotonă şimohorâtă din cauza ploii, dar şi apedepsei. Am stat toată ziua în casă şiam citit. Într-o pauză de citit, amînduplecat-o pe mama să-mi dea voiela calculator.Furioasă pe vreme, dar şi pe mama,am continuat să citesc. Seara, înaintede culcare, făuream planuri măreţe.Însă, eram hotărâtă să le cer părereapărinţilor. Noi am fi vrut să mergemla pescuit, dar tata ne-a promis că o sămeargă în altă zi cu noi, pentru a nune lăsa singuri. I-am înţelesîngrijorarea şi în acelaşi timp măgândeam ce o să mai fac în ziuaurmătoare. Mama ne-a promis că o sămergem cu ei la vie, dacă nu plouă.La vieNorii s-au risipit şi atmosfera era cutotul alta.Până după prânz, am lucrat cu toţiiîn vie. Bunicii s-au arătat mulţumiţide noi.Soarele încălzea pământul reavăn,proaspăt săpat. Mă lăsam învăluită deadierea caldă a vântului. Fluturiigingaşi şi multicolori îmi d[deautârcoale, făcându-mi munca maiuşoară.La asfinţit, când ne-am adunat cutoţii la masă, am realizat că şi noiputem să le fim de ajutor părinţilor şibunicilor. Acest lucru m-a bucuratmult şi m-a făcut să fiu mulţumită deceea ce realizasem în acea zi.BIANCA ANDREEA POPESCU13 ani, Constanţa_____Biblioteca Batthyanem. CodexAureus. despre ocupaţiiletradiţionale în Galia. Foto :Ecaterina Ţarălungă

CurierVă felicit,Andras F. Balogh“Vatra Veche” de CuptorLunarul de cultură “Vatra Veche”, editat laMureş de scriitorul Nicolae Băciuţ aduce în nr.7(31) din iulie 2011 bucuria lecturii unor textede calitate. Ca într-o armonie cosmică, număruleste ilustrat de artistul Jean Pierre Augier dinFranţa. Antologia Vatra veche propuneîntâlnirea „la şaptezeci de ani şi încă unul” cuGheorghe Istrate. Interesant este dialogul purtatcu chirurgul cardiovascular Radu Deac, decătre Nicolae Băciuţ. La cronica literară neîntâlnim cu poetul Ion Brad într-o cronicăscrisă de Elena M. Cîmpan, preşedinteleSocietăţii Scriitorilor Bistriţeni Conexiuni, caresemnează şi eseurile: Parte de atâta carte,Direcţia nouă. Graniţa dintre poet şiprozator, Zilele operei la Bistriţa. Prozatorulbeclenar Aurel Podaru este prezentat de MirceaIoan Casimcea. Interesantă este ancheta„Prietenia/ duşmănia literară”, de Lucia OlaruNenati. Nu lipseşte poezia, rubrica fiinddedicată, în ceas aniversar, poetei Melania Cuc.Un număr bogat în semne, dovedindu-ne, încăo dată, că avem parte de multă şi bunăliteratură.Menuţ MaximinianRăsunetul de Bistriţa, 4 iulie 2011La Târgu-Mureş, “Vatra veche”, numărul 7 peacest an, inserează dialogul lui Nicolae Băciuţ(directorul publicaţiei) cu cardiologul RaduDeac; o profesiune ca o artă, cea de cardiolog,după câte reiese din text şi după câte bănuim.În textul “Dulcea harababură”, CleopatraLorinţiu comentează cea mai recentă apariţieeditorială a scriitorului Daniel Drăgan - “Opoveste care curge dulce-amar”, o carte deamintiri. La rândul său, Elena M. Cîmpan,semnatara cronicii literare “Piramida poeziei”,se ocupă de o parte a creaţiei lui Ion Brad; totElena M. Cîmpan este autoarea textului“Direcţia nouă. Graniţa dintre poet şi prozator”,în care încearcă apropieri şi delimitărisemantice între accepţiunile celor două noţiuni,iar în “Calendar. Ion Pop – 70”, Nicolae Băciuţîl elogiază la aniversare pe profesorul,traducătorul, poetul cu impact atât de bunasupra multor generaţii de literaţi. MenuţMaximinian scrie despre „Însemnul divin”cartea de poezie a poetei Emilia Dabu, iarMelania Cuc publică un grupaj de poeme careîncepe cu “Credeam că am văzut tot”. Activi,activi, după cum se vede, conjudeţenii noştri înziare literare proaspete, proaspete!Victor Ştir,Mesagerul de Bistriţa, 29 iunie 2011Bună dimineaţa, domnule Băciuţ,Ce lectură excelentă la o cafea de dimineaţăşi mai ales că în burgul nostru plouămocăneşte. Vreme de croşetat la Cuvinte.Ilustraţia revistei este magnifică!! M-aemoţionat sincer. Metalul îmi vorbeşte.La fiecare ediţie a revistei m-am bucurat deilustraţia inedită, am spus mereu că aveţicolaboratori Artişti Mari. I-am admirat sincer.De data asta m-aţi lăsat fără cuvinte. Euiubesc metalul, oricare ar fi el, atunci cândacesta devine ARTĂ, şi, în ceea ce aţi publicatacum, am găsit un eşantion de POEMEtridimensionale.Cât despre conţinutul literar, este interesantca de fiecare dată. Vă felicit şi îi felicit pe toţicei care fac parte din acest puzlle cultural.Mulţumesc şi pentru pagina cu poemelemele.Cu gândul că sunteţi sănătos, cu forţe noi, vădoresc o zi superbă şi gânduri bune pentrudoamna Codruţa.Pe curând,MelaniaBună dimineaţa,Eu ştiu că Vatra veche e din ce în ce maibună, dar până unde, până când? Care ar fiapogeul? Se pare că acesta!Două lucruri esenţiale: onoranta acceptare apoetului Adam Puslojic în paginile revistei.Ilustraţiile superbe ale dlui Jean-Pierre Augier,artist desăvârşit!Nume din ce în ce mai notorii semneazăpaginile, iar diversitatea este şi ea un bundobândit.Întreaga structură, aşa cum e gândită, esteremarcabilă. Iar subiectele? Doamne,Dumnezeule, te fascinează. Eu nu cred săexiste în România (cel puţin nu ştiu eu) orevistă care s-o întreacă în valoare şi frumuseţe.(...)Abia aştept să intru cu totul în paginile ei şisă fac o baie de frumuseţe şi cultură!Cezara AdamescuAfară cu anti NATO-istul Adam Puslojic dinVatra veche! Jos spionii sârbi ai măcelaruluidin Balcani Miloşevici!Baki YmeriO "explozie" de Cultură...O lectură captivantă, încântătoare, cu oilustraţie de excepţie !Domnule Băciuţ, felicitări dvs. şi artistuluiJean-Pierre Augier. La sugestia dvs. i-am şivizitat site-ul:http://www.jpaugier.fr/?page_id=17Mulţumiri pentru frumosul oferit !Cu multă consideraţie,Direcţia pentru Cultură Călăraşihttp://www.calarasi.djc.roBună ziua,Vă mulţumesc pentru acest nou numărinteresant al revistei.Irina Lucia Mihalca80Plăcută, într-adevăr, lectură, nu numai pentrucă mă aflu printre „alintaţii” revistei,îndrăgostită iremediabil de „cheile” sculptoruluifrancez care fluidizează metalul precumdeşertul naşte „trandafiri”. Mi-e din ce în cemai dragă VATRA VECHE, arămindu-misufletul ca soarele frunzele toamnei..., prieteneal meu, Nicolae!M.Domnule Nicolae Băciuţ,Mulţumiri pentru noul număr al revistei.Bogată ca un snop de grâu copt în miezul verii,cu arome care mai de care mai ademenitoare,revista te îmbie la lectură şi la cugetare.Lucrările lui Jean Pierre Augier le-aţi ales sprebucuria şi mirarea noastră. Bogăţia de idei.