Vatra veche nr.5_2013 - DirecÅ£ia judeÅ£eanÄ pentru CulturÄ, Culte Åi ...
Vatra veche nr.5_2013 - DirecÅ£ia judeÅ£eanÄ pentru CulturÄ, Culte Åi ...
Vatra veche nr.5_2013 - DirecÅ£ia judeÅ£eanÄ pentru CulturÄ, Culte Åi ...
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
„Cât de interesant este faptul căarta şi viaţa sunt atât de legate şidoar unii oameni pot înţelegeacest aspect. Arta este creată deoameni <strong>pentru</strong> oameni.”Ne revedem din ce în ce mai rar,dar, atunci când avem ocazia,întâlnirile noastre sunt o adevăratăsărbătoare. De ce? Pentru că Luminiţaeste fiica poetului şi prietenului IoanGliga şi este aceea care mi-a prefaţat,plastic, cu o expoziţie, debutul meueditorial, în anul 2001. De atunci,evoluţia Luminiţei Gliga a „călcat”meridianele Terrei şi pare să seînchege în luminile Artei şi înmaturitate artistică. „Pictor tânăr,ţintind la tot pasul rafinamenteleplastice, plecată dintr-un neamardelenesc de cărturari creatori,elevă a unor maeştri dinUniversitatea Naţională de Arte dinBucureşti, prezentă de timpuriu îngalerii ale Braşovului natal, dar şidin Paris, Cannes sau Marsilia,Luminiţa Gliga îşi trăieşte cujubilaţie cufundarea în natură şi încultură, deopotrivă. […] LuminiţaGliga – semnalată recent înprestigioasa revistă «Univers desArts» – are un viitor pe care i-l salutşi pe care i-l doresc frumos precumpictura sa.” (Acad. RĂZVANTHEODORESCU).-Luminiţa dragă, iată, cred căniciun dialog nu a avut o astfel dedeschidere cum e aceasta. Faptul căne-am întâlnit în viaţă nu e oîntâmplare şi-mi place să cred că eun privilegiu să ne întâlnim subpulberile luminii şi ale spiritului.Tot ce facem împlineşte rostulnostru în Creaţie. De aceea, teîntâmpin cu o întrebare banală, ostereotipie de fapt: ce mai faci?– Mulţumindu-vă <strong>pentru</strong>frumoasele cuvinte, în virtuteapregătirii mele în domeniul artei artrebui să vă răspund doar într-uncuvânt: pictez. O să mă întrebaţi:<strong>pentru</strong> cine? Pentru cine consideră căşi spiritul trebuie hrănit, <strong>pentru</strong> cineconsideră că viaţa are nevoie şi defrumos, <strong>pentru</strong> a încerca să fim maibuni, <strong>pentru</strong> a fi oameni. Îmi place şisusţin afirmaţia dumneavoastră că totce apare în viaţa unui om are un rostşi că nimic nu este întâmplător!-Ne vedem din ce în ce mai rarşi aceasta mă face să cred că totul efăcut întru revelarea deveniriinoastre, întru împlinire şi pacesufletească. Cum te regăseşti înpropria-ţi „petrecere” prin lume?– Frumoasă exprimare „petrecere”;de fapt viaţa fiecăruia este opetrecere prin lume, o călătorie.Depinde, desigur, de fiecare individce lasă în urma trecerii prin lume, petimpul acestei vieţi. Încerc, cu fiecarezi pe care o trăiesc, să mă bucur defarmecul acesteia, iar dacă inspiraţiamă îndeamnă, să-mi exprim gândurile,sentimentele, dăruind zilniccâteva ceasuri artei.-Întru o dreaptă prezentare ata în faţa celor ce vor „cuprinde”acest dialog: faci parte dintr-ofamilie cu „rădăcini” culturale,tatăl tău, poetul Ioan Gliga, estemembru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, sora ta, Dana, e şi eacritic de artă, absolventă, deasemeni, a Universităţii Naţionalede Arte din Bucureşti, aflată acumla studii postuniversitare în Anglia,______________________________Compoziţie, acrilic pe PFL4iar tu eşti, din 2008, doctor în arteplastice şi membru al UniuniiArtiştilor Plastici din România.Cum vă suportă mama ta, doamnaFloarea? De obicei se spune despreartişti (mare greşeală!) că sunt cucapul prin nori. Să fie adevărat?– Nu m-am simţit niciodată cucapul în nori... poate doar atunci cândam „zburat” cu avionul spre altelocuri <strong>pentru</strong> a-mi prezenta picturileşi a mă întâlni cu artişti şi iubitori deartă din întreaga lume. Despre mamamea pot să spun că ne suportă pe toţi,cu toate capriciile noastre.-Vreau totuşi să-mi satisfaci onelămurire: de prea mult timp n-aimai deschis nicio expoziţie laBraşov. Ce se întâmplă, te-aisupărat pe noi sau alte priorităţi teţin departe de leagănul tău natal?– Este adevărat că nu am maideschis la Braşov expoziţii deaproximativ cinci ani. Consider că amavut „agasant” de multe expoziţiipersonale în Brasov şi oraşe din judeţ,înainte şi după absolvireaUniversităţii Naţionale de Arte dinBucureşti. Am mai fost totuşiprezentă la Saloane de Artă în Braşovcând am fost invitată şi m-am aflat înŢara Bârsei. Multe au fost şiexpoziţiile de la Bucureşti, unde decâţiva ani m-am stabilit şi din a căreifilială a UAP fac parte, dar şiparticipări în alte ţări din Europa şi pealte continente. Nu cred că artistultrebuie să aparţină unui anumit loc...el aparţine lumii întregi şi este osatisfacţie când mesajul artei sale îlinspiră de pretutindeni şi îl transmitetuturor. Artistul poate fi considerat,uneori, un „ambasador”.-Să te şicanez puţin..., îţi maiaduci aminte momentul în care teaihotărât să te dedici artei plastice,sau ai fost împinsă – cum se spune– către această devenire de cei dinjurul tău: părinţi, rude etc.?– Cu siguranţă, îmi aduc amintede momentul în care m-am hotărât săbat la porţile Universităţii Naţionalede Arte din Bucureşti. Dar mai întâiar trebui să vă spun că încă dinclasele primare, împreună cu familia,obişnuiam să vizităm sălile Muzeuluide Artă din Braşov precum şi toateexpoziţiile artiştilor ce erau vernisateîn oraş. Drumeţiile în natură m-auapropiat de frumos - eu încercând săredau în picturile mele de începutlocuri dragi, întipărite în minte. →EUGEN AXINTE
Prima mea expoziţie s-a numit“Icoane din Ţara Bârsei”, bucurândusede un real succes. La a douaexpoziţie personală “Cântând natura”,de la Sala „Arta” din Braşov, printrevizitatorii care mi-au trecut pragulexpoziţiei a fost şi omul de excepţieIon Parhon, critic de teatru şi artă,care mi-a spus că ar fi bine să urmezFacultatea de Arte. Înaintea acestoretape, am vizionat expoziţia regretatuluiConstantin Grecu, deschisă laMuzeul de Artă din Braşov, venittocmai din Germania. Creaţia, omulşi artistul m-au impresionat şi audeterminat alegerea pe care am făcuto.Toate aceste frumoase întâmplăricare au avut loc în viaţa mea au fostmotivul de a mă îndrepta şi a mădedica artei.-Începuturile artistice, precumşi primii paşi ai afirmării tale aufost asociate cu Şcoala de la PoianaMărului. Poţi să ne explici câteceva din legăturile tale cu această“şcoală”, cu tendinţele acesteia,cum ţi-a amprentat devenireaartistică?– Şcoala de la Poiana Mărului,despre care cunosc multe, despreartiştii care au făcut parte din acestfenomen, rămâne un punct importantîn arta românească. Fiind mai tânărădecât foştii membri, nu am putut să lefiu alături. Totuşi, pot spune că uneledintre lucrările mele au poate similitudiniîn ceea ce priveşte tematicasau cromatica.-Gheorghe Vida decelează înpictura ta “o mare libertate ainterpretării motivului, într-ocromatică vie, incandescentă […]lucrări subtil ritmate, de o marefrumuseţe a expresiei facturale”.Este, poate, cea mai subtilă şi maicuprinzătoare definire a demersurilortale artistice. Firea mea,poetică, îşi permite să te defineascăchiar un adevărat „arhitect”cromatic. Proiectul tău este foarteambiţios, crezi că vei reuşi să impuilumii acest experiment al cromaticiiîntr-un spaţiu al elevării afective aimaginii?– Mă simt măgulită de poeticadumneavoastră apreciere şi definire,aceea de a mă considera un „arhitect”cromatic! Fiecare compoziţie este unexperiment, un rezultat al experienţeicu forma şi culoarea. Cea mai marebucurie este atunci când lucrările suntînţelese şi lumea se interesează şi deCulorile aerului, acrilic pe pânză______________________________cel care stă în spatele „construcţiei”.Nu m-am gândit să impun „proiectul”meu... arta nu poate fi impusănimănui. Tot ceea ce se întâmplă seîntâmplă treptat, expoziţiile sunt oîntâlnire şi o confruntare cu alţi artişticontemporani, cu publicul.-Asemeni multor artiştiromâni, te-ai impus pe planinternaţional prin media artisticăfranceză, unde ai şi cucerit primelepremii internaţionale. Alţi paşi teaudus în SUA, Canada, Elveţia,Rusia, Japonia etc. Cum suntreceptate în aceste spaţii culturaromână şi, mai ales, artiştii plasticiromâni?– Participările mele la „LeMonde de Culture et des Arts” de laCannes, precum şi expoziţiile de laParis şi Marsilia mi-au adusrecunoaştere şi satisfacţii spirituale petărâmul artei. Am spus mulţumirisufleteşti, ori artistul nu trăieşte doardin acestea; materialele, participărilela expoziţii, realizarea şi transportullucrărilor impun sacrificii majore.Chiar dacă la acordarea unor medaliişi premii internaţionale a răsunatimnul ţării, la întoarcerea în ţară, nu aprezentat prea mare interes <strong>pentru</strong>instituţiile care ar trebui săpromoveze şi să sprijine cultura şiartiştii români în viaţă. Am fostprezentă la New York cu expoziţiiunde am întâlnit oameni deosebiţi.Lucrările au fost apreciate şi a fost obucurie să mă aflu pe simeze culucrări alături de artişti contemporanidin întreaga lume. În Rusia, laMoscova şi St. Petersburg, picturilemele au obţinut locul trei la„Săptămâna artei ruse”. Referitor laultima întrebare, răspunsul meu va fipoate într-o culoare mai sumbră, darrealist: nu m-am întâlnit cu artiştiromâni peste ocean, la Londra sauZürich, doar în Franţa atunci cândparticipam la festival. De fapt, înmuzeele pe care le-am vizitat, m-amîntâlnit cu două nume româneşti:Constantin Brancuşi şi VictorBrauner. Păcat! Poate cineva ar trebuisă se întoarcă cu faţa şi către artiştiicontemporani din ţară, nu doar dupăce au fost recunoscuţi şi adoptaţi înaltă parte.-Este foarte trist ceea ce-mimărturiseşti. Am mai înregistratastfel de ştiri de la regretatul HoriaBernea, de la Augustin Costinescuşi de la Gabriel Stan. Ba, mai mult,mi-a fost dat să discut acest aspectcu doi critici de artă străini, unfrancez şi un american, care mi-auconfirmat această „stare”nefirească a prezenţei artiştilorromâni în lume. Ce crezi, care ar fiminimele condiţii <strong>pentru</strong> a facecunoscute lumii şi posterităţiitalentele româneşti?–Talentele româneşti vor ficunoscute în lume atunci când lumeava afla despre ele că există. Pare unnonsens poate aici răspunsul meu, daraceasta este situaţia de acum şi deodinioară, indiferent de ordineapolitică din ţară. Mereu au fost ceibogaţi material de la care s-a aşteptato susţinere, mereu au fost valori care,din păcate, unele au fost descoperiteprea târziu. Rareori apare un mecena,renăscând speranţe <strong>pentru</strong> unii artişti.Poate instituţiile statului, prin ceiaflaţi în frunte, ar trebui să se implicemai mult, să sprijine arta. Massmediaar putea ajuta şi ea prinsemnalarea cotidiană (emisiuni sauarticole) a evenimentelor culturale,având ca exemplu sportul. Suntconvinsă că atunci şi artiştii ar fiexemple <strong>pentru</strong> cei mici, aceştia dinurmă nemaidorindu-şi să devină doarfotbalişti... sau manechine! Într-osocietate evoluată, ideală, oameniivorbesc şi despre literatură, arte,iubire de frumos.Greu de imaginat la noi:televiziunile mediatizează cu frenezietot ce poate fi mai rău <strong>pentru</strong> societateşi în special <strong>pentru</strong> tineri. Şanselepromovării talentelor româneştidepind mult de publicitate, aceastafiind forma de a te putea facecunoscut oriunde în lume şi mai alesde calitatea mesajului transmis.→5
- Cu mulţi ani în urmă, pevremea când eram redactor al revisteistudenţeşti de cultură „Echinox”,la Cluj-Napoca, fusesemdesemnat redactor-responsabil alunui număr care a fost ilustrat cureproduceri ale unor lucrărisemnate de Sorin Dumitrescu. Dingreşeală, a mea sau a tipografilor,una dintre lucrările maestrului afost „aşternută” invers în pagină.Sorin Dumitrescu l-a sunat peprofesorul universitar Ion Pop,directorul revistei, şi i-a semnalat„minunea”, mărturisind, fără a sesupăra, că, numai astfel, lucrareasa a „gustat” un plus de genialitate.Ion Pop, zâmbind, mi-a relatatdiscuţia avută cu SorinDumitrescu, oferindu-mi unmoment de reflecţie asupra aceleiîntâmplări. Amintindu-mi, acum,de acea „păţanie” a devenirii mele,mă gândesc: oare cum am puteainversa raporturile întru oreprezentare, pe măsura talentului,a artiştilor români în lume?– Savurez întâmplarea de la„Echinox” cu lucrarea care a câştigatun plus de genialitate prin inversareapoziţiei în pagină a acesteia. Nu credînsă într-o reuşită a artiştilor români,a ta-lentului lor doar printr-oreprezentare mai puţin firească pesimezele din lume.-„Există un pericol în care suntemsincroni cu Occidentul: pierdereaidentităţii, uitarea rădăcinilornoastre profunde...” spune, undeva,regretatul Horia Bernea. Oarepierderea „fiorului” identitartradiţionaleste singurul motiv carea declanşat în lume criza deidentitate în arte?– Nu văd un pericol în a fisincroni cu Occidentul. Adevăratulartist (în definiţia mea) trebuie sătrudească <strong>pentru</strong> a deveni universal,fără a se detaşa complet de rădăcinilesale. Mă gândesc la ConstantinBrancuşi care, departe de meleagurilenatale, şi-a întărit identitatea,rădăcinile sale fiindu-i izvor deinspiraţie. Acel „fior” identitartradiţional,cum amintea regretatulHoria Bernea, poate fi păstrat în sufletşi înserat discret în creaţie ca un “firal Ariadnei”, ca un talisman preţios.-Întrebarea anterioară prefigura„nedumerirea” mea, una mai<strong>veche</strong>, legată de prezenţa ta laBroadway Gallery: în anul 2010,pare-se, ai realizat o itineraţie cupolipticul CANIS URBIS (TheGolden Stray Dog), pe „traseul”GoldArt Gallery din Bucureşti, ArtShow – Zürich, The Brick LaneGallery – Londra şi BroadwayGallery – New York. Aici, în„terminalul” new-yorkez, aiparticipat în cadrul GLOBAL ARTPROJECT (The InternationalArtists At Home & Abroad). Cuaceastă ocazie, Abraham Lubelski,directorul Galeriei Broadway şi alrevistei NY Arts Magazine, scria căacest proiect reprezintă „o selecţieCompoziţie, acrilic PFL______________________________de artişti din întreaga lume carecreează noi perspective globale înarta lor”. Crezi în globalizareaartei? Globalizarea are şanse săîmbogăţească „viziunea” artistului,ori reprezintă o aplatizare, orenunţare la tradiţie?- Se pare ca aceasta este evoluţialumii, globalizarea artei, care are părţibune şi mai puţin bune, precizând căaceasta poate îmbogăţi viziuneaartistului dar îl poate şi inhiba (aicidepinde de personalitatea artistului).Renunţarea la tradiţie în creaţiafiecărui artist depinde cu siguranţă demulţi factori. Încă de la începutulsecolui 20, ideile circulă cu mai multăuşurinţă dintr-o zonă în alta aplanetei, la fel şi arta care devine<strong>pentru</strong> unii sursă de inspiraţie, <strong>pentru</strong>alţii tentaţia de a fi imitată (cu risculde a nu-i putea întelege mesajul şirezultând o artă „artificială”).Globalizarea aplatizează, artiştilorfiindu-le din ce în ce mai greu să aibăo voce distinctă.-Cu excepţia spaţiului culturalfrancez unde, cât de cât, artiştiiromâni şi-au găsit de timpuriu unmediu de afirmare mai prielnic, cealt spaţiu ţi s-a părut maiîngăduitor, să zicem, cu arţiştiinoştri, cu preocupările acestora,6marcate de un tradiţionalism carenu mai funcţionează dincolo defruntariile României?– Aceasta este o întrebare la carepot răspunde mai mult din ce am cititdecât din propria mea experienţă şi, înacelaşi timp, este o întrebare care nupoate avea un răspuns general. Acestlucru este aşa <strong>pentru</strong> că de puţine orim-am întâlnit cu români dincolo dehotare, în participările mele internaţionale.Expoziţiile de la New Yorks-au desfăşurat în galerii americane,iar eu am răspuns la invitaţia americanilorde a expune acolo; la Londra s-aîntâmplat la fel, în Elvetia, Art ShowZürich, unde am fost singurul participantdin România, sau în Franţa, aceeaşisituaţie. Astfel eu am avut şansade a fi în contact direct cu profesioniştiidin ţările în care am expus; spunşansa, <strong>pentru</strong> că am putut cunoaştealtfel lucrurile. La Montreal, în Canada,am reuşit să cunosc puţin dincomunitatea românilor de acolo şi potspune că a fost o experienţă foartefrumoasă <strong>pentru</strong> mine.-Luând drept resursă vizionarăaceastă „incandescenţă” cromatică,în ce îndemn hermeneic, de pildă,ar putea origina arta plastică viziuneaorfică, încât particularul să dea„fiinţei” artistice dreptul la o „fiinţare”numai şi numai cromatică?– În definiţia mea <strong>pentru</strong> artă,consider că cel mai important aspectal ei este conţinutul, mesajul pe careîl are de transmis contemplatorilor.Nu pot limita o imagine pictată doarla „suprafaţă”, este superficial.-Cum comunici tu cu contemporaneitatea?– Legăturile mele cu arta suntfireşti. Poate că am fost norocoasă căam ales arta sau arta m-a ales <strong>pentru</strong> amă exprima, astfel, imaginea pictatăeste o formă de a comunica cuoamenii. Practic, ca un artistprofesionist, eu sunt interesată de totceea ce are relevanţă direct <strong>pentru</strong>viaţa contemporană. Munca meaexplorează o nouă lume de forme şiculori, într-o compoziţie personală.Esenţa fiecărei picturi este legăturaîntre obiect şi mine. Pictura mea estepreocupată mai mult de teritoriul vagdintre lumea văzută şi cea nevăzută.Cât de interesant este faptul că arta şiviaţa sunt atât de legate şi doar uniioameni pot înţelege acest aspect! Artae creată de oameni <strong>pentru</strong> oameni.-Generaţia mea, de pildă, rodal unei educaţii dogmatice, a →
cunoscut clivajul dintre manifestărileartistice şi marile descopeririştiinţifice ca fiind expresia unuiantagonism ireconciliabil. Cu toateacestea, oamenii de ştiinţă, asemeniartiştilor, recunosc existenţamanifestării divine în viaţa noastră.Cum receptezi acest aşa-zisantagonism, privind în congruenţaaceluiaşi rezultat, dintr-o polaritatediametral opusă?– Înainte de a fi scriitor,cercetător, artist,…. fiecare este omşi, mai mult sau mai puţin, crede întroforţă divină, supranaturală. Esteinteresant de observat experienţaoamenilor cu religia, ce a ajuns săînsemne religia <strong>pentru</strong> mulţi. Cred că,până la un punct, ştiinţa şi religia seîmpacă bine. În secolul 21, oameniiprivesc religia într-un mod diferitperioadelor anterioare, iar ştiinţa aînlocuit convingerile puternice despremisterele religiei, materialismul adevenit mai important în vieţilemultor oameni. Nu au dispărut însăreligiile puternice în care practicanţiiîşi dedică viaţa lor practicilorspirituale.Se pare că, asemeni culturii,practicile religioase sunt dependentede aspectele sociale, de regiunilegeografice, de diferite elementeprezente, de anumiţi factori.-Printre altele, ştiu că ai fostprezentă cu câteva lucrăripersonale la o expoziţie înExtremul Orient, în Japonia. Poţisă ne relatezi câte ceva despre aceaprezenţă a ta la acel eveniment?– Se întâmpla în 2004, când amfost selectată să particip la o expoziţieromâno-japoneză alături de alţi artiştiromâni, membri ai Uniunii ArtiştilorPlastici, la Tokyo Metropolitan ArtSpace. Rămâne ca un eveniment importantîn cariera mea artistică, la întoarcerealucrărilor primind şi catalogulîn care, cu bucurie, mă aflu şi eu.-Multe dintre tablourile tale auadăstat déjà în colecţii particulareîn lume. Cum se vând tablouriledincolo de fruntariile României? Sepoate trăi numai din „lumina”şevaletului?– Este un subiect despre care numiplace să vorbesc, consider arta oformă de a fi, de a comunica, de agândi. Bineînţeles, este bine cândcontemplatorii înţeleg dincolo desuprafaţa unui obiect de artă, cândînţeleg valoarea mesajului unui obiectde artă şi ajung să şi-l dorească într-ocolecţie privată sau atunci cândînţeleg importanţa de a susţine arta.-Eşti membru a Uniunii ArtiştilorPlastici (U.A.P.) din România,al Asociaţiei Internaţionale aArtiştilor Plastici (A.I.A.P.) şi alAcademiei Româno-Americane deŞtiinţe şi Arte (A.R.A.S.A.). Acesteapartenenţe profesionale îţifacilitează / uşurează prezenţa pesimezele internaţionale, ori „greul”pică tot în spinarea ta?– Toate acestea au venit carezultat al pregătirii mele, alseriozităţii cu care m-am dedicatacestui domeniu. Nu le considerniciun avantaj, dar nicio povară.Invitaţiile de a fi prezentă pe simezeledin ţară sau cele internaţionale vin dela sine, ca o recunoaştere a meritelormele. Faptul de a mă menţine sus şidorinţa de a-mi face cunoscut mesajulartei mele mă implică mai mult,acestea atrăgând după sine nu doarsatisfacţii spirituale, ci şi materiale.-Ce alte „orizonturi” prospecteziacum, ce mai „pui la cale”?–Pregătesc o nouă expoziţie. Estevorba tot de un „orizont” plastic. Nusunt superstiţioasă, dar obişnuiesc sădau detalii despre expoziţiile la careparticip după aceea. Nu-mi place sămă laud cu proiecte la viitor.-Dragă Luminiţa, revista„<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” îţi urează o„petrecere” luminoasă prin viaţă şirodnicie artistică, întru luminileartei şi pacea lumii.– Aceleaşi gânduri vi le dăruiescşi eu şi vă mulţumesc din suflet<strong>pentru</strong> faptul că-mi trimiteţi lunarrevista dumneavoastră în formatelectronic. De altminteri, la noi încasă revista “<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>” poposeştede mulţi ani. Tatăl meu, poetul IoanGliga, era un împătimit lector alrevistelor “Astra”, “<strong>Vatra</strong>” şi“România literară”. Toată stima<strong>pentru</strong> domnul Nicolae Băciuţ, care arevigorat spiritul adevărat al „Vetrei”lui Romulus Guga şi al străluciţilor eiînaintaşi: Ion Slavici, Ion LucaCaragiale şi George Coşbuc. „<strong>Vatra</strong><strong>veche</strong>” de acum devine, de la numărla număr, un adevărat reper al culturiinoastre contemporane. Vă felicit!______Acesta e ultimul gest publicistic pecare Eugen Axinte l-a făcut <strong>pentru</strong>revista ―<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>‖, de care seataşase cu devotament şi entuziasm,ca în tinereţe, atunci când a intrat înechipa ―Echinoxului‖ clujean.7SUB PUNŢILE VEGHEITe uită! Rostirea cenuşii s-alegeîn somn plutesc heralzii nuferie timpul să dăm ascultaretăcerii ce zace pe lespedea sură.Sabia zămisliriiasupră-mi va sta.Colbul, adânc. În el piciorul ţi-lscaldăcăci paşii noştri se vor cernepeste cântarele uităriidar, mai ales, ascultă clipa rătăcităpe sipetele grele din care timpu-a curscâmpiile din vaier le vom slăvi cucântec...E timpul când visarea-şi topeşteîn flaute de umbră, iar şirul contopiriiîşi mistuie cântarea.O, sta-vom sub punţile vegheisă dăm ascultaretăcerii ce zace pe lespedea mută.HAVUZURI STRĂVECHIDau nopţile-n pârg. Vâsleşteîn apa memoriei un cântec de sihle.Ca un gest de intimitate – umbrele...de tihna aceasta vânat, păinjenişulce-mi stă împotrivă.Stau sori pe răzoare, ca ieziicând pasc vraja steleitârziu, trag la ţărmuri de frigşi-n dunga tăcerii asculto şoaptă străbate. Şi rostu-i de taină-lîncerc.Floarea de măr şi umbra măslinuluise arată în pace. Celelalte –toate câte sunt – stau mărturie.Doar memoria, numai ea înalţăovaţii…Ascultă. Vieţile noastrescânteiază în strunele harfei.EUGEN AXINTE
Alexandru Ioan Cuza, în judeţul Iaşi;(Galaţi, completare S.B); Cluj-Napoca; Suceava, Broşteni, DornaCandreni, <strong>Vatra</strong> Dornei, prin judeţulSuceava; Braşov. Lumina zilei amaflat-o la Muncel, iar pe certificatulde naştere este consemnatălocalitatea Stolniceni-Prăjescu,judetul Iaşi. Prilej de mândrie să fiinăscut acolo unde s-a înălţatîntemeietorul teatrului modernromânesc, Matei Millo, chiar învecinatatea Mirceştilor luiAlecsandri! [...] Stabilit în Suceava,la absolvirea liceului, am optat<strong>pentru</strong> studii filologice. Bunica,dinspre tata, Maria (Teodoreanu, lanaştere), era verişoară cu Teodorenii(Ionel, Alexandru/Păstorel şi Puiuţu),iar marea ei dorinţă era să-şi vadănepoţii la studii în Iaşii marilorinterbelici.‖ (fragmente din „SatulSuceava”, NordLitera)Pe boier Axinte l-am cunoscut cuadevărat – nu se putea altfel! – într-un(fost) conac înconjurat de un superbparc englezesc, Centrul cultural de laArcuş (Covasna): după ce membriiredacţiei revistei „Astra” şi colaboratoriai acesteia (aceleia...) s-austrăduit să impresioneze cuconiţeledin asistenţă (în majoritate, dăscăliţeminoritare în zonă, adică româncuţe)citind sau recitând din producţiileproprii, Eugen, care avea şi darul de acapta atenţia şi avea şi cu ce seprezenta, a citit exclusiv din„catullianul” Vasile Sav, unul dintreprietenii săi din perioada echinoxistă,care trecuse Stixul mult prea grăbit.Nu ştiu dacă noi am impresionat pecineva, dar Eugen a impresionat – celpuţin pe mine – prezentând dovadacă, după ce autorul tace, cărţilecontinuă să vorbească, inclusiv cuvocea celor în memoria căroracontinuă să trăiască. Au fost şi altegesturi de boier, dintre care cred că esuficientă evocarea unuia singur, nuultimul. Anul trecut (23 martie), când<strong>pentru</strong> prima dată premiile FilialeiBraşov a Uniunii Scriitorilor dinRomânia au fost decernate în cadrulTârgului internaţional de carte şimuzică, Eugen, premiat <strong>pentru</strong>volumul «Autopsierea labirintului»(lansat, de Editura Minerva, la – nu seputea altfel! – librăria... „MihaiEminescu” din Capitală), şi-a împărţitpartea materială a premiului cu unulpe care-l credea mai amărât decât el,deşi, după o viaţă în faţa şi în spatelecatedrelor, ca elev, student şi dascăl,avea înscrisă pe cuponul de pensie osumă jenantă, din trei cifre (ca să n-ocontrazic pe doamna Ilona, restulpremiului a fost consumat de boemă;despre boemul Eugen Axinte potspune mult mai multe decât mine sute– fără exagerare – de artişti, mai alesai literelor, din interiorul şi exteriorularcului carpatic).Tot atunci am aflat, nu din guralumii slobodă, ce fel de dascăl a fostEugen Axinte: o ceată de elevi,componenţi ai unui cor aplaudat pescena târgului, l-au înconjurat şiîmbrăţişat pe fostul lor prof...În fotografia preferată a lui EugenAxinte – alb-negru, „de epocă” –,aceea care-i ilustreză cărţile şi texteledin zeci de alte tipărituri, putem vedeaprivirea unui boier bonjurist dinprincipatele unite sau încă nu ori ceaa unui latinist ardelean. Al nostru tânărla Paris n-a învăţat, dar s-a franţuzitla Filologia ieşeană (până l-asperiat miliţia, după o idilă... francofilăfără frontiere), urmând să înveţe,la Cluj, francofonia cu frontiere(dublă licenţă, geografie – limba franceză).Dar ultima imagine, mai viedecât cea alăturată, e cea a unui daccoborât parcă de pe Columnă din dorulde casă. Revelaţia am avut-o în 23ianuarie a.c. (memoria tehnicii), încămăruţa lui... încăpătoare de la etajul6 a unui turn de beton, nu de fildeş,din Valea Cetăţii, atelier de creaţie,subredacţie şi subadministraţie a„Vetrei vechi”, e-dispecerat de undesupraveghea Oculta Mondială şiavertiza prezumtivele victime; când şicând, şi spaţiu <strong>pentru</strong> munca ladomiciliu în folosul obştei boeme. Înacea zi era încotoşmănat <strong>pentru</strong> căfăcea ture între monitor şi balcon<strong>pentru</strong> a nu-l afuma cu ţigaretele salenoncancerigene (medicul din - nu de- familie mi-a confirmat că, împotrivaaxiomelor, plămânii i-au rămasteferi!) pe adolescentul care-i instala______________________________Lansare de carte „Autopsierea labirintului”,Târgu-Mureş, 18.10.20109Pileatul coborât de pe Columnă(foto: S.B.)________________________________________________________________________________________________________________________________________________________în PC noi programe. Am exclamat:„Uită-te la ăsta, pare un dac coborâtde pe Columnă!”. Ăla micu‟, surprinsşi el, mi-a cofirmat şi aşa a apărutfotografia. Originalul, titular a 6 diplomedecernate de biroul din România(membră fondatoare) al UniuniiLatine reunind 37 de ţări în carese vorbesc limbi neolatine, era convinscă în acele ţări se vorbesc înrealitate limbi neodacice (cuvântulîmi aparţine, nu şi ideea). „Tracopatia”a fost o altă mare suferinţă a luiEugen Axinte şi, <strong>pentru</strong> că funcţiaface organul, transformarea chipuluide bonjurist într-unul de pileat erainevitabilă. Dacă el ar fi scris cartea«Noi, tracii», n-ar fi afirmat, ca IosifConstantin Drăgan, că noi i-amînvăţat pe unguri să mănânce şi să seîmbrace, ci că noi i-am învăţat pelatini limba noastră, că provinciaistorică Tuscia, incluzând nu numaiToscana, ci şi părţi din Lazio şiUmbria, a fost colonizată de străbuniinoştri coborâţi de pe Tisa (de unde şinumele); că pe mulţi alţii, de maideparte, i-am învăţat să făurească, săgândească, să viseze, să se roage şi săscrie; că în epopeile Indiei antice suntdescrise fauna şi flora din Carpaţi, căVedele, scripturile hinduiste, îşi auoriginea tot pe aici, pe unde curgeVedea, străbătând satul cu acelaşinume şi Ruşii (Roşiorii) de Vede; căacest pământ mai ascunde mistere, lafel cum nenorociţii de academicieniromâni şi alţi nenorociţi de aiureaascund probe; că şi azi se produc aicifenomene extraordinare. Nu întâmplător,s-a stabilit, <strong>pentru</strong> vecie, întredouă repere misterioase, coloanele debazalt de la Racoş şi Sfinxul dinBucegi! Sintetizând învăţăturile lui →