şititlurile sugestiv alese cred că stârnesc bucurieşi zâmbete şi altor cititori. Mare artist. Sănătatemultă pentru toţi care trudiţi la apariţia revisteişi să aveţi parte de împliniri după voiagândului.Cu preţuire,Veronica OşorheianMULŢUMESC pentru revistă!!Mă tot uimiţi cu reproducerile de artă dinfiecare număr! E o încântare şi o relaxare aochiului şi dacă nu eşti un mare cunoscător sauartist plastic. N-am apucat să citesc ceva, darsper să găsesc ... ce-mi trebuie!!Cu prietenie,Marian Nicolae TomiStimate domnule Nicolae Băciuţ.Am primit cu deosebită bucurie, pe caleelectrică, respectiv, electronică şi numărul7/2011 al revistei „Vatra veche”, vatră mereunouă şi caldă. pe care am savurat-o, şi nuexagerez , cu multă plăcere. Vatra veche emereu alimentată cu combustibil literar demare valoare, se menţine caldă, fierbinte,încălzind sufletele cititorilor prin contribuţiaunor nume ca: Nicolae Băciuţ, Elena M.Câmpan, Melania Cuc, Valentin Marica,Cezarina Adamescu, Ionel Necula, MihaiBatog - Bujeniţă, etc. Revista va dăinui pesteani, adjectivul veche este deja o calitatedobândită, ştiind că vinul cu cât este mai vechi,cu atât e savurat cu mai mare plăcere. Ca o„cireaşă de pe tort”, vă propun un rondel, unsonet şi trei proze scurte umoristice, pe care leanexez şi care, dacă îşi vor găsi locul între celedouă coperţi ale revistei, vă mulţumescreverenţios.Cu deferenţă,Vasile Larco,IaşiMulţumesc frumos, domnule Nicolae Băciuţ!Din nou un număr bogat, cu superbe ilustraţii!Daţi-mi voie, vă rog, cu ocazia asta, să-itransmit doamnei Elena Neagoe admiraţia meaşi să-i mulţumesc pentru amintirile legate deIoana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu. Leurmăresc cu mare interes!Cei doi, mai mari cu doi ani decât mine laFilologia clujeană, erau în atenţia noastră, acelor din anii inferiori, în ochii căroradeveniseră încă de pe atunci o "legendă"... Maitârziu, într-una din activităţile de "reciclare" aprofesorilor, am avut bucuria să particip lacâteva cursuri ale Ioanei. Era... luciferică...Am citit apoi "Molestarea fluturilor interzisă",scrisorile americane apărute sub îngrijireaIoanei Bot (între ele şi cea adresată, bineînţeles

"Lenei", dar care, începea simpatic cu "DragăNeagoe"...) şi m-am uimit de bogăţia şicomplexitatea ideilor, trăirilor şi impresiilor.Amintirile doamnei Elena Neagoe, de marefineţe umană şi psihologică, aduc lucruripreţioase legate de personalitatea celor doi soţi,dar şi de contextul socio-cultural în care autrăit. Nu sunt simple amintiri, sunt încercări decircumscriere ale unor împrejurări, ale unorsituaţii, ale unor atitudini şi opinii, pentru o maibună cunoaştere şi elucidare, pentru risipireaunor malentendu-uri.Şi, peste toate, sunt proba unei prieteniidincolo de moarte.Cu stimă,Sânziana BatişteMulţumesc frumos pentru revistă. Vă felicitpentru înalta tţnută artistică şi intelectuală.Flavia CosmaMii de mulţumiri! Multe, multe felicitări şispor la lucru!M. PopescuMulţumesc pentru revistă. Într-adevăr, foarteinteresantă! Mult succes în activitate şi pe maideparte!Doiniţa TulacStimate domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulţumesc pentru recentul număr alrevistei Vatra veche pe care o realizaţi,dovedind cu adevărat competenţă deprofesionist al domeniului. M-am simţitconfortabil găsindu-mi articolul în acestcontext onorant.Vreau să va spun că aş fi dorit să văîntâlnesc atunci când aţi venit la Ipoteşti de 15iunie, dar în acea zi am fost la Suceava, undeam fost invitata unei televiziuni, spre a susţineo emisiune de trei ore dedicată memorieieminesciene şi, nu în ultimul rînd, tragiculuisău sfârşit, subiect deosebit de greu deadministrat în atmosferă radicalizantă decontroverse şi dezbateri aprinse a ultimilor ani.A fost aceasta singura emisiune dedicatăacestui subiect, realizată în tot nordul şi, defapt, chiar şi o suplinire a lacunei generale întoate manifestările în care s-au atins mai multsubiectele, interesele (şi orgoliile) actualităţii şimai puţin spre deloc, tema propriu-zisă asfîrşitului eminescian. Apoi a trebuit să măînşir în cortegiul participanţilor la acel“Congres al poeţilor”, mai mult ca să măîntâlnesc cu confraţi şi oameni cunoscuţi şiunde v-am căutat şi pe dvs., sperând că veţiveni acolo, drept care l-am rugat pe SilviuGuga de la Sibiu să-mi semnaleze prezenţadvs. Constatând că nu sunteţi în grup, apresupus că aţi plecat din oraş şi mi-a părut rău,căci aş fi vrut să va cunosc personal şi să vădăruiesc unul dintre albumele mele muzicalpoeticeeminesciene. Poate altă dată, deşisentimentul ratării “la mustaţă” nu-mi estefoarte plăcut. Deocamdată aştept şi ultima partea textului trimis şi mă voi strădui ca, în măsurătimpului, măcar din când în când, atât cât suntîn ţară, să va trimit şi alte materiale.Cu aceeaşi preţuire,Lucia Olaru NenatiFelicitări pentru numărul 7!Spun asta după ce-am citit-o... Mă bucur că văamintiţi de Guga (fuma prea mult!) şi nu-mivine să cred că Ionuţ Pop a făcut 70 de ani...Oricum, comparativ cu celelalte numere, ăstaare putere de acoperire mai mare ca suprafaţăculturală, invocă şi chestiuni de tradiţie alocului, îi lasă loc cititorului pentru făcutconexiuni şi aşezări... Rămân la ideea mea cuilustraţia, deşi şi asta e foarte frumoasă... Darnu se lipeşte de texte...PS A lui Dobrescu n-am mai primit-o...Ecaterina ŢaralungăMii de mulţumiri! Excepţională!DimoviciMulţumesc mult pentru revistă. Poate aveţiposibilitatea să păstraţi câte un număr pentrubiblioteca Societăţii Mihai Eminescu dinCernăuţi.Cu multă stimă,Vasile BâcuVă mulţumesc pntru trimiterea Vetrei vechi!Felicitări, succes în toate, în continuare!Stelian DumistrăcelMulţumesc! Este o lectură plăcută!Alina TheodorescuDomnule Nicolae Băciuţ,Confirm primrea revistei şi vă mulţumesc.Am postat-o pe blog. Toate cele bune!C. StancuDistinse Domnule Director Nicolae Băciuţ,Doresc să vă mulţumesc pentru acest e-mailîncărcat cu lucruri frumoase şi desigur îlvom introduce acest material în paginaradioului nostru, RadioTV UNIREA.Totodată vom fi onoraţi să primim şi peviitor materiale pe care le vom intoduce înpagină.Ne vom bucura de a colabora, de fapt astaeste dorinţa noastră, ca noi, românii, să fim câtmai uniţi.Cu aleasă consideraţie,Ioan GodjaStimate domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulţumesc pentru ediţiile electronicetrimise. Le-am citit cu mare plăcere.Când am primit pentru prima dată revistadumneavoastră, am crezut că este o greşeală.Însă, văzând că aţi trimis şi numărul următor,m-am hotărât să vă scriu câteva rânduri pentrua vă mulţumi, dar şi pentru ca dumneavoastrăsă mă cunoaşteţi.Vreau să vă mărturisesc că sunt elevă aLiceului Teoretic „LUCIAN BLAGA”Constanţa (clasă a VII-a) şi sunt o iubitoarepătimaşă a literaturii. Mie aşa îmi place să măconsider. Sunt membră a cercului literar„MUGURI”, coordonat de doamna profesoarăAnastasia Dumitru. În decursul anului şcolar cea trecut, am participat la numeroase concursuriliterare, bineînţeles sub îndrumarea acesteiminunate doamne. În tot acest timp, am fostemoţionată, dar şi fericită că am gustat dinfructul cunoaşterii literare. Mă considernorocoasă, când am de la cine învăţa ceînseamnă puterea şi magia cuvântului scris,harul de care beneficiază scriitorul.Aş fi onorată dacă aţi dori să vă trimit câtevadin lucrările mele.Vă mulţumesc încă o dată pentru „VATRAVECHE”.Cu deosebit respect,Popescu Andreea BiancaBună ziua,Domnule profesor, am primit şi nr 7/2011 alrevistei Vatra veche şi vă mulţumesc frumospentru acest gest .