Eugen Axinte către fiii ploii, noi, ceicare ne credem ştiutori de carte(mincinoasă), realizez de ce i-a plăcutchestia cu Creta-Cretacic: el, geografulcu diplomă ştia că în Cretacic s-auformat rocile cristaline numite detoată lumea... dacite!În aceeaşi cămăruţă a avut loc şiaccidentul care i-a fost fatal, În sfântăzi de duminică (17 martie), cătremiezul nopţii, s-a urcat, <strong>pentru</strong> acăuta un text, pe scaunul mobil,instabil, din faţa calculatorului.Căderea s-a soldat cu fractură de colfemural (fracură de şold), inoperabilă(fapt care i-a afectat moralul) dincauza celorlalte afecţiuni, decimortală. Circumstanţele au determinatfamilia să afirme că l-au omorîtcărţile. La câteva zile după înhumare,am participat la lansarea unei cărţiintitulate «Implant de tăcere» (ChrisSamy) şi, inevitabil, gândul m-acondus la titlul ultimei cărţi a luiEugen, «Autopsierea labirintului»;doi termeni medicali, implant şiautopsiere, unul <strong>pentru</strong> vii, celălalt<strong>pentru</strong> morţi... Din nefericire, în„labirintul Eugen Axinte” au rămasprea multe care n-au mai avut timp săiasă la lumină!Despre poezia care a văzut(stereotip) lumina tiparului îi las pealţii, dar şi pe el, să vorbească. I sepărea extraordinar faptul că drumurilel-au purtat spre Braşov, unde s-auîntâlnit trei importanţi poeţi români,el fiind unul dintre aceştia (conştiinţavalorii).A afirmat, în intimitate, că emulţumit în ceea ce priveşte moştenireape care o lasă (premoniţie?!). Eumă întreb: cui?Revenit, în pelerinaj, în Braşov.Mihai Nadin îi consola pe poeţi:„Aveţi cititori puţini, dar cei maibuni”. Proştii par însă tot mai mulţi.Boierul eminescopat afirma că înpoezie e loc <strong>pentru</strong> toată lumea, decinu e loc de invidii, ci doar deîncântare (afla suficiente motive şi înversurile multor altora), că poeţii nusunt atleţi care trebuie să se lase dacănu pot depăşi recorduri. Să-i dămultimul cuvânt:„Întocmai elogiului unui triumfaşteptat/ sau harpiei în brazdestrunită/ fi-ţi-va înfruptarea memoriei//îmbrăţişa-vei zăpezile, cântavei/goliciunea supliciului// când fivaca timpul s-aleagă/ între tine şi unalb zăcământ.‖ («Elogiu»)...Citind din volumul „Autopsierealabirintului” (Foto Nicolae Băciuţ)L-am cunoscut acum treizeci de anilângă obcinele Bucovinei, pe cândASTRA căuta flori rare şi ecouri debucium vechi între Dornele care încămai păstrau vigoarea clorofilei şiîncreţiturile tectonice din Ţara de Sus.La vremea aceea, Eugen Axinte mi sepărea mai înalt, mai falnic, suferinţelenu-l împuţinaseră fizic, nu-i făcuserăpasul tremurător; părul lui bogat îidădea semeţie, iar privirea blândă şipătrunzătoare păstra o scânteie hiperionică.Mi-a tăiat calea într-o dupăamiază, când mă plimbam singur,fermecat de iarba grasă de la picioareleDornei. S-a recomandat şi mi-acitit câteva din poeziile sale. L-aminvitat să facă parte din echipanoastră şi l-am poftit în paginileASTREI. Echipa de turneu a revisteibraşovene mai avea în componenţa eipe Ion Itu, Radu Săplăcan şi GeorgePruteanu. (Odihneşte-i, Doamne!).Axinte a fost îndrăgit şi adoptat<strong>pentru</strong> puritatea lui sufletească,talentul evident şi spiritul său treaz,activ, decent iscoditor. Am participatîmpreună la mai multe evenimenteliterare şi, după un timp, Eugen s-amutat la Braşov. A publicat câtevacărţi, a citit de mai multe ori laSalonul Literar Arania, a păşit întremembri Uniunii Scriitorilor şiaproape că devenise ardelean.Eugen Axinte a ars <strong>pentru</strong> poezie şi<strong>pentru</strong> vocaţia lui de dascăl pe care aiubit-o superlativ şi, de la un an laaltul, pe neobservate, se topea tăcut,adunat pe foaia de manuscris, pe filacatalogului sau pe tastaturacomputerului la care făcea dispeceratde informaţie şi prietenie întrescriitorii din patru zări. Devenise obibliotecă virtuală în generoasă şineobosită mişcare. Era preocupat deteme fundamentale: originea limbii şineamului nostru, umbrele nepătrunsedin istoria mai <strong>veche</strong> sau mai nouă dea căror limpezime el ştia că depindesănătatea morală şi libertatearomânilor, istoria fiind <strong>pentru</strong> el ocarte a cărei dreaptă citire nu vaînceta niciodată să ne fie poruncă şiimbold. Ştia mai bine decât cei maimulţi dintre noi tâlcurile adânci alesintagmei biblice calea, adevărul şiviaţa.A trăit frumos. Chinuit de boală,dar frumos, căutând să opunăsuferinţei nobila trudă a inteligenţeisale. Lumânarea trupului său a arsîncet, discret, dar neiertător. Cândinima a încetat să-i mai bată, lăsa înurmă o lecţie smerită de dărniciesufletească, de camaraderie şi despirit militant călăuzit de nobleţeostăşească şi de o mare, nestinsădragoste faţă de adevăr şi de vocaţiaconstructivă a omului.DANIEL DRĂGANUn poet s-a stins. Un gânditorîntors la rosturile propriului sine,consumate într-o armonie universală.Ca redactor de radio, în rubricamea săptămânală de la RadioRomania Cultural, am inserat, latimpul potrivit, un dialog cu poetulEugen Axinte, cu prilejul apariţieicelui de-al patrulea volum al său deversuri, „Autopsierea labirintului”,apărut la editura Minerva.Eugen Axinte mi-a vorbit, printrealtele, despre rosturile poetului, întrevibrările din trecut şi curgerea fioruluiîn realitate. Iată, la despărţire, dar nula încheierea drumului, câteva dingândurile sale:Poate că verbul poetului e însăşiviaţa noastră. Am dat, pe parcursulstrăduinţelor mele, peste o legăturăîntre verbele care modulează ADNul.M-am întrebat atunci dacă nucumva acel ADN nu e chiar cuvântullui Dumnezeu din Biblie. Pentru că,dacă este să observăm, toatedescoperirile ştiinţifice duc cătrecreaţie, către Creator, către aceasuperputere care există de fapt în noi.Aceasta, deoarece, obişnuiţi să →ADRIAN MUNTEANU10
stăm la o cafea cu Dumnezeu, tottimpul Îl amintim, uitând că El existăîn noi. Însăşi Biblia spune undeva:‖să ne căutăm pe noi înşine!‖. Ceeace spunea şi Eminescu, „pe mine, mieredă-mă!‖. Ori, în momentul în careîţi cauţi propria fiinţă, pur şi simpluintri în fluxul energetic care facelegătura cu Cosmosul, cu realităţilecreaţiei. Bineînţeles că noi trăim întrolume în care construim. Ni s-a lăsataceastă latitudine, bine sau rău,datorită dualismului care ne-a fostimplantat prin creaţie. Avem dreptulsă alegem. În creaţie, însă, e bine săalegem în latura pozitivă. Mai alescând facem artă, indiferent de modulde exprimare, avem datoria săinfuzionăm semenilor noştri energiepozitivă, care înainte de toateînseamnă viaţă. Pentru că artatocmai asta e, asta trebuie săfie:Viaţă!Cu cât înaintez în alt şi altvolum, devin din ce în ce mainemulţumit de mine însumi. Citindmari poeţi ai lumii – dar Eminescurămâne simbol, căpătâi – mi-am datseama că m-am angajat la o trudăfoarte responsabilă şi mă întreb dacăvoi reuşi să răspund, în cele dinurmă, acestei chemări. Cuvântulzideşte. Ca ziditori, trebuie să avemgrijă de acest „material deconstrucţie‖, <strong>pentru</strong> că e o constrcţienoetică, o construcţie care vibreazăîn tot Cosmosul. Şi atunci meşterulcare îl foloseşte trebuie să aibă maregrijă, mare responsabilitate.Autopsierea - dacă ne referim lacea medicală – a avut multe surprize.Mulţi au fost autopsiaţi şi erauîntregi. Nu ştim încă ce resurse, ceresorturi împing viaţa mai departe.Un lucru e clar: venim din neant şi neîntoarcem în neant. Chiar dacă uniireprezentanţi ai religiilor spun căsuntem născuţi din humă. Ca simbol,ca metaforă, naşterea din humă esublimă, dar ca adevăr... Există totuşiun adevăr al creaţiei. Vreau să văspun un lucru clar: labirintul nu-lputem autopsia decât dinlăuntrul lui.Şi am spus dinlăuntru, nu dinăuntrullui ca spaţiu, ci din trăirea lui. Acestlabirint este foarte greu de vizitat,nemaipunând la socoteală că trebuiesă-l locuim în cele din urmă, ca să neputem autoflagela prin autopsiereapropriului labirint şi acolo să găsimlabirintul ontic, labirintul neamuluidin care ne tragem, labirintulcolaborării cu tot ceea ce există în______________________________univers. Ne-am învăţat să uităm deunde venim. Chiar în şcoală seîntâmplă asta. Cine este mamanoastră? Mama noastră poate să fieşi limba. Mămica mea spunea întinereţe: „copile, nu eu şi taică-tu îţisuntem părinţi. Adevăraţii tăi părinţiai să-i întâlneşti în viaţă‖. Atunci n-am prea înţeles ce-a vrut să-mispună. Cu timpul, peste ani de zile,mi-am dat seama că, într-adevăr,mulţi părinţi sunt şi răi şi buni şi cătotul depinde de o anumită educaţie.Educaţia artistică însă este mult pesteeducaţia socială.Rămas bun, Eugen Axinte!Dumnezeu să te primească în spaţiulcelor care îşi caută în continuarepărintele sublim, datul esenţial alcreaţiei care întrupează şi înalţă.Dragul nostru prieten, poetulnepereche Eugen Axinte, cel care neînvăța de netemerea de moarte, s-astins neașteptat: precum marelegânditor Constantin Noica, căruia-iînvăța în cumințenie neștiutelelumilor de sus și de jos, Eugen s-arăsturnat de pe un scaun, căutând,încăpățânat, în bibliotecă, o carte –necontenit, așadar, Eugen Axintecăuta spiritul și litera – spirit și literăîntruchipate în carte, adică în poemă,adică în cânt. A fost, prin urmare, nu11o cădere, nu o răsturnare, a fost –precum la mistici, precum la eroi,precum la poeții naționali – a fost orăsucire, Khere, cum spun germaniicu Heidegger al lor. La Eugen Axinte– a fost o răsucire în căutarea ființei.O va căuta încă în nesfârșireatimpului.Să recitim, în acest ceas, derostire deopotrivă a spiritului și aîndurerării, câteva stihuri din poemul,pe care atâția, vai, ar trebui să-lurmeze, din poemul intitulat Întruiertare: ,,Dar iertarea ?...Iertat-o-am!/Cugetare „nălțat-am. Flăcări ziditam:întru căile firii, întru/iubire, întrupace, /dăruiților întru lacrimă,călăuziților întru surpare. //Astfelșezum! Am țintit întru facere. Întrucuvânt, /iluminări închinat-am,/Kephalii confereau întru înstrăinare.Noi, din isvoară, /izbândeam lacunoaștere”.Dumnezeu să-l ierte și să-lodihnească pe Eugen!A.I. BRUMARUFără de astâmpăr căutător șicălător într-ale cuvântului, poetulEugen Axinte s-a dus... „să seodihnească puțin”, după ce a truditpe-aici, prin labirintul terestru, sărenatureze pulberile, precum însușispunea.„Moș Axinte” – căci așa își ziceacu tandră autoironie în ultimul timp,cumva alintându-se – a plecat sprealte zări în care credea și despre carevorbea mereu, scotocind taineancestrale prin cărți vechi și rare, cuîncăpățânarea, curiozitatea și entuziasmulcu care un copil iscoditorscotocește prin podul sau pivnițacasei părintești în căutare de comoriascunse ori de mult uitate.Și dacă, atâta vreme cât acălătorit prin lumea asta, a ostenitdeopotrivă să descifreze „alfabetulascuns într-o stea”, de-acum,urmându-și călătoria spre obârșii penecunoscute nouă căi, pe-acolo se vaîndeletnici, pesemne, la fel deîncăpățânat, curios și entuziast, cuceea ce el numea „încuvântareaneantului”.Fă-i, Doamne, parte de luminaTa!MIHAELA MALEA STROE
De când se mutase la Braşov, în1990, nu ne vedeam prea des, dar ştiam,fiecare despre fiecare, că suntemacolo unde... ne aflam, ca şi stelele pecer, pe care, deşi nu le vezi întotdeauna,ştii că se află sus, deasupra ta...Derulând pe ecranul amintirilorfilmul prieteniei noastre, trebuie să a-jung prin anii ‟80, ani plini de interdicţiişi de lipsuri greu de imaginatacum. Fiinţa pe atunci la <strong>Vatra</strong> Dorneiun cenaclu literar puternic, frecventatde profesorii de Limba şi literaturaromână cu veleităţi de creatori,de poeţi în devenire, aşa cum eram şieu, deşi mai publicasem, fulgurant,prin reviste, în grupaje colective, subgenericul: „(Numele revistei)... la<strong>Vatra</strong> Dornei” - (Tribuna, Cronica,Ateneu, <strong>Vatra</strong>...). Veneau redacţiilerespectivelor reviste şi preluau de lanoi, creatorii dorneni, ceea ce erapublicabil în condiţiile date ale aceluideceniu imposibil. Fost echinoxist,Eugen Axinte se cunoştea cu toţi şiparticipa la selectarea materialelor, seimplica cu trup şi suflet...Când a apărut primul meu grupajde versuri, non-colectiv, în revista„Cronica” - Iaşi , în virtutea prietenieimai vechi a lui Eugen cu Nicolae Turtureanu,cel care îmi girase debutul înprestigioasa revistă ieşeană, a căreirubrică de poezie o gestiona, ne-amapropiat, eu şi Eugen, împreună cufamiliile noastre... Aveam multe încomun: eram tineri, eram dascăli,poeţi şi părinţi de băieţi, eram mânaţila toate cele, activităţi dincolo decatedră, de lecţiile din orar sau dinprograma şcolară.Era iarnă şi Eugen purta o cuşmămiţoasă, din blăniţă albă de miel, şi ohaină scurtă, tot albă, din stofăţărănească, în genul celor pe care lepoartă bărbaţii în Maramureş, ţinut decare era îndrăgostit, ca de altfel detoate ţinuturile româneşti moştenitede la daci, căci se considera DAC,urmaş de daci, scoborâtor dinDecebal (pe geamul uşii ce dă sprebalcon, din camera lui, stă afişat unînscris, „DACIA”...).În ce priveşte cenaclul nostru,(sub patronajul marelui Lucian Blaga,care îşi durase o casă în urbea noastrăîn perioada interbelică), era mai multdecât un coleg, era un mentor. PuneaEugen Axinte - 28 iulie 2001, SalaOglinzilor (alături este A.I.Brumaru, apoi Anica Facina)______________________________suflet, punea pasiune, era adeptul exprimăriiconcise, sugestive, încifrate...”Şi cititorul – zicea - trebuie sădepună un efort spre a înţelege, nutrebuie să-i explici. Poezia care esteexplicată nu este poezie! Punctum!”Era meticulos şi sever atât cusine, cât şi cu ceilalţi. El nu se juca cuşi de-a poezia. Pentru el, poezia eraun tărâm sacru, nu puteau intra acolodecât cei chemaţi.Poate că a fost şansa mea să-l fiîntâlnit la timpul potrivit, să fi fostco-cenaclişti, cum bine observaNicolae Turtureanu în prefaţavolumului meu de versuri,„Amprente” (Editura „Timpul”, Iaşi,2000): „Stări, anotimpuri, amprente,în poezia Anicăi Facina, cea care înacei ani răsărise, ca jună dăscăliţă şipoetă, căutând, într-o realitate friabilă,reperele propriei deveniri. Formatăla şcoala de poezie a generaţiei ‟70,Anica Facina a avut şansa prietenieicu doi optzecişti - Eugen Axinte şiCornelia Maria Savu, care aduceau -primul explozia echinoxistă de poezie,de la Cluj, cealaltă - ludicul dâmboviţean.Dacă adăugăm răsfrângerileieşene, presupunem că tânăra poetătrăia o mică dramă a opţiunii. (...) Înmod ciudat, fluxul optzecist n-a atinso,deşi îndeosebi severul - inclusiv cusine însuşi - Eugen Axinte a încercats-o deturneze. Poeta a rămas ceea ceera...”Dau năvală multe amintiri,fiecare semnificativă în felul ei, darva trebui să le selectez pe cele maiimportante...În infinita sa generozitate, Eugenn-a făcut economie la nimic, s-adăruit cu totul, şi-a împărţit prieteniilecu ceilalţi... şi cu noi. Aşa l-amcunoscut pe Alexandru Ţenchea,germanolog şi universitar dedicat (laIaşi şi Suceava, apoi la Oradea şiTimişoara) strămutat şi el, mult preadevreme, în Câmpiile Elizee..., aşa avenit cu Constantin Bărăcan, într-o12vară de poveste, în 2001, să-şi lansezevolumele de versuri în superba Sală aOglinzilor din Primăria <strong>Vatra</strong> Dornei,el - „Cavalerul de frig”, Bărăcan -„Întoarcere”, eveniment urmat de onoapte de neuitat, cu foc de tabără, înmijlocul codrilor, la cabana silvică„Octogon”, de la Dornişoara, dimpreunăcu prieteni de la Dorna, dar şicu Aurel Ion Brumaru, Grig Pănuţăori Corneliu Merlău (alt dispărut), dela Braşov... A mai fost 2006 şi lansareavolumului meu „Doruri”... Scrisesestudiul critic „Umbra din umbră”.Alte clipe de neuitat... Veneaucu toţii: Adrian Dinu Rachieru, de laTimişoara, Ion Beldeanu, de la Suceava,ca şi Viorel Dârja (cel caredispărea doar după câteva luni), AurelPodaru, de la Beclean, Vasile Zetu, dela Crucea...L-am vizitat la Braşov pe Eugenatunci când rotunjea 50 de ani... Eraîmplinit, era solar... Ne-a purtat,împreună cu Ilona, marea lui iubire,mama celor doi fii ai săi, Iulian şiEugen, prin zonele străvechi, pitoreştişi fără de egal ale Braşovului.Într-o primăvară, poposeam împreunăcu două colege profesoare şicu câteva zeci de elevi, la Braşov, într-oexcursie. Eugen s-a oferit să nefie ghid şi o zi întreagă n-a acceptatmăcar un răgaz <strong>pentru</strong> o gustare...”Nu– zicea - să vă duc mai întâi la Peleş,la Bran, la Cetatea Râşnovului...” Darunde nu ne-a dus? Ne-am despărţittârziu, spre miezul nopţii, în PiaţaSfatului, el, luând-o la pas, spre casă,noi, cu autocarul, spre Prejmer, lacazare.În drumul de întoarcere de laDorneştii lui dragi, din zona Rădăuţilor,unde copilărise şi se şcolise în„generală” şi unde îl chemaseră foştiilui colegi la o întâlnire peste 5decenii, în iunie 2010, n-a pregetat săse oprească-n Dorna, deşi ploua cugăleata, iar el nu mai avea aceeaşivioiciune a pasului, pe care i-o ştiam.O oboseală fără nume i se cuibărise-ntrup şi parcă i-l împuţinase oarecum.Era mai suplu, dar, sigur, mai trudit...A urmat octombrie 23, al anuluitrecut... Ne întâlneam, <strong>pentru</strong> ultimadată, la Adunarea Generală a SocietăţiiScriitorilor Bucovineni..., la Suceava,după ce, mai întâi, şi noi şi el,împreună cu Grig Pănuţă, am aprinscâteva lumânări la Mănăstirea SfântulIoan cel Nou. Era mândru să se ştie căse considera şi scriitor bucovinean.→ANICA FACINA
Ne dădeam zilnic mesaje, peinternet, vorbeam la telefon...Vesteacă i se întâmplase ceva grav a căzutca o ghiulea, dar nu credeam că-i vaurma sfârşitul.Vocea pierdută a Ilonei neaducea în dimineaţa zilei de joi, 28martie, vestea care avea să ne lasemuţi <strong>pentru</strong> o vreme.Mi se părea că nu înţeleg, că nueste posibil, Eugen nu putea să moarăaşa, pur şi simplu.Îmi promisese să scrie o cronicăla „Insomnii lirice” (Editura „Nico”,Tg. Mureş, 2010), era vorba să aparăcurând, vorbise cu Nicolae Băciuţ,<strong>pentru</strong> spaţiu în revistă...După ceremoniile funerare, Ilonaavea să ne ofere, mie şi prieteneiDorina, dorneancă şi ea, loc deodihnă, <strong>pentru</strong> o noapte, în cămăruţalui Eugen, care era şi bibliotecă, şibirou de lucru, şi dormitor, de toate...Aşa am descoperit ceva care m-arăscolit profund şi a făcut ca sufletulmeu să vibreze mai adânc... Cu faţa înjos, alături de birou, pe un raft,volumul meu stătea deschis lapaginile 42-43, la poemele „Hălăduietoamna” şi „Iarnă”... Am imortalizatimaginea cu un aparat foto, iar Iulian,fiul cel mare al lui Eugen, avea sădescopere între documentele tatăluidin computer, cronica de carte la carelucrase, o cronică neterminată,rămasă la mijlocul unei fraze, fărăsemnul final de punctuaţie. Începusesă o scrie în 2011, o abandonase ovreme, apoi se hotărâse s-o continue,la data de 13 martie <strong>2013</strong>, ora 20,41,aşa cum se vede din foarte riguroasaînregistrare a documentului înmemoria calculatorului. Făcuse ocompletare atunci, adăugase ceva şise gândise că va lucra în altă zi... N-amai apucat.Când primăvara lui <strong>2013</strong> sepregătea să-şi intre în drepturi, cândcolţul verde al ierbii străpungeascoarţa pământului, într-un imnînchinat reînvierii naturii, Dumnezeua rânduit ca Eugen să se aşeze subbrazdă, iar sufletul lui să călătoreascăspre ceruri, unde este aşteptat la un...”Cenaclu al Îngerilor”... Ne va fi dorde el, tare dor... Şi nu găsim cuvinte,nu putem transpune în vorbe ceea cesimţim, această povară cernită, doar ourare simplă mai putem îngăima:Drum bun printre stele, dragăEugen Axinte!28 iulie 2001, după lansareavolumului "Cavalerul de frig" -E.A. şi "Întoarcere", de C-tinBărăcan, în Sala Oglinzilor, dinPrimăria <strong>Vatra</strong> Dornei; dorneni şibraşoveni, în faţă, al doilea esteE.A., apoi Anica Facina, Ion AurelBrumaru, Constantin Bărăcan______________________________Eugen Axinte este creatorul carelasă o traiectorie distinctă reinventăriisensului poetic al cuvântului. Mistuitde „clipa vorace”, el nu excludeposibilitatea că poezia sa va fi un imnde biruinţă la capătul drumului:„Celui rămas în urmă să-mi adie/amintirile şi celui ce va veni/ aceastăautobiruitoare căutare/ poezia”.Cele patru volume antum: „Cavalerulde frig”, „Cântecul harfistului” ,„Avatarii din casa cuvântului” şi„Autopsierea labirintului” subsumeazăun adevărat compendiu de lecturăromânească şi literatură comparată,clasici şi moderni.În spatele măştii sociale, poetul selasă descoperit şi înţeles. Spiritulludic, ironia şi chiar sarcasmul uneorise întreţes cu acea delicateţe cu„resurse de tandreţe”, <strong>pentru</strong> cei carel-au cunoscut şi l-au înţeles.Poezia sa renaşte în „sufletulpietrei”, recreare a mitului grecesc,verbele zidesc rostirea „pe trepte detaină” şi legământul cu poezia se vaîndeplini: „Vom trece peste monicerune cuvântul/ şi vămi peste umbrăvom trage”.Astfel, imaginaţia, „gândul ars devise”, stă sub semnul timpului devorator,însoţit de stră<strong>veche</strong>a liră, ideeapoeziei, „fruct al contemplaţiei”, dăsens existenţei sale: „Vieţile noastre/volume imense,/ nemestecate,nemistuite/ un zid de care să-ţi aduciaminte”.Conştiinţă trează, implicare directăîn viaţa cetăţii, poetul se desparte deanalizele superficiale ale acelora ce-iclădesc din poezia sa „o altăgeometrie”, el le răspunde tăios:„ignari”, „aspide” şi „idei deşarte”,asemeni lui Eminescu, în „Criticilormei”.Actul poetic e susţinut de „muncilenecesare” şi nu este întotdeaunaînţeles, de aceea, „levitând pestemlaştini”, avertizează, poetul e supus:„e uşor să arunci cuvinte otrăvite înmlaştini fetide”, căci dincolo detăcere: „O, sacră cruciadă”, elînvinge asemeni crinului hieratic alneuitatului Ioan Alexandru. Dindurata existenţei româneşti apământului transfigurat, rămâne„ultima poveste” a poetului EugenAxinte: „La stâncile sarmate, o,dragul meu poet/ poporul meu, celgetic, va dăinui întruna”.În slava luminii dătătoare de viaţăşi a poeziei, în fiecare primăvarărotită în ciclul repetat al anotimpurilor,Eugen Axinte ne spune: „Încolţiseacanta cea sfântă şi dreaptă”...MIRELA NEAGOŞAm scris şi vom mai scrie despreEugen Axinte, nu la timpul trecut, cila timpul prezent, <strong>pentru</strong> că Poetul nulipsea o zi din viaţa „Vetrei vechi”, pecare a perceput-o cel puţin ca pe oreparaţie morală <strong>pentru</strong> nedreptateafăcută lumii culturale braşovene,aceea de a i se lua tribuna ei, „Astra”ei, într-o lume cel puţin bezmetică.Eugen şi-a asumat rolul de redactorde Braşov al „Vetrei vechi”. Se purtala fel ca în anii tinereţii, atunci cândvenise şi el la „Echinox”, pe ultimasută de metri a studenţiei sale: harnic,devotat, inspirat, ştiind să punăumărul atât la greul editorial, cât şi lacel al difuzării revistei.Mă voi întâlni cu el în fiecaredimineaţă, deschizând laptopul şiaccesând corespondenţele lui trimisepe email şi le voi considera de-abiasosite, fiindcă, de-acolo de unde este,Eugen Axinte continuă să ne scrie.NICOLAE BĂCIUŢ13
Când, în Bucureştiul siberian diniarna lui 1984, mă întâlneam cuGheorghe Tomozei la „Berlinul” dinSărindar, <strong>pentru</strong> a vărsa o „lacrimaChristi” în amintirea prietenuluinostru Nichita, abia plecat dintre noi,nu bănuiam că Tom va veni cu osurpriză de proporţii. Venea, zic, cu ocarte de dimensiuni liliputanefacsimilată şi creată de el însuşi,intitulată „Tratatul despre fluturi”,„Exemplar Unic în facsimile, cu undesen de Nicolae Labiş şi o medaliede Nichita Stănescu. J.M.F. (v.m.)1981”. Pe coperta ei interioară,Tomozei mai scrisese şi o dedicaţie:„Dragului M.N. Rusu, aceşti fluturi înediţie-pirat. Tom/februar 84.”Ţineam în mâini o ediţiebibliofilă şi nu-mi venea să cred că„suavul anapoda”, Tomozei, vorbavine, era capabil de a scoate o ediţiepiratîntr-o vreme când spicele geruluide afară desenau pe geamuri dinţii derechin ai unei realităţi pe cale desabordare.Trec peste emoţia mea în faţagenerosului şi curajosului gestprietenesc al lui Gheorghe Tomozei –un Tomozei de la o vreme închis în elînsuşi, hieratic ca prinţul din Elsinor,din care s-ar trăgea, vorba „regelui”Nichita... Răsfoiesc şi citesc rapidbijuteria tipografică din mâinile mele,nescoţând amândoi niciun sunet, deşilocanta era goală, doar ici-colo câteun chelner zgribulit şi jerpelit ca unpinguin de la Zoo, lipit de pereţii cese vroiau să fie sobe, deşi „n-avemgaze”, zicea câte unul dintre„pinguini”, noi zâmbind pe submustaţă la auzul unor asemeneavorbe. Adică, gaze, de ce nu?Au trecut de atunci aproape treidecenii de viaţă scindată. Credeam căaceastă cărticică unicat îmi erapierdută, când, în seara de 30 spre 31martie, răsfirând nişte plicuriînvechite din „Epoca de aur” şiceluloză reciclată, dintr-unul din elecade „Tratatul despre fluturi”, precumar cădea epava unui fluture dincrisalida lui anonimă.Văd „medalia” lui Nichitaîncastrată frumos pe copertă semnatăTOMNICHITA, o semnătură congenerădeci, şi-mi dau seama că e chiarziua de naştere a Marelui Blond. Nupot să nu-mi fac cruce şi să nu zic cănu există un înger al manuscriselor, aldocumentelor, cel puţin în cazulconfraţilor de cruce Tomozei şiNichita Stănescu...Dar să ne întoarcem la obiectulmiraculos în discuţie.E o carte bibliofilă, în genulcolecţiei Lilliput din vechime, gen încare a mai fost şi „Luceafărul” luiEminescu, prin anii 60, însă fără a fi oediţie–pirat, precum este „Tratatuldespre fluturi”. După cum se vede înfacsimilele din pagina revistei,versurile sunt caligrafiate deTomozei, cum altfel? Ele însele fiindca o ilustraţie în sine <strong>pentru</strong>suavitatea lor de fluturi alb-gălbuiîntr-o iarnă a anului ‟81, la Sinaia,notate de la 1(9) la 36, anul denaştere, bag seama, al lui Tomozei:„urăsc zăpada lor nechemată ce nualbeşte” (29).Poetul avea dreptate, era ozăpadă nu nechemată, ci maculată.Gheorghe Tomozei trecuse şi trecea14printr-o criză existenţială şi decreaţie, care refuza să se maiautocopieze în şi prin această ediţieliliputană, ascunsă de ochii roşii aiunei cenzuri mai roşie ca oricând,căci „îmi calcă pleoapele roase culungi trenuri de marfă” (21). E oediţie scoasă sub oblăduirea gingaşeiprietenii a lui Valeriu Matache (v.m.)de la Întreprinderea de Mecanică Finădin Bucureşti, nimeni altul decâtacelaşi prieten cu Nichita, Tom şi IonDonoiu, numismatul.Cartea are dimensiunile 9/10 cm.E trasă într-un tiraj confidenţial (Tomnu mi-a spus cifra acestuia) şi aredoar 10 păginuţe din carton special,cuprinzând 36 de stanţe lirice,subsecvent polemice. Ea mai reprezintă,în descifrarea mea, testamentulpremonitoriu al poetului ce avea săsufere o operaţie pe creier – nu„spălare”, şi o „operaţie” editorialăcare nu figurează în bibliografiapoetului din dicţionarele şi istoriileliterare semnate de Aurel Sasu, acad.Eugen Simion, N. Manolescu, AlexŞtefănescu, Dumitru Micu, cuexcepţia iscusitului vânător de iele şisechele Marian Popa, cel din istoriasa de azi pe mâine, în care despreediţia-pirat nu precizează editura,anul şi, mai ales, sursa.Dar ce ne spune „Tratatul desprefluturi” al lui Gheorghe Tomozei?Îl recitesc a nu ştiu câta oară,oricum, aici, peste Ocean, întâia oară,şi, cum spuneam, deşi este o cartetestamentară, cu un lirism enigmatic,aparent evanescent ca polenul de pearipa fluturilor care îţi rămâne pedegete. E scris la trecerea dintre ani,poetul ţinând să fie fluturele care iesedin „lemnul crucii”, al lui Hristos, nuiaşa, cu toate că numele acestuia nueste pomenit, însă este subînţelesdramatic: „...Fluture: parafa cuherbul/ celui vândut pe treizeci decenţi”. (1) De cine? Vom vedea.Sau: „imponderabil rege alInsomniilor/ fără preţ / fără greutate/numai că atunci când se aşează pestepiramidă/ piramida se-ngroapă înnisip/ preţ de un cap de om” (14).Sau: „e neînsemnat rezid menajer/la casa îngerilor/ dar e şi tutunulce pâcâie/ în pipa lui Diavol” (19).De aici încolo, intrăm în imperiulprofeţiilor neştiute ale lui GheorgheTomozei, - miraculos fluture revoltat– şi al samizdatului născând din anii80. Era doar începutul...M.N. RUSU
(IV)Aceste mişcări, poetul va fi căutatsă le releve atât prin textele analitice,străfulgerat fragmentare, cât şi princele sintactico-poetice; atât la niveleontologice, cosmogonice şi cosmologice,cât şi la cele istorice şi chiar microcosmice,din lumea fizicii. De laacest nivel al viziunii şi privirii lumiica totalitate, i s-a relevat şi principiulsimetriei ca determinând trăsăturilegeniului; printr-o serie de trăsături aleechilibrului, cumpenei, armoniei, puteriide caracter, a cristalului istoric,cum se notează undeva, ale priviriistoice şi blânde asupra lumii, ale uneiindiferenţe cosmice şi ale unei deferenţefaţă de om, ale unui scepticismgeneric, toate contrazicând dialecticistoria <strong>pentru</strong> istoricitate. (Nu e aicilocul <strong>pentru</strong> a face trimiterile necesarela opera artistică a poetului, de laPovestea Dochiei şi ursitorile, undecopilului (poporului român) i se dăde-a treia Zână: „Viaţă fără moarte /Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâneţă”,până la Odă în metru antic, undepoetul se identifică cu geniul poporului:„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat înmanta-mi.” (s. n.); aceasta urmând pe„cercul” al doilea şi-al treilea ale unuiposibil şi dialectic comentariu.)Analizând numeroasele perturbaţiide ordin moral din structurastatului şi societăţii, Eminescu puneîn lumină sporită, spre a le contrazice,eticul inerent geniului naţional alpoporului român. Analizele pornescde la formarea tineretului şi continuăpână la dimensiunile culturii şi aleistoriei, ale sentimentului patriotic.„Clasa noastră cultă în cea mai mareparte nu este românească. Grecii şibulgarii aşezaţi în târgurile noastreşi-au trimis feciorii la Paris şi aceştias-au întors – ca tineri români.Neavând nicidecum priceperea ţării,vorbind în locul limbei naţionale unjargon francezo-bulgăresc, necunoscândistoria şi legile ţării, neştiindîntrucât aceste două pot fi puse drepttemelie dezvoltării noastre, aceştitineri sunt lipsiţi cu totul de simţulistoric.” (Mss. 2258, 262 v.).Eminescu observă, pe liniaEMINESCU (grafică în peniţă), deConstanţa Abălaşei-Donosă______________________________acelei originare identităţi dintregeniul naţional şi eul nostru social,că, în epocile anterioare, valorilemorale şi juridice nici nu au avutnevoie de un cod al dreptului: existadoar ceea ce s-a fost numit jusOlachale sau Olachorum. Şi acesteaparticipau de la sine la „unitateapreexistentă” a poporului român, laspecificitatea acestuia între celelaltepopoare. „În decursul unei vieţi desine stătătoare de câteva sute de ani,poporul nostru n-a avut nevoie nicide Cod civil, nici de Cod penal <strong>pentru</strong>a avea un adânc sentiment de dreptşi, precum roiul de albine nu arelipsă de legi şi regulamente scrise, derecrutări etc., tot aşa şi la poporulnostru toate lucrurile mergeau strunăprintr-un înnăscut spirit de echitate şide solidaritate.” (Timpul, 26 mai,1882; M. E., Opere XIII, p. 124).Din acest punct de vedere, Eminescuva fi împotriva subordonării valorilormorale şi juridice de către celesubiectivizat-politice. Va protestacontinuu în coloanele Timpuluiîmpotriva electivităţii magistraturii,lege propusă de C. A. Rosetti, pânăva reuşi veştejirea „necesităţii”acesteia. Pentru poporul român,valoarea morală pare a fi cheia deboltă. Şi aceasta, consideră Eminescu,ca o consecinţă a tinereţii sale. „E<strong>pentru</strong> noi incontestabil că un poporcare sute de ani n-a avut nevoie dedrept scris, deşi a avut epoce debogăţie şi de glorie, au fost un poportânăr, sănătos, bine întemeiat.”(Timpul, 1 aprilie 1881; M. E.,Opere XII, p. 1222). Sau: „Viteaz înrăzboaie, muncitor şi liniştit în timpde pace, apărător de adevăr, glumeţşi senin, drept şi bun la inimă ca un15copil, poporul românesc nu e capabilnici de trădare, nici de infamie (11febr. N-au fost români. Candianogrec, Pilat grec, Leca bulgar).” (Mss.2257, 415 v.). Ori: „…poporul acestaromân este cel mai drept, mai fidel,mai iubitor de adevăr de pe faţapământului.” (Mss. 2264, 383).Evoluţia statelor este determinată deaceastă valoare; de asemenea,principiul corelaţiunii, relaţia dintrevârste, raportul cu munca şi adevărul,artele etc. Nu întâmplător, Eminescusolicita, în cronicile sale teatrale,întruparea de caractere puternice. Nutrebuie un mare efort spre a surprindecă în opera poetului nostru naţionaltoate se leagă între ele.4. „Fiinţa istorică”, „cristalul istorical României”, purtătoare a geniuluinaţional trebuie să imprime şiimprimă direcţia de mişcare a naţiunii,chiar în pofida desfăşurării „viclene”a istoriei. Ea asigură acele instituiriontologice în istorie. „Nu o-prim pe nimeni nici de a fi, nici de ase simţi român – precizează Eminescu.Până ce însă vor avea instincte depungăşie şi de cocoterie nu merită adetermina viaţa publică a unui poporistoric. Să se moralizeze mai întâi, sănveţecarte, să-nveţe a iubi adevărul<strong>pentru</strong> el însuşi şi munca <strong>pentru</strong> eaînsăşi, să devie sinceri, oneşti cum eneamul românesc, să piarză tertipurile,viclenia şi istericalele fanariote,şi atunci vor putea fi români adevăraţi”,dar până atunci, „geniul neamuluiromânesc e o carte cu şapte peceţi<strong>pentru</strong> clasa dominantă.” (Timpul,29 iulie, 1881; M. E., OpereXII, p. 224). „Nimic nu degradeazămai mult decât administrarea saulauda răului.” (Timpul, 8 iulie, 1882;M. E., Opere XIII, p. 134). Procesulcancerigen, care ameninţă „individualitateaetnică şi istorică a poporuluiromânesc” e decupat şi sancţionat depoet, din perspectiva geniului naţional.Valoarea economică este apăratădin unghiul geniului naţional printeza protecţionismului economic;studii despre comerţ, despre relaţiilebancare şi financiare, în fine, desprecapital – toate se desfăşoară pe subcupola geniului naţional. Pledoariaeste, în această nonidentitate, nurevenire la originara identitate dintregeniul naţional şi poporul român, cirecuperarea dialectică a aceleiidentităţi. Teza de boltă a dialecticii,descoperită de Hegel, identitatea→DUMITRU VELEA
identităţii cu nonidentitatea nu estegreu a se deconspira sub aserţiunileeminesciene. Se pot aduce argumentepeste argumente. De pildă, dindomeniul artei, Eminescu ridică un„îndemn” la nivel de exigenţă aoperei: cuprinderea „geniuluinaţional”; „…o adevărată literatură,trainică, care să ne placă nouă şi săfie originală <strong>pentru</strong> alţii – scrie el –nu se poate întemeia decât pe graiulviu al poporului nostru propriu, petradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pegeniul lui. Tot ce-aţi produce în afarăde geniul într-adevăr naţional (nupatriotico-liberalo-politic) nu va aveavaloare şi trăinicie, nici <strong>pentru</strong> noinici <strong>pentru</strong> străinătate.” (Timpul, 8mai 1880; M. E., Opere XI, p. 162).(Se cade să amintim pe creatorii care,după poet au ţinut seama de geniulpoporului şi opera lor s-a fost validat,confirmând nu intuiţia, ci dialecticaraţionamentului eminescian: V.Alecsandri, Gheorghe Şincai, AugustTreboniu Laurian, Cezar Bolliac, IonHeliade Rădulescu, Vasile Conta, B.P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, CostacheNegri, Titu Maiorescu, I. Slavici, I.Creangă; sau din domeniul istoric: Al.I. Cuza, Grigore Ghica Voievod,Matei Basarab, Tudor Vladimirescu,Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul,Mircea cel Bătrân sau Ştefan celMare – toţi fiind străbătuţi de „o ideesuperioară individualităţii” lor.)Geniul naţional se manifestă în şiprin clasa pozitivă, singura care seaflă într-un raport dialectic cu muncaşi creaţia, cu instituirile teleologice şiontologice din istorie. PentruEminescu, adevărata clasă pozitivă,„adevăratul popor românesc” eraţăranul. „Întâmplarea m-a făcut ca,din copilărie încă – scrie Eminescu –să cunosc poporul românesc, dinapele Nistrului începând, în cruciş şincurmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre,şi-am observat că modul de a fi,caracterul poporului este cu totulaltul, absolut altul decât acela alpopulaţiunilor din oraşe din care serecrutează guvernele, gazetarii,deputaţii ş.a.m.d. (…) Odată ajuns laaceastă convingere, totul era hotărât<strong>pentru</strong> mine; era o datorie de a fi şide-a rămânea în partea poporuluiistoric, din care însumi fac parte, şiîn contra păturei superpuse devenetici. M-am convins că acea urăîn contra trecutului, acea aruncare înapă a tuturor tradiţiilor, acel abiscreat între trecutul de ieri şi prezentulde azi nu e un rezultat organic şinecesar al istoriei române, ci cevafactice şi artificial.” (Timpul, 8aprilie 1882; M. E., Opere XIII, p.96). Eminescu aduce determinantădupă determinantă acestui poporistoric, deosebindu-l de „păturilesuperpuse”. Numai „ţăranul”, parcăsustras din istorie, cu privirea mereuînapoi spre tradiţie, se înscrie înistoricitate, în acea ordine desfăşuratănatural din punctul de origine al său.El lasă istoria, pe deasupra capuluisău, să-şi învârtă „florile fără rod”,precarităţile, căci el ştie că stă înordinea cea mare, a universalului. Deaceea rabdă cu stoicism ordineaindividualului în nebunia sa, ştiind cănu-l va atinge. De aici, aceaseninătate, linişte ancestrală şitragism asumat. De aceea, fiinţaaceasta istorică, cea mai tragică şicare îşi vede periclitat clipă de clipăgeniul său, devine ironică precumzeii. Ştie că din cinci în cinci sute deani, aşa cum pasărea Phoenix, pe careo văd heliopolitanii trecând nisipurileroşii spre Templul Soarelui, spre a seaprinde şi renaşte, sau aşa cumretranscrie Eminescu basmul fiinţeiromâneşti, „omul pururea tânăr” vaintra în dialog cu istoria şi-i va arătadirecţia istoricităţii; ştie că va fi privitcu sarcasm de ochii fără orizont, darştie că în acel moment, „omul purureatânăr” a trecut prin acest (şi acelaşi)loc, născând nevoia de locuire,de a se simţi acasă fiinţa istorică.Râsul apare şi-n realitatea basmului,şi-n cea istorică, drept o compensareumană. Extrăgând din lucrarea lui A.V. Millo, Ţăranul, Eminescu notează:„el (ţăranul, n. n.) e în genereblând, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţşi onest.” (Timpul, 18 august,1881; M. E., Opere XII, p. 124).Pentru Eminescu, care s-a urcatla originea acestui popor şi i-adescifrat „sufletul” şi, în acelaşi timp,i-a analizat structura din prezentulsău, cu contradicţii, unele abstractizate,şi precarităţile în ordineafiinţării istorice, afirmarea geniuluinaţional a devenit o necesitate închiar momentul contrazicerii sale.Cine a scris despre ţăranii legaţi şivânduţi cu ziua <strong>pentru</strong> neplata imaginarelordatorii către pătura neofanariotă„superpusă”, cine s-a cutremuratla mizeria eroilor noştri de pecâmpiile Bulgariei, la absenţa valoriimorale din clipa cea repede aprezentului, nu se putea să nu-şi iasă16LUCEAFĂRUL (grafică în peniţă)(varianta IV) de ConstanţaAbălaşei-Donosă______________________________din fire. Sufletul său era o dureroasăşi continuă rană. Cine a strigat, de subiraţionalul istoriei căzut peste sine, pestrăzile Vienei: „România liberata!România liberata!”; cine a plecatdesculţ din Pensione Pera, dinFlorenţa, şi a rătăcit spre răsărit, sprea se întoarce acasă, unde „problemaţărănească” era nerezolvată (dupăcum a confirmat imediat istoria), nuputea să pară decât anormal, ca şi„omul pururea tânăr” din basmulfiinţei noastre. Acest om, se spune,intrase în ordinea răsturnată, areprezentării, în „Valea Plângerii”.Revenind din planul metaforic albasmului, geniul naţional al poporuluiva trece, printr-un salt dialectic, înopera celui care i-a dat maximastrălucire. Acesta trebuia mărturisit,mărturisirea să fie opera unui popor.Ca şi în transcrierea basmuluiTinereţe fără bătrâneţe şi viaţăfără moarte, unde „omul purureatânăr” se face „nevăzut”, şi cel care atrăit ca nimeni altul necesitatea şiexigenţa geniului naţional alpoporului român s-a făcut „nevăzut”,lăsând în urmă strălucitoarea operă.„Astfel se stinse în al optulea lustrude viaţă – scrie G. Călinescu în Viaţalui Mihai Eminescu (Ed. „Eminescu,Buc., 1975, p. 317) – cel mai marepoet pe care l-a ivit şi-l va ivivreodată, poate, pământul românesc.Ape vor seca în albie, şi peste loculîngropării sale va răsări pădure saucetate, şi câte o stea va veşteji pe cerîn depărtări, până când acest pământsă-şi strângă toate sevele şi să leridice în ţeava subţire a altui crin detăria parfumurilor sale.”Şi aceasta se va urma, din cinci încinci sute de ani!
(II)ELCircuitul epistolar disparecomplet în momentele când cuplulconjugal se aciuează sub acelaşiacoperiş. Această minune se întâmplăîntre 1912-1915. Şi se înteţeşte dinclipa unor despărţiri impuse deîmprejurări.Schimbul de răvaşe este însăprilejuit mai ales de plecările mameiîn turneu sau ale mamei şi fiicei învacanţă, în turism cultural sau <strong>pentru</strong>a o aranja pe Puia-Florica la o şcoalădin străinătate.Un moment aparte, însoţit de undramatic schimb epistolar, se produceîn 1918, când Rebreanu evadează dinarestul ungurilor şi părăseşteBucureştiul (27 iulie) ocupat de nemţişi austro-ungari. Fostul ofiţer dehonvezi, pe care ranchiunoasa„patrie” habsburgică voia să-l deferetribunalului, trece clandestin liniafrontului şi se refugiază la Iaşi.De regulă, scriitorul pare însă uncondamnat înlănţuit de masa de scris,pe care o părăseşte arareori şi doardeterminat de împrejurări speciale:deplasări în strict interes de serviciu,delegaţii, conferinţe, congrese etc.Scrie atunci detaliate răvaşe către ceide acasă.Când despărţirea e mai lungă,comunicările expediate au o frecvenţăaproape zilnică. Întârzierile saurătăcirea mesajelor provoacă neliniştişi chiar mari zdruncinări sufleteşti. Opauză de două săptămâni în fluxulepistolar, altfel neîntrerupt, îl pune pejar mai ales pe el. Sacra revoltă îlsmulge din inerţia existenţei, îi puneîn vibraţie fibra artistică, mesajulluând turnura dramatică a unuimonolog rostit sotto voce. Iată-l peRebreanu în rol de Othello ultragiat:„Dragă Fanny,[Iaşi], luni 15 [oct. 1918]Eu nu mai pricep nimic. Poimâinesânt două săptămâni în cap de cândnu mai am absolut nici o ştire de latine. Nu ştiu ce vrea să zică aceasta.Fiindcă e imposibil să nu fi primit eunimic-nimic, dacă tu ai fi scris.[…]______________________________Dar se vede că tu n-ai ce să-mi scrii.Mi-ai imputat mie când n-am scristrei zile, fiindcă aşteptam un răspunsde la tine. Te lăudai că o să scrii înfiecare zi, <strong>pentru</strong> că aşa şi pedincolo... Rezultatul e aici: douăsăptămâni nu-ţi sunt de ajuns <strong>pentru</strong> agăsi un sfert de ceas să-1 sacrificiunei scrisori mie...[…] Am ajuns însăsă mă conving că motivul este doar cănu-ţi face ţie plăcere să scrii. Fireştecă în asemenea împrejurări trebuie săte plictisească veşnicile şi zilnicilemele aiurări şi lamentări. Desigur cănu-ţi poţi închipui cât trebuie să mădoară constatarea aceasta. Pentrumine însă e pricina unei neliniştiperpetue care nu-mi îngădui[e] nicimăcar să-mi văz de necazurile mele.Nesiguranţa aceasta. Aşteptareaveşnică şi zadarnică îmi zdruncină totechilibrul sufletesc de care aş aveaatâta nevoie, ca măcar să folosescceva din exilul acesta nenorocit ce numai vrea să se sfârşească. […]Nu face nimic. Toate foloseauomului la ceva. Cel puţin de-acumaînainte nu va mai trebui să aştept, sămă prăpădesc de nerăbdări şi speranţezadarnice. Voi şti că am rămas singurşi că trebuie să-mi caut mângâiereanumai în mine însumi. Când chiarfiinţa în care ţi-ai concentrat toatăiubirea şi încrederea, care ţi-a ţinutloc de mamă şi copii, în care ai crezutcă găseşti suprema fericire, când şiaceasta e o himeră, într-adevăr cădeşertăciunea trebuie să te cuprindă.Fii deci sănătoasă şi mulţumităcă ai izbutit să-mi zdrobeşti tot prinnepăsare şi să te scuteşti de polologhiineroade. Iacă, îţi făgăduiesc că deacumanu-ţi voi mai tulbura linişteadecât atunci când îmi vei da prilejul.Când vei scrie, îţi voi scrie. Vei tăcea,17voi tăcea. Atâta energie şi ambiţie miarămas şi mie.Aşa, dragă Fanny. Cel puţin săfim înţeleşi. Altmintrelea tot cu drag,tot cu dor.Liviu“ (p. 102-103).Neliniştea tânărului soţ eexplicabilă: el e la Iaşi, ea e pecealaltă margine de război, înBucureştiul ocupat. Furtunasentimentală se calmează însă repedeşi toate îşi reiau cursul normal.Condeiele revin la irelevantulbalamuc zilnic: fasole, brânză, lemne,rochii, coafeze, zahăr, nuci, piper,întâlniri diverse, vizite la redacţii,contracte, sume de bani care vin şi setopesc în neantul vorace, săpun derufe, pesmeţi de ceai, legume etc.Era o stare de fapt a omuluiRebreanu pe care artistul Rebreanu omaterializa verbal în povestireaCalvarul, „proză cu substratautobiografic”: „În realitate, grijastomacului e cea mai cumplită, ea îţiiroseşte trei sferturi din viaţă”. Totaici: „În seara aceea toată avereanoastră era de şasesprezece lei şitreizeci şi cinci bani…[…] De multeori nu ştiam dimineaţa ce vom mâncaseara, iar ziua de mâine era veşnic oproblemă”.Un eventual prinos financiarridică tonusul bărbatului, care trebuiesă ţină o familie. Memorabilă în acestsens este vizita lui Liviu Rebreanu laChişinău. E anul 1918, Basarabiatocmai a devenit o provincie aregatului. La 21 octombrie, Liviu îiscrie soţiei de la Iaşi: „Ştii, Fănicule,că diseară e vorba să plec la Chişinău.Mâine e deschiderea anuluijudecătoresc acolo, cu alai mare. Einvitată şi presa. Din partea Luminiim-aş duce eu. Fireşte, tot e pesocoteala ministerului, călătorie,mese etc. Am sta acolo mâine, luni,iar marţi dim.[ineaţa] am fi înapoi.Dacă mă duc, îţi trimit cărţi poştale.Poate că trec pe la Irina Linteş, săvedem de nu fac rost de ceva zahăr”(p. 118). Peste câteva zile, îiraportează „Fănicului” întoarcerea în<strong>veche</strong>a capitală a Moldovei. Adaugăapoi o scurtă relatare a sejurului pestePrut: „Am plecat la Chişinăuduminecă seara la 11 ½, cu un vagonspecial, – reprezentanţii presei. Seserba acolo deschiderea primului anjudecătoresc român în Basarabia, →EUGEN LUNGU
cu solemnitate mare. Am sosit acololuni la 9 dim.[ineaţa]. Până la 11,când s-a început serbarea, am fostoaspeţii vicepreşedintelui Camerei.Serbarea oficială a ţinut până la 2d.a., când a urmat un banchetmonstru, care a durat până pe la 7seara. A fost chiulhan mare, la care auluat parte peste 100 persoane, cuminiştrii basarabeni, magistraţisuperiori etc. Mimi Gogu-Pelivan[soţia lui Ion Pelivan – e.l.] n-amvăzut-o deloc. Cum am fost ocupatabsolut toată ziua, cu afacerileoficiale, n-am putut să merg nicimăcar la Irina chioara, unde poate aşfi luat niţel zahăr. Nu-i nimic însă;ministrul Mitilineu, ai cărui mosafiriam fost, ne-a dăruit fiecăruia câtecinci sute lei”. După care adaugă nufără o notă de mândrie virilă: „Vezideci că n-am fost degeaba”! (p. 121-122).Povestea nu se încheie însă aici.La Chişinău, confraţii ziarişti, ieşenişi basarabeni, cu multă pică pereprezentantul Luminii lui Stere, ziarcare apărea în Bucureştiul ocupat denemţi şi cu finanţarea acestora, suntgata să-i dea „trădătorului” Rebreanuo zdravănă lecţie de patriotism.Detalii de la faţa locului chiar de lacolaboratorul Luminii: „Dar am avutacolo şi un incident, destul deneplăcut. După banchet, stând devorbă cu câţiva ardeleni, mi-auimputat că scriu la Lumina, în acelaşitimp m-am pomenit cu alţii care m-auatacat. A urmat o mică păruială; amşters-o mai repegior, ca să nu seîngroaşe. N-am nimic, nici nu sântlovit. Dar acuma pot să pozez învictimă Luminei. Incidentul, fireşte,n-are nici o importanţă; ţi-1 spun doarca să fii în curent cu toate” (Ibidem).Episodul Lumina va atârna greuîn CV-ul lui Liviu Rebreanu, de altfelca şi în biografia lui Stere, faima de„trădători” urmărindu-i obsesivdecenii la rând. Doi marginali airegatului, basarabeanul surghiunitcândva în fundul Siberiei şiardeleanul Rebreanu privit cususpiciune de funcţionarii patrieirecuperate, s-au întâlnit să facă unziar pe care nu-l concepeau decât ca oslujire viitorului României. Cumvedeau însă ceilalţi confraţi acest geste foarte clar din definiţia Luminii încelebra Enciclopedie… amaximalistului Lucian Predescu,enciclopedie apărută în 1940, decimulţi ani după Primul RăzboiMondial: „«Lumina» – ziar apărut înseptembrie 1917 [până la 12noiembrie 1918 – e.l.] în timpulrăzboiului în teritoriul românescocupat, sub direcţia lui C. Stere.Organ de ruinare a conştiinţeinaţionale şi de surpare a credinţeiîntr-un rezultat fericit al războiuluinostru şi al aliaţilor noştri. A fostaruncat în tranşeele noastre de cătregermani”.Dacă ungurii ocupanţi îl hăituiaupe Rebreanu deoarece îl considerau„dezertor” din armata imperială (înurma unei delaţiuni a şi fost arestat),atunci autorităţile româneşti vedeauîn el un spion neamţ, venit la Iaşi cumisiuni speciale.În fond, mesageriile epistolareale lui Liviu Rebreanu către consoartasa nu sunt decât nişte note frugalecare nu ne conving prin nimic că ar fiscrise de artistul care a reorientatdestinele prozei româneşti şi nici demagicianul care putea să facă sărăsune în paginile sale, vorba luiCălinescu, „urletul mării”. Scrisorileau o funcţie pur informativă şi nu nevor surprinde prin mari virtuţiliterare.Literaritatea scriitorului secheltuia în nopţile de trudă şi nesomnîn imaginarul romanelor şi alpovestirilor. Doar arareori ceva dingândirea artistică se sedimentează înşirurile epistolare scrise sub imperiulrepresiv al timpului etern deficitar.Grijile unui cotidian devorator îlmai părăsesc pe Rebreanu în aniicând cunoaşte o anume independenţămaterială, asigurată de notorietatea sapublică atât ca scriitor, dar şi caocupant al unor posturi importante,bine remunerate.Fasolea, nu atât ca nutriment, cimai mult ca un simbol meschin alexistenţei pedestre, de care nu potface abstracţie nici geniile, sestrecoară şi acum în rândurileepistolare, dar în alte cantităţi şi înalte „locaţii”: „Am cules fasolea – eplin garajul de ea” (p. 471).Cuplul avea deja o vilă la ValeaMare şi o maşină. Şi grijile suntaltele: „Maşina a mers perfect. Luniam fost pe la Ionel şi <strong>pentru</strong> câtevamici târguieli, între care ceasul tău –pus bine la punct – şi lucrurile de laStempel [fabricant de mezeluri –e.l.]toate gata, afară de şunci – pe care levoi ridica zilele acestea (n-am vrut sămimurdăresc maşina cu ele)” (p.521).Colindă acum mai multe ţări,inclus fiind în delegaţii oficiale (pelinia PEN-Clubului, să zicem), deunde îi scrie doamnei. Dar şirândurile expediate din porturi străinesunt ale unui reporter grăbit să-şiîmpărtăşească impresiile. Retinaprozatorului doar înmagazineazăfaptele, fără a le interpreta artistic, aşacum o va face mai târziu în notele decălătorie Metropole (1931), undescrie despre câteva din multele oraşemari europene vizitate (Berlin, Roma,Paris).Rebreanu-călătorul trimite „iubiteinevestici” scrisori sau cartolinedin toate punctele de itinerar undeface o haltă. Epatările par strictturistice: „Aşa am văzut faimoasaChile-Haus, un fel [de] zgârie-norigerman, o clădire într-adevărcolosală, într-un stil cu desăvârşiremodern. Ne-am plimbat prin portuluriaş, în care furnicau mii şi mii devapoare de toate mărimile şi toateneamurile. De altfel portul însuşi eunul din cele mai mari de pe glob.Impresionantă a fost trecerea, cuautomobilul, printr-un tunel pe subrâul Elba, lat de vreo trei kilometri, lao adâncime de peste 40 m. Tot aiciam văzut un monument colosal al luiBismarck, o figură colosală – numaidegetele mâinilor au un metrulungime, îţi închipui deci cât de maretrebuie să fie” (p. 282).Uneori alternează însă cu imaginiîn care îşi face de lucru şi prozatorul:„Cât am mers pe Elba şi pe canal, aumers toate bine. Îndată ce am intratînsă în largul mării, am nemerit într-ouşoară furtună. Marea era agitată şivaporul a început să se clatineconsiderabil. Era şi frig de-a binelea.Valuri mari măturau din când în cândpunţile vaporului, care s-au umplut degheaţă în curând. […] Furtuna însă s-a potolit treptat, iar frigul s-adezmorţit. După dejun era mai puţinătangarea vaporului” (p. 283).La Oslo, un spectacol de revistăîi provoacă o butadă spirituală: „Searaam fost cu Demetriade numai laKomische Oper, unde am văzut orevistă: Zich dich aus, cu foarte multăgoliciune şi tot atât de puţin spirit” (p.280).(va urma)Chişinău, ianuarie <strong>2013</strong>18
Privită în totalitate şi în evoluţie, proza lui MirceaEliade afirmă treptat şi sigur concepţia personală afantasticului. În debutul scriitoricesc se poate constataobservaţia realistă de tip jurnal. Fantasticul îşi face locsistematic sub forma simbolurilor camuflate, acesteaconstituind esenţa gândirii sale. În proza sa nu intereseazăatât ce face personajul, cât simbolica ascunsă a gesturilor,comportamentul acestuia, iar cititorul trebuie să ştie sausă „înveţe” să citească „semnele”. În funcţie de instalareafantasticului în naraţiune, de precizarea funcţieiconstitutive a simbolurilor camuflate, se disting mai multetipuri de opere (în clasificare nu se ţine cont de criteriulcronologic sau de ierarhizarea valorică). Astfel se poateidentifica: romanul realist, social-istoric şi politic, scris înstilul jurnalului şi având ca sursă de inspiraţieevenimentele din deceniul al IV-lea, secolul al XX-lea dinRomânia: Întoarcerea din rai, Huliganii; opere în care sunt experimentate disponibilităţileerotico-mistice ale individului în maniera texteloryoginice de tip tantric: Isabel şi apele diavolului,Maitreyi, Nuntă în cer, Lumina ce se stinge; opere inspirate din folclorul românesc undeexperimentează <strong>pentru</strong> prima dată tehnica „universurilorparalele‖: Domnişoara Christina, Şarpele; texte în care predomină fantasticul şi simbolurilefundamentale (zile faste, locuri sacre, labirintul, formeonirice, lumi paralele): La ţigănci, Noaptea de Sânziene,Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Uniforme degeneral, Les trois grâces etc.Astfel, volumul Nuvele (1963), urmat de Pe stradaMântuleasa (1968), În curte la Dionis (1977), Tinereţefără tinereţe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri (1980)marchează o nouă vârstă a fantasticului eliadin. Opereleamintite fac din Eliade, în opinia lui Eugen Simion 1 , celmai important scriitor fantastic în proza română modernă.Toate aceste nuvele se grupează în jurul unei temefundamentale: relaţia sacru şi profan.„Concepţia lui asupra fantasticului nu se abate preamult de la teoria orientalistului asupra dialecticii sacrului:după incarnaţie, transcendentul se camuflează în lume(istorie), rolul literaturii este să înregistreze hierofaniile(manifestările sacrului) într-o naraţiune care înfăţişeazădirect faptele fără a le sofistica prin comentarii parazitare.Însă, pe măsură ce miticul se revelă, ceva se ascunde,devine criptic. Literatura interesată de astfel de lucruri,dezvăluie, lămureşte şi în acelaşi timp, adânceştemisterul”. 2Dacă fantasticul din secolul al XIX-lea cultivaevaziunea, cel modern propune tinerilor derutaţi omitologie nouă. Actul lecturii devine un labirint iniţiatic,de aceea cititorului nu trebuie să i se dea o poveste clară,transparentă. Povestirea fantastică, prin meandrele ei, aredarul de a deveni iniţiatică.______________________________________________În nuvelele sale, realul se bifurcă într-un plan alposibilului şi pe un altul fantastic, raportându-se la douătipuri de naraţiune – profană şi mitică – el însuşi fiind osinteză a acestora. În intervalul dintre cele două planuri, ianaştere fantasticul. Reamintind afirmaţia lui Eliade dinÎncercarea labirintului 3 - „în toate povestirile mele,naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca sădezvăluie în mod progresiv fantasticul ascuns înbanalitatea cotidiană” – se poate spune că fiecare nuvelăde-a sa reface un scenariu iniţiatic tip. Un alt elementcomun prozei scurte a lui Eliade este locul unde se petrecacţiunile: Bucureştiul. Autorul sacralizează acest spaţiuvăzut ca o sursă inepuizabilă de mituri, oraşul toropit decăldură este perceput ca un vast labirint de semne. Înaceastă „cetate” sacră locuiesc nişte indivizi care n-audeloc sentimentul sacrului. Personajul prozei lui MirceaEliade este un om istoric. Nu are un ”iniţiator”, dar istoriaînsăşi se însărcinează să-l pună la încercare, să-l supună ladiverse „ordalii” iniţiatice. Pentru omul modern,scenariile iniţierii, deosebite de moartea şi înviereasimbolico-rituală, se transferă în planul inconştientului,unde rămân operante. Astfel, acest om are nostalgiasacrului. Personajele prozei lui Eliade trăiesc înperspectiva misterului, a unui mister, pe de o parte, fărăclarificări şi pe de alta descalificat de istorie. Această„descalificare a misterului” împiedică posibilitatea uneiîntâlniri cu sacrul. Cu toate acestea, istoria se însărcineazăsă-i furnizeze dovezi, „întâlniri”, infinite ocazii cusemnificaţii ambigui. Fiecare dintre aceste întâmplări arputea fi o hierofanie, dar orice hierofanie esteirecognoscibilă.A nu se înţelege că Mircea Eliade renunţă la realism.Literatura sa nu renunţă la existenţa comună, ci doar cautăîn subsolurile ei o reţea de subsoluri ascunse, care potpune atât personajul cât şi cititorul într-o relaţie nouă cuistoria. Tocmai în acest fapt constă modernitatea literaturiisale.O etapă hotărâtoare <strong>pentru</strong> formarea spirituală a luiMircea Eliade au fost experienţele trăite în India. El nu avăzut aici „exotism”, ci şi-a dat seama de „profundaunitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilorpopulare româneşti”. India nu a reprezentat <strong>pentru</strong> el o →MARIANA GABRIELA TRANDAFIR1 EugenSimion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura David. Litera,Bucureşti Chişinău, 19982 ibidem, p. 2253 Mircea Eliade – Încercarea labirintului, ed. cit.19
uptură, ci „o prelungire a amniosului matern”. 4Ea l-a învăţat pe Eliade două lucruri de o importanţădecisivă: în primul rând, ce însemna o „societatetradiţională” 5 , în al doilea rând până la ce grad delibertate putea ajunge individul cu ajutorul tehnicilormistico-magice. Eliade îi povesteşte şi lui I. P. Culianu(1981) „Abia în India am înţeles temeiurile tradiţionaleale vieţii ţăranului român. India mi-a relevat o societatestratificată în clase de vârstă în care fiecare clasă îşi aveafuncţia şi prestigiul ei. Experienţa celor vârstnici erarespectată şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să selipsească de ea.La fel în societatea românească de la ţară dinainte derăzboi, înaintarea în vârstă antrena automat sporireaprestanţei în interiorul unei comunităţi, în substanţă,bătrânii nu erau aruncaţi la gunoi.” 6O altă componentă a operei lui Mircea Eliade cemerită să fie amintită este reprezentată de studiile salefolclorice, de interesul său, atât <strong>pentru</strong> folclorul românesc,cât şi <strong>pentru</strong> folclorul altor popoare. Comparând miturilearhaice româneşti apărute în ţara noastră cu cele dinliteratura universală, Eliade demonstrează „unicitatea şisuperioritatea geniului nostru popular” 367 . Lucrările dereferinţă ale folcloristicii româneşti apărute în ţara noastrăîn ultimii ani sintetizează contribuţia celebrului savant înacest domeniu: Folclorul ca instrument de cunoaştere(1937), Comentarii la Legenda Meşterului Manole (1943)şi De la Zalmoxis la Genghis-Han (1970). Ovidiu Bârleaarată că Folclorul ca instrument de cunoaştere se ocupăde valoarea documentară a credinţelor primitiveinterpretate în spirit critic, autorul împingând mult îndărătmetodologia sondării în neantul începuturilor spirituale,de aceea perspectiva pe care o deschide folcloriştilor senumără printre cele mai fructuoase. Putem spune călucrările de istorie a religiilor ale lui Mircea Eliadedovedesc „câtă lumină poate veni de la acest domeniu,<strong>pentru</strong> sondarea concepţiilor populare, mai cu seamă acelor oglindite în folclorul arhaic ce însoţeşte de obiceiunele practici rituale” 8 .„În lucrarea De la Zalmoxis la Genghis-Han, Eliadeprezintă şi analizează cele mai importante tradiţiimitologice şi creaţii folclorice româneşti, iar înComentarii la Legenda Meşterului Manole, strălucitelorinterpretări ale baladei Mioriţa şi legendei MeşterulManole, li se adaugă analiza mitului cosmogonic popularromânesc, cu cel al descălecatului şi cultul mătrăgunei.Putem concluziona cu însăşi concepţia lui Eliade asupraliteraturii folclorice exprimată în lucrarea Arta de a muri:„Creaţia folclorică este un proces nedisociat desubconştientul uman (nu individual) din toate timpurile.Este un contact direct cu fantasticul” 9 şi de asemenea,<strong>pentru</strong> el „prezenţa fantastică într-o colectivitate estefolclor” 10 .4 Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p.215,5 Idem6 Ibidem, p. 2177 Mircea Handoca, Mircea Eliade, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, p.1368 Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Editura EnciclopedicăRomână, Bucureşti, 1974, p. 5419 Mircea Eliade, Arta de a muri, Editura Moldova, Iaşi, 1993, p. 19710 Ibidem, p. 196sau desprefeminitateasondabilă dinpoveştile <strong>pentru</strong> copiiFranţa sfârşitului desecol XIX, în paradigmăiluministă şi prin popularizareaideilor romantice,în special cele ale luiRousseau, începe să recuperezecategoriile socialeconsiderate marginale până acum, inclusiv cea a copiluluişi a femeii. În această perioadă, este introdusă şcolarizareaobligatorie şi începe să fie redactată literatura <strong>pentru</strong>copii. Poveştile <strong>pentru</strong> copii ale Iuliei Hasdeu se înscriuîntr-o măsură în interesul epocii <strong>pentru</strong> valorificareastatutului copilului, reprezentând pe de altă partetranspuneri alegorice ale propriei sensibilităţi. O partedintre acestea, care vor constitui obiectul studiului încontinuare, conţin criptări în legătură cu condiţia femeii însocietatea de sfârşit de secol XIX.În Domnişoara Ursuză, ne este prezentat un adevăratmanual de conduită socială a domnişoarelor. Dincopilărie, ele sunt unidirecţionate către scopul suprem,căsătoria, motiv de nelinişte şi de dispute competiţionale.Tânăra fată, prin pasivitatea moştenită de secolele desocietate patriarhală, este întotdeauna obiectul într-uncontract matrimonial. Aceasta trece de sub tutela tatăluisub cea a bărbatului, marfă mai degrabă vândută decâtcumpărată între două instanţe de putere bărbăteşti. Princăsătorie, ea rupe orice legături cu persoana ei dinainte;de pildă, Paula n-o mai numeşte „soră” pe Elisa odatăcăsătorită, ci „baroană”. Prin statutul ei de pasivitate,femeia este apreciată prin valoarea expozitivă, de afişare,asemenea florii, care prin coloritul puternic şi prinparfumurile emanate, atrage prezenţa fertilizatoare afluturelui, entitate dinamică. O femeie valorează prinnumărul de daruri pe care le strânge şi afişează. Acestlucru e valabil, indiferent de condiţia socială. Elisa,bogată şi de nume bun, Paula, săracă şi orfană, suntambele supuse aceloraşi cerinţe, chiar dacă au şansediferite la ceea ce se chema „o partidă strălucită”: Elisa seva căsători cu un baron, în timp ce Paula era promisă unuiarendaş, deşi ambele ştiau matematica, istoria, geografia,lucrul de mână. Alte cunoştinţe ce trebuiau asimilateobligatoriu erau pianul, desenul, dansul, limbile moderne(italiana, engleza). Despre muzică, mama Elisei exclamă:„O domnişoară să nu cunoască muzica! E ceva scârbos, eabsurd!” 11 Povestea pune problema limitei de alegere lacare sunt supuse fetele în epocă. Viaţa unei domnişoareeste într-o direcţie ascendentă în care toate aspiraţiile ei seîndreaptă către punctul maximal, căsătoria cu un bărbat pecare, în multe cazuri, ca şi în al Elisei şi al Paulei (în cazulPaulei căsătoria este numai planificată de dl. Villiers) nul-au văzut niciodată. Se dă de înţeles că nu acesta este şicazul bărbatului, care are dreptul de a refuza mireasa→ELIZA PURCARU11 Iulia Hasdeu, Scrieri alese, Bucureşti, Minerva, 1988, în traducerea luiBogdan Petriceicu Hasdeu, p. 225.20
propusă: „Dacă ai fi şi acuma ca Eugenia, negreşit că n-aifi nevasta mea, Eliso” 12 , îi spune Elisei soţul, Marc. Odatăcăsătorită, viaţa femeii se termină, intră în linie orizontală,în care, eventual, îşi pregăteşte fetele pe acelaşi drum. Sesugerează ca singura alternativă unei ratări a căsătorieisoluţia călugăriei. Oportunităţile unei femei se terminăbrusc la o vârstă totuşi fragedă, dacă luăm în considerarecă Paula nu are mai mult de 30 de ani când este nevoită săse retragă la mănăstire. Femeia respectabilă trebuie, fie săse mărite, fie să se mărite întru Christos, în cazul din urmăfiind totuşi deplânsă. Se mai pune problema lipseilibertăţii de alegere în ceea ce priveşte propria identitate.Suntem încă în paradigma iluministă, care proslăveşte unom sănătos, pozitiv, solar, optimist. Firea melancolică,non-participativă este asociată bolii, recluziunii sociale,fiind o carte de vizită care nu te recomandă <strong>pentru</strong>căsătorie: „Să nu crezi că eu sunt un înger, după cum măarată chipul, deloc; urâtul mă face rea, furioasă; aşa sunteu totdeauna, s-o ştii bine”, spune Elisa 13 . Elisei i serefuză dreptul de a fi ea însăşi, este supusă unui proces demetamorfozare (cum o numeşte chiar dl. Villiers 14 )forţată, unui dresaj, unei corecturi. Modelul este Paula,firea solară prin excelenţă: „petrec ca o nebună. Nu mi seurăşte niciodată. Cetesc, cos, împletesc la ciorapi, portgrijă de cei săraci, îngrijesc câinii, pisica, păsările,păpuşa, apoi grădina şi florile” 15 , spune aceasta. Sesugerează aici singura soluţie a femeii în aceste condiţii:plăcerea izvorâtă din chiar lucrurile domestice la care esupusă, care, prin dedicaţia sinceră, îşi pierd condiţiaconstrângătoare, de lesă. Cu alte cuvinte, a învingebărbatul în propria lui casă cu propriile lui arme: o femeiepoate fi independentă în chiar căminul casnic dacăreuşeşte să se abandoneze cu pasiune lucrurilor măruntepe care le întreprinde. Şi, se pare, acest lucru nu esteînnăscut, ci se poate deprinde. Cu toate acestea, Paula,prin generozitatea ei sacrificială, va şti să renunţe lapropria fericire casnică, <strong>pentru</strong> alternativa monahală, dupăideea unei compensaţii în viaţa viitoare creştină: „Mai toţioamenii virtuoşi au fost martiri. Dumnezeu îi lasă săsufere în lumea asta <strong>pentru</strong> a le da apoi fericirea încealaltă 16 ”. De altfel, inserţiile mistice şi ideeacompensaţiei sunt prezente în mai multe locuri în poveste,de pildă: „Noi toţi ne vom revedea într-o zi”, îi spunemama Paulei înaintea morţii sau schimbarea de caracter aElisei motivată „vreau să mă vadă mama [moartă]studioasă şi silitoare”. 17 Este posibil ca aici Iulia Hasdeusă-şi fi proiectat propriile speranţe ale unei comunicăridincolo de moarte, dar mai poate sugera şi o altă soluţie ladestinul regretabil al femeii: sacralitatea. Paula este ofemeie care reuşeşte să îşi învingă condiţia marginală defemeie, prin chiar inhibarea ei, printr-o soluţie deasexualizare; fratele ei o numeşte, de altfel, „înger”.În povestea Prinţesa fluture, se face trimitere laacelaşi rol de exhibare al femeii, fără ca societateafalocentrică să-i sondeze şi interioritatea. De pildă,Încântătoarea este deţinătoarea a şapte daruri, dintre celemai alese: frumuseţea, înţelepciunea, bunătatea, darul12 Ibidem, 244.13 Ibidem, p. 226.14 Ibidem, p. 233.15 Ibidem, p. 228.16 Ibidem, p. 248.17 Ibidem, p. 232.vorbirii, talentul în arte, modestia şi gingăşia. Însă aceastanu are şi darul de a iubi. Insistarea asupra simboliciifluturelui ca „suflet” are semnificaţia unei coborâriabisale, în propria interioritate, în propriul suflet, <strong>pentru</strong> ase defini pe sine ca individualitate, dincolo de parteaexhibată public, implicând simbolistica fluturelui caentitate metamorfozată din crisalidă. A se observa numelecelor doi prinţi: Încântătoarea şi Viteazul, respectândexact prototipurile sexuale mentalitare: o femeievalorează prin ceea ce este, un bărbat, prin ceea ceîntreprinde; este vorba de dichotomia pasiv – activ.Bărbatul este perceput ca putere şi ca factor dinamic. Semai face o trimitere la tipul solar privilegiat, întrucâtViteazul ideal era „vesel, glumeţ”, devenit după pierdereaÎncântătoarei, „trist, tăcut, visător” 18 . Probabil ideileromantice ale epocii încă nu deveniseră populare înpublicul larg. Prin simbolistica penetrării corpuluifluturelui cu acul de către prinţ este codificată o angoasă avirginităţii, dar aluzia poate fi şi la un „suflet” (simbolicafluturelui) rănit. Acul acţionează prin excelenţă ca obiectfalic, care penetrează rănind, sacrificând, despărţind îndouă unitatea corpului femeii. Interesant este că dupăpenetrare, prinţesei îi este restabilit darul de a iubi –probabil o aluzie la dăruirea sacrificială a femeii <strong>pentru</strong> aasigura că este în continuare în posesia bărbatului.Fluieraşul de os face o trimitere la simbolul falic alcocoşului, singurul dintre toate vieţuitoarele care nu estemişcat de cântecul orfic al Păunei (a se observa iarsemnificaţia expozitivă a numelui), care, conformCosânzenei, „nu se ştie iubi şi admira decât pe sine” 19 .Are loc aici o aluzie la autizarea jumătăţii masculine aomenirii faţă de latura complementară, cea femeiască.Iulia Hasdeu face o altă remarcă, de data aceastaantisocială în general: „oamenii şi cei ce s-au apropiat dinegoism nu sunt vrednici să asculte asemenea cântări”, unpesimism asemănător concluziei Paulei din DomnişoaraUrsuz, care se referă la lumea aceasta ca fiind „gătităcelor răi”. Păuna moare, deoarece a nesocotit darulCosânzenei, care nu era menit a fi împărţit la toţi. Dupămoarte, Păuna trece într-o existenţă serafică, asexuată,unde cântă îngerilor, sfârşitul amintind de alternativasacralităţii la sexualitate din Domnişoara Ursuz, venindprobabil pe fondul unei premoniţii a morţii în viaţa reală.Povestirile <strong>pentru</strong> copii ale Iuliei Hasdeu sunt oresursă de sondare a stereotipiilor sexuale ale secolului alXIX-lea, dar şi o înregistrare a eforturilor scriitoarei de afuziona creativitatea proprie cu tiparul estetic curent,asigurând şi astăzi, prin prospeţimea tuşelor, o incursiunefascinantă în lectură.Bibliografie:1. Mudure, Mihaela, Feminine, Cluj-Napoca,Napoca Star, 2000.2.Miroiu, Mihaela, Jumătatea anonimă: antologie defilosofie feministă, Bucureşti, Şansa, 1995._________Eliza Purcaru: născută la 7 iulie 1990, Târgu Jiu; absolventă aFacultăţii de Litere, în cadrul UBB, specializarea Literatură comparată -Limbă şi literatură română; în prezent, urmează cursurile masteruluiStudii Literare Româneşti în cadrul aceleiaşi facultăţi.18 Ibidem, p. 256.19 Ibidem, p. 263.21
ION VINEA, Opere, vol. IX, Publicistica (1932-1934)Ediție critică, note și comentarii de ELENA ZAHARIAFILIPAȘ și MAGDALENA RĂDUȚĂ, Fundația Națională<strong>pentru</strong> Literatură și Artă, colecția Scriitori români, București,Muzeul Național al Literaturii Române, 2012.Adunarea într-o carte și comentarea argumentată aarticolelor marilor scriitori, risipite prin publicațiile altortimpuri, este o muncă științifică de mare finețe și efort,apreciată azi în special de către cercetători și studenți și de oextraordinară importanță <strong>pentru</strong> păstrarea și evidențiereaspiritualității românești.Continuând seria operelor lui Ion Vinea, doamna prof.univ. dr. Elena Zaharia Filipaș, asociind aici o tânărăcercetătoare, publică acum al șaselea volum de publicistică,după cele de literatură propriu-zisă. După cum precizează înNota introductivă, Ion Vinea editează în această perioadăziarul politic, social și cultural „Facla” și colaborează la„Progresul social”. Tipărirea acestui volum a necesitateforturi de corectură, opțiunea <strong>pentru</strong> anumite forme lexicaleutilizate de autor (avantgardă, cohesiune, hirurg, quantum,pathefon, șomeur, technician), păstrarea unor dublete,selectarea unor articole semnate cu inițiale sau cupseudonimele Dr. Iova, Dr.Caligari, Aladin ș.a.Dintre articole, multe redactate într-o tonalitatevehementă, de susținător al stângii, sau ironică, pe temesociale și politice, am ales câteva, cu tentă culturală saureferitoare la personalități culturale.La împlinirea a o sută de ani de la publicarea romanuluiRoșu și negru al lui Stendhal, Vinea spune că romancierul seplictisea, la Triest, și a cedat, <strong>pentru</strong> 1 500 de franci, dreptulde editare a primelor două ediții, ivind o carte unanimapreciată de cititori, însă care a trezit mari valuri de contestaredin partea unor critici. Astfel, academicianul francez Carocontestă aparentele „contradicții psihologice”, ca și„extremismul personagiilor, fățărnicia și cinismul îngrozitorpe care-l atribuia lui Julien Sorel”. Însă Vinea îl admiră peStendhal, afirmând că romanul îl reprezintă pe autor și secolulsău, plămădind un erou după asemănarea sa, adică timid, de oascunsă violență, cu dorințe imense și o nepăsare prefăcută.Un roman cu o mare putere de viață și de acțiune, „stea fixăpe firmamentul literaturii mondiale”. Vinea condiționeazăsocial construcția romanului, arătând marele ecou alpersonalității împăratului Napoleon Bonaparte asupraeroului, condiționarea față sursa de inspirație, un evenimentreal, cu un țăran executat <strong>pentru</strong> crimă, dar cu interpunereascriitorului între faptele existenței și scrierea livrescă și„uimitoarea proiecțiune a unei stări sufletești colective,concentrate într-un personaj de roman”. Mai observăcontradicțiile personalității lui Stendhal, împrumutate erouluisău, o logică riscată, cu mult neprevăzut, care îl atrageîntotdeauna pe cititor. Ca interlocutor ideal, Stendhal îșiasigură nemurirea („o trainică supraviețuire”).În alt articol, apreciază, la jubileu, ziarul „Universul”,care a sprijinit cauzele drepte, contribuind la prestigiul preseiromânești, chiar dacă a avut, uneori, opinii divergente.Apreciază efortul redactorilor, realizarea pe tărâmul muncii,propagarea culturii. Luigi Cazzavillan a reușit să scoată unziar <strong>pentru</strong> popor, citit pe tot cuprinsul țării, în situațiaexistenței analfabetismului rural, luminând masele chiar maimult decât de la catedră, apreciază jurnalistul Ion Vinea.Preluând un articol din ziarul „Dreptatea”, scrie, în altetrei articole, diatribe contra lipsei de interes <strong>pentru</strong>Radiodifuziune, unde s-au suprimat concertele simfonice,piesele de teatru, comediile muzicale, dezvoltându-se numaiprogramele de plăci de gramofon, iar revista „Radiofonia” afost compromisă, nemaiservind intereselor publicului. Ultimuldintre aceste articole aduce în prim plan figura lui AdrianManiu, „scriitor și poet cunoscut în această țară”, care, prinînscenarea neputinței de a rezolva sarcini nerealiste, esteconcediat de la Radiodifuziune de către „bicisnicul și ignarulMavrodi, acest imund parazit, această rușinoasă lighioanăcuibărită în cele mai de seamă instituții românești de cultură,pe cari le infestează cu suflul unei imbecilități agresive și cusecrețiunea descompunerilor lui fizice și morale.”Intenția guvernului de a reduce șomajul intelectual prinreducerea numărului studențimii e condamnabilă, măsura implicândrestrângerea învățământului secundar și reducerea accesuluila instrucție și cultură. „Nu sporind numărul semidocțilorși al agramaților și împuținând pe al savanților se poatenimici șomajul intelectual”, scrie gazetarul, adăugând că enecesară o schimbare de mentalitate: cultura adevărată și largdifuzată, prin ridicarea nivelului cultural al poporului, numită„aristocratizare” de către filozoful socialist Georges Palante.Același „politician incult”, Mavrodi, este ținta ironiei șipersiflării, până la atacul jurnalistic violent, dezvăluindu-i-seascensiunea neverosimilă până la funcția de secretar de stat laun nou „minister al propagandei”: „de când purta halebarda înculisele Teatrului Național din Iași și până ce a înșfăcat de oureche de faianță intimul recipient al oamenilor cu situație”.Prin contrast, susține Vinea, primejdia inculturii a fostsesizată la nivel înalt, de către regele Carol al II-lea, care areunit în frontul culturii mari autentici intelectuali: PaulZarifopol, Rosetti, Condiescu, Arghezi, Rebreanu, Maniu,Galaction, Rădulescu-Motru, Sadoveanu. În timp ce „d.Mavrodi își sapă galeriile sale culturale pe sub pielearăbdătoare a țării, se cuibărește și prosperează...”Opiniile lui Ion Vinea se schimbă, uneori. Dacăîntoarcerea și acțiunile regelui Carol al II-lea sunt salutate întoate articolele cu entuziasm, față de omul politic NicolaeTitulescu atitudinea critică se mai domolește, cu ocaziareluării relațiilor cu marea putere de la răsărit, cânddiplomatul a avut un rol important. Vinea îi critică pe liberali,dar <strong>pentru</strong> țărăniști are și, puține, cuvinte de apreciere. Îndomeniul social și politic, uneori se înșală sau dovedeștenaivitatea ziaristului încrezător în idealuri de egalitate,dreptate socială și viață în armonie, inclusiv între țări. Crede,de exemplu, că schimbarea unui partid cu celălalt ar rezolvaproblemele țării, enunțând stratificarea socială conformideologiei sale: țărani, muncitori și intelectuali. Emite ideeaobținerii bunei vecinătăți a țării, cu stingerea diferendelor,inclusiv teritoriale, tranșată printr-o diplomație mai maleabilă,contrazisă de evoluția evenimentelor istorice cu puțin deînceperea celui de al doilea război mondial.Numeroase personalități ale vremii apar în articolele luiIon Vinea, jurnalistul neiertându-le greșelile sau apreciindu-leprestația: Iorga, Manoilescu, Argetoianu, Hitler, Mussolini,Roosevelt, Zelea Codreanu, Tătărăscu, regele bulgar Boris.Acest nou volum de publicistică aduce în fața cititoruluio lume dispărută, care seamănă, în multe privințe, cu lumeade astăzi, întocmirea culegerii de articole fiind o întreprindereștiințifică de mare acuratețe, incluzând o muncă susținută înarhive și biblioteci, răsfoind sute și mii de ziare și revistenecunoscute astăzi, selectând titluri, coroborând date șievenimente, redactând note și comentarii pertinente. Astfel,se oferă o imagine completă a unui scriitor care a lăsat urmeimportante, vizibile până acum, în literatura română.CORNELIU VASILE22
Dintre marii oamenide cultură pe care am avutşansa de a-i cunoaşte şispre care am privitneîncetat cu o smerităcredinţă, Eugen Simioneste printre cei puţini pecare nu i-am putut urmăridecât cu o invariabilă şivie admiraţie. Fără să-l fiavut profesor în perioadastudenţiei mele bucureştene,Domnia Sa având peatunci de îndeplinit unstagiu de lectorat la Universitatea Paris IV, Sorbonne(1970-1973), Eugen Simion mi-a fost, în schimb, o viaţăîntreagă dascăl de onestitate şi convingere în şi întruestetic, de vitalitate şi eleganţă cu desăvârşire aristocratică.Nu întâmplător, învăţătura cea mai de preţ pe care adesprins-o Profesorul Eugen Simion de la predecesorii săişi pe care ne-a transmis-o nouă, celor mai tineri, a fostchiar dragostea de carte şi osârdia de a păstra o dreaptăcumpănă în aprecierea raporturilor dintre valoriletradiţionale şi necontenitele fluxuri inovatoare.Autor al unei opere impresionante prin complexitateafenomenului literar comentat, studii de sinteză, ampleînsemnări şi eseuri critice, mii de cronici literare, notepolemice, jurnale şi mărturisiri, plasat prin acest întregefort creator într-o mărturisită tradiţie lovinesciană, EugenSimion este călăuzit de o extraordinară exigenţăintelectuală, estetică şi morală. Şi tot atât de cinstit cuscrisul. Privind spre un asemenea impresionant demerscritic, ne dăm seama de existenţa evidentă a unui sistemce îmbrăţişează maiestuos peste două secole de literatură, aunei ierarhii de valori temeinic consolidate şi conturate înesenţă printr-o subtilă relaţie cu anumite convingeri şiprincipii pe care nicio complezenţă nu le-ar putea perverti.Călăuzit, înainte de toate, de o extraordinară exigenţăintelectuală, estetică şi morală, criticul şi istoricul literarEugen Simion îşi menţine interesul <strong>pentru</strong> dimensiuneamoral-spiritual-existenţială a operei literare în circumstanţelestricte ale împlinirii estetice. Se pare că, înacest sens, stagiul parizian a lăsat încrustat în formaţia saintelectuală reflexe culturale evidente, alăturându-l lui IonPop şi Nicolae Balotă, criticii cei mai importanţi asupracărora şcoala franceză a ultimelor decenii a lăsat urmedintre cele mai durabile. Păstrându-se, în ultimă instanţă,în perimetrul unui asemenea sistem critic modern, în fondartistic, de tip creator, constructiv, Eugen Simion sebazează nu atât pe transcrierea impresiilor de lectură, câtpe definirea liniilor de forţă ale unor concepte, doctrine,direcţii, curente şi structuri literare modelatoare. Finanalist şi un stilist ireproşabil, cel mai inspirat şi mai artist,cu adevărat un homo aestheticus, Eugen Simion îşiconsacră anii primelor cercetări literare sedus de mistereleşi măreţia prozei lui Eminescu, abordată cu ,,o temeritatejuvenilă” în cartea de debut, Proza lui Eminescu (1964).Rânduri de superioară comprehensiune, admirabile prinspiritul asociativ de fineţe, analizele din Dimineaţapoeţilor (1980) deschid perspective dintre cele maifecunde spre o receptare recuperatoare din unghi modern acreaţiei Văcăreştilor, a lui C. Conachi, Anton Pann, VasileCârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, V.Alecsandri ş.a. Orientate exclusiv spre studiul criticpropriu-zis al literaturii, fundamentate pe un gust sigur,fără prejudecăţi, criticul pătrunde în adâncul axiologic aloperei scriitorilor studiaţi şi oferă, după modelulcălinescian, o pledoarie pe atât de strălucită şi acutrăsunătoare în dicţiune şi în definirea valenţelor artisticeale acestor precursori ai liricii româneşti moderne, de lasfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XXlea.Anunţând parcă ideea viitoarelor „revizuiri" din seriaScriitori români de azi, în deplin spirit cu marele critic dela Sburătorul, care gândea „en européen et en liberal”, darfructificând şi unele sugestii călinesciene, volumulOrientări în literatura contemporană (1965) mi-a călăuzitlecturile în anii de liceu, prin seria analizelor critice pecare le cuprindea asupra literaturii noastre contemporanevolumul reprezentând pe atunci, dimpreună cu primeledouă volume din sinteza Literatura română între celedouă războaie mondiale de Ov.S. Crohmălniceanu, printrepuţinele atitudini critice moderne, înnoitoare în epocă.Rânduri de superioară comprehensiune, amestec atât decuceritor de gust şi cultură pot fi identificate şi însecvenţele comentariilor din Întoarcerea autorului. Eseuridespre relaţia creator-operă (1981), interesante prinrelevarea modului prin care diverse curente ale anilor ‟70-‟80 au înţeles prezenţa (rolul, funcţia) sau absenţaautorului. Prin natura judecăţilor astfel formulate,Întoarcerea autorului rămâne, în totalitatea secţiunilorsale, revelatoare de noi perspective în dezbaterile criticeromâneşti din anii ‟80 -‟85. Aproape în orice text al său,Eugen Simion este un cartezian, demersul său interpretativfiind unul critic-analitic, în spiritul aceluiaşi modellovinescian, poate unul dintre motivele care îl determină săcultive eseul, văzut ca libertate de idei, de unde, inevitabil,eleganţa şi efectul subtilelor comentarii astfel formulate.Un alt exemplu de sensibilitate şi informaţie organicasimilată, semn al propriei potenţialităţi, îl oferă EugenSimion în efortul de fundamentare istorico-literară ajudecăţilor estetice din ciclul Scriitori români de azi ( I-IV,1974-1989), aşa cum ideile şi opţiunile din Moartea luiMercuţio (1993) sau din Fragmente critice (vol. I-II, 1997-1998; vol. III-IV, 1999-2000), eseuri, comentarii critice,meditaţii, polemici, puncte de vedere relativ la „autonomiaesteticului", încercări de apărare a unor autori din anii1944-1989, supuşi sistematic unor tendinţe demolatoare,prefigurează coerent preocupările celui mai importantcritic al literaturii noastre postbelice. Eugen Simion seînfăţişează mai degrabă un raţionalist la care spiritul defineţe conferă profunzime şi puritate construcţieigeometrice (Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995,Ficţiunea jurnalului intim, vol. I-III, 2001; Genurilebiograficului, 2002, Convorbiri despre Marin Preda,1998), un exemplu inegalabil al preciziei de gândire şi deexprimare, într-o inflexibilă apărare a propriilorconvingeri, un estetizant neclintit, la care eticul este pururiintersectat cu frumosul. Dintr-o astfel de credinţăfundamentderivă, desigur, viziunea personală a savantului,de distinctă originalitate şi forţă, cu puncte de→MARIN IANCU23
CONJUGAREA VERDELUIA nădăjduit, creştineşte, în aniivieţii şi a trecut freamătul nădejdiisale în aluatul artei, să-lprelungească... frumos.Împreunarea mâinilor dinsculpturile sale, mâinile carecuprind, care arată, transferănădejdea din filozofia vieţii însimbolurile artei; ca să lucreze,astfel, asupra firii; căci omul e oboltă sub alta, nemărginită, acerului.Se ştie că sculptorul Sever Suciu îşi privea adeseasculptura Pomul vieţii, oglindindu-se în cerul ei...„Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământtot soiul de pomi plăcuţi la vedere (...), iar în mijloculRaiului era pomul vieţii...”În mijlocul creaţiei sale plastice, Sever Suciu aşazăPomul vieţii, ştiind, din răsuflarea telurică şi celestă aDâmbuţului ce l-a născut, apoi din fiorul lumii largi, căacolo, în Pomul vieţii e nemurire şi e însuşi Iisus, cuCrucea Răstignirii Sale. Sculptură naivă? Nu intru pe acestculoar ideatic. E limitativ şi searbăd. Sever Suciu asculptat credinţa şi viaţa, simbolistica acestora. Într-opictură, Înmormântarea păstorului, totul este cuprins înliturghie cosmică, instituind azurul veşniciei. Opera luiSever Suciu vrea să lumineze. Artistul nu uita că şi-aînvestit lucrările cu această forţă, dedicându-le, dreptdovadă, unor mari spirite, între care Lucian Blaga, GeorgeCoşbuc, Octavian Goga, Ioan Alexandru, D.R. Popescu,Augustin Buzura ş.a.m.d. Astfel, pe Sever Suciu nu trebuiesă-l căutăm în foile matricole, ci în inefabilul artei. A fostun artist unic, simbol al felului în care năvăleşte talentulpeste preocupările omului. Purta, copil fiind, neastâmpărulsă construiască o locomotivă din lemn. Artistul renăşteasub zodia visului. Îşi culegea trupurile de lemn, ce urmausă fie sculptate, din apropierea Târnăveniului, le lua dinrădăcina lor, înrădăcinându-le din nou, întemeindu-le,precum casele. Le ordona altfel, ca într-o Înviere. Avearăbdarea şi bunătatea maestrului Ion Vlasiu. Gestulîmbrăţişării din statuile lui Sever Suciu îl citim şi în operamaestrului Vlasiu. Aproape că am putea vorbi, şi la unul şila celălalt, de un ardelenism al chipurilor, cu o aură ce-şiare sorgintea în arderea suferinţei umane şi istorice, desiluete îngemănate, parcă apărându-se de valuriameninţătoare.Artistul a trăit interiorizat ideea artei plastice menitesă facă văzut nevăzutul, ca în icoană. Nu şi-a însoţitlucrările de pagini lămuritoare, jurnale sau întreprinderieseistice, ceea ce face imaginea unor mari proiecte difuză.Nu ştim prea multe despre visul artistului de a ridica unstatuar care să reprezinte siluete omeneşti mergând spreBlaj. Este, chiar din datele sumare pe care le avem, unproiect de o puritate uluitoare. La Sever Suciu, sobrietatea,în limitele decenţei, ale reflecţiei decente, din Familiafilozofului, Echilibru antic, Naşterea filozofilor, Suferinţase întrepătrunde cu starea de puritate din Mireasa sauMaternitatea, aşa cum răsuciturile din aluat fac cruce perotundul prescurii.Sever Suciu nu aparţine vreunei grupări artistice. Elînsuşi este o puternică grupare artistică, care are faţă decelelalte, trăire curată, intensă, în respiraţia modestiei şi ademnităţii. Aşa a sculptat chipul omului, în diferite stăriafective, la diferite vârste, în acalmii sau încleştăridramatice, în câmpuri ale cursului firesc al vieţii saufabuloase. Pe artistul cumpătat, debutând în artă, cuadevărat, la 50 de ani, povestea îl sprijinea în exprimareafilonului de înţelepciune. În Iov, înţelepciunea artistuluiface ca suferinţa să nu anuleaze nădejdea. Ca şi în Pomulvieţii, nădejdea, prin Crucea Răstignirii, atinge cerul şiartistul aidoma; mărturisind că n-a vrut să fie împărat, cidoar om, om simplu, cu toate ale omului; dar, dacă acum,cineva îi va spune ce nu i-a spus în timpul vieţii, maestre!,poate mâna care a dăltuit în lemn şi piatră va fărâmiţa unsurâs...VALENTIN MARICA_________________________________________________________________________________________________→vedere edificatoare, a savantului asuprafenomenului literar. Prin multiplele atribuţii pe care le-aîndeplinit, Eugen Simion a contribuit efectiv lademocratizarea spaţiului social-politic românesc atât deînvolburat, îndemnând întotdeauna la reflecţie, la atitudinişi manifestări politicoase. Fără excese şi deciziiadministrative eronate sau gândite pătimaş, Eugen Simions-a păstrat un om sobru şi onest, ferit de ispitele uneiidolatrii sau preţiozităţi superflue, înfăţişându-se uneori deo onestitate crudă, alteori de o căldură aproape duioasă,precum în îndemnul shakesperian, prioritatea absolutăfiindu-i aceea de a rămâne credincios sieşi. Situat pesingurul teren de certitudini posibil, al valorii şi conştiinţeide sine, la adăpost de orice îndoieli şi prejudecăţi, EugenSimion este o prezenţă exemplară a culturii româneşti, unspirit liber, de o încântătore vivacitate intelectuală. Martoral atâtor confruntări literare şi nu numai, implicat cumăsură în amplele dezbateri, polemici sau anchetedesfăşurate pe larga scenă a politicii literare româneşti,Eugen Simion impune imaginea unui om de gust subtil,fermecător şi echilibrat, cu judecăţi drepte, totdeaunaautoritar şi imperativ în formulări. În ultimii ani, într-odeplină libertate faţă de complexele şi inhibiţiile perioadeipostdecembriste şi în răspăr cu noul dogmatism generat fiede ignorarea punctelor de vedere estetice în judecataliterară, fie de confuzia valorilor sau de reaua-credinţă înprincipii morale, criticul şi istoricul literar Eugen Simionse manifestă polemic-constructiv, printr-o raportare maimult decât onestă la realitatea literară. Recunoscut <strong>pentru</strong>prospeţimea judecăţilor estetice şi harul nuanţării, EugenSimion impune în conversaţii farmecul specific unuiveritabil om de spirit, fin şi pasionat, cu alura unui omfrumos şi de o rară eleganţă, ponderat şi cu o gesticulaţiediscretă, dezinvolt şi fără emfază, având darul de aimpresiona chiar şi în condiţiile în care opiniile politicesau literare devin atât de pătimaşe şi divergente.În explorarea spaţiilor vaste ale literaturii, Eugen Simionschiţează atât de expresiv portretul de Cititor (cumajuscule), asemănător în multe privinţe cu acela pe careValeriu Cristea, prietenul său de o viaţă, îl evocaimaginându-l pe G. Ibrăileanu, „cel mai mare cititor dintrecriticii noştri", în acest fabulos paradis al lecturii.24
(II)În cele ce urmează, ne vom referi lacreaţia literară a primului dintre autoriimenţionaţi mai sus.Constanta - sau dominanta - stilisticăa întregii opere a lui Ramón María delValle-Inclán (reprezentant marcant alGeneraţiei spaniole de la 1898) s-ar puteadefini ca “liric-miraculoasă”. Am puteaafirma că Valle-Inclán este marele stilistal generaţiei sale. Producţia sa artistică, cutendinţe atât de contradictorii, are totuşi un elementcomun, unificator, definibil prin sintagma, de sorgintefilosofică, schopenhaueriană, “voinţa de stil” sau, cu altecuvinte, estetizarea dusă la extrem. Doar că aceastăstilizare este realizată, după cum vom vedea încontinuare, prin mijloace foarte variate. Luând ca punctde referinţă diversitatea acestor mijloace, adică aprocedeelor retorico-stilistice, criticii şi exegeţii i-auîmpărţit opera în două părţi bine delimitate, având fiecarecaracteristici foarte diferite una de alta, ca şi cum ar fivorba de doi autori diferiţi (s-a vorbit chiar de cei doiValle-Inclán). Este vorba, de fapt, de forţa şi abilitateaextraordinară a autorului, de a nu rămâne închistat înpropria-i retorică şi de a trece de la un registru stilistic cuanumite coordonate şi procedee, la altul total opus, dupăcum vom vedea în continuare.Primul Valle-Inclán se desfăşoară pe teritoriul celeimai rafinate poezii şi al unui lirism de maximăconcentrare. Caracteristicile esenţiale ale acestei primeperioade sunt expuse chiar de către autor - sub forma unuicorpus de principii stilistice, formulate într-un limbajpoetic, destul de obscur - în tratatul de estetică misticăintitulat La lámpara maravillosa (Lampa vrăjită).Atât proza, cât şi teatrul şi poezia acestei primeperioade de creaţie se desfăşoară sub semnul esteticiidecadentismului european, cu influenţe venind dinspreautori precum Rubén Darío, Gabriele D‟Annunzio darmai ales dinspre autorii reprezentanţi ai altor curentepoetice finiseculare, precum parnasianismul şisimbolismul francez (Théodore de Banville, Leconte deLisle, Théophile Gautier, Rimbaud şi, în mod special,Paul Verlaine). Valle-Inclán face referinţe directe lacâţiva dintre aceşti autori în tratatul sus-menţionat, tratatce se prezintă ca o operă curioasă, plină de reminiscenţeale preocupărilor ocultiste, ezoterice ale autorului.Doctrinele ezoterice, precreştine, filosofia neoplatonică,gnosticismul, cabala, teosofia, religiile orientale suntcâteva dintre sursele care l-au inspirat pe Valle-Inclán înalcătuirea acestui tratat de estetică mistico-religioasă.Concepţia lui poetică se bazează pe o analogie întreestetică şi mistică, între creaţia artistică şi experienţaextazului mistic. Noţiunea fundamentală prezentă aicieste aceea de “chietism estetic”, preluată de la misticulmedieval Miguel de Molinos, definită ca o trăire sauexperienţă de viaţă inefabile prin care poetul, asemeneamisticului, atinge starea de extaz prin contemplareafrumuseţii ideale, desăvârşite. Acesta este momentul încare el, poetul, reuşeşte să perceapă “miracolulmuzicalităţii cuvintelor” (“el milagro musical de laspalabras”). La fel ca <strong>pentru</strong> poeţii simbolişti şi decadenţi(Verlaine, D‟Annunzio), <strong>pentru</strong> Valle-Inclánmuzicalitatea cuvintelor constituie un factor esenţial,fundamental al expresivităţii artistice.Această muzicalitate se obţine prinintermediul unei retorici specifice care sebazează, în primul rând, pe ritmicitate. Unuldin exegeţii renumiţi ai autorului, AmadoAlonso, a scris un întreg tratat dedicat temeiritmicităţii frazelor în proza lui Valle-Inclán, analizând diversele formule ritmicegăsite aici: ritmuri binare, ternare, cuaternare,care, combinate cu alte procedeieavând acelaşi scop, precum adjectivarea - dublă, triplă,multiplă - şi sonoritatea cuvintelor, au drept rezultatconfigurarea unei proze ce se poate foarte bine situa subimperativul esteticii verlainiene, concentrate înbinecunoscuta formulă “de la musique avant toute chose”(“muzică înainte de orice”). Cultul frumuseţii, exprimatprin intermediul folosirii cu predilecţie a cuvintelorsonore, a exploatării la maximum a forţei lor evocatoare,auditive şi vizuale, apare, astfel, ca una din premizelemajore ale esteticii lui Valle-Inclán în această primăperioadă a creaţiei sale. La toate acestea se mai adaugă unprocedeu retoric specific modernismului, anumeintertextualitatea, procedeu ce are darul de a intensificaforţa evocatoare; în acest sens, Valle-Inclán intercalează,în diferite locuri din romanele sale, anumite fraze dinautori spanioli sau străini (unii comentatori, cu un spiritcritic mai ascuţit - Julio Casares, de exemplu - au merspână la a-l suspecta şi chiar acuza de plagiat din acestmotiv).Produsul desăvârşit al aplicării acestor procedee înconfigurarea unei proze poetice, ritmice şi muzicale îlconstituie romanul Las Sonatas (tradus în româneşte cutitlul Iubirile marchizului de Bradomín), scris între 1902-1905. Protagonistul acestui ciclu romanesc, alcătuit din 4volume ce reproduc denumirile celor 4 anotimpuri(Sonata de primavera, Sonata de estío, Sonata de otoño,Sonata de invierno) este Marchizul de Bradomín,încarnare perfectă a unui clişeu literar cultivat de mulţiautori aparţinând curentului decadent, anume “dandy”-ul.Mulţi comentatori au remarcat asemănarea cu unelepersonaje dannunziene care, şi ele, manifestă acelaşi tipcomportamental, ca de exemplu Andrea Sperelli, personajprincipal al romanului Il Piacere.Romanul lui Valle-Inclán se situează la confluenţadintre modernitate şi tradiţie. Pe de o parte, influenţaesteticilor finiseculare, pe de altă parte influenţa tradiţiei,concretizată prin faptul că preia şi reelaborează unul dinmarile mituri ale literaturii spaniole din Secolul de Aur,anume mitul lui don Juan. Este vorba despre un don Juanradical modificat, văzut pe de o parte din perspectivahedonismului decadent, pe de altă parte din perspectivaironico-parodică, proprie viziunii artistice a lui Valle-Inclán. Din această ultimă perspectivă, pe cât de inedităpe atât de surprinzătoare, Don Juan din Las Sonatas neapare ca fiind contrariul, opusul celui clasic, din epocaBarocului, inventat de Tirso de Molina în celebra lui piesăEl burlador de Sevilla. Valle-Inclán îi conferă eroului -sau anti-eroului său - atribute opuse don Juan-ului clasic.DAN RUJEA25
dat două sate ce-s mai sus scrise în sfânta mănăstire, cutoate hotarele <strong>pentru</strong> pomana mea de vecie ” 23 . Scrisoareacălugăriței ne oferă o imagine despre ceea ce însemna lavremea respectivă dobândirea aprobării divinității.Donația mamei domnitorului Mihai Viteazu nu estesingura care oferă o perspectivă asupra vieții religioase laînceputul secolului al XVII-lea, deoarece epistola devinecu atât mai interesantă cu cât se sugerează atitudineacredinciosului ce dorește să se salveze dăruind, în fațaposibilității ca mărinimia să nu îi aducă beneficii.Călugărița Teofana este fără îndoialăgeneroasă, dar cere în schimb viață veșnică,iar <strong>pentru</strong> a se asigura că o primește, face ungest într-o anumită măsură de neînțeles înzilele noastre: recurge la blestem. Probabil înacele vremuri această măsură tranșantă deprecauție nu era considerată păcat sau ogreșeală față de religia ortodoxă, cu atât maimult cu cât este posibil ca astfel de donațiiconsiderabile să fi atras atenția nelegiuiților.Oricum am privi acest lucru, scrisoareamaicii are meritul de a oferi perspectivacredinciosului de secol XVII asupra morții, adatoriilor față de Biserica Ortodoxă și aatitudinii față de celălalt.Nu la fel de categorică în privința dărnicieieste Doamna Ecaterina a Țării Românești,care îi scrie surorii sale mai mici, Marieta, călugăriță înVeneția, transmițându-i cele mai calde urări. Probabil celepatru scrisori ale Ecaterinei sintetizează cel mai binecaracterul feminin așa cum transpare în textul scris. Grija<strong>pentru</strong> sora mai mică a acestei femei pare a fi unsentiment aproape matern, iar dărnicia acesteia, spredeosebire de cea a Teofanei, nu pare să aștepte nimic înschimb. Așa cum înțelegem din cele patru scrisori,Ecaterina era responsabilă într-o bună măsură de stareafinanciară a rudelor sale, având grijă să le trimită la timpbani <strong>pentru</strong> a se întreține, însă cadourile suplimentare pecare Marieta le primea arată preocuparea femeilor dinsecolul al XVI-lea <strong>pentru</strong> blănuri, bijuterii și podoabe.Epistolele Ecaterinei mai demonstrează însă un lucruneașteptat, și anume atitudinea feminină față de sclavi.Întrebată de către sora sa, probabil într-o scrisoareanterioară, de ce a cheltuit atât de mult <strong>pentru</strong> o sclavăcipriotă, Ecaterina găsește răgaz <strong>pentru</strong> a explica menireacelor bogați de a-i ajuta pe cei săraci. Mai mult de atât,aceasta se simte în primul rând responsabilă <strong>pentru</strong>destinul femeilor în sclavie: „Ci n‟am cumpărat numai peCipriotă, însă, de ar fi și până la o sută cincizeci (deroabe) le-aș cumpăra, ca și pe Cipriotă. Să fie sănătosMihnea Voevod și să nu te îngrijești Domnia Ta.” 24 Dinaceste cuvinte reiese faptul că, deși întreținută de soțulsău, Ecaterina este solidară în primul rând cu femeile. Eacumpără roabe <strong>pentru</strong> a le salva și poate fi considerată dinacest punct de vedere o feministă. Scrisorile acesteidomnițe sunt fără îndoială cel mai bun susținător alposibilității ca femeile din spațiul românesc al secolului alXVI-lea să fi intuit necesitatea stabilirii unei relații bazatepe susținere reciprocă.23 23 Ibid., p.1424 Ibid., p.10O scrisoare la fel de feminină, însă dintr-un unghi cutotul diferit este cea a „Mamei Bălașei, fiica lui IordachiCantacuzino Logofătul” care ne oferă o imaginespectaculoasă a obiectelor pe care o femeie înstărită leputea deține la începutul secolului al XVIII-lea. Astfel,scrisoarea cu numărul XVI din culegerea lui Iorga este oînșiruire a zestrei pe care Bălașa o va primi la căsătorie.Putem subînțelege că femeile de la acea vreme,bineînțeles cele cu origine nobilă, aveau sute de bijuteriicu pietre prețioase, că smaraldul era considerat maiprețios decât diamantele, căvestimentația feminină de la acea vremeera opulentă și extrem de valoroasă și căatenția <strong>pentru</strong> detaliu dădea valoareobiectului. Epistola în sine este o simplăenumerare a averii acestei familii cu vagiindicii despre cei cărora le revin diferiteobiecte după moartea „Mamei Bălașei”,însă textul lasă imaginația să-și închipuiesplendoarea vieții de boier a anilor 1700.Nu în ultimul rând, trebuiemenționat faptul că volumul lui NicolaeIorga cuprinde trei scrisori semnate desătence fără niciun rang. Cel maiprobabil aceste femei nu ar fi avut cumsă scrie ele însele textele, însă savoarealecturii acestora survine din pitorescullimbajului dictat, mult mai neglijent în ceea ce priveștenevoia de afirmare a apartenenței la o familie sau la oreligie, însă nu mai puțin spectaculos din punctul devedere al conținutului. Astfel, „O săteancă din Moldova”îi trimite vorbă iubitului său, Matei, din Țara Ungureascădespre boala care o macină și care va face imposibilărelația dintre ei. Mărica Mătiiasa, căci acesta este numelesătencei, îi va spune bărbatului său: „dau-ți de știre cumeu-s beteagă și, de casă, nu-s de a ținè, iar tu, de-ți vatrebui femeie, tu să-ți iai altă femeie [...] Că eu ambolnăvit; deci de acum înainte mie bărbat nu-mi maitrebuiește pănă la moartea mea.” 25 Curajul în fața morții șinevoia de singurătate fac din Mărica exemplul unei femeicare nu mai depinde de sprijinul bărbatului atotputernic,ci își afirmă independența frust, hotărându-și singurădestinul.Scrisorile acestor femei au meritul de a oferi o imagineasupra feminității în spațiul românesc. Fie că vorbimdespre blestemele unei maici torturate de gândul că nu vadobândi mântuirea, de opulența vieții unei soții de boier,de puterea limbajului unei biete țărănci sau de finețeaexprimării reginei Elisabeta a cărei scrisori încheievolumul, epistolele sublinează puternic existența unuispecific feminin care pare a deveni din ce în ce maiautonom odată cu trecerea timpului.______Alexandra Veronica Vescan e absolventă a Liceului Teoretic„Gheorghe Şincai”, Cluj-Napoca, Uman, specializarea Filologiebilingv română-engleză, 2009, a Universităţii „Babeş-Bolyai”,Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Cluj-Napoca,2012, cu o teză de licenţă având ca temă Imaginarul poetic alGeneraţiei beat.Actualmente, masterandă la Secția Istoria imaginilor – Istoriaideilor, la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere,Cluj-Napoca.25 Ibid., p.2827
(VII)Denis de Rougemont vede înaceastă iubire - difuzată şi vulgarizatămai apoi de roman şi film -,reflexul şi răspândirea necontrolată,prin intermediul catarilor, a uneierezii spiritualiste orientale a căreicheie Occidentul a pierdut-o. Ea paresă redea într-o manieră ambiguă odoctrină erotico-mistică ce-şi areoriginea undeva departe în India şi înChina, dar care trimite mai direct şimai precis la secte maniheiste dinAsia Mică, prin bogomilii dinBulgaria şi Dalmatia, spre aceastăerezie catară şi a albigenzilor. Ereziamaniheistă dispreţuieşte trupul,consideră viaţa corpurilor nefericireaînsăşi, iar moartea binele final,răscumpărarea greşelii de a te finăscut, reintegrarea în Unulnediferenţiat, revenirea la Absolutuldin care sufletul nostru este unfragment. Viaţa noastră, prinsă înmultiplicitatea imediată a acesteilumi este inevitabil limitată.Ascensiunea treptată, ieşirea dinlimitele acestei vieţi prin asceză esteo mortificare progresivă intenţionată.Din această perspectivă, orice iubiresau fericire terestră este imposibilă:viaţa noastră aici este o nefericirecontinuă. Pentru modelul ontologiccreştin însă, între Dumnezeu şi omexistă o prăpastie de netrecut, careface imposibilă contopirea sauunirea, şi îngăduie numaicomuniunea dintre om şi Absolut.Diferenţa dintre iubirea-pasiune şicăsătoria creştină sau iubirea agapeeste chiar aceasta: prima ne spune căne putem contopi cu Absolutul, căputem fi una cu Absolutul şi scăpade individualitatea noastră. Pe cândcreştinismul nu îngăduie decât oimitare individuală a divinului, oimitatio Christi, care ne scoatelimitat din individualitatea noastrăfără să ne unească cu Absolutul. Înprimul caz, păcatul rezidă în ultimăinstanţă în faptul că ne-am născut şiastfel ne-am separat de Absolut; în aldoilea, naşterea şi existenţa noastrănu este păcatul, ci numai independenţanoastră, faptul că ne-am întorsfaţa de la Dumnezeu şi că avemorgoliul de a fi Dumnezeu.Adevărul este că la o examinaremai puţin dispusă să cedezeexotismelor, Denis de Rougemontpare să situeze originea doctrineieretice care susţine iubirea-pasiunepuţin prea departe în Orient, atuncicând invocă India şi China. Desigur,există aspecte comparabile care potsugera similarităţi mai profundedecât este cazul. Am putea observaîn primul rând că şi mitologiaindiană târzie pune în joc un modeladulterin al iubirii: iubirea zeuluiKrishna <strong>pentru</strong> Radha, soţia unuipăstor. Tot astfel şi aici pare săintervină o divinizare a femeii, chiarmai accentuată, <strong>pentru</strong> că regularitualică este de a transforma în zeiţăo femeie cât mai umilă, vicioasă sauurâtă, şi nu o aristocrată. Dar, deşifemeia poate fi considerată indispensabilăîn atingerea perfecţiunii,nu există o preţuire reală a ei. Atât<strong>pentru</strong> tantrism, cât şi <strong>pentru</strong> taoism26 nu există egalitate în cadrulcuplului astfel constituit. Chiar supraestimată,femeia rămâne doar uninstrument şi, în practica maithumei,o femeie imaginară e exact la fel decompletă ca şi o femeie reală, <strong>pentru</strong>că reuşim să ne atingem scopul dacăreuşim să trezim cealaltă jumătate,feminină, care e prezentă în noi. Feminitateae indispensabilă perfecţiunii,dar femeia nu. Ajunge să trezeştifeminitatea internă <strong>pentru</strong> ca ritualulsă funcţioneze ca şi cum ar fi fostefectuat: această experienţă este unaegoistă atât în tantrism cât şi în taoism<strong>pentru</strong> că ceea ce se urmăreşteeste propria evoluţie, fără implicareaceluilalt. Poate că aici am puteaîntrevedea o similaritate mai vagă,dar diferită prin context, în această26Taoismul are în vedere, <strong>pentru</strong>practicarea ritualului, femei sub 30 de ani,schimbarea lor de fiecare dată şi excludereafemeilor care cunosc procedeele <strong>pentru</strong> a nule putea folosi în profitul lor - femeia esteexclusă de la început de la participarea labeneficiile ritualului (<strong>pentru</strong> referirile lataoism vezi: Alexandrian, Istoria filosofieioculte, Humanitas, Buc., 1994, cap. 8)28indiferenţă faţă de celălalt şi interes<strong>pentru</strong> ceea ce este în sine relaţia.În fine, similaritatea cea mai netăapare la nivelul interesului <strong>pentru</strong>obstacol, <strong>pentru</strong> ceea ce împiedicăîmplinirea: la fel ca în iubireapasiuneşi în magia erotică indianăsau chineză pare să existe regulanefinalizării actului sexual, respectivcea a retenţiei seminale. Actul sexualaşa cum îl concepea omul arhaicînseamnă că bărbatul dă efectivsuflet copilului care urmează să senască. Prin urmare el îşi pierdesufletul sau nemurirea. Acesta arputea fi motivul magic prim alnefinalizării actului sexual.Motivările ulterioare pot fi însădiferite: <strong>pentru</strong> tantrism este vorbadespre o scoatere a sexualităţii desub determinarea biologică 27 ; <strong>pentru</strong>taoism motivul este, între altele,evitarea pierderii vitalităţii 28 .AUREL CODOBAN27 Ritualul pretinde o disciplină respiratorie(importantă <strong>pentru</strong> că singurul controlfiziologic pe care-l putem obţine estecontrolul respiraţiei), meditaţie, <strong>pentru</strong>fuziunea fiinţei cu cosmosul, însoţite detehnici ale maithumei, care urmăresctransformarea femeii într-o zeiţă: patru lunide zile bărbatul serveşte femeia dormind înaceeaşi cameră şi apoi patru luni doarme pepartea dreaptă, patru luni pe partea stângă,alături de ea, în continuare dorm îmbrăţişaţipână când ajung la ultima etapă carepermite obţinerea voluptăţii cu condiţiaretenţiei seminale. Ritualul este atât decomplex, încât este mai degrabă o teoriedecât o practică reală. Mai există şi o altăvariantă a acestui ritual, şi anume, se recităde 108 ori o formulă mistică precisă, careurmăreşte această transformare a femeii înzeiţă, apoi bărbatul se înclină de 19 ori, oîmbăiază, îi aduce ofrande pe care femeiatrebuie să le primească stând pe un fel desoclu, cu braţele ridicate. Tot acest ritualîncearcă să obţină transformarea, mutaţia,resemnificarea unui act fiziologic sexual.(vezi: Mircea Eliade, "Erotica mistică înBengal", în: Erotica mistică în Bengal, Ed."Jurnalul literar", Buc., 1994 şi: SergeHutin, Secretele tantrismului, Ed. Sofia,Arad, 1993;)28 Taoismul crede că actul sexual obişnuitdăunează sănătăţii, reducând de fiecare datăviaţa cu un an de zile, dar totodată căabstinenţa este împotriva naturii, împiedicăYin-ul şi Yang-ul să se răspândească înorganism şi să-l traverseze. Dacă precauţiilesunt îndeplinite, magia erotică serveştepăstrării stării bune a organismului.Călugării taoişti îşi atribuie capacitatea de apractica actul sexual în conformitate curegulile profunde ale doctrinei, şi îl folosesc„<strong>pentru</strong> a determina esenţa să revină şi sărepare creierul”, dobândind astfelnemurirea. (vezi: Alexandrian, op.cit., cap.8)
(II)Primul, şi cel maicuminte şi ascultătorcititor, este elevul. Căvrea, că nu vrea, că-iplace sau nu-i place, câteceva tot apucă el săcitească în cei opt, zecesau doisprezece ani deşcoală. Studentul,aparent, ar trebui săconstituie o categorieaparte de cea a elevilor.Sau să o alăturăm lor.Dar, la cât de mult(e)citesc studenţii de astăzi,tare mi-e teamă că nu prea ştiu pe unde să-i plasez (pe ceicare citesc, îi rog, să sară peste aceste rânduri!). Aşa cărenunţ, chiar dacă şi ei au cam aceleaşi aproprieri de activităţispecifice cu elevii. Dacă elevul citeşte din obligaţie, maipoate fi el numit un cititor adevărat? Lecturile obligatorii depe vremuri să trăiască; azi li se zice suplimentare, or cumcopiii sunt bine hrăniţi de acasă, refuză cu obstinaţie oricesupliment venit de la şcoală! Eu cred că acesta nu este uncititor. Chiar dacă el citeşte, pe lângă lecţiile de la altediscipline/ştiinţe, tocmai ceea ce este mai reprezentativ dinliteratura naţională (canonul să trăiască!), unii şi din ceauniversală (deşi programa şcolară s-a debarasat, la liceuvorbesc, ca de o otravă de ea!). Cum în anii din urmă s-aîncetăţenit metoda comentariilor, materiale date mură-n gurăelevilor de profesori la fel de suficienţi ca metoda însăşi, la cesă mai citească elevii opera literară ca atare. Mai sunt aceştiacititori? Sau le zicem aşa <strong>pentru</strong> faptul că ştiu să citească aşaceva? Departe de mine gândul de a susţine că toţi elevii nucitesc literatură. Dar, vai, tot mai puţini o fac. Şi aceştia suntcititorii obligaţi s-o facă. Pentru binele scriitorilor, chiar şi acelor necanonizaţi, această masă de cca patru milioane deprezumtivi cititori le-ar putea asigura un trai decent. Că nuprea este aşa, mai trebuie s-o spunem şi noi aici? Poateeditorii să ştie altceva, dar ei nu-s nici cititori, nici scriitori(cu câteva excepţii care întăresc regula) şi nu intră în atenţianoastră aici. Chiar dacă fac totul <strong>pentru</strong>…Urmează cititorul profesional, în care categorie amcuprinde pe toţi specialiştii din orice domeniu ar fi ei, pefuncţionarii de orice fel şi orice statut, chiar şi pe uniimuncitori. Ba chiar şi pe editori. Toţi aceştia se cuprind aicidacă în activitatea lor cotidiană sunt obligaţi să citească legi,instrucţiuni, metode de aplicare, note de control, studii,proiecte, diverse programe etc. Aceşti cititori sunt, veţiînţelege de ce, în afara preocupărilor noastre. Deşi dintreaceştia se pot recruta şi adevăraţii cititori, cititorii pe care îiaşteptăm şi noi. Să dea Dumnezeu să nu fie prea sastisiţi decele citite la locul de muncă, altminteri i-am pierdut şi pe ei.Dar potenţial au.Apropiat într-un fel de cititorul profesional este celprofesionist. Cel care citeşte literatură prin natura obligaţiilorsale universitare sau de istoric şi critic literar. Pentru cătocmai el este cel chemat să facă ordine în lumea literară atâtde frământată şi controversată (valoric îndeosebi) a operelorşi a autorilor acesteia. Fără să excludem plăcerea lor de a citi– altfel cum să te apuci de aşa treabă ciudată şi plicticoasă laurma urmelor? –, aceştia o fac obligaţi precum eleviiconştiincioşi, dar la nivelul pretins celor mai de seamăspecialişti. Cititorul profesionist trece şi el astăzi printr-unproces de transformare profundă. Imensitatea numărului(valoarea este altă chestie şi n-o discutăm aici) de cărţi şireviste tipărite trebuie să-l terorizeze în bună măsură pe acestcititor (că dacă le mai adăugăm pe cele apărute on line, e vaişi-amar de bietul critic!). Ce şi cât să cuprindă acesta, prinlectură, din avalanşa aceasta incontrolabilă şi inconturnabilă?Răspunsul le incumbă numai şi numai lor. Cu rezultatele pecare le cunoaştem cu toţii. Ce şi pe cine să citească? Acestada paradox!Pentru că în imediata apropiere/vecinătate a cititoruluiprofesionist se află cititorul liber. Liber să citească ce vrea,cât vrea şi când vrea. Aţi ghicit! Este vorba, în primul rând,despre scriitorii înşişi. Iar în al doilea, despre cititoriiacestora. Aici lucrurile pot merge, pot funcţiona bine numaiîn tandem: noi scriem bine şi ei ne citesc mai mult şi mai des.Noi scriem prost şi ei – <strong>pentru</strong> că ei sunt primii care o şi fac!– nu ne (mai) citesc. Aprioric şi scriitorul şi cititorul adevăratcitesc numai din pasiune, fără calcule ascunse, fără obiectiveprestabilite, fără presiunea cuiva. Aceşti cititori o fac <strong>pentru</strong>că ceva interior, greu de explicat de altfel de oricine –psiholog, sociolog, filosof, pedagog etc –, le cere, le comandăsă citească. Mulţi leagă acest fenomen de nevoia firească aomului de a şti, de a cunoaşte, de a se instrui în ultimăinstanţă. Eu aş avea oarecari ezitări să fiu tranşant închestiune. Mai ales după ce ani de zile, sub comunism, numaidespre „funcţia” asta a literaturii s-a vorbit în fel şi chip. Eunici nu mai ştiu de câte ori o forţă absurdă şi inexplicabilă măîmpinge(a) înaintea unei tarabe de cărţi sau pe uşa uneilibrării. Pe lângă această forţă teribilă, ascunsă, teribil detenace, cred că mă mai îndemna/îndeamnă s-o fac şi patima.Patima de a mângâia măcar (că bani, mai nou, de unde?)copertele unei cărţi noi. Cred că mulţi dintre noi cititorii ofacem cu aceleaşi delicateţă şi pasiune, irepresibile altfel, cucare ne mângâiem iubita sau iubitul. Şi-atunci cum să nu teminunezi înaintea unui om care vrea să cumpere şi să citeascăimediat acea carte. Mai ales dacă nu-l poţi înţelege. Chiarastăzi, în librăria în care se vând de toate ca în talcioc, faptulcă un cetăţean a cumpărat vreo şase cărţi a trezit curiozitate şiperplexitate între vânzătoare şi între ceilalţi cumpărători.Citeam în ochii celorlalţi clienţi aceste lucruri şi cred că şi eueram la fel de şocat. Eu eram şocat <strong>pentru</strong> că ei erau şocaţi. Ebine când mai avem asemenea şocuri. Poate ne trezim!Şi câţi să fie, Doamne, aceşti oameni care vor şi trebuie,care chiar îi citesc pe scriitori? Greu de cuantificat sau deestimat. Potenţial, aş îndrăzni să avansez cifra de cincimilioane. Pentru România. E mult, e puţin? Cine să nerăspundă? Mai ales că noi trebuie să fim convinşi că astăzicartea şi lectura ei sunt apanajule unei minorităţi. A uneielite? Cartea şi lectura aparţin, şi-au aparţinut, unui numărlimitat de cetăţeni de când e lumea şi pământul. Asta <strong>pentru</strong>că aşa e alcătuită lumea. Probabil că ar merita o altă discuţiecititorul din comunism, cititor determinat de alte coordonateale existenţei sociale decât cel de astăzi ca să se salveze (?)prin lectură (Arpagic şi alţii ca el să trăiască!). Acum ampărerea că în zilele tranziţiei (spre ce?) numai editorii mai potghici (da, da, acesta este cuvântul) câţi cititori sunt în ţaraasta. Dar de ce să ne spună ei acest secrtet nouă? Pentru că, înciuda tuturor semnalelor negative din preajma noastră(recesiune, moartea literaturii, concurenţa acerbă a netului etc.etc.) ei fac, în continuare, afaceri bune cu cartea. Doarscriitorul o duce tot mai rău (cu prea multe excepţii ca să nufie un fenomen). →MARIAN NICOLAE TOMI29
Este tocmai cel care încearcă, şi prin asemenea articole caşi cel de faţă, să-şi explice fenomenul cititorului de astăzi.Culmea este că el nu va ajunge la nicio concluzie practică,lucrativă, dar altcineva va profita din plin de zbaterea lui de ascrie şi de a publica astfel de zbateri ale gândului. Dar, pe dealtă parte, nici proliferarea scriitorilor nu-i poate încuraja peoameni să citească. Îi încurajează însă pe unii să deschidă noiedituri! Frustraţi de valoarea cărţilor citite, dincolo develeitarismul celor mai mulţi dintre ei desigur, cititorii trecurgent în cealaltă tabără. „Ce, eu nu pot scrie ca ăsta?”, seîntreabă ei hamletian. Şi trec la fapte. Astfel, reducereanumărului de cititori s-ar corela şi cu creşterea numărului detitluri de carte publicate, atât la modul general, cât şi lafiecare autor în parte. Deci, cititori puţini, cărţi cât încape! Pede altă parte, numărul celor care vor să fie scriitori şi carepublică diverse cărţi creşte exponenţial: numai în SUA sunt822 de cursuri de creative writing, ceea ce ar face ca, teoretic,într-un deceniu să se nască în SUA 60.000 de scriitori! (cf.Mircea Mihăieş, România literară, <strong>nr.5</strong>/2010). Brrr, să neferească Dumnezeu!Pentru că zbatere, oare chiar fără rost?, rămâne numai ceeace face scriitorul adevărat. Şi de aceea vom încerca să scriemcâteva rânduri şi despre necititori. Despre cei care, greu decrezut, n-au deschis o carte în viaţa lor sau au făcut-o aşa derar încât şi ei cred că n-au citit nimic niciodată. Tocmai dinfraza de mai sus ar rezulta că există două feluri de necititori.Primii ar fi necititorii pasivi, adică sunt tocmai cei care aufost cândva – în îndepărtata şi uitata lor copilărie – cititori(obligaţi). Aceştia au o oarecare spoială de învăţătură (nucontează numărul claselor absolvite!), finalizată instituţionalprin absolvirea unui gimnaziu sau a unui liceu, a unei şcoliprofesionale sau de maiştri. Angrenaţi în activităţipreponderent fizice sau cronofage, ei uită calea spre lectură(dacă au ştiut-o vreodată!). Asigurarea veniturilor minime<strong>pentru</strong> a supravieţui, mediul pauper în care sunt aruncaţi sătrăiască, greutăţile implicate de existenţa unor familii deobicei foarte numeroase, îi îndepărtează pe aceştia brutal şitotal de lectură. Pentru ei singura lectură rămâne cititultitrajului filmelor străine şi poate a unor reviste de gang,porno sau de scandal. Asta în loc de somnifer. În filmulamerican Gigli, un tânăr cu handicap era adormit de răpitorulsău citindu-i-se înscrisul de pe un ambalaj de hârtie igienică!?Răpitorul nu avea în casa lui nicio carte! Nici măcar una detelefon. Asemenea oameni fac parte din undergroundulsocietăţii, ei sunt cei care nu-şi pot oferi, şi nici nu-şi vorputea oferi în această viaţă decât minimul impus desupravieţuire. A doua categorie de necititori o formeazănecititorii activi. Ei fac parte din acea pătură socială pe careîmi permit s-o definesc ca fiind atoateştiutoare, adică un soide middle class sui generis. Este clasa suficienţilor. Ei îşi suntsuficienţi lor înşile prin ceea ce au dobândit cândva, atâtprofesional cât şi la nivelul culturii generale (nu reluăm aicidiscuţia interminabilă despre ce este ea şi la ce foloseşte).Aceşti necititori activi, în mod paradoxal, au avut iniţial oanumită pregătire, chiar la nivel universitar (!), dar acum numai citesc nimic. Nici măcar în domeniul <strong>pentru</strong> care s-aupregătit. Ei au citit şi au învăţat „totul” şi „odată <strong>pentru</strong>totdeauna”! La ce bun să mai citească ceva ce ei deja auînvăţat? Şi ştiu (?). Iar dacă, Doamne-fereşte, s-a maidescoperit ceva în domeniul lor, refuză această noutate cafiind un neadevăr evident! Dar şi suficient de periculos <strong>pentru</strong>propria lor existenţă. Aşa încât superioritatea lor este denezdruncinat. Ei ştiu totul şi nimic nu le poate schimbaaceastă convingere, această autosuficienţă. Culmea este cădintre aceşti necititori – de fapt ei citesc o serie de revisteColină, acril pe pânză_________________________________________________________„ştiinţifice” şi urmăresc toate talk show-urile televizate sau nu– se recrutează masa celor care formează opinia publică (şicei care dau tonul la tot şi la toate). Ei/ele au opinii ferme,politice, etice, profesionale etc. Şi acestea trebuie, musai,expuse şi impuse celorlalţi. Să ni-i amintim pe cei care nu demult îi fugăreau pe intelectuali prin Bucureşti. Sunt tot ei şiastăzi. Chiar dacă nu-i mai fugăresc – o fac cu invectivele derigoare de pe… sticlă! – pe alţii în mod real, ei nu s-auschimbat defel, <strong>pentru</strong> că nici n-au vrut şi nici n-au avutvreodată această intenţie. Or, schimbarea reală se produce înom numai prin abordare lucrurilor cu adevărat serioase. Şicele mai multe dintre ele le afli tocmai prin lectură. Nu vremsă inducem ideea că (numai) literatura ar fi responsabilă defelul în care sunt oamenii. dar ceva-ceva tot rămâne dacăciteşti, ca în spusa lui Beaumarchais despre calomnie. Sper sănu-mi fie şi mie răstălmăcite aceste rânduri într-un asemeneasens. Şi nici să fiu urmărit <strong>pentru</strong>… calomnie!Un asemenea excurs printre cititori nu cred să aibă vreoconcluzie clară şi definitivă. Nici noi nu ne erijăm înatoateştiutori, dar am scris aici câteva dintre gândurile carene-au fost generate de o lungă experienţă profesorală şisocială în domeniu. Unii vor găsi imprecizii în clasificărilenoastre. Nici nu am intenţionat crearea unui model imuabil şiinfailibil. Dacă el va trezi interes şi discuţii, cu atât mai bine<strong>pentru</strong> cititori. Şi <strong>pentru</strong> scriitorul acestor rânduri probabil.________(6 mai 1950, Braşov – 13 aprilie <strong>2013</strong>, Vişeul de Sus). Poet,prozator. Facultatea de Istorie-Filologie din Sibiu a UBB (1973).Debut editorial în volumul colectiv Popas în Hiperboreea, 1980.Volume: Clipele, cuvintele..., versuri, 2001; Tripticul mieluluipaşnic, versuri, 2002; Pe ţeava puştii, proză scurtă, 2002;Dinspre Soare răsare, haiku şi tanka, 2003; Nostalgiiintermediare, haiku şi tanka, 2003; Despre supliciile perfecte,versuri, 2003; Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai,roman, 2004; De-a-ndoaselea/De-a v-aţi ascunselea, 2004;Zburând spre Kumamoto, haiku şi tanka, 2005; Invitaţie otrăvită,versuri, 2006; Viaţa asta inventată, proza scurtă, Cluj-Napoca,2007; În căutarea celuilalt, proza scurtă, 2007; Jogging, versuri,2008; Ghilgameş, teatru, 2008; Copilăria cea de toate zilele,proză scurtă,2009; La margini de împărăţii, proză scurtă,2010;Oameni sub vremi, proză scurtă, 2010; Cartea de poveşti,basme, 2011; Impromptu, roman, 2011; Aceasta este calea, haikuşi tanka, 2011; Ferestre deschise de vânt, antologie, vol. I (prozăscurtă), vol. II (poezie), 2011.Prezent în: Cartea mea fermecată, 2009; Apus de soare,antologie româno-franceză de haiku, 2010; Când greierii tac…,antologie română de haiku, 2010; Antologia prozei scurtetransilvane actuale, 2010; Caietele de poezie Lucian Blaga,2010; Varză à la Cluj. Bucate felurite de scriitori povestite, 2010.Marin Nicolae Tomi a fost membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, Filiala Cluj.30
MASCA LINIȘTIICade şi masca liniştii.Mă gândesc la cei care-au fost de faţăla moartea primului zeula cei care-au întors capul şi-au văzutSodoma în flăcărila febra saliva şi gloria celularăa oricărui muritor.Cade şi masca liniştii.Se-nalţă în schimb eroii de hârtie ai domnuluiRolland Barthescuvintele obosite de lume.Poate că trebuie să existe un haos finalo harababură a semneloro vlăguire a păcatului primordialmomentul când emoţia-şi întinde plasele şi aşteaptăprada uşoarăiar iluziile se transformă-n cadavrepe care oamenii uităsă le mai îngroape.Cade şi masca liniştii.Iar eu poate fără noimă întreb:Voi chiar mă vedeţi prin umbra acestuifir de speranţăîmi cântăriţi vorba privirile încrucişate pelucruri deseori scrâşnitul din dinţi şi lehamiteavoi chiar mă vedeţi prin raza de friga acestui acord monocord?MAŞINA DE INVENTAT IDEALURIAproape că spusesem toate cuvinteleîmpuţinându-măşi priveam printre gene cum îmi morsecundele unui alt timp unei alte lumi.Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapăîn mine-un mormântşi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştiipe amorţitele căi ale aşteptării?Atunci el a scos din sân un ghemotocde fire-ncâlcite de toate culorile„Pentru că nu excelezi în gândirea abstractăpriveşte, aceasta e Spaima!”I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:NU VEZI CUM ATÂRN DE CRUCEA CUVINTELORDE PARCĂ-AŞ ATÂRNA DE PĂCATULPRIMORDIAL?Toţi iubiţi păsările doar păsările caremor cântânddar nu vezi cum zi de zi mă surpşi deodatăde greutatea unui cuvânt voi muri?APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELEÎMPUŢINÂNDU-MĂşi priveam printre gene cum îmi morsecundele unui alt timp unei alte lumi.UN DUH DE IVORIUMi se părea că aud gongul din cersemn că se-apropie corăbiile cu prietenidin Ordinul Metaforeişi mi se părea că Dumnezeu mă priveşteprin lucarne fierbinţi.Dar seara a venit un fel de îngerstătea chircit pe singurul fotoliu din camera meaun înger zgribulit şi tăcut.Şi pe când cineva îmi făcea semne din sicriul prea strâmtîngerul palid repeta refrenul acela aulic alconcordiei omeneştice umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.I-am spus îngerului:FilomeneiCeva din mine nu vor puteasă îngroape groparii.Ceva ca o mireasmă care le scapăprintre degeteceva ca un duh de ivoriuca un vers spus dimineaţade mierle sau codobaturi.Ceva din mine nu vor puteasă îngroape groparii.DANIEL CORBU31
(I)Sunt născută la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl meu,Walter Matta, era de origine germano-chileană, inginer,dar iubind mult muzica (violoncelul, orga). Mama, TatianaGelisevscaia, ruso-polonă, a frecventat cursul lui NicolaeIorga. Dar separarea părinţilor a fost traumatizantă. Aniicopilăriei i-am petrecut la Ismail, orăşelul de pe Dunăre.Datorită războiului germano-sovietic părăsim totul şivenim la Bucureşti. Fervoarea <strong>pentru</strong> artă mă împingespre Belle Arte, cu maestrul Camil Ressu, şi la clasa depian cu concertista Lidia Cristian. Având însă cetăţeniaelveţiană, expulzarea mă duce la Zürich, unde studiezlimbile romanice, cu materia principală franceza. Îlvenerez pe Théophile Spoerri, profesorul de literatură, iarArnold Steiger, lingvistul şef de catedră, e interesat delimba română. Căci e singura limbă neolatină din estuleuropean păstrătoarea aspectelor dispărute la surorile eidin Occident. Pot scrie astfel, ca teză de doctorat,Existence poétique de Bacovia, în l955. Ploile şi plumbulpoetului nu mă deprimau atunci, căci tinereţea vedelucrurile prin altă prismă, mai veselă cumva. Profesorul A.Steiger îmi dă în diplomă un predicat neaşteptat :“Subtilissime et singulari pulchritudinis sensuconscriptam”.O bursă <strong>pentru</strong> Paris (Sorbona) mă duce la profesorulJean Boutière, care vorbea despre ritmul în poezia luiEminescu. Am aflat însă că pasiunea lui erau trubadurii.Frecventez astfel acest curs încântător cu Guillaume dePoitiers, Bernard de Ventadour cu celebrul poem Quan veila lauseta mover (Când văd ciocârlia în zbor într-o rază desoare…). Alt trubadur. Pèire Vidal. iubea Provensa cu“dulcea ei regiune care mergea de la Rhône la Vence…*Am fost l5 ani profesoară de franceză la licee, apoirevin sub venerabilele bolţi ale Universităţii din Zürich cadocentă de română <strong>pentru</strong> 22 de ani.. Iubeam “Lichthof”-ul clădirii cu splendida Venus din Samotrake şi cu frizeantice. Acolo erau şi mici măsuţe rotunde, unde studenţiiputeau lua cafea ori discuta. Mă invitau când mă vedeau şivorbeam cu plăcere cu ei, în franceză şi puţin în română,ca şi la cursuri. Căci totul trebuia explicat în francezăpână au început ei a înţelege tot mai bine româneşte, darcu multe surprize, dând de forme precum “n‟a fost să fie”,o foarte frumoasă dublare a verbului care şi semantic redăo trăire grea de sens.Concomitent însă lucram la cartea mea Eminescu şiabisul ontologic cu zborul Luceafărului la Demiurg (l988).Sub aspectul unei iubiri imposibile, prin nepotrivirea celordoi, poemul este filozofic. Foarte impresionante suntversurile, în texte colaterale, când astrul e ―Îngălbenit şiaproapestinsul… iar ale mării valuri reci călătoresc cudânsul‖…Valurile reci sunt şi ele o trimitere la starealiminală a astrului.Am suferit însă <strong>pentru</strong> lupta lui Eminescu contrapoliticienilor vremii. Despre articolele sale la ziarul “Timpul”,am scris Jurnal hermeneutic (l997). Criticismulpolitic al Poetului era vehement, denunţând vicleşugul,pehlivănia “gunoaielor sociale” ridicate peste popor:“Ucigaşii de rând, scria el, erau oameni onorabili pe lângătrădători “…(Opere, XIII ).Scrisă cu suflul poetic al unui geniu, politeia luiEminescu este tot poesis..” Spre alte mâini mai pure“năzuia poetul. Şi o frază a lui sublimă lăsa să se vadăsperanţa lui, de o dureroasă luciditate : „Şi chiar dacă ziuavârstei de aur şi a adevărului nu va sosi niciodată, chiardacă ziua iubirii reciproce nu va veni, e bine să se creadăîn venirea ei cândva…”*Am scris. in 2001, şi o carte de mici dimensiuni, Incăutarea democraţiei, în contextul ei politic complex.Creată în Grecia, de Clistene, democraţia cu dublul săuaspect, real si ideal, rămâne fragilă. Şi totuşi această formăde guvernare combate eficient răul politic. Un fenomenspectacular al secolului XX a fost cel al falsei democraţii,cea a imperiului sovietic, camuflată de masca naţionalistătimp de 70 de ani. Erau anii marcaţi de o perpetuă sărăcie,încât poporul coboară în stradă ca şi în l9l7. Era ca oreminiscenţă a polis-ului grec care iradia încă, în plinăpatologie politică, aceeaşi opţiune nobilă. Faptul se poateexplica parţial prin percepţii diferite, antinomice întreindivizi şi societate. “Salvarea” părea ceva utopic. Şitotuşi, democraţia ateniană a durat aproape două secole !Cum de acest “miracol” a avut totuşi loc ? - Prin mariieducatori, de primă importanţă, cum au fost Homer,Euripide, Socrate : toţi erau “educatori”.Scriu în 2005 Calicantus: Scene din viaţa lui Cristal,având în Partea a II-a capitolele: Eminescu şi Borges;Eminescu în lumina şi ―luminişul‖ lui Heidegger (dialogcu Mihai Cimpoi) ; Eminescu în constelaţia poezieiEuropene, un Interviu cu Lucia Olaru Nenati etc.*Etapele vieţii mele au fost în fapt legate şi de oraşeleBucureşti, Zürich, Paris. Ultima, cea mai lungă, e ceaactuală, Lugano. Scriu şi aici, articole la reviste deprestigiu - Poesis la Satu Mare, Origini, USA, Convorbiriliterare, Iaşi. Am scris şi un articol despre Vlad Ţepeş, cutitlul Une ambiguité par delà la mort. Aşa cum a văzutXenopol, Ţepeş a pus cruzimea lui teribilă în slujba ţării(a românismului). Iar Iorga îi vede Trăgătorului în ţeapă opodoabă rară de temeritate (în revista Dialogue, UniversitéPaul Valéry, Montpellier, l983). Dar iubesc a scrie maiales eseuri filozofice şi legendare precum Poezia şifilozofia la Nietzsche; Orfeu cel cu nume faimos; Neantulşi contradicţia la un antifilozof (fiind vorba de EmilCioran).În 2011, am scris în franceză Galaxie Proust, iubindmult acest romancier de mare unicitate. Tânărul Proust,citind în grădina lui, observa că în limbajul comun eraucuvinte de mare « opacitate », pe când în cel literar eleerau înlocuite de imagini ! Cine a scris În căutareatimpului pierdut ? Era desigur Proust, dar şi Swann,colecţionarul de artă, şi un copil. Şi cum Proust a cucerit-ope Ducesa de Guermantes precum şi pe un personajimposibil, baronul de Charlus? Ce era atât de special înProust ? Era farmecul lui şi o fină cultură, care interveneaîn întâmplările zilei. De pildă, sparanghelul la bucătărie îlvedea “în tunica sa verde”. Dar şi un mister în tot, cel alvieţii însăşi. Şi câtă frumuseţe se concentra în persoana saîn armonizare cu la belle époque. Cât vis insuflă cele treimii de pagini ale operei !SVETLANA PALEOLOGU MATTA32
Într-un interviu pe care cineva îldădea la radio făcea afirmaţia că oriceom are cultură, că om fără cultură nuexistă. Asta m-a cam pus pe gînduri.Înseamnă, m-am gindit atunci, că şi euam cultură. Şi, ca om de cultură, mi-amadus aminte de o discuţie mai <strong>veche</strong>dintre un angajat la (InspectoratulTeritorial de) Cultură şi un ingineragronom, cînd primul se plîngeaceluilalt că se duce cultura noastră derîpă. Poate agasat de modulconlocutorului de a pune problema,agronomul i-a replicat scurt: dacă tu teplîngi că nu-ţi merge cultura, că ai unasingură, ce să mai zic eu, care am 47 deculturi? Că angajatul de la Cultură aveadreptate e afară de orice îndoială; toţiştiu, de o bună bucată de vreme, că cevaîn cultura noastră nu merge, dar, măîntreb eu, ca mulţi alţii, care culturimerg? Neînţelegerea va fi pornind de lanumărul cu care era folosit cuvîntulcultură? De unde vine confuzia aceasta,amestecul acesta de planuri?Dicţionarele ne lămuresc prea puţin;ambii participanţi la dialog aveaudreptate. Verificaţi şi vă veţi convingecă aşa e. N-am spus dacă cel intervievatla radio avea sau nu dreptate. Încă.Tot necazul ne vine de la latini. Eifoloseau verbul cole, colĕre cu sensul„a cultiva pămîntul“, sens de la cares-a desprins un altul, „a îngriji, aocroti“, fără precizarea obiectului, iarde aici altul, „a respecta, a cinsti(zeităţile, iniţial)“. Pămîntul cultivat, seînţelege de aici, trebuie respectat,atitudine care s-a extins apoi asuprazeităţilor ocrotitoare ale pămîntului, laînceput, şi asupra tuturor zeităţilor,ulterior. Cultus, participiu al lui colo,s-a substantivat şi însemna „cultivareapămîntului, grijă <strong>pentru</strong> culturileagricole, grijă (în general, mai apoi)“,iar de la acest fel de grijă s-a dezvoltatsensul „adorare, venerare (a zeităţilor,la început, extinsă ulterior)“; de aici aapărut sensul „educaţie, obicei“. De lacultus s-a format cultura, care însemna„lucrare, cultivare a pămîntului“, dar şi„cultură“, aşa cum înţelegem cuvîntulastăzi în cele mai multe ocazii. Modulcum au evoluat, dar şi direcţiile în careau evoluat aceste cuvinte dinperspectiva semantică nu trebuie săsurprindă. Sensul numeroaselorcuvinte a evoluat asemănător. Oprobează, de pildă, strămoşulcuvîntului vers; latinescul versusînsemna „brazdă, rînd, linie“, dar şi„vers“ şi „dans“. Versurile sînt rînduriCompoziţie, acril pe pânză_______________________________dintr-o poezie, cum brazdele sîntrînduri, linii pe ogor.Perspectiva dicţionarelor asupracuvîntului cultură diferă. Dicţionareleexplicative dau întîi sensul ce trimite laviaţa materială, urmărind modul deevoluţie a cuvîntului. În Miculdicţionar academic, după 9 valori careprivesc viaţa materială, începînd culucrări <strong>pentru</strong> cultivarea pămîntului şiîntreţinerea plantelor, teren cultivat cuanumite plante, creşterea şi ocrotireaanimalelor, a microorganismelor etc.,găsim, la numărul 10, explicaţia:„Totalitatea valorilor materiale şi spiritualecreate de omenire şi instituţiilenecesare <strong>pentru</strong> comunicarea acestorvalori“, apoi „Sumă de cunoştinţevariate din diverse domenii“ şi „Nivel(ridicat) de dezvoltare intelectuală lacare ajunge cineva“. Mai preocupat deperspectiva actuală, Dicţionarulenciclopedic, ediţia 1993 și urm., punepe primul plan „ansamblul de valoriconstituite ca modalităţi specificumane de reacţie proiectivă,atitudinală, preferenţilă la lume; procesde creaţie şi de subiectivare avalorilor“. Din aceasta se desprind:cultura generală, „ansamblu decunoştinţe de care dispune cineva“, fieîntr-un domeniu de activitate (culturăfilozofică), fie într-un plan mai larg, alvieţii spirituale, fapt care-i conferăatitudine critică şi bun gust înreceptarea fenomenelor de cultură;cultura individuală, „ansamblu(structurat) de cunoştinţe şi de modelecomportamentale, bază a propriiloraspiraţii“; cultura de grup, „ansamblude activităţi şi modelecomportamentale ce caracterizeazăcolectivităţi umane, transmisibile prineducaţei, ca norme generale, diferite dela o colectivitate la alta“. Sensurileprivind viaţa materială sînt aceleaşi, deaceea nu le discutăm aici.Mulţimea de cuvinte puse în legăturăcu cult şi multitudinea de sensuri aacestora care trimit la viaţa spiritualăfac ca vechile lor legături cu viaţamaterială să se estompeze, iar unelecuvinte să trimită numai la viaţaspirituală. Cult se foloseşte, casubstantiv, cu vechiul sens „adorare(mistică sau religioasă, indiferent denatura obiectului)“, dar a dezvoltat şiun altul, „religie, confesiune“, iar caadjectiv cu sensul „cultivat, instruit, cuun înalt nivel de cunoştinţe, de cultură,fie ea generală, de specialitate, de grup,sau individuală“. În legătură directă cuacesta sînt cultură, cultural, specificedomeniului culturii spirituale,culturalitate, cvasisinonim cu cultură,culturaliza, „activitate de promovare aculturii (spirituale, dar şi materiale) înmase“, incult, „lipsit de cultură,ignorant, agramat, neîngrijit“,incultură, „lipsa unor cunoştinţeelementare, neştiinţă, ignoranţă“.Se adaugă verbul cultiva, desprinsde famila cuvintelor discutate pînă aici,cu trimitere la aceleaşi două direcţii; dela „a lucra pămîntul, a îngriji, a recoltaplantele agricole“ s-a ajuns la „a seocupa de ceva cu rîvnă, a face ca cevasă se dezvolte“, iar apoi la „a forma, ainstrui, a perfecţiona spiritul prinpromovarea valorilor culturii“. Acestesensuri se pot identifica în toatecuvintele formate de la cultiva.Sensurile aplicabile domeniuluivieţii materiale sînt mai puţine şipresupun, explicit sau implicit, unobiect supus unei acţiuni, diferit deautorul acţiunii; cultura unor anumiteplante, cultură de anumitemicroorganisme etc.; a cultiva anumiteplante; (in)cultivabil, (teren) care (nu)poate fi cultivat etc. În toate cazurileautorul acţiunii diferă de obiectulacesteia. Cînd cuvintele trimit la viaţaspirituală, implicarea subiectului este(aproape) obligatorie. Cult e cinevacaracterizat printr-un înalt nivelcultural, care s-a cultivat, şi-a construitsistemul de cunoştinţe şi valori. Oricepersoană umană normală din punct devedere intelectual e cultivabilă, dacădoreşte să nu rămînă un incult, sădepăşească limitele inculturii, spredeosebire de terenurile agricole, care,fiind doar obiect al acţiunii, pot ficultivabile sau incultivabile, pot fisupuse lucrărilor agricole sau nu. Estedeosebirea fundamentală dintrerezultatele evoluţiei cuvintelor de aiciîn cele două direcţii.→GHEORGHE MOLDOVEANU33
Folosirea cuvintelor cu aplicabilitatela viaţa materială nu pune problemeutilizatorilor. Sînt, în general, suficientde precise, chiar dacă prin cultivator sedesemnează atît maşina care foloseşte lacultivare, cît şi persoana care cultivă. Îndomeniul spiritual lucrurile sînt cevamai complicate, din cauza confuziilor cepot apărea. Vom accepta că fiecare omare propria cultură, propriul ansamblude cunoştinţe, mai mult sau mai puţinarticulat, oricît de reduse cantitativ ar fiaceste cunoştinţe, ceea ce, poate, ar fivrut să spună intervievatul despre carevorbeam la început, dar nu şi că oriceom are cultură. Am intra în contradicţiecu definiţia dată mai sus <strong>pentru</strong> cultură.Un incult are propria sa cultură,rudimentară, elementară etc., dar eincult, lipsit de cultură. Om de culturănu e orice om, numai <strong>pentru</strong> că are şi elcultura sa, ci om de cultură e persoana acărei cultură individuală se probeazăprin sistemul larg de cunoştinţeprofesionale şi generale, devenite, princomportamentul, atitudinile şi aspiraţiilesale, model <strong>pentru</strong> societate. Ceea cecaracterizează omul de cultură estepreocuparea permanentă <strong>pentru</strong>perfecţionarea sistemului său decunoştinţe, capacitatea sa de receptare şiinterpretare critică a informaţiilor,trecute prin propriile criterii deinterpretare a lumii, supuse propriilorcriterii ale judecăţii de valoare,redefinibile prin raportare la realităţi dince în ce mai complexe. Mereu interesatde deschiderea orizontului, omul decultură se situează, paradoxal, înopoziţie cu omul care ştie tot şi nimicmai mult, cea mai interesantă definiţie aignorantului, căci numai acesta îşiimaginează că ştie tot. Informaţiileprinse în fugă, pe căile cele mai diverse,neprelucrate, nesupuse unui examencritic, nearticulate nu fundamentează ocultură, indiferent de natura acesteia.Cultura populară, ea însăşi fiindansamblu de activităţi şi modelecomportamentale specifice, conformeunui sistem de norme transmis dingeneraţie în generaţie, nu poate fijudecată, interpretată pe baza unorinformaţii întîmplătoare numai <strong>pentru</strong>că aparţine aşa numitei culturi minore.Un personaj din lumea satului ne oferăun model <strong>pentru</strong> interpretarea acesteilumi: „un copil de ţăran n-a crescut lavoia întîmplării, ca buruiana, a avut oîndreptare şi o călăuzire în viaţă, printătînele lui, prin muma lui, ori prinvreun Bun […] Şi satele, tot aşa, deaceea s-au ţinut ele în picioare, sute şisute de ani, <strong>pentru</strong> că au avut cîte-unom ori cîte doi, care le-au păzit sufletulşi gîndul“ (Ion Lăncrănjan, Suferinţaurmaşilor). Nu poţi interpretarezultantele fără cunoaşterea profundăa factorilor implicaţi în proces. Fărăacces la surse de infomare destinatedezmărginirii orizontului, rămas înlimitele strîmte ale acelui orizont,copilul lui Lăncrănjan ar rămîne cucultura lui, dar un incult, cum un incultar fi cel ce i-ar judeca atitudinile şicomportamentul fără cunoaştereacondiţiilor în care acesta s-a format.Asistăm azi din ce în ce mai des laspectacole cu o tematică extrem dediversă, montate pe principiul datuluicu presupusul, aşa-numitele talk-showuride toate felurile, în care singurapreocupare a participanţilor este de aimpresiona, prin idiferent ce mijloace.De aici rezultă preocuparea <strong>pentru</strong> unlimbaj aproximativ, cu enunţuri suisgeneris (sui generis ar însemnapreocuparea <strong>pentru</strong> o exprimareproprie, dar aleasă, iar aici nu ecazul!), nu numai cu dezacorduri, carepot avea explicaţiile lor, sau cu rostiriregionale ori învechite, ce uneori potcolora comunicarea, ci enunţuri ilogiceprin ce şi prin cum se spune, prinfolosirea unor cuvinte şi a unorexpresii incompatibile în enunţurile cupricina, menite să probeze culturavorbitorului, dar avînd efectul invers,ori prin pronunţarea şleampătă acuvintelor, pronunţare prinsă de lapersoane ce par culte doar <strong>pentru</strong> căsînt cool. Frecvent se audeincriminarea cuiva <strong>pentru</strong> o afirmaţiefăcută cu subiect şi predicat, fără a şti,ceea ce se învaţă de la clasa I, căenunţul minim are subiect şi predicat,dar aceasta nu înseamnă şicorectitudine sau incorectitudine,adevar sau fals; în oamenii ploiazăexistă subiect şi predicat, dar e ilogic,incorect şi fals. Cuvîntul sintagmă facecarieră, fără legătură cu semnificația„grup de două cuvinte legate prinraport sintactis de subordonare“; iadasare casa cuprinde nu o sintagmă, cidouă.Cuvîntul locaţie tinde să înlocuiascăîn toate situaţiile pe loc, spaţiu, <strong>pentru</strong>că, dragă doamne, limba româna numai satisface; ce-ar fi să ne dăm locaţiede întîlnire şi să privim spre locaţiaunde va răsări steaua noastră sau cumne-am uita la cineva spunînd că şi-acumpărat o locaţie de veci?! Nucontează, e cool, cuvînt ce ţine acumlocul (locaţia?) mai vechiului mişto(considerat de unii neştiutori francez;într-un text era scris mănuşimichteaux). Cît despre pronunţărianapoda, e suficient să amintim aicipronunţarea numelor româneştiformate cu sufixul -ariu, corespunzîndAlpină, acril pe pânză_______________________________mai răspînditului -aru: Morariu,Purcariu, Vacariu etc. după modelulgrecesc în i-u (Angheliu, Dimitriu etc.).Seria e lungă, dar le-am ales pe cele încare baza s-a schimbat şi ar putea săatragă atenţia. Grija mare e să nu segreşească numele englezeşti, cupronunţare europeană sau americană,dar numele româneşti nu prezintăimportanţă, de aceea unii gazetari (nereferim la ei, căci <strong>pentru</strong> mulţi ei sîntmodelul!) pronunţă Pe-cí-ca, nu calocalnicii, Péci-ca). Ba, mai nou, dincauza scrisului pe calculator, fărădiacritice, au apărut nume Taranu,Salaru şi Salariu (devenit aproape denerecunoscut, cu pronunţarea în i-u)etc. în loc de Ţăranu, Şalaru, Şalariu.Nu mai vorbim despre pronunţăriagramate ale unor cuvinte (doar ceauzii la radio ceva despre realitate a-ugumentată,în loc de aug-mentată) pecare oamenii cu minte le-ar evita,folosind sinonime, după definiţia datăsinonimelor de un copil: „cuvinte pecare le folosim în locul celor pe carenu ştim să le ortografiem sau să lepronunţăm“. Dar asta înseamnă să ştiice nu ştii şi să accepţi că nu ştii, ceeace iese din definiţia ignorantului.În concepţia intervievatului desprecare vorbeam la început şi cei ce facgreşeli elementare de limbă au cultură,dar <strong>pentru</strong> majoritatea vorbitorilor careştiu zicala „să te aud cum vorbeşti şi-ţispun eu cine eşti“ aceştia sînt inculţi,sau, altfel spus, au cultură vacsă, dupămodelul românesc, ori vacscultura,după model occidental (apropiat numaiacustic de germ. wachs). Şi poate n-arfi tot aşa de inculţi dacă ar vedea căsînt ignoranţi şi s-ar limita la ceea ce,într-adevăr, ştiu, dacă s-ar feri să ştietot.34
Câinele„Intră”, îi zise IoanCopilului din poartă speriat.”Câinele care latră nu mușcăși cel care mușcă-i legat”.Și, intrând, zise băiatul:”Știi, mă temeam să nu rupă”.La care Ioan:”Frică nu-ți fie, Isuse,decât de câinele care pupă.”O troițăDoi și cu atât mai singuri eram,când totul se putea destrămala cea mai neînsemnată greșeală . . .Poposiserămlângă troița de pe care Mântuitorulcoborâse cu ploile și cu vremea -și numai pe-alocuri, vopseauapleznitămai amintea prezența unui chip . . .Același,în care Maria,- atât de tânără - își imaginase durereași neavând cuvinte pe măsură s-oexprimear fi născut-ola marginea unui drum prăfuit.Și-aceasta parcămult înaintede-a fi putut ajunge la iesleape care o știm din noaptea deCrăciun.Ecce Homo IPrivirea lui - un viscol blând,a celui mai însingurat dintre oameniși căruia durerea nu-i mai ascundenimic,el însuși, clădit fiind pe o ranăimensă,e invulnerabil și statuar . . .Chipul său, asemenea muzicii,e un fel de prietenie între lucrurileorânduite armonic și nimic altcevadecât o vibrație a lor. . .Doar astfelel singur poate râde sau plângedin toate încheieturile deodată,periculos, până își pierde o mână,sau până când îi este smulsăcealaltă.Ecce Homo IITrist e și singur și fără scăpareprecum, înconjurat de o durere maimare,- el inima de jale fiind -Profetul e îndreptățitsă plângă <strong>pentru</strong> toți, <strong>pentru</strong> toate.Iată, cum, fără să știm,în nopți afunde,chiar lacrimile noastre cele maisecreteau curspe albiile obrajilor lui supți.Și aceasta încă mult după ce noi,ne vom fi împăcat cu viața,înconjurată de o mai mare durere,lacrimile noastre vor tot curgepe obrajii parcă nesfârșit de lungi . . .SoldațiiIată soldații, de-o parte și de alta;ei ce își joacă viața la întâmplarepe mâna altuia, care ucide -când morți de-ar fi, numai pe einu îi așteaptă nimeni cu masa-ntinsă.în ceruri . . .Ei, ce-și promit că-ntorși acasă,își vor petrece restul viețiilângă o femeie al cărei nume nu-l știudeși-l sărută, noaptea, pe gură lung șigreu . . .Vlăjganii aceștia cu norocul în raniță,ce-și atârnă seară de seară ciorapiic-o mută sfințenie la sobă, ca apoisă se prăbușească în paturile tariși să-adoarmă cu ochii larg deschiși,ca două răni prin carelumea din ei se scurge, cleioasă, peobraji . . .Și binecuvântează-i mai ales, Isuse,pe soldați<strong>pentru</strong> osteneala de-a te ucide pecruce,de-a te îngropa și de a-ți păzimormântul, înfricoșați,în care, de trei zile, dușmanul bateca-n coaja unui ou . . .Pe Golgota, mai devremeCu tine se face noapte în Iudeeași mult rămâne-n urmă orice casă . . .Păsări ciudaterâd prin spărturile aerului,sughiță . . .Iată,nimic n-a fost clintit din profeție:Aceasta-i chiar noaptea ce urma să fiea morții tale când,pe cruce, la fel ca azi,gândindu-te la Petru35ai fi muritde-o rană identicăîn pieptmai devreme . . .Dar Petru . . ."Dar Petru?..."Auzi despre el că e bine . . .,cu prețul credinței și-a cumpărato vilă la țară,pământ de arat . . .Ce nemaipomenittrebuie să fie în iarbă acum -și numai gândul unei serbăricâmpeneștite ghemuie pe cruce;"Dar Petru, Petru cum o duce?"Nu știi nici unde e, pierdut de turmă,până un cor de cocoși va cantarăgușitlepădarea din urmă . . .Atunci când nu prietenia ta, Isuse,ci propriul său trup în câmp l-arpărăsineputincios și bătrân . . ."Dar Petru, poate fi Petru păgânnumai fiindcă duce la gură o femeiepăgână?"Tăcere până la el . . .tâlharul din stângase-ntinde să te prindă de mână . . .Un cântec de ÎnviereTotul e o aripă și zborul începebrusc, din vârful unui deget, ca apoisă ne inunde încet tot corpul.Tragem aer în pieptși parcă oasele noastre se umplude-avânt și vibreazăca niște tuburi de orgă înfipteîn carnea ce începe și easă murmure un cântec de Înviere . . .Alteori,cu toată casa, ne ridicăm la cerurivâslind din uși și din ferestre . . .Aleluia!Dar, din păcate, mai des. . .stăm săptămâni întregi, ursuzi,înfășurați în aripi pe acest pământ.THEODOR VASILACHE
Cronica literarăDedicat celor doi mari dispăruţidin viaţa sa, soţului şi fiicei, ultimulroman al doamnei Ileana Vulpescupune faţă în faţă două realităţi aleexistenţei umane: normalitatea, aşacum o percepem noi, şi nebunia, saumai exact anormalitatea. Cele douărealităţi sunt abordate şi analizate atâtla nivel individual, cât mai ales lanivel social. Concluzia – amară, dealtfel – se reflectă în titlul romanuluiNoi, doamnă doctor, cînd o să murim?,interogaţie ce sugerează nevoiade linişte, de împăcare, de trecereîntr-o altă dimensiune unde nedreptatea,durerea, boala, nefericirea, lipsade empatie nu-şi au locul.Firul narativ, sinuos, urmăreştedestinele a două doctoriţe, AntoninaMiulescu şi Mioara Văleanu, ale cărordrumuri prin viaţă se intersectează cuprilejul repartiţiei la un spital de psihiatrie,departe de Bucureşti. Structurilelor interioare îşi găsesc numitorulcomun în încercarea de a micşorasuferinţa bolnavilor cu orice preţ, înatitudinea faţă de viaţă şi familie, faţăde oameni, ceea ce va pune bazeleunei prietenii pe viaţă. Nu e singurulcaz, de altfel, în romanele doamneiVulpescu, când personajele principale,de o calitate umană deosebită, auşansa de a lega prietenii pe care timpulşi societatea nu reuşesc să le distrugă.Pare să fie răsplata pe care viaţale-o oferă <strong>pentru</strong> curajul cu careînfruntă amărăciunea, nedreptatea,lipsa de împlinire pe plan personal.Instanţele narative alternează,astfel că acelaşi eveniment sau acelaşipersonaj e prezentat din perspectivediferite, imaginea devenind maicompletă, dar şi mai complexă dinpunct de vedere al sugestiilor.Una din realităţile prezentate înroman este spitalul de psihiatrie de la„Cuca-Măcăii” – după cum seautoironizează Antonina când esteîntrebată unde lucrează. Găsit într-oreală paragină de cele două doctoriţe,este adus la stadiul de locuibil în aşafel încât cei care-l populează să-şipoată păstra o urmă de demnitateumană. Pentru a reuşi acest lucru,Antonina Miulescu trebuie mai întâisă schimbe mentalităţi, deoarece atâtcei care lucrează la spital, cât şi cei dela centru pe care doctoriţa îibombardează efectiv cu cereri demateriale au faţă de pacienţii de lapsihiatrie o atitudine departe de ceanormală, considerând că, odatădeclaraţi irecuperabili, nu mai aveaudreptul la o viaţă decentă. Zbătându–se să le asigure condiţii de viaţăumane, doctoriţa demonstrează, odată în plus, că omenia nu a dispărutîncă de pe pământ.În acelaşi context, cazurile pecare le găseşte descrise soţulAntoninei într-un carneţel rătăcitprintre lucrurile lui după divorţ, punsub semnul întrebării concepţiaobişnuită despre normal şi anormal şiaduc sub lupă atitudini faţă de viaţă,faţă de oameni, faţă de istorie. Merităamintit cazul Smarandei Vlădeanu,doctor biochimist, care vorbeşte cuextratereştrii, fiind însă în afaraperioadelor de transă o persoanăechilibrată, inteligentă şi muncitoare.La fel, cel al scriitorului S.M., a căruiviaţă interioară are de suferit atuncicând descoperă că propriul copil, pecare-l iubea ca pe ochii din cap, nu ede fapt al lui. Nu în ultimul rând,cazul femeii de 42 de ani ucisă înbătaie de soţul ei care, salvată dedoctori în urma unei încercări de a-şicurma zilele, se roagă cu disperare dedoctoriţă: Doamna, domnişoaradoctoră, faceţi-mi măcar matale cevasă mor, că nu mai pot, nu mai pot.Acelaşi semn al întrebării îlridică şi oamenii care-şi trăiesc viaţadeparte de un spital de psihiatrie:soţul Mioarei care nu ezită săsugrume un pui de pisică în faţapropriilor copii, îngrijitorii de la spitalcare dau mâncare opărită bolnavilorca aceştia să o arunce, iar ei s-o poatăduce acasă, cei care îi internează pebătrâni la psihiatrie, doar <strong>pentru</strong> că leatrecut vremea şi nu <strong>pentru</strong> că aravea nevoie de vreun tratament, ceicare votează exmatricularea dinFacultatea de arhitectură a unuistudent valoros doar <strong>pentru</strong> că nu-şitrecuse în autobiografie că avea un__________________________________________________________________________________________________________bunic condamnat la muncă la canal(un bunic a cărui singură vină fusesecă nu reuşise să facă pământul sărodească atât cât ceruse partidul!).Şi astfel, din secvenţe cutremurătoarese construieşte imaginea uneisocietăţi bolnave, în care laturaumană a indivizilor pare să ajungăpe cale de dispariţie. E o lume alecărei coordonate sunt tristeţea,dezamăgirea, lipsa de empatie faţă desemeni, nedreptatea, boala.Cu toate acestea, există şisecvenţe care pledează în favoareaoamenilor şi a umanităţii. Abţinerealui Miron la votul de excludere a luiFlorin de la facultate, gestul ţiganilorde a aduce în fiecare an câte ocoroană de flori la statuia lui Mihail,Kogălniceanu pe care-l consideraudezrobitorul lor, recunoştinţa unoradin persoanele care trec prin viaţacelor două personaje sunt doar câtevadintre acestea. Iar dincolo de ele,dragostea şi prietenia vin caargumente supreme în favoareapământenilor. Doar că, aşa cum seîntâmplă în mai toate romaneledoamnei Vulpescu, deşi prietenia şidragostea sunt de o frumuseţe şi ointensitate aproape nepământene şisunt… pe viaţă, deasupra lor, mai alesdeasupra iubirii zboară duhulneîmplinirii. Persoana iubită eîntâlnită prea târziu, când legăturiputernice o ţin legată de altcineva,legături trainice născute din respect,din recunoaşterea valorii celuilalt…Iar iubirea se transformă într-un fierînroşit care arde, lăsând urmeeterne… Prietenia este sfâşiată detrecerea dincolo a unuia dintre ceiimplicaţi… Durerea pare singuradimensiune care aspiră la eternitate.Iar într-o asemenea lume, existăîncă oameni care cred că La om totultrebuie să fie frumos, de la hainepână la suflet. Poate <strong>pentru</strong> că ştiu cănu sunt nemuritori, că vor trece într-oaltă dimensiune atunci când or să fielocuri, şi vor ca trecerea să le fie lină.CRISTINA BÎNDIU36
Devenite mai mult ca oricând omodalitate de deconectare şi,deopotrivă, una de cunoaştere şi deîmbogăţire spirituală, preocupărilemoderne legate de călătorie acoperănevoia unei comuniuni fireşti cumiracolul domestic de lângă noi, decontopire interioară cu o realitate cutotul copleşitoare prin imaginile saleinsolite, halucinante. Publicând volumulde însemnări Călătorie în jurul fiinţeitale (Editura Nico, Târgu-Mureş, <strong>2013</strong>),Rodica Lăzărescu confirmă o realăplăcere de a construi un universcompensatoriu pe măsura experienţeipresupuse de virtuţile călătoriei. Punândîn prim-plan trăirile, aflate mai degrabăsub semnul unor tensiuni emoţionaleresimţite plenar, comentariul cultural alautoarei, cu întreaga sa recuzită dereferinţe livreşti, este agrementat cuimpresii poematice, crochiuridescriptive palpitând de poezie, defascinaţie lirică şi de savoare plastică.Miracolul natural e perceput printr-ointuiţie globală în care converg toatesimţurile, tablourile de natură, oricât deconcise sunt acestea, stând mărturie aunei sensibilităţi consonante cu o „joiede vivre” („Păşeşte cu grijă pecaldarâmul străduţelor din GamleBergen – oraşul vechi, ce urcă lin,străjuite de casele de lemn colorate înverde ori alb ori maro. Opreşte-te dintimp în timp şi încearcă să prinzi cuurechea minţii tânguirea adusă de vânta lui Solveig, lasă-te învăluit de muzicalui Grieg... Bucură-te, eşti în Bergen, înlumina caldă, blândă a soarelui de laora zece noaptea!”). Contemplarea seproduce la nivelul pur de idee-afect,fără accente patetice, în forme de-abiasugerate şi pline de accente idilicnostalgice,în măsură să producă osuperioară delectare. De la o atitudinegravă, profund reflexivă, se trece înforme abia perceptibile la tentaţiafascinantă a naturii, cu atracţia <strong>pentru</strong>paradox şi spectaculos: „Splendid înizolarea lui, cuibărit între munţi,pierdut în intensitatea de verdeaţă,elegant în albeaţa zidurilor, castelulLinderhof, cu grădinile sale terasate(...) cu strălucitoarea arteziană aFlorei, care aruncă jetul de apă,irizând în mii de curcubeie, spre azurulcerului, cu candelabrele sale fabuloase(...), cu delicatele porţelanuri deMeissen, cu oglinzile ce reflectă multulaur care încarcă pereţii până lasaturaţie, pare, fără tăgadă, sălaşul_______________________________unui prinţ tânăr, frumos şi fericit”.Graţie unei asemenea viziuniparticulare asupra lumii contemplate,căreia excesul de cultură nu-i altereazăcu nimic spontaneitatea lucidă,orizontul cititorului se metamorfozeazăcu desăvârşire. Fără să alunece înparadoxal şi în stereotipii care să sedegradeze prin întruparea în banalitate,Rodica Lăzărescu năzuieşte lareconstituiri armonioase ale locurilorvizitate, din nordul Europei, cuminunatul Stockholm, „un vis, un mirajnăscut din îmbrăţişarea undelor MăriiBaltice şi ale lacului Malaren”, „reginaapelor, Veneţia Nordului, Oraşul carepluteşte pe ape...”, cu drumurile „înţara trolilor” (Norvegia), până înGolful Napolitan („a cărei cumpănă oţine Vezuviul”) şi, de aici, din nou spreceţurile ţărilor nordice, atrasă devechiul castel Edinburgh din ,,mândracapitală a Scoţiei” sau despectaculoasele fiorduri din „ţaratrolilor” (Norvegia), unde ,,cascadele –de diverse forme şi mărimi – îşi aruncăapele de la înălţimea muntelui, le spargdin stei în stei în milioane de crâmpeielichide ori le scurg pe piatrarăbdătoare spre picioarele stâncii”.Plasate sub acelaşi semn al revelaţiei,descrierile altor peisaje descoperite în,,arida Vale a Regilor”, în apele cescaldă insula Capri („unică, celebră şirăsfăţată”) sau în Wadi Musa, Valea luiMoise, „un sătuc turistic” din pustiuliordanian, şi în alte multe locuriasemănătoare, precum Cabo da Roca,acolo „unde începe ori acolo unde sesfârşeşte Europa..., depinde unde teaşezi”, „punctul cel mai vestic albătrânului continent, mereu în bătaiavânturilor, mereu în bătaia valurilor”sau Praga, „mater urbium („mamaoraşelor‖), Oraşul celor o sută declopotniţe, Oraşul de Aur”, şi câte alteobiective, de pe tot atât despectaculoase itinerarii, suntremarcabile prin abilitatea expresiei şi amişcărilor sufleteşti, cu toatecomponentele acestora, cu deosebireculturale şi civilizatoare de rigoare.Printr-o extraordinară bogăţie desugestii, orice asemenea popas serevelează simbolic, stârnind dorul derevenire. Atentă la detalii, autoareaprezentelor „impresii de călătorie”reface trasee de o rară încărcăturăspirituală. Fiecare pagină frapează princaracterul ei spiritual ordonat, riguros şiconcentrat, în care imaginile jucăuşe,sprintene şi delicate, fără ostentaţie şilungimi de frază care să eşueze înprolixitate, sunt în măsură să producăstări de o autentică revelaţie. „Şuvoaielede lacrimi ale munţilor izvorâte dinnevăzuţi gheţari ce dăinuiesc acolo sus,în culcuşul lor de pe creste, se dăruiesc,albe, învolburate, cu patimă, ochiuluide smarald din vale, care le acceptă şile poartă spre marea cea mare –Oceanul Atlantic”. Capabilă deasemenea crochiuri descriptive de mareacurateţe, condensate până la simbol,Rodica Lăzărescu se impune printr-oatitudine dezinvoltă, lipsită de crispăriinoportune, îndepărtându-se deneavenite îngroşări sau, dimpotrivă, denotaţii pândite de superficialitate(„Peisaj selenar, arid, unde doar inimilichide de noroi pulsează, semn căacolo, în adâncuri, viaţa clocoteştetotuşi”). Vrednice de toată atenţiaochiului lăuntric, peisajele naturale,măreţia locurilor istorice şi culturale,monumentele şi muzeele sunt doar oparte dintre elementele proprii traseelorturistice propuse de Rodica Lăzărescuîn Călătorie în jurul fiinţei tale. Atât dedelicatele descrieri ale locurilor dinGermania, Austria şi Elveţia,dimpreună cu cele câteva din Italia,Spania, Portugalia, Suedia sau din ŢaraSfântă dau ocazia unor incitanteconexiuni dintre istoria şi cultura uneiasau alteia dintre aceste ţări vizitate.În esenţă, aceste texte, palpitantede poezie, de fascinaţie lirică şi desavoare plastică, oferă o viziune(poetică) asupra lumii, a existenţei, odesfătare cu sine din inepuizabilulresort sau instinct de a reinventa(„recrea”) realitatea. Puse sub semnulmodernităţii, însemnările din volumulCălătorie în jurul fiinţei tale, oadevărată desfătare intelectuală,stârnesc dorul de revenire, instituinduseîntr-un fecund prilej de invitaţie laîndelungi reflecţii asupra condiţieiindividului în istorie.MARIN IANCU37
Deși de dimensiuni mai reduse înraport cu romanele premergătoare,Învinșii (1994), de pildă, sau Viațadupă Matei (2011), Iustina (EdituraTipoalex, Alexandria, 2012), nouacarte a lui Liviu Comșia, admirabilă,dă seama pe deplin de iscusința șifilosofia, ca să spun astfel, aromancierului: nu găsesc va să zicăaci o sinteză a acelora, dar cred căsunt mai limpede vădite motivele,temele, arta prozatorului, vocația; nuo sinteză, prin urmare, dar maidegrabă o schiță - aceasta nefiind,paradoxal, inițierea lucrurilor, e însădesăvârșirea lor, cum ar spune LucianBlaga (,,...acolo unde toate lucrurilese desăvârșesc/făcând un pas și încăunul înapoi spre schiță”).Este o dată, de exemplu, nu știudacă s-a mai remarcat aceasta, temacorpului. Trupul solid, consistent,trupul volatil – undeva, zice autorul,corpul se aburește, pe el, iată, caderoua, trupul se usucă, se pierdeprobabil în aerul de deasupra (,,Înbaie, în fața oglinzii, îmi descopărcorpul pe care l-am ignorat aproapepatru decenii. Dacă n-a cerut preamult, nu l-am luat în seamă. Acum,însă, mi se arată cu un început deuscăciune. Sub ochi, cearcănele s-auadâncit; deasupra gurii, două ridurisubțiri răzbat pielea uscată și maronie.Nu înțeleg cum s-au petrecutschimbările și întorc capul ca să scapde acest chip desfigurat”). E apoicorpul ca senzorium – cu corpul, neîncredințează scriitorul, simțim tot, neapropriem lumea; dar tot cu trupul,atenție, gândim și construim litera,cuvântul, deja duhul, corpul letransubstanțiază, le transfigurează, cucorpul, aici, litera nu devine oarespiritul? (,,Mă întind la loc, în pat, cucartea lui Gabriel Liiceanu, Ușainterzisă, deasupra capului. Privescrândurile ca și cum ar fi fost scrise petavan. Le urmăresc în liniște și lassensurile să ajungă din creier în restulcorpului care se destinde și se lasăcucerit. Deodată îmi dau seama, custupefacție, că în Liiceanu zac doioameni total diferiți: gânditorulîndurerat și individul social, lacom,erodat de dramele mărunte aleexistenței zilnice. Nu înțeleg și astaîmi risipește liniștea. Îmi vine să urlu.Mă întorc cu fața în sus și privescinsistent lustra turnată de tata înaintesă iasă la pensie în fabrica unde s-aîngropat de tânăr. Este momentul încare îmi pun gândurile în ghips. Cunemărginită delicatețe, iau mulajedupă ele și-mi dau seama că am înfață o ceată de monștri. Sar din patde-a dreptul îngrozit. Tăcerea lăsatăpeste spațiul camerei mi se sparge încreier. Pentru o clipă, luminile albe,roșii și portocalii, verzi și albastre măaruncă din nou pe pat. Un viermeimens mi s-a chircit în frunte,lăsându-mă fără vlagă”).Nu e doar corpul amoros, în prozalui Liviu Comșia, cu toate că e șiacesta acolo (tânăr, în faza, așazicând,autoerotică, eroul – un Petru,profesor secundar, musilianul om fărăînsușiri - își verifică detaliat, cu încântareși neliniște ustensilele procreatoare,pornirea sexuală), dar romancierulvizează, cu oareșice plăcere așspune, și corpul precar, trupul senect,pe acesta protagonistul, autorul însuși(al manuscrisului, deoarece, așa cumvom vedea, Liviu Comșia utilizeazăîn Iustina șablonul manuscrisuluigăsit) îl și ceartă <strong>pentru</strong> căderea îndecrepitudine; descripția aci eminuțioasă, fermecată de amănuntuldezagreabil, suntem în fața unuinarcisism invers (,,Două riduri mi seadânciseră de o parte și alta a gurii,conturându-mi parcă mai puternicbuzele arse de noaptea petrecută lamarginea somnului. Sub ochi, seîntinseseră altele care se buhăiseră șiele. Cearcănele se învârteau însemicercuri vineții în jurul ochilorpercă aburiți. Pleoapele căzute pesteochi tresăreau îngustându-mi luminași împărțind-o în cuburi mici care sestingeau repede”).Femeia (fie că e, în roman, Irinasau Iustina) este, la Liviu Comșia,vietatea catilinară, ca să folosim acitermenul eminescian: e desfrânata,tăinuitoarea de virtuți și păcate, deispite și secrete originare dar, deaceea, deopotrivă rezoneurul, ea, fiindadică menită a face și desface ursitele– acum, în economia prozei de față, ainiția, a propune și a soluționa, ea,trama. O intrigă, în Iustina, cuprecădere erotică, romanul fiind(după însăși mărturisirea autorului) o,,carte de dragoste sau despredragoste”, trăirile aferente evoluândaici de la erosul cumplit, erosul acelaabsorbant (despre care, cu PaulScortesco, am glosat cu alt prilej) laerotica pură și simplă. În aceastăordine, Liviu Comșia notează, au-38______________________________tocomentându-se (și dezvăluindtotdeodată cu aceasta ceva dinstructura postmodernă a cărții –fragmentarismul, scriitura ce seautogenerează etc.): ,,E cel mai greusă scrii despre iubire, <strong>pentru</strong> căiubirea are întotdeauna alt chip carenu seamănă cu nici unul știut sau trăitpână acum. Încerc. Scrisul îmi dă viațăca apoi să mi-o fure însângerată”.Tema scriiturii ce se scrie pesine, a cărții ce se autoconstruieștedeodată cu trăirea, cu evenimentul, cupercepția (,,Pielea de pe spate sestrânge ușor, apoi se destinde șitranspirația se imprimă în maieul carese răcește încet, înfigându-mi în ceafăsenzația de frig. Trântesc ușaapartamentului și bufnitura porneștesă coboare scara înaintea mea. Măgândesc că nevroza mea a început săia forme violente. Mă sperii și încercsă inventez o povestire. Adică, săcontinui cartea pe care am scris-opână acum câteva zile. Nu mai știucum s-o duc mai departe. Irina s-aretras în memorie, unde și-a găsitlocul. Îmi trebuie un alt personaj –continuă autorul – care să miștelucrurile, să complice acțiunea, sădezvolte miracolul existenței. Ce-amfi noi fără taină?”), această temăașadar nu e numaidecât o invențiune apostmodernității, scriitorii ultimelordecenii ale secolului 20 au frecventatoînsă mai des, au teoretizat-o, i-auadăugat în acest cadru noutăți fascinantedin logicile polivalente, din gramatici.Liviu Comșia, la curent cu i-novațiile din domeniu, o folosește fărăde ostentație în Iustina, cu o studiatănepăsare, omul e un rafinat →A. I. BRUMARU
Pe fundalul autumnal, de ocoloristică nuanțată, își poziționeazăVictor Burde noul volum de versuri,care nu produce o rupturăprogramatică față de cărțileprecedente (Se roagă pădurea,Așternut pe frunza toamnei, Sub zodiapeștilor, Descântec de rouă, LegendaPanaghiei, fata care s-a îndrăgostitde soare). Se păstrează tonul molcomal rostirii, preaplinul afectiv, duioșiaprivirii crepusculare, diversificânduseușor doar formula prozodică,poetul mergând până la poezii cumetrică populară, iar alteori, oprindusela versul alb.Iubiri de toamnă târzie (<strong>2013</strong>) aapărut în Colecția Lirik a EdituriiArmonii culturale, bucurându-se de oilustrație reușită, realizată de un grupde elevi de la Liceul de Muzică șiArte Plastice din Alba Iulia. Prinnoua sa producție lirică, Victor Burdetransmite dorul de sat și copilărie,precum și nostalgia clipelor detinerețe. O poezie este emblematică înaceastă direcție: ,,Undeva,/ în tinda cupământ pe jos,/ din care mai țin mintedoar/ cuptorul și scara/ pe care urca,temătoare,/ mama bătrână în pod,/tăind umbre sinistre prin/ fumulalbăstrui, adăpostit/ sub hăizașul dinpaie;/ Acolo, în căsuța/ din cel maifrumos sat,/ mi-am cioplit cubriceagul,/ amintirile copilăriei,/încrustate pe un răboj/ din lemn deplop,/ în iarba stropită/ de Dumnezeu,cu rouă.../ Sălciile ce acopereau/băncuța de la uliță,/ erau bătrâne șilemnul/ le devenise găunos, adăpostindvânturile și strigoii/ ce ieșeaunoaptea să fure/ laptele vitelor.../ Bucuriileși temerile celor mai fericite/zile din viața mea!/ Eram stăpânultuturor copacilor,/ florilor și gâzelordin împărăția/ ce o puteau cuprindeochii mei.../ Apoi ne-am mutat laoraș.../ Țin minte bine ziua aceea,/<strong>pentru</strong> că atunci, a murit/ Raiul...copilăriei mele!” (Primele amintiri).Dezvăluită cu măsuramaturității, iubirea poetului este la felde puternică precum cea a unuiproaspăt îndrăgostit, iar adresacăutărilor sale vizează, pe rând,iubita, Divinitatea, Timpul dealtădată. Tocmai din acest motiv,iubirea se contopește cumva înrugăciune, căpătând atributeleuniversalului și eternului, dar și pecele ale voluptuoasei suferințe(eminesciene). ,,Întoarce-te, iubite,căci grâu-i secerat,/ S-au strâns șipoamele – livezile-s pustii,/ Nu știunimic de tine, din ceasul ce-ai plecat/Mă rog mereu, dar cred, că... nu maivii!” (Scrisoare).Alte poezii întruchipeazăadevărate imnuri închinate femeii,iubitei, mamei, în versuri cu un gradsporit de cantabilitate, fapt ce leapropie de lirica simbolistă, prinpercepțiile de natură olfactivă șimuzicală, la fel ca și prin decorulsolitudinii. În vremuri crepusculare,reazemul poetului rămâne iubirea,căci, în resorturile sale, constăvitalitatea, energia, puterea salvatoarea resemnării și împăcării cu sine. Înconsecință, Victor Burde face unbilanț al propriei vieți, devenitsinonim cu un bilanț al iubirii, cutoate efectele sale terapeutice. ,,Clipamea, clipa ta,/ Două aripi ce deja auzburat,/ Furișându-se în temnițatimpului,/ Spre a rămâne încătușate/În clepsidre, unde timpul/ Nu moareniciodată.../ Acolo, în nisipul lor,/Sunt adunate/ Toate amintirilenoastre:/ Vesele, triste, dulci sauamare,/ Urmând a ne fi înapoiate/ Înclipa marelui final.../ Vom socotiatunci, adunându-le,/ Cât de demnile-am trăit/ Și cât de mult, iubitamea,/ M-ai... iubit!” (Clipe...).În imaginația poetului, iubireaeste plasată într-un decorpreponderent rustic, în vecinătateaimediată a pădurii de mesteceni cusclipirile sale de alb, cu sunetele eimultiplicate de păsări și vânt. În acestimens tablou al naturii, creată cu atâta39generozitate de Dumnezeu, ființa îșidescarcă preaplinul sufletesc, iubireaatingând coarda spiritualizării șidescarnându-se de simțuri. Doaramintirea ninsorilor interminabileaduce fine sugestii ale melancolieitrecerii. Impresia care se formeazăeste și de natură picturală, înfățișândun tangou pe acorduri de vioară acelor ce se iubesc etern. Este, fărăîndoială, o imagine cât se poate deromantică, asociată cu întreagasimbolistică a frunzei, a pădurii, atoamnei, precum în versurile:,,Galbenul din frunze/ sub tăișulbrumei/ s-a întins/ precum un șarpe/sorbind din rădăcina/ pomului ce l-ahrănit./ Pădurea toată/ a devenit oEvă,/ pe care trupul toamnei/ s-aîncolăcit...” (Galben de toamnă).Poezia în sine constituie unrefugiu din calea vremurilor, cu toateprovocările lor, iar Victor Burde i-asimțit binefacerile, ancorându-șiimaginația poetică într-un decor almirării și inocenței, unde practicareaafectivității sporește libertateainterioară.MONICA GROSU_____________________________CORPUL ŞI LITERA→al lecturilor serioase, în junețe apracticat, ca asistent, artele scenice,regia. Intriga cărții se despacheteazăastfel cu o remarcabilă discreție asuspansului, inserțiile cărturărești,intertextualitatea, câtă e, e gradată, așspune homeopatic, nimic nu sare înochi, deși întâmplările sunt peste totdramatice, dureroase. Ele se adunălent, e aci o convocare a lorinfinitezimală, nici nu socotești că defapt se pregătește undeva surpriza.Romanul se oprește brusc, ultima luipagină e redactată de doctorițaIustina, personajul chemat de autor,după, cum am aflat, pierderea înmemorie a celui dintâi, putanacomplicată Irina – cu el, cu autorul, seva fi întâmplat oare să rătăcească șiel în uitare? Iustina nu ne lămurește,invitându-ne numai în cele din urmăsă scriem noi, cititorii, sfârșitul: ,,Aicisfârșește manuscrisul lui Petru. N-amcum să știu cum ar fi dorit să seîncheie și nici nu pot să scriu chiardacă, la fel ca el, cred în eternitateacuvântului. Că noi rămânem îneternitatea cuvântului. (...) Eu vă cerîngăduința doar de a mă lăsa să mărog <strong>pentru</strong> iertarea orgoliuluinemăsurat de-a crede că pot îndreptadestinul oamenilor”.
Afirmat ca spirit enciclopedist,profesorul dr. Ion Pachia-Tatomirescutipăreşte la sfârşitul anului 2012 (Ed.Waldpress, Timişoara) un consistentvolum de poezii întregit, după un sumarcare se impune tot mai mult (nu numaila el), ca într-o veritabilă ediţie critică,cu un aparat bibliografic complex şicompletat riguros, sub titlul Comete-ncea de-a 65-a vale; o subtilă trimitere lavârsta rotunjită de autor în acelaşi an, la16 februarie. Înainte de a vorbi însădespre poezia lui Tatomirescu din acestvolum, ne oprim totuşi atenţia, în chipnecesar, asupra celei de a doua părţi, Dela cele biobibliografice la repere dinbolta oranj-istoriei literare, alcătuită deconf. univ. dr. Ana Mugurin. Pe parcursula 151 de pagini (255-406), cititorulface cunoștință cu câteva repere semnificativedin viața și prodigioasa activitatede profesor, redactor, publicist, poet,epigramist și parodist, prozator <strong>pentru</strong>copii, folclorist, etnolog, dialectolog,cercetător al mitosferei pelasge,istoric al religiilor, critic, teoretician șiistoric literar a lui Ion Pachia-Tatomirescu,confirmată și de o selecție a referințeloradunate în timp de autor. A-ceastă a doua parte se încheie cu osuccintă prezentare a tuturor celor 105volume publicate (30 sub semnăturăproprie și alte 75 în colaborare) „apărutepe segmentul temporal 1971-2012”. El însuşi critic literar, IonPachia-Tatomirescu (a se vedea, depildă, vol. Nichita Stănescu și paradoxismul,Ed. Arutela, 1994, ori Tratatulde melancolie, Ed. Eurostampa,2000) face parte din generația resurecțieipoetice (titlul unei alte lucrări,2005), este un postmodernist erudit, alcărui verb rămâne fidel unei conștiinciozitățiexigente, dar mereu înnoiteși cu o emotivitate bine disciplinată înexercițiul reflexivității. Opera luipoetică (14 volume, dacă am număratbine) începe cu volumul de debutMunte (Ed. Eminescu, 1972), căruia îiurmează un alt volum, incitant nunumai prin titlu (Încântece. Demon-Graal-Sobor, Ed. Litera, 1979), apoialtele: Verbul de mărgărint (Ed. Facla,1988), sau un volum de distihurisuperparadoxiste, Salmi (Ed. Aethicus,2000) etc. Însă, ca și în volumul Elegiidin Era Arheopterix (Ed. Dacia, 2011),despre care am mai scris, și în recentulvolum, autorul este atras evident degândirea paradoxistă (inclusiv în laturaimaginativă, a re-prezentării factualuluietern). El se cantonează într-o lumeaparent stranie, cu teme ce ar putea fi______________________________socotite fie adiacente, fie anacronice(Descântecul zalmoxian al unchiuluiAethicus Donares de-alungatHaosachele și Haosachia; Sofistunchiulși pufinul din Insulele Rifarice;Unchiu-meu, sofistul, despre centuraAherasiei; Nani-nani, vidule, nani-nani,Dacie vidată...! etc.), însă substanțatextului aduce mereu în atențieîntrebările eternelor noastre neliniști.Alteori, ne propune geometria lanurilorde rapiță, poeme de sâmbătă seara pebulevard la vale, ori urcă piramida luiKeops pe sfânta spinare de măgar.Liric uneori (Despre înfrunzirearamelor de pendule din gări, LângăUrsa Mare, Numai tu, floare de nufăr,Despre ingrata absență etc.), Tatomirescureverberează la incidența cusuprarealismul lumii sale și se conformeazădeterminațiilor ei; ‒De n-aimai fi berbec-om, vraci-vultur-gaie,șef-țap,/ flăcău-taur-centaur, directorvânător-săgetător,/rege-scorpion-președinte,rac-împărat-de-vidă-conservă...!(p.224), sau Ea se respectă, deparc-ar fi o moleculă de hidrogen/ dinlobul stâng al plămânului meu,/ eu mărespect, de parc-aș fi o moleculă deoxigen/ din lobul drept al plămânuluitău...(p.92) etc. Însă văzând cu atențiesumarul volumului de poezii, îți poțiconfirma că Ion Pachia-Tatomirescupornește, ca într-un concept protestatarcreaționist,de la Dansul cometei cusepia spre Cometa-n lyra de-aer-duh,mai apoi spre Cometa-n apa viorea,trece cu Cometa oaselor de foc dinzenit în nadir spre Steaua <strong>pentru</strong> lemn,la Privighetori-comete de lut dupătraiectoria descendentă din mitulhesiodic al Vârstei de Aur. Fiecare cicluîși urmează ideea enunțată cu un Salm(cel de al doilea poem din ciclu:Salm‒Cer, nea; Salm‒Aer; Salm‒Apă;Salm‒Focul; Salm‒Lemnul; Salm‒Lutulale elementelor primordiale din40filosofia lui Empedocles) și se încheietot cu un Salm ( Salm‒Alcov, Salm‒mov-bomfaier, Salm‒Steiu-mi sapă,Salm‒Zvântă soclul, Salm‒Semnul șiSalm‒Pământ); salmul ca psalmodiere.Ion Pachia-Tatomirescu intersectează înpoezia sa simboluri din marile mitologiieuropene cu o mitologie dacicărecuperată: Cogaionul, atât de frecventîn versurile sale, este un Olympautohton, apoi Moșul Soare șicosmogonia danubiană, dacică, dinȚara-Tinereții-fără-Bătrânețe (Unchiumeu,sofistul, despre centura Aherasiei)etc. Ambitusul afirmării cogaioniculuimi se pare cel mai evident în cele Șapteizometalice: Astăzi, poezia mea valahăeste de gardă/ în Insula Șerpilor, învreme ce Ahile își strânge/ ghituitu-ichimir lat, peste buric, prinde toartele/(...),apoi strigă de-mi reverbereazătot cerul de malachit: „‒ Să mă ningicu poeme-fulgi, neîncetat, pân-auzi/cum crește nemurirea, în creștetulCogaionului/ părintesc...‖ Un Pantardiv, poetul bucolic din Geometrialanurilor de rapiță descoperă aceastămierlă autohtonă ce nu și-a pierdutstrămoșeasca-i limbă/ în vreun TurnBabel și rămâne să-mi cânte gratuit(...)în aceeași limbă dintâi. O limbă preadamică,limba oceanului primordialcare se mai poate auzi încă dintrelanurile de rapiță, de unde unsupersonic se ridică ‒ vârf de săgeatăde-argint/ ce trage-n cupola ultramarinăun alb harpon de fum...; ocoabitare adânc conflictuală, neîmpăcată,dar totuși tolerantă până și subgroaznicele joagăre-laser,/ chiar subaurorele polare. Într-un astfel de ringviscolit, păsările Arheopterix tac cuprivirile ațintite în sus, ca într-un psalmal îndurării: licuricii din cupele deplexiglas ale runelor-Yin/ troienesc maitot ringul-Yang din acest papirus almov-uscaților ciulini. Protestul verde seadaugă și el protestelor anterioare dinelegiile cogaionice cu dorința de a nustrica echilibrul dintâi, despre care vorbeșteadesea în subtextul acelor traiectoriiale datului implacabil. Citindu-l peIon Pachia-Tatomirescu (chiar și numaiîn poezie) nu poți să nu ai conturulpersonalității sale cu o față a extraversieiformale, dar calde. Un însinguratcare-i caută pe toți ceilalți, nu pefiecare în parte, întru consensualitate,supus provocărilor superioare și trenante.El atinge fericirea generică fără a selăsa condus de o atare nevoie, e înclinatspre deliberări profunde, deși pare visător,imaginativ, dar are vocația unor îngrijorărigeneroase, deși pare rezervat; eteandric totuși și nicidecum dionisiac.IULIAN CHIVU
Departe de mine ideea stranie dea cădea în desuetudine, dar după ceam găzduit în premieră fragmente dinultimele cărţi semnate de MateiVişniec, romanul Domnul K eliberat(2010), culegerea de poeme La masăcu Marx (2011) şi am publicat înrevista Contact international înexclusivitate în limba română piesaRegele, bufonul şi Domnii Şobolani,am reuşit să pătrund în retortacreatoare al dramaturgului, poetuluişi, în general, a scriitorului şicărturarului. Temele, motiveleabordate sub o diversitate de expresii,nu sunt decât hainele împăratului,figura de stil primordială pe careautorul o îmbracă <strong>pentru</strong> a transmitemesajele sale doar aparentalambicate. Maestrul realizează unritual, el rămâne Creatorul deCuvinte, desăvârşite în sublimare,precum un magician ce şlefuieştepietrele pour les connaisseurs. Chiarel scrie în Cum am dresat un melc pesânii tăi faptul că inima, deci o parteesenţială a corpului, o pompăcaraghioasă începe să se frământe,să bolborosească, să se bâlbâie, sămoară, să se resusciteze, să seprodtească, să se piardă cu firea şi săregrete apoi, să improvizeze clovneriişi să îşi ceară iertare când numai segândeşte la femeia pe care o iubeşte.Ei, bine, o întreagă magie punestăpânire pe povestitorul, trăitorul şigânditorul a cărui inimă, personificată,încearcă să evadeze în fiecarenoapte, spre cea căreia i se refuzănunta fizică şi iese din piept ca dintrofântână <strong>pentru</strong> a se furişa afară şi<strong>pentru</strong> a respira aerul proaspăt alnopţii… Poem în proză cu accentedramatice, îmbinând elemente psihologiceşi metafizice, prima parte acărţii apărută la Editura Humanitas 29 ,se desfăşoară într-un spaţiu virtual acărui realitate se constituie în materiaprimă ce răstălmăceşte sufletulîncărcat al scriitorului. Calofilieisavante şi atent studiate, din unelevolume, i se substituie treptat unspectacol imagistic de bună ţinută,pus în scenă de un regizor impecabil,care-şi cunoaşte meseria şi şi-oexercită până la detaliul infinitezimalprintr-o fantasmagorică reflectare aunei realităţi proprii lumii lui MateiVişniec : perne, încolăcite unele cualtele, care se ling uşor, franjuriafectuoşi, draperii ce mângâiepodeaua, platouri ce se clădesc, … setopesc, … unele în altele până cândformează un corp comun, …29Scrisori de dragoste către o prinţesă chinezăpaharele… ce tresar imperceptibil defiecare dată când o sticlă se apropiede ele…, cuţite cu mânere… virile,linguri … dornice de a fi supte debuzele noastre. Discursivitatea uşorostentativă (pe care un cititor neatentar putea să o compare cu versurile luiEmil Brumaru !) nu este semnultrecerii în erotism desuet a fluxuluiconfesiv, ci dovada că autorul posedăcapacitatea de a schimba registrele,evoluând pe portative lirice diverse,rămânând însă un sensibil observatoral fanteziei pe care doar afectul opoate determina. Cantonarea în patulprocustian al unei formule unicedevine astfel o iluzie, pe carescriitorul o risipeşte cu o graţiedezinvoltă, originalitatea şi percutanţaimaginilor rezultând tocmai dinaceastă tacită ofensivă împotrivanostalgiei şi deznădejdii. Refuzândtentaţia unei viziuni obişnuite sau aunui conformism structural al uneiabordări comode, autorul amorsează,precum în scrisorile amoroase cătreprinţesa chineză, o conotaţie latentă,ce realizează o vibraţie nostalgicăîmpletită cu iluzia unei reflexivităţiimplicite. În asemenea cazuri, poemuldevine o oglindă cu transparenţe inconvertibile,o meta-aventură aspiritului însetat de fantasmele uneiimaginaţii devorante, sângele răspânditpe jos începe să reflectecerul… e mai mult decât o lupăgigantică… e o adevărată numărătoareinversă. Autorul, copleşit deun tablou semnat Bosch, întreabă : Nuvedeţi că rana mea este o oglindăgigantică ?Incursiunile în filosofie, înpolitică şi religie (confucianism şibuddhism) nu fac decât să decidă subun singur clopot existenţa lumii plinăde dragoste şi frumuseţe, tandră şiplină de jale totodată. Poemul înproză, chiar dacă prezintă un discursepic, este o reprezentare a unuidramaturg ce ştie să manipulezenaraţiunea, suspansul, cu un prolog şiun sfârşit din creaţia marilor scriitoriai umanităţii.Tandreţea se strecoară de la uncorp material (inimă, organ sexual -melc), obţinând inspiraţia orgasmicăa rănilor prin cuvinte înşiruite ca unrâu de aur ce curge din laboratorulalchimistului până la abstractulîncălţărilor din cabinetul de pantoficare surprinde calităţi, atitudini,reacţii, sentimente, supliciimasochiste într-un al treisprezeceleaceas (capitol). De ce există cuvinte pecare nu le putem pronunţa decât întimp ce facem dragoste, care nurezonează în spirit decât atunci cândtrupurile sunt înlănţuite, topite unulîn altul, deposedate de materialitate,gata să îşi ia zborul, gata să se41______________________________dizolve în vid, capabile să absoarbătimpul, să se sustragă timpului, sătermine cu temporalitatea. Aceastaeste viziunea nunţii alchimice îngândirea vişnieciană, el afirmând că :îmi plac mai ales cuvintele cărnoase,rubensiene, cuvintele cu sâni mari şifese frumoase, cuvintele carevibrează în gură mult timp după ceau fost pronunţate.Substanţa lirismului său îşisublimează ecourile dincolo de oricebarieră senzorială, imprimând un ritmluxuriant al reveriei şi un patosdezinhibant al confesiunii. Imaginarulîşi transferă forţa fascinatorie încâmpul freneziei lexicale, uimind prinpregnanţa detaliului şi prin fluiditateairezistibilă a confesiunii: mă simtvinovat, deoarece ştiu, simt, nu potuita cine este adevăratul autor alacestor cărţi… vă spun, doamnă, căsânii dumneavoastră sunt sursasecretă a tot ceea ce am scris…Romanul în care elementele seîmbină atrmonios se încheie printr-oextraordinară butadă demnă de ştiinţaesoterică, de magie, pe care, neştiinds-o exprime altfel, credinciosul spunecă se simte mai aproape deDumnezeu în apropierea bisericii:Deşi trenul se îndepărtează cu femeiape care o iubesc, gara rămâne, totuşi,locul în care, fizic şi în termeni despaţiu şi timp, mă simt cel maiaproape de dumneavoastră. Unroman scris altfel, în care imaginilesemantice înlocuiesc dialogul şiintrospecţia explodează într-o virtualăreverie iniţiatică ne invită la lecturirepetate precum am asculta la infinito sonată la pian.JULIETA CARMENPENDEFUNDA
Reeditarea operei istoriologului,altfel spus, a gânditorului întru lucrareaspiritului istoric – în linia, la noi,a lui N. Iorga ori Gheorghe Brătianu,aiurea a francezilor de la Analles, alui F. Braudel etc. – e vorba deeminentul Mihai Gramatopol, stins detânăr, în plenitudinea duhului creator,se întregește astăzi, prin grija soțieisavantului, prof. Viorica Gramatopol,cu încă o piesă fundamentală, ArtaImperială a epocii lui Traian(Editura Transilvania Expres, Brașov,2012, urmată, după un an, la aceeașieditură, spre o mai largă difuziune, deversiunea în englezește, ImperialArt in the Age of Trajan, translatedby Ioana Zirra /and/ Additions to theEnglish version Magda Teodorescu).Deși după însăși mărturisirea autorului,culturii și, în particular, arteiMarelui Imperiu Roman li s-a acordatde-a lungul veacurilor ,,o maximă șisusținută atenție”, impozanta cartedin 1884 a lui Mihai Gramatopol eramenită a împlini totuși o impardonabilălacună: se cerea, în consecință,repunerea în discuție, deodată cu reordonareași interpretarea iconografică(decorațiunea sculpturală, metopele)ale unui moment esențial din, casă zic așa, întruparea, în ținuturile danubiano-pontice,a spiritului traianic,Monumentul de la Adamclisi. În 1982se împlinea – ne amintește într-o precuvântarela volum ilustrul savant -,,începerea de către Grigore Tocilescua săpăturilor la Monumentul triumfalde la Adamaclisi, cel mai mare și maibine conservat obiectiv de acest genal arheologiei romane” - un prilej privilegiat,crede Mihai Gramatopol, dea oferi contemporaneității cheia ,,înțelegeriimai profunde și mai circumstanțiatea întregii arte traianice, apătrunderii mobilurilor ei sociale șipolitice, a decriptării unei ideologii, aunor motivații filosofice, a unei atmosfereculturale și a comportamentuluiclasei politice romane fațăde evenimentele care au remodelatPrincipatul la cumpăna a două secole.,,De tot intersul vor fi apoi, în compunerealucrării gramatopoliene, comentariileprivitoare la originea Monumentuluiși la înrudirile artistice aleacestuia cu celelelate ,,complexe arhitectonico-plasticeridicate de Traian”.Descripția, fenomenolgia sunt însoțitenecontenit în cartea lui Mihai______________________________Gramatopol de viziunea teoretică, deprocesarea cu ustensil filosofic a imaginilor,a constructului sculptural șiarhitectonic, a formelor plastice. Istoriologule, de pildă, preocupat de aspectulmetodologic, de veșmântulidiomatic al cercetării științifice, delimbaj. E la curent cu limbajul matematic,căruia îi recunoaște universalitatea,puterea de abstractizare, econvins însă, într-o bună tradiție filosofică,spre a-l cita din nou, că ,,limbajultrebuie să fie o emanție a uneiontologii subiacente și nu un cod detraducere aplicat acesteia din exterior”.În absența unei limbi proprii aduhului lucrurilor, în cazul supuneriicercetării, a istoriei artei doar la investigațiiașa-zicând pozitiviste (,,clasamente”,factologie numeroasă etc.),truda oricărei construcții ori reconstrucțiiîn caz e menită ratării. MihaiGramatopol scrie în acest sens în chipmemorabil: ,,O realitate care nu și-agăsit limbajul sau care nu și l-adezvoltat în mod adecvat riscă, înciuda bogăției materiale a domeniului,să nu se înscrie ca știință înordinea spiritului”.Fiind vorba de Monumentultriumfal de la Adamclisi, una dintrechestiunile ridicate de aceastăcapodoperă imperială este aceea anarativității, Mihai Gramatopolînregistrând, cu aplicată erudiție,comentariile și ipotezele de travaliuce i s-au consacrat, trecând în temăde la un specialist de azi înnaratologia artei antice, precum P.H.von Blackenhagen, la, de exemplu,vienezul Alois Riegl, cel care punecapăt evoluționismului lui Winckelmann,insistând apoi asupra carierei(îndelungată) în estetică a conceptului42voinței de artă (Kunstwollen).Aceasta <strong>pentru</strong> că tocmai conceptul încauză, ne încredințează savantul, vacaracteriza și va opera în ,,artaimperială în general și /în/ cea avremii lui Traian în special”.Ediției princeps, din 1984, tipărităla ,,Meridiane”, incompletă ,,dinlipsă de spațiu”, (cum ne avertizeazăViorica Gramatopol), editorul prezenteilucrări i-a adăugat capitolul exclus,intitulat sugestiv, Aulic și Imperial.Într-un Argumentum I, aceastareface cu minuție și acribie genezaremarcabilei opere gramatopoliene,cu punctul de inițiere fixat la 1973,,,când lui Mihai (notează VioricaGramatopol) i-a apărut studiulArtizanal și provincial în artaromană (Studia II, pp 260-277)”.Reproduce aci și următoarea notă aautorului ce explicitează structura șimotivația teoretico-filosofică aoperei: ,,Trofeului de la Adamclisi,Coloanei de la Roma, artei traianice șicontextului ei cultural i-am dedicat ocarte, Arta imperială a epocii luiTraian, București, Meridiane, 1984.Demonstram acolo că metopele Monumentuluide la Adamclisi, dedicatlui Marte răzbunătorul, reprezintă pehemiciclul nordic sângeroasa bătăliede pe platoul dobrogean, iar pe celsudic, cel de-al doilea război dacic(105-106), care constituia răzbunareaînfrângerii de la Adamclisi ce a determinatrespectivul război, neprevăzutde Traian. Am dat și primaseriere logică a metopelor...,,.Capitol fundamental, Aulic șiImperial nu doar reechilibreazăcompoziția eminentei lucrări a luiMihai Gramatopol, dar conchideasupra viziunii istoriologice moderne(îndeobște în domeniul istoriei șifilosofiei artei) a savantului: ,,Artaepocii lui Traian reprezintă apogeulcelui de-al doilea termen al bipolaritățiiaulic-imperial. Și cred căreiese din ce în ce mai clar faptul, așacum am spus la începutul acestorrânduri, că arta romană imperială,datorită explicabilului ei eclectism,nu o putem judeca și mai ales înțelegedecât prin prisma acestui structuralismcritic cu adânci rădăcini înfilosofia europeană a artei pe care vatrebui în mod perpetuu să-l alimentămși să-l susținem cu elementeconcrete ale bazei social-politice șiale curentelor al căror epifenomeneste”.A. I. BRUMARU
Afirmaţia lui Titu Maiorescu, potrivitcăreia „Poezia, ca orice artă, trebuiesă exprime frumosul‖ e magistralîntruchipată de Valentina Becart încartea sa de poezie Sub semnultimpului. Beneficiind de o graficăfoarte frumos realizată, autor MihaiCătruna, cartea îşi deapănă „frumosul”de la primul la ultimul vers cu o sensibilitatecare, cu greu, se poate defini.„Poezia nu se poate defini, ci numaidescrie” spunea George Călinescu.Valentina Becart nu defineşte poezia,dar se defineşte pe sine în versuritulburătoare: Eu ştiu că sunt/ o umbrătrecătoare / că viaţa mea / e purăîntâmplare/ neînţeles cuvânt.../ Eu credcă sunt / sclipirea unei năluciri / solare/ fiorul prins / în iernile polare /năucitor avânt.../ Eu ştiu că sunt.../ Eucred că m-am născut / spre a muri.../ cesurdă e strivirea / între azi / şi timpulce-a trecut.../ (Sub semnul timpului).Pentru Valentina Becart întreagalume aparţine timpului, cu ghearele luide gheaţă, implacabil, timpul ca otăcere, sub semnul căruia poeta afirmă:Să n-auzim tăcerile jelind / Să n-auzimtăcerile murind (În umbraadevărului). Şi <strong>pentru</strong> mai multăconcreteţe, continuă: tăceri /nedescifrate / întunecau oceanul / şistâncile alarmate / se surpau în mine /ca-ntr-un ochi lunatic,/ singuratic / înnoapte, meditând... (Ca-ntr-un ochilunatic).Poezia Valentinei Becart se desfaceîn petale de o fineţe aproape ireală,însoţite de o muzicalitate celestădesfăşurată pe undele spaţiuluinedesluşit al sufletului: În linişteaacestei dimineţi / simt sufletul / cum sedesface-n ramuri / ce-şi cautăîmplinirea / şi rodul unui timp senin, /curat.../ curat... (În liniştea acesteidimineţi) sau: Mă pierd într-o lacrimă/ şi-un gând istovit / mă poartă agale /pe valuri...(Sunt gândul istovit).Acelaşi George Călinescu afirma înlucrarea sa „Curs de poezie” că „dacăam şti cum se face o poezie genială, toţiam deveni mari poeţi şi arta s-ar prefaceîn industrie”. Valentina Becart îlcontrazice şi ne demonstrează că ştiecum se construieşte, cu migală şi talent,o poezie bună (chiar dacă nu genială), opoezie a cărei emoţie artistică tetranspune în lumea feerică a credinţei înfrumos, în diafan, în Demiurgulcuvintelor pastelate şi sărutate deîngeri: Lasă-mi în suflet / parfumul tăuvăratec / şi cerul aprins de-atâteacuvinte.../ timpul îşi pune broboadă deseară / cu fiecare linişte / vânată / şifereastră cu storurile trase.../aşteptarea mea /-e cântec de dor- /după urmele tale / albastre.../albastre... (Lasă-mi în fereastră).Cântecul cuvintelor, mânuite lejer depoetă, îşi curge parfumul cu note delumină peste bucuria trecerii încalendarul iubirii cu soare pe portativ şipe buze: Lasă-mă să te cuprind / înpalme / infinire / să curgă sângele-mialbastru / unde să fugi / când iarna-şietala făptura / la un singur pas...(Suntalbastru... peste ape).Timpul, acest creier enigmatic allumii, devine <strong>pentru</strong> Valentina Becartun ce mereu neştiut, mereu aprins cuflamuri de dor şi mirare, un ţel nesperatspre scara cu trepte de mătase a vieţii:Port semnul timpului / pe frunte: /lumini şi umbre / o mare de suspine /pădurea / ce-o să-mi cânte / marşul deplecare.../ O! cât de mare-i semnul.../ înpumnul răvăşit / de iarbă / în toamnace-o să ardă / zburdălnicia / ultimuluigând...(Port semnul timpului).Închei succinta mea prezentare cupoemul care mi-a plăcut cel mai mult,poem care confirmă întrutotul o altăzicere mirabilă a lui George Călinescu,şi anume că „poezia e o liturghie, unceremonial introdus în viaţă, fără să seconfunde cu ea”: Să nu rupi floareasolitară, / dintr-o lacrimă crescută, /sau poate o mirare.../ eu sunt petala /albă / deschisă în adierea serii,/ ca oiubire interzisă.../ mi-e inima fântână /părăsită, / fără izvoare, / fără steleazvârlite / de mâna ta.../ iubite.../ Să nustriveşti lumina / cuibărită / într-un bob/ de fericire.../ eu sunt firul de iarbă /ivit sub razele de lună, / ca opromisiune / într-o flacără neîmblânzită.../ mi-e sufletul o peşteră / uitată, /sunt umbre lungi, / sunt şoapte / -suicidară noapte-/ şi uşa-i ferecată / demâna ta / iubite.../ de mâna ta...(Suicidară noapte).conf. univ.dr. ILIE GORJANDespre Florian Stanciu am maiscris. De data aceasta, iată, s-a produso premieră: poemele sale sunt traduseîn franceză. Adică autorul a simțit căe momentul să… iasă în lume, că eulsău poate fi răsădit oriunde. Lirismulsău elegiac se supune unei luciditățiaspre, dominante. În poezia sa pulseazăuniversul cu mișcări în volutemisterioase. Poemele te prind de brațși te întreabă cine ești, îți bântuievisele, în penumbre cu fragedesclipiri și cu levitații aproximative.Am în față antologia bilingvăPoeme/Poèmes, editura Tiparg, <strong>2013</strong>.Textele sunt alese din volumeleapărute între 1993-2011. Versiuneafranceză îi aparține scriitorului IulianDămăcuș, traducător rafinat, care nuse află la prima „aventură” de acestfel. Pentru această traducere,Dămăcuș s-a familiarizat metodic custilul lui Florian Stanciu, cu temele,universul poetic, cu vibrațiilestilistice. Uneori se produc revelații,întrucât Dămăcuș surmonteazăintraductibilul, îl supune, îlîmblânzește. Nu e ușor să „lupți” cu„umbre droaie/nori puhoaie/năboiau/zvâr/îmbălat” etc. În poezia luiStanciu tăcerea apare în preajmă„precum pietrele”, iar la „spălareacuvintelor” poetul stă într-un cercmagic, înconjurat de lucrurile pe carele numește.Un poet tradus de un poet. Nu seputea face o alegere mai fericită.Adesea, spiritele celor doi seintersectează