Îmi face plăcere să citesc această revistă şi vafelicit pentru articolul “De la inimă pentruinimă".Cu respect,Maria DimaMulţumesc pentru revistă! Sunt superbecreaţiile lui Jean Pierre Augier!Carmen SimaStimate domnule Nicolaie Băciuţ,Mulţumesc frumos pentru numărul 7 - cantotdeauna,cum ne-aţi obişnuit, conţinut bogat,tematică diversă, iar ilustraţiile lui Jean PierreAugier sunt minunate - atât de suple şi, cuadevărat, de mare rafinament stilistic. Felicităridumneavoastră şi colaboratorilor!Deoarece Chişinăul şi basarabenii sunt mereuprezenţi în paginile revistei „Vatra veche”, vătrimit o tabletă ... izvorâtă din trăirile mele pemalul Nistrului, în toamna trecută. Dacă veţiconsidera că merită a-şi găsi un loc în paginilerevistei, bine, dacă nu, nicio problemă.Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, pentru amerge înainte, tot aşa, cu „Vatra veche”,Luminiţa Corneahttp://tanasadan.blogspot.com/2011/07/varecomand-numărul-72011-al-revistei.htmlDan Tanasăhttp://tanasadan.blogspot.com/Dragă Coleg,Mulţumesc pentru revistă şi pentrupublicarea poemelor mele acolo. Felicităripentru un conţinut divers şi de calitate.Te aştept în Lumina Lina.Cu prieteneşti salutări de peste ocean,Theodor DamianVatra veche şi pe acest site:http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/revista-vatra-veche-72011http://cititordeproza.ning.com/page/revistepromovatee-manuelVă mulţumesc mult pentru lectura acestei zile,revista Dv.Doina CernicaPe Vatra veche ard, / Trosnind din vreme-nvreme,/ Trei vreascuri rupte dintr-un gard/ Şiflacara lor geme …! Mulţam!AdrianStimate domnule Nicolae Băciuţ,Îmi cer scuze, am lipsit o bună perioadă detimp de acasă şi abia acum reuşesc să vămulţumesc pentru cele două numere, 6 şi 7, dinVatra veche, pe care mi le-aţi trimis prin email.Mi-a făcut o mare plăcere şi o mare bucurielecturarea articolelor, mai ales că unul dintreele mi-a amintit momente trăite de mine, cucâţiva ani în urmă, alături de minunatadirectoare Lidia Culicovski, la Filiala TârguMureş din Chişinău. Sunt multe altepersonalităţi care mi-au provocat emoţii, darnu-l amintesc decât pe domnul profesor IonPop, un intelectual desăvârşit, iubitor alavangardismului şi, implicit, al brăileanuluiIlarie Voronca, despre care ne-a vorbit, laCentenarul Voronca organizat la Brăila, atât defrumos!Nu vreau să vă flatez, dar revista pe care oconduceţi este deosebit de interesantă, cu unînalt nivel cultural şi merită toate laudele.Felicitări şi multă baftă în continuare!Cu deosebită consideraţie,Rodica Drăghici81

P.S. Aştept cu interes şi numerele următoare.Sper că prin bunăvoinţă dumneavoastră să-miparvină.Onorate domnule Nicolae Băciuţ,Primirea nr.7 al revistei Vatra veche, mi-aprodus în suflet o bucurie deosebită, aşacum se întâmplă de fiecare dată când primescun număr nou, fapt pentru care vă mulţumescdin inimă!Revista dumneavoastră este excelentă din toatepunctele de vedere, bine gândită profesional şiîmi face mare plăcere să vă citesc!Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă,pentru a putea scoate la lumină, noi numere alerevistei.Cu aleasă preţuire,Victor BurdeŞtiu revista şi vă mulţumesc pentru trimitere.O citeşte şi fiul meu, medic de profesie, custudii în Shanghai, şi sinolog începător,mulţumesc pentru îndrumări, cu bine,L.Stimate Domnule Nicolae Băciuţ,Primiţi mulţumirile noastre pentru solidulnumăr 7! Considerăm deosebit de importantă,între alte destule puncte forte ale revistei,menţinerea legăturii spirituale cu Moldova depeste Prut, prin acţiunile pe care le promovaţi,prin consemnarea acestora în paginile revisteişi prin găzduirea materialelor venite din aceastăparte de Ţară.Să vă dea Dumnezeu forţa care să văpermită a face ca "Vatra veche" să ajungă la ovârstă pentru care să fie considerată, peste anişi ani, cu adevărat veche!Cu aleasă preţuire,Vasile Fluturel,IaşiVă multumesc mult, dle Băciuţ, pentru acestmail cu Vatra veche 7 şi vă urez să aveţi multebucurii şi reuşite profesionale pe întregparcursul acestei veri.Toate cele bune vă doresc.Magdalena AlbuVă mulţumim pentru o ediţie excelentă deVatra veche! Felicitări!Viorica-Ela Caraman,www.limbaromana.mdStimate domnule Băciuţ,În primul rând îmi cer scuze pentru întârziere,iar ca să fiu iertat vă voi spune că am fost laBarcelona şi că această lipsă de 10 zile din ţarăchiar a meritat. Vă mulţumesc, în general,pentru clipele plăcute pe care mi le oferălectura revistei şi în mod special pentrupostarea textului meu, Osul. M-a bucurat foartemult şi pentru că am întâlnit mulţi prieteniprintre colaboratorii revistei (Ananie Gagniuc,Loredana Dalian şi alţii) dar mai ales pentrufaptul că revista, spre cinstea colegiului deredacţie, reflectă starea literaturiicontemporane sub toate aspectele ei, fără falserefugii în arealul considerat elitist, unde, hai săfim totuşi sinceri, rareori găsim altceva decâtplictiseală. Vă felicit din toată inima şi vădoresc: La cât mai multe numere la fel defrumoase. Cu deosebită stimăM.B.B.Stimate domnule Nicolae Băciuţ,Mulţumesc foarte mult pentru consecvenţaexpedierii revistei "Vatra veche". Fiecarenumăr, fără exagerare, îmi oferă prilejuri delectură agreabilă.Cu gânduri bune,Vladimir UdrescuStimate şi dragă domnule Nicolae Băciuţ, -Vă mulţumesc mult, atât pentru trimiterea nr.7/2011, al bravei dvs. reviste, "Vatra veche",cât şi pentru publicarea recenziei dluiConstantin Stancu, despre Cartea Profetiilor,a lui Adrian Botez...Felicitări admirative, calde şi sincere, pentruacest număr frumos şi dens ideatic, "cu miez" -precum toate celelalte, de până acum!Doamne,-ajută!Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi prietenie,Adrian BotezDragă Domnule Băciuţ,Mă conformez celor spuse şi vă retrimitfragmentul de proză însoţit de admiraţiapentru efortul pe care îl faceţi pentru aînteţi focul viu al Vetrei vechi astfel încâtflacăra să poată fi văzută de cât mai departe !Cu gânduri de bine,Ion NeteVatra veche - Serie veche nouă, Anul III,nr. 6 (30) iunie 2011, Targu Mureş. Dindialogul purtat de Rodica Lăzărescu şiLoredana Tuchilă cu scriitorul D.R. Popescuaflăm că: „Teatrul este genul cel mai greu. Cupoezia te mai descurci, mai ales când eştitanăr; eşti atât de prost şi de naiv încât şi crezică poţi să scrii poezie, şi chiar scrii. Proza e omuncă in plus, te mai descurci, mai revii...Teatrul este ingrozitor de scris! E genul, dupăpărerea mea, cel mai greu, şi este genulcare a dat (nu cred că e numai părerea mea)cele mai mari genii...Remarcăm, apoi: eseurile „La ţigănci” –vama resuscitării sacrului de Ion Nete,Plictiseala de Eminescu – un trend de MihaeleMalea Stroe, Mitul jertfei in dramaturgiaromânească de Lucreţia Bogdan, şiEnciclopedia zmeilor, de Mircea Cărtărescu,un posibil model de lectură (IV) de AdelaLungu-Schindler, cronicile literare semnate deBianca Osnaga (Nicolae Băciuţ, PoemulPhoenix), Petre Rău (Melania Cuc, Femeie înfaţa lui Dumnezeu) şi Florin Şindrilaru (AdrianMunteanu, Orele Tăcerii). Numărul este lustratcu lucrări de Mircea Pop. (Cititorul de reviste)Spaţii culturale 17/2011SCRISOARE CĂTRE UNCOLABORATORDragă Doamnă....,Fac presă din studenţie, la Cluj, unde amînceput în 1978 cu revista "Echinox". Niciopublicaţie dintre cele la care am lucrat nu acultivat reluarea unor texte care au apărut într-oaltă publicaţie. Noi suntem, ca scriitori, unici.Dacă acelaşi text apare în 4-5 publicaţii, nepierdem cititorii. Dacă aceştia deschid o revistăşi găsesc articole pe care le-am mai găsit şialtundeva, abandonează lectura, îşi pierdîncrederea şi respectul pentru cei care fac oastfel de revistă, care pare a fi făcută din"reluări".Eu editez Vatra veche singur. O concep, numărde număr, fac corectură, tehnoredactez,procesez fotografii, o tipăresc, o difuzez.Singur, singur, singur... Pe propria cheltuială.Fără niciun sprijin de la sponsori sau de la Stat.La ce eforturi fac, zău, m-ar durea sufletul sămidezamăgesc cititorii. Eu trăiesc pentru ei.Acestea ar putea fi, în mare, raţiunile pentrucare promovez...unicitatea. Nu suntem toţi lafel. Mă întreb, nu doar retoric, de ce texte careapar în România literară nu apar şi în altereviste. E doar un exemplu. Sau în Convorbiriliterare, în Steaua, în Tribuna, în Transilvania.... Lista e lungă. Adică reviste serioase, care serespectă.Eu cred că această linie trebuie să o urmezefiecare publicaţie, să fie ea însăşi, să nu semeneuna cu cealaltă...Am predat 11 ani la Universitate Teoria şipractica presei. Nicăieri, în toată bibliografiaparcursă, niciun specialist în domeniu, nu aadmis, deontologic, decât această variantă. Aunicităţii, dacă vreţi a exclusivităţii.Presa cotidiană e altceva. Despre un evenimentpot scrie toate publicaţiile, fiecare din propriulunghi de vedere. Ce plicitisitor ar fi însă săcitim acelaşi text, al unui autor, în mai multecotidiene, ce deservicii s-ar face presei, oricum,cea tradiţională ameninţată de surataelectronică.De-aceea nu agreez publicarea unor texte careau mai apărut şi în alte reviste.Nu sunt perfect, nici nu sunt detectiv, îmi maiscapă şi mie şi păcătuiesc şi eu, nu din vinamea, motiv pentru care, pentru astfel de situaţii,îmi cer scuze de la cititori.Iar cei împricinaţi ar trebui să ţină cont deexigenţele (şi) de acest fel ale revistei Vatraveche.Cu respect,Nicolae BăciuţÎn loc de “Drept la replică”Într-un interviu recent, Dan Culcer, autor decărţi fără operă, ratând în toate direcţiile, nupuţine, în care vroia să spună ceva, continuă săse bage în seamă, justiţiar, împărţind sentinţe înstânga şi în dreapta.Tot cere să i se recunoască merite pe care nule-a avut vreodată, făcând obsesie din subiectepe care, periodic, le şterge de praf.Vatra veche şi-a asumat un program încontinuarea a ceea ce a fost Vatra lui RomulusGuga, având ca director de onoare pe MihaiSin, unul dintre fondatorii Vetrei şi cu o“vechime” de peste 2 decenii în redacţiarevistei, iar ca redactor-şef pe subsemnatul, cuaproape două decenii de Vatra (faţă de cei 17ani ai lui D.C.!).Vatra veche, fără să se simtă singură înconstrucţia sintagmatică (mai există Dilemaveche, Cronica veche, mai nou) a apărut dindorinţa de a oferi spaţiu celor care nu se mairegăsesc în revista în care au crezut şi care eradeschisă tuturor pe vremea lui Guga şi pânăprin 1992.Despre Mihai Sin, de pildă, nu s-a mai scrisîn Vatra de mai bine de 15 ani! Ceea ce e maimult decât grăitor, din multe puncte de vedere.În condiţiile în care Mihai Sin trăieşte la Târgu-Mureş!Cât despre D.C., nu ne încearcă decâtsentimente de milă faţă de neputinţele sale!Faţă de complexele şi frustrările care l-aucopleşit toată viaţa.A îmbătrânit, aşa cum a trăit, urât,consolidând cariera sa de intrigant, demolator,colportor de doi bani. Nimic deosebit, el faceparte din serii şi grupuri umane pe careprofesorul meu de fizică din liceu, MirceaCăluşeriu, le numea laconic “boctări, golani,oameni de nimic!”N.B.82

STIMATE DOMNULE BĂCIUŢ,Permiteţi să vă spun gândurile mele demulţumire pentru revistă.Fără permisiunea dv., am încercat demultă vreme a face o mică scriere, lacartea pe care mi-aţi oferit-o. Nu amavut curajul s-o postez, însă am postato...,totuşi. Dacă cumva vă dedanjeazăacest comentariu, făcut de mine, sau nusunt în măsură să-mi spun părerea, eunu ma supăr şi-l voi şterge de pe umilulmeu blog. Vă mulţumesc pentru tot.Sacru şi profan în Țara Sfântă- comentariu -În desăvârşirea sa supremă,dintotdeauna omul, a avut nevoie decredinţă şi rugăciune. Ruga noastrăgândită este grăită cu ajutorul limbii, iaraceasta, la rândul ei, este îndemnată deinimă .Din inima noastră pleacă tot ceea cegândim, tot la ceea ce noi suntempărtaşi. Din inima noastră, pleacă mareaiubire, pleacă binele şi răul, dorinţelenoastre repetate la infinit, pleacă toatefaptele şi patimile noastre, pleacă toatăosteneala minţii noastre şi timpul încare trăim. Mărturisesc toate acestea caun preambul la cartea „Sacru şi profanîn Țara Sfântă”/jurnal pe care amprimit-o cu nespusă bucurie, dinmâinile autorului ei; poetul, eseistul,prozatorul, jurnalistul şi promotorulcultural – NICOLAE BĂCIUȚ.Mi-a fost dăruită în semn de respectpentru cultură, în ziua vernisajului laexpoziţia mea de grafică din 16octombrie 2010, care a avut loc înoraşul Tg.-Mureş.„ Sacru şi profan în Țara Sfântă” /jurnal, a fost editată la Ed. Nico, Tg.-Mureş, anul 2008.După ce am fost părtaşă la toatemărturisirile autorului în acest jurnal,m-am bucurat de toate acestea, întăcere.Consider tăcerea, un element sacru !Un om când face o faptă bună sau omilostenie, oricât de mică ar fi ea, oface în tăcere. Citind cartea” Sacru şiprofan în Țara Sfântă”, autorul NicolaeBăciuţ ne mărturiseşte prin descrierilesale aici marea bucurie, adevăratabucurie plecând ca pelerin înnecunoscut şi întorcându-se din”profan”, ca un chemător, întrebător,doritor şi rugător la tot ce-i este de folossufletului. Nicolae Băciuţ, nemărturiseşte cu toată căldura inimii,despre toată bunătatea şi toată dragosteape care i-au însuflat-o această călătoriepelerină, tulburându-i fiinţa şidinlăuntrul inimii, prin a tinde şi maimult către Dumnezeu.Dumnezeu, care niciodată nu nescapă din ochi, care ne dă iubirea şibunăvoinţa Sa, mai mult; când noi, ceipăcătoşi şi ieritori, cugetăm cu toatăinima noastră, cu vorba, cu fapta, cumişcarea şi nădejdea noastră, de a biruiorice rău.„Tg.- Mureş, 8 mai 2006Ierusalimul e foarte aproape.Poimâine voi pune piciorul în ȚaraSfântă. Încă nu am reuşit să măpregătesc sufleteşte pentru acestpelerinaj, nici măcar să mă spovedesc,aşa cum este de cuviinţă înaintea uneiastfel de întâlniri. Dar aproape că m-ausufocat evenimentele din ultima vreme,parcă duşmănoase, ostile plecării mele.A trebuit măcar în parte, să le înfrunt,să fac faţă, să obţin măcar amânare aunui deznodământ. A unor „chestiuniarzătoare la ordinea zilei”, care n-aunici un Dumnezeu !Dar acest drum trebuie făcut. Măcarîn parte, am reuşit să străbat istoriaIerusalimului. Informaţii despre ȚaraSfântă se găsesc foarte multe, chiarderutant de multe. Organizatorii au fostobligaţi, prin forţa împrejurărilor, sălimiteze pelerinajul la minimul necesarşi obligatoriu, pe traseele biblice, sălase deoparte muzeele, deşi Israelul, sespune, are cel mai mare număr demuzee, raportat la numărul de locuitori.Ca să-l parafrazez pe cunoscutul ompolitic evreu Simon Perez, care afirmadespre râul Iordan că are mai puţină apădecât istorie, cred că Israelul are maimultă istorie / trecut decât prezent şiviitor. Deşi, cu viitorul nu-i de glumit !Un joc inevitabil de cuvinte, pentruîntrebări deloc retorice; Câtă istorieatâta credinţă sau câtă credinţă atâtaistorie ? „Nicolae Băciuţ, prin mijloacelecuvintelor, deşi este aproape supustăcerii emoţionale înaintea plecării, segândeşte la toate urmările mântuitoare,ale bunei înţelegeri, după ce va ajungesă pună piciorul pe Pământul Sfânt.Aproape stă de veghe, pierindu-i şisomnul la gândurile că va sosimomentul, când va sta câteva secundela Mormântul Domnului nostru IisusHristos. O asemenea bucurie dingândurile sale îi dă puterea să se aduneşi să vină în întâmpinarea puterniceloremoţii, de ce-i vor vedea ochii.„ E copleşitor şi contradictoriu ceeace dezvăluie Ierusalimul. Sigur, fiinţaoricărui creştin se înfioară de bucurie şitrăire religioasă, realizând, de fapt, căse află într-un tunel al timpului, că dăceasul înapoi mai bine cu două mii deani şi păşeşte pe aceste locuri pe unde a83călcat Mântuitorul, că aduce foarteaproape în inima sa un timp, că încearcăsă se regăsească în acel timp,întrebându-se poate în ce fel şi-ar figăsit rostul, atunci, în orice loc s-ar fiaflat, de la Biserica Ecce Homo laBiserica Sfântului Mormânt. În aceastădin urmă biserică, adevăratul creştin nupoate intra decât în genunchi,cutremurându-se.Câţi dintre noi ne-am fi purtat caSimon Cirineanul, la al cincilea popas,câţi ar fi avut curajul să ia crucea de peumerii Mântuitorului, să ducă singurpovara ei ?Nu poţi, străbătând Via Dolorosa, sănu atingi cu mâna locul în care sepăstrează amprenta unei palme, care e aMântuitorului şi care a rămas acoloîntr-unul din momentele în care acesta,urcând spre Golgota, sub apăsareacrucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă.E un sentiment puternic al „atingerii”locurilor cu istoria sacră, ortodocşiiromâni având în tradiţie atingereaicoanelor, a moaştelor, nu doar cubuzele, ci şi cu obiecte de îmbrăcămintesau diverse alte lucruri care, astfel, s-arîncărca de har dumnezeesc.Caldarâmul Căii Crucii e ros depaşii, de genunchii celor care au trecutpe aici, prin veacuri, pe urmeleMântuitorului. Pietrele sunt parcăşlefuite, sticloase, cu luciri de oglindă.”Cutremurându-se de toate celevăzute, Nicolae Băciuţ descrie cusmerită pioşenie întregul arhipelag debiserici vizitate pe Pământul Sfânt.Toate acestea, dăruindu-i mai multvirtutea creştină, transmiţând-o princele mărturisite în carte, ca noi,oamenii, să fim mai buni, mai smeriţi –prin toate acestea să aflăm adevăruldespre noi înşine.Înfăptuind din acest adevar, poatevom deveni mai curaţi în cuget şi înfapte, mai înălţători prin ceea cesuntem, mai răbdători.Răbdarea este sentimentul nostru dea crede în aproapele de lângă noi.Răbdarea înseamnă dragoste.Răbdarea este esenţa vieţii noastre.Scriind această carte cu răbdare şiinima plină de bucurie emoţională,Nicolae Băciuţ îşi însuşeşte încă o datăajutorul primit de la Dumnezeu, ca printot harul scriierilor sale să neîmpărtăşească şi nouă din bucuriile fărăde seamă : simţământul adevărului princredinţă, aceasta învăţându-ne să fimmai buni în viaţa ce ne este dată să otrăim.CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ

Cunoaştem cu toţii proverbul “Cartea ecea mai de preţ comoarặ”. Într-un fel saualtul, toţi suntem nişte cặutặtori decomori, cei mai mulţi le cặutặm în planmaterial, însặ mai existặ şi oameni carecautặ comorile din propriile adâncuri şimai rari sunt cei care ştiu sặ-i ajute pe ceidin jur sặ-şi descopere propriile comori,privind adânc in inima lor. Un astfel deom e înv. Lucia Lupşa, care iatặ a descoperitfilonul de aur ce zace in inima şimintea fiecặrui copil şi a reuşit sặ-lexploreze. Dupặ ce a dặruit Târnặveniuluio clasặ de poeţi, s-a gândit sặ-şi extindặaria şi sặ a dea poeziei forma sufleteloraşa cặ a deschis poarta comunicặrii, adialogului, lucru pe care tot mai puţinidintre noi reuşim sặ-l facem.În acest an, cinci copii din clasa a III-aD de la Gimnaziul de stat Avram –IancuTârnặveni, condusặ de Lucia Lupşa, şi-aulansat cặrţi, de data asta nu de poezie, cide prozặ scurtặ.Roxana Madac, în cartea “Iarprivartoa”,ne invitặ la dialog, deschizându-şipoarta inimii sale, pentru a ne demonstracât de simplu, clar şi curat e totul petặrâmul copilặriei, în ţara uşilor deschise,acolo unde anotimpurile se îngemặneazặîntr-unul singur, cel ce dặ cặldurặ în inimaliterelor, acolo unde inima unei inimi nesalveazặ de la rặu, acolo unde poţi sặdevii mama ghioceilor, acolo undesimplitatea, puritatea, adevărul, candoareaşi bucuria de a trặi, ţes adevặrate perle deînţelepciune.Denisa Florina Becuş, în cartea “Inimặde razặ”, îşi permite cu nonşalanţặ sặbalanseze între real şi imaginar, vorbindcu Dumnezeu, cu îngerii, cu bulgặrii dezặpadặ, cu Moş-Crặciun pe care îl roagặsặ o ducặ o turặ cu sania cu reni, cuEminescu, cu ţara, cu soarele.“Dac-aş fi o pasặre” se numeşte cartealui Darius Vasile Enea, care ne mặrturiseştecặ dumbrava lui minunatặ e a poveştilorscrise de el şi cặ îşi doreşte sặ se întâmpletot ce scrie în poveşti. Este o lumeciudatặ, în care îmbinặ, paradoxal, armonios,decoruri gen “Rặzboiul stelelor” şipovestiri s. f., cu raze de soare, stele, fulgide nea, şi muguri de sensibilitate: ”Amcặutat peste tot: în inima vârtejului, în apebântuite de rechini. Oare unde sặ fie ? Înportul furtunos, acolo se ascundefericirea.”Ana Antonia Ştroble aduce dialogul încentrul poveştilor sale ca o punte decomunicare a realitặţii cotidiene cu lumeabasmelor în care gặseşte interlocutori careo ajutặ sặ evadeze pe tặrâmuri de povesteîn paradisul cailor, al fluturilor, alliterelor, în lumea poveştilor, a soarelui, adesenelor animate şi a tuturor celor careînvặluie vârsta copilặriei în magie.“Alfabetul viselor” este titlul celei de-acincea cặrţi lansate la Gimnaziul de StatAvram-Iancu, în prezenţa lui NicolaeBặciuţ care a primit o diplomặ deexcelenţặ înmânatặ de dl. Director CiurcaEmil, pentru colaborarea fructuoasặ cuşcoala noastrặ. Marian Stângaciu, autorulcặrţii, e un copil sensibil care îl aşteaptặpe Moş Crặciun nu pentru o listặ lungặ dejucặrii sau dulciuri, ci îl roagặ sặ-i aducặiubire în familie. Marian este un adevặratpui de om, responsabil, preocupat defamilie şi cu sarcini serioase: se luptặ cumintea pânặ la pieire, învaţặ de la frunze,ajutặ fulgii sặ creascặ, pleacặ în cặutareainimii pặdurii, zboarặ spre vặzduhulinimii stelelor, dar ştie sặ facặ şi haz denecaz, ca toţi românii, depặşind astfelobstacolele şi aducând zâmbetul pe buzelecititorului când se aşteaptặ mai puţin.VANDA ANI_________________________________________________________________________________________________Din peisajele Corneliei Gherlan trecutul, prezentul şiviitorul ne vorbesc simultan. Tuşele când delicate, cândtranşante prin care îşi configurează gândirea picturalăreprezintă o meditaţie de tip metafizic asupra locului,gândit în modul filozofiei greceşti, ca topos, arhetipgeografic al existenţei. Ce să mai spunem de coincidenţanecoincidentă că artista s-a născut în Medgidia, iar acumlocuieşte pe o stradă numită Istriei? Metafizica aceastaconsubstanţială Corneliei Gherlan, ideii şi realizării rupetăcerea peisajului care rămâne unic, dar se întrupează încâte un diptic sau triptic, aşadar în pânze separate numaişi numai prin dispunerea în continuare secţionată pe câtedouă sau trei tablouri. Este prin aceasta, în Expoziţia de laKronArt (str. Postăvarului 18) o creatoare conceptuală, nuo peisagistă oarecare.Travaliu artistic şi inspiraţie se suprapun: îmi amintesccu motive întemeiate mai intâi de poezia lui YvesBonnefoy din "Douve" şi abia apoi de Turner. Peisajeleaşezate în diptic fiinţează ca două palme împreunate înrugăciune, cele înseriate în triptic, sper să nu fiubombastic, precum o sfântă treime a focului, pământuluişi apei. Numele expoziţiei este metonimic: obligăprivitorul-lector la un efort suav al întregirii, deoareceexpoziţia doamnei Cornelia Gherlan se numeşte "Foc şiPământ". Sensibilitatea şi măiestria se întâlnesc rar; deobicei sensibilitatea este soră bună cu naivitatea, iarmăiestria merge mână în mână cu răceala: Aici, sentimentşi tehnică sunt una.Absenţa omului: cele două nume înainte pomenite leleg de această dimensiune: Conţinutul sintagmei îţi dăfiori dacă priveşti prin lentila lui cele vreo douăzeci deopere: exprimă tristeţe, speranţă şi mai presus de orice,senzaţia de atemporalitate, a eternităţii de care suntem atâtde străini.Tematic-topografic, artista cu nume de familie consonantunuia de celebru parfum franţuzesc nu este exclusivcantonată peisajului dobrogean natal: pe lângă minunatele"Vela Verde", "Bărci la Constanţa", "Cheile Dobrogei",există în două la fel de pătimaşe coloristic "PiatraCraiului".Simt dincolo de toate un puternic patriotism (nu îmiscuzaţi cuvântul, pentru că nu se referă la turismulsentimental) inexplicit şi definibil printr-un singur,cuprinzător cuvânt : frumuseţe.Când lumea este pervertită, nu ai neapărată nevoiede gloanţele imaginaţiei, ci de reprezentarea personală arealităţii imuabile ca să o ajustezi.Este lecţia pictoriţei acesteia excepţionale - o lecţie şide înţelepciune.MIRCEA DOREANU84

Pictura şi fotografia, două artesurori, născute totuşi la milenii distanţă,au fost dintotdeauna forme de comunicarestrict umane. Prin urmare, evoluţia lor întimp are, în mod firesc, asemănări dar şiunele deosebiri. Astfel pictura apărutăîncă din zorii umanităţii posedă încă de laînceput valenţe simbolice dar şiinformaţie vizuală (picturile rupestre) apoireproduc figuri şi peisaje, narează prindesen diferite texte şi învăţăturile aferentepentru o populaţie analfabetă, dar caretrebuie să cunoască scripturile (picturareligioasă), ceva mai târziu ajungând lamodalităţi non figurative de transmitere aunor emoţii sau sentimente. În tot acesttimp, să nu uităm, pictura evoluează şispre pictogramă sau ideogramă, devenindastfel principalul vector de comunicare înscris, practic fundamentul culturii umane.Avem chiar exemple de scris care nici nupare şi probabil nici nu şi-a propus să se desprindă foartehotărât de ceea ce înţelegem noi acum prin pictură (ex.enigmaticele scrieri ale vechilor culturi amerindiene).Prin comparaţie, fotografia, interpunând întreexecutant şi subiect un aparat, prin urmare un mecanism, nuputea fi decât un mijloc de a reproduce cât mai fidel oanumită secvenţă din realitatea înconjurătoare. Şi, pentruînceputurile sale, chiar asta a şi fost ceea ce nu-i micşoreazăcu nimic meritele în documentarea ilustrată a diferitelorperioade istorice. Numai că omul are întotdeauna tentaţiadepăşirii limitelor şi foarte repede ochiul fotografului esteînlocuit cu ochiul artistului şi fotografia, fără a-şi depăşilimitele tehnice, devine artă. Va reuşi astfel, precum pictura,să transmită emoţii, să stârnească dispute sau dezbateri, să seînscrie foarte repede în circuitul valorilor artistice, făcândunesă ne gândim la anticul Protagoras cel care a spus că omuleste măsura tuturor lucrurilor.Sub aceste faste auspicii privesc fotografiile primite,parcă exact atunci când am nevoie de ele, de la NatalieSchor, un artist fotograf confirmat nu numai de premiileobţinute ci şi de succesul real pe care îl are în spaţiul public,prin ilustrarea, în ultimii ani, a mai multor publicaţii derenume.Felul ei de a surprinde secvenţe din viaţaînconjurătoare are, ori cel puţin aşa îmi place să cred, cevamistic pentru că este greu să-i priveşti fotografiile şi să nuîncepi a te întreba despre rosturile existenţei, sau despretainele vârstelor. Asta deoarece, eu unul, atunci când amprivit câteva fotografii cu chipuri de copii, am simţit nevoiade a mă reîntoarce (cu gândul chiar am făcut-o!) la vârstaaceea în care lipsa dinţilor din faţă nu era, în niciun caz, otragedie, sau pentru a revedea cum lumina soarelui se dizolvăîn părul blond al unui băieţel care se joacă destul deindiferent la faptul că ochiul magic al fotografului îl face săsemene cu un înger. Sau, cine ştie, chiar ne relevă aceastăipostază pe care noi, prinşi în cotidian, nu o mai putemobserva.De multe ori am privit însă fotografiile unor oameni învârstă, surprinse în acelaşi numit banal cotidian de cătreNatalie Schor şi am rămas pe gânduri deşi nu mai aveam defăcut efortul translării în timp. Sau poate tocmai din aceastăcauză. Vârstnicii ei sunt ceea ce numim oameni obişnuiţi,deloc impunători sau falnici şi nici fotografia în sine nu-şipropune exerciţiul admiraţiei cu accentetriumfaliste pentru viitorime. Ei sunt, camla fel cu noi toţi, dintre aceia care în modsigur nu au câştigat la loteria vieţii, iarasta ni-i face apropiaţi şi chiar dragi,pentru că-i înţelegem, iar Natalie are unfel special de a trata subiectele cu oincredibilă duioşie şi căldură pe carereuşeşte să ne-o transmită aproapeinstantaneu, imediat ce privim fotografia.Sigur nu mă voi întreba niciodatădespre cum foloseşte ea tehnica subtilă alclar-obscurului, efectele de blur sau camcâte sute de fotografii a făcut pentru cauna dintre acestea să incite la reflecţii. Lerămâne asta specialiştilor şi ei o vor face,sunt convins, cu asupra de măsură. Pentrumine, important este rezultatul, faptul căprivesc o imagine, aş spune comună, dacănu aş cunoaşte abilitatea cu care NatalieSchor ştie să surprindă un „ceva” care sămă conducă spre necesitatea unei aprofundări. Seamănă înfelul acesta cu acei filozofi, tot din antichitate, despre care sespune că, printr-o singură întrebare reuşeau să creeze curentede opinii în rândul discipolilor şi, nu de puţine ori, acestedezbateri durau zile întregi. Ştim povestea cu Alcibiade care,atunci când îi reproşează lui Socrate că el nu face decât săpună întrebări, a primit răspunsul: Da, ai dreptate, dar ştii câtde greu este să pui o întrebare înţeleaptă?Cam în acest fel sunt şi fotografiile bătrânilor surprinşide ochiul artistei şi nemuriţi în memoria camerei foto. Oimpresionantă sursă de întrebări înţelepte.Primită de curând, fotografia de mai sus poartă titlul:Privind spre viaţa de dincolo. Ca de obicei pare ceva absolutbanal. O femeie în vârstă părând a duce cu ea toate bunurileacestei vieţi priveşte pe fereastra vehiculului cu carecălătoreşte. Ar fi simplu dacă am rămâne la acest nivelignorând uriaşele capacităţi ale artistei de a juca inteligent şicu profunzime potenţele de interpretare ale instantaneului. Şine putem întreba: Ce o fi sugerând oare prezenţa unui omvârstnic într-un vehicul? O călătorie dinspre un trecut cătreun viitor greu de anticipat printr-un prezent vădit frustrant?Este oare calmul cu care personajul priveşte pe fereastră doaraparent, sau este chiar acea detaşare faţă de lucruri, îngeneral, pe care, la un moment dat, toţi o vom avea? Iarpeisajul văzut prin fereastră, mult mai colorat decât restul,reprezintă oare o speranţă cu care ne motivăm pentru aceldincolo? Dacă este aşa ce bine face Natalie că pune acealumină, cea mai puternică din toată fotografia, în cadrulferestrei spre dincolo, dând astfel sens întregii călătorii. Deşi,uite, mă întreb dacă toate acestea nu sunt decât în minteamea. Dar chiar dacă este doar aşa, nu pot să nu remarc, oare acâta oară, că Natalie Schor are un fel special de a te face săgândeşti cu implicare la bucuriile şi tristeţile acestei vieţi. Iarlucrul acesta se numeşte talent, deşi eu, asumându-mi toaterăspunderile, aş spune că este un har. Unul dintre aceleaîngăduite doar celor aleşi.MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ85

La 74 de ani (s-anăscut în 1937, în Buneşti,aproape de Gherla),rememorând drumul uneivieţi cu suişuri şicoborâşuri, ca orice viaţă,Avel Sabo se poateconsidera un om împlinit:are o familie, copii, nepoţi,a avut satisfacţiile unei meserii (maistru reparaţiilocomotive la Depoul Dej Triaj) pe care a practicat-o cuplăcere până la pensionare. Pictura s-a dovedit a fi pentruAvel Sabo, nu doar un hobby, ci o adevărată pasiune, o adoua profesiune de credinţă, de care nu-l despart acumdecât problemele de sănătate inerente vârstei, dar dinpictură, din creaţia artistică omul nu se pensioneazăniciodată; atunci când mâna tremură, şi pensula-i scapă,mintea, imaginaţia nu încetează să lucreze, să creeze…Fiind dăruit cu un talent nativ, şi inspirat şi de fratele săuIoan Sabo (absolvent al Facultăţii de pictură IoanAndreescu Cluj, a practicat meseria de pictor scenarist laOpera Română din Cluj şi la Casa Armatei din ClujNapoca), a cărui plecare în nefiinţă, fratele rămas aregretat-o profund şi mereu, aşa cum o arată şi versurilescrise mai demult, Avel Sabo începe să picteze peisaje,flori, case… S-a dovedit, pe parcursul uceniciei şi alîmplinirii ca artist plastic, a fi un om de o sensibilitateaparte, fapt care l-a apropiat mai ales de flori în redareacărora este un adevărat meşter!O parte din sufletul său de om şi de artist a fost oferitcelor care-i privesc tablourile şi care uită fie şi pentru unceas, de grija cea lumească!... Locurile pe unde a călătoritşi-au găsit ecou în pânzele sale caracterizate prin armoniaculorilor, armonie a naturii cu spiritul, a efemerului cueternul. A realizat numeroase lucrări în acuarelă,remarcabile prin expresie şi echilibru cromatic, precum şilucrări în ulei – flori, peisaje, care inspiră bucurie,încredere, optimism.Avel Sabo face parte din Cercul de pictură al oraşuluiDej, unde a avut mai multe expoziţii personale şi de grup.Este membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Gherla şiCluj, calitate în care participă la tabere de creaţie şiexpoziţii cum ar fi cele din ţară, ex. Tulgheş sau Pomaz,1994, şi Esztergom, 1996, din Ungaria.Pe lângă aprecierile artiştilor consacraţi (Pop Elena dincomitetul Cercului de pictură Cluj), pictorul a obţinut în1978 la Bucureşti un valoros premiu I / (Medalia de aur,din partea comisiei de jurizare a lucrărilor de picturădin cadrul expoziţiei care a avut loc în cadrul CântăriiRomâniei – faza naţională) cu tabloul 1 Mai, în careelementul propagandistic aproape lipseşte, valoarea luiconstând mai ales în compoziţie şi culoare. Prin talent şiperseverenţă, bătrânul maestru este un exemplu de invidiatşi de urmat de către cei care cred că performanţa şicelebritatea sunt ceva la-ndemâna oricui, şi că e suficientsă-ţi doreşti ca să şi realizezi…Studii de pictură: autodidact, cursuri particulare cuSabin Nemeş – profesor de estetică la Şcoala Populară deArtă, supravegheat continuu de fratele Ioan Sabo.IULIAN DĂMĂCUŞScaieţi cu carteSărbătoare la DejGalbeneleScaieţi şi mereFlori târziiFoto - Constantin Istici86

ŞevaletSub genericul “Sighişoara – anotimpuri medievale”,dr. Liviu Ovidiu Ştef a expus o selecţie din lucrărilesale, în sala de expoziţii de la parterul Turnului cu Ceasdin Sighişoara, lucrări care fac parte din ciclul“Sighişoara medievală”, expoziţia fiind organizată deDirecţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureşşi Muzeul de Istorie Sighişoara.Dr. Liviu Ovidiu Ştef este, între pictorii mureşeni,unul care şi-a asumat, într-un proiect temerar, cusemnificaţii istorice şi artistice, să radiografieze plasticspaţii de relevanţă patrimonială. Aşa s-au născutciclurile de lucrări de pictură “Biserici de lemn dinjudeţul Mureş”, “Satul săsesc” şi “Sighişoaramedievală”, fiind în curs de finalizare şi ciclul “Câmpiatransilvană”. De remarcat că fiecare serie picturalădintre cele amintite a beneficiat de câte un album deartă, toate realizate în condiţii grafice deosebite.Orice pictor ştie că nu e deloc uşor să înfrunţistereotipuri imagistice impuse fotografic, mai ales încazul unor imagini de notorietate, cum e cazul cetăţiimedievale a Sighişoarei, care a însemnat numeroasetentaţii şi elanuri de artă picturală.Sighişoara medievală este foarte ofertantă, prinpicturalitatea ei, prin istoria clădirilor emblematice, auliţelor cu iz medieval ale cetăţii. În faţa unei oferte atâtde copleşitoare, rămâne artistului să aleagă ceea ce elconsideră reprezentativ, atât pentru cetate, cât şi pentrureflexul plastic al acesteia.Dr. Liviu Ovidiu Ştef s-a documentat temeinic, atentla ceea ce înseamnă cetatea medievală, clădirile sale, nudoar în lumina diferită a anotimpurilor, cu decorurilespecifice, ci şi în spectacolul de lumină al fiecărei zile,care descoperă unghere tainice privirii speculative apictorului.Indiscutabil, Cetatea Medievală a Sighişoarei are,prin dr. Liviu Ovidiu Ştef, prima panoramare plasticăcuprinzătoare.Una care surprinde atât ansambluri, cât şi detalii,ignorând prezenţa umană, aproape exclusă, dar lăsândsuficient loc pentru spaţiul complementar, fie cer, întrealbastru intens şi învolburarea norilor, fie vegetaţie,între verde crud şi goliciunea ramurilor.Pictorul face din arhitectură personaj, iar parfumulvremilor îl scoate din regia cromatică, una fidelă, ca derestaurator, fără să diminueze în vreun fel patinavremurilor. Scoate cetatea medievală din istorie şi oproiectează în istorie culturală. Limbajul plastic arerigoare şi eleganţă. Poeticul vine din nostalgia locurilor,din emoţia întoarcerii în timp. Chiar dacă, prin ceea cea însemnat conservarea ansamblului, cetatea pare fărăde timp.Până la urmă, ceea ce face dr. Liviu Ovidiu Ştef emai mult decât pictură, e promovare indirectă a uneiculturi, a unei civilizaţii, a unui loc care va continua săfascineze, să menţină într-o permanenţă a actualităţiimesajul unui timp în care s-a făcut istorie la Sighişoara,cetate unică în felul său.NICOLAE BĂCIUŢVernisajTurnul cu ceas87

Pagini din Codex Aureus___________________________________________Codex Aureus e cunoscut şi sub numele de Evangheliarulde la Lorsch, după numele mănăstirii Lorschsituată în Germania, în apropierea graniței cu Belgia.În catalogul bibliotecii de manuscrise rare, aflată înmănăstire, este înregistrat sub denumirea: Evangheliumpictum cum auro habens tabulas eburneas (Evangheliepictată cu aur având legătură din tăblițe de fildeş).Acest vechi manuscris latin a fost realizat dinporunca împăratului Carol cel Mare (742-814). În anul806 împăratul, încheind expedițiile militare de cucerire, s-a dedicat proiectelor culturale, ajutat de mari intelectualiai epocii. La curtea imperială din Aachen a întemeiatSchola Palatina, unde se studia gramatica, retorica,greaca, muzica şi scrierea caligrafică. La îndemnul88savantului Alcuin a reformat lectura textelor bisericeşti şia impus transcrierea în formă artistică a cărților religioaseşi juridice. Influența Orientului bizantin îmbinat cuOccidentul creştin de inspirație anglo-saxonă şi-a pusamprenta pe specificul național franc de la curtea luiCarol cel Mare. În această înflorire culturală vechilemănăstiri din jurul Rinului (ca Luxeuil, Corbie, Tours,Reichenau, St. Gallen, Lorsch, Reims, Aachen, etc) şi-auorganizat scriptoria şi armaria dedicate copieriimanuscriselor valoroase. Carol cel Mare şi-a creat obibliotecă alcătuită din cele mai frumoase manuscrise şi adăruit multe altele. În testamentul întocmit de el în 811,prevedea vânzarea cărților din biblioteca personală iarsumele „să fie împărțite săracilor”.De aceea există până astăzi în muzee şi bibliotecinumeroase manuscrise carolingiene, unul dintre ele fiindCodex aureus. Acesta este scris pe foi fine de pergamentcu litere de aur, de unde şi numele de Codicele de aur.Din cele 476 p. (recte 238 foi) 455 sunt ornamentate.Manuscrisul conține: majuscule ornate la început de text;chenare într-o largă paletă cromatică cu decor luxuriantcare încadrează textul scris pe 2 coloane; portretele celor4 evanghelişti la începutul fiecărei evanghelii; tabloulgenealogiei celor 3 seminții precedente naşterii lui Isus;imaginea lui Isus Cristos, denumită în tratatele despecialitate Majestas Domini; cele 12 pagini conținândcanoane liturgice ale evangheliilor; Textul manuscrisuluiare 238 foi şi Tetraevanghelul (adică evangheliile luiMatei, Marcu, Luca şi Ioan din Noul Testament)(După Wikipedia)_______________________________________________________________________________________________Directori de onoareMihaela Malea Stroe, Liliana Moldovan,MIHAI SIN,Marcel Naste, Gheorghe ŞincanADAM PUSLOJICRedactor-şef adjunctVALENTIN MARICARedactori:Cezarina Adamescu, Eugen Axinte,A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Elena M.Cîmpan, Mariana Cristescu, Melania Cuc,Răzvan Ducan, Eugen Evu, AlexandruJurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu,Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu,Corespondenţi: Bianca Osnaga, Darie Ducan,Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Victor Ştir,Claudia Şatravca, Raia Rogac (Chişinău),Mirela Corina Chindea (Italia), AndreiFischof (Israel), Ovidiu Ivancu (India),Alexandru Jurcan, Ionela van Rees-Zota(Germania), Gabriela Mocănaşu (Paris),Dwight Luchian-Patton (SUA), AdrianaYamane (Japonia), Flavia Cosma (Canada)Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞIPROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢTiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România.Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©NicolaeBăciuţ 2011 *Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258.Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revineautorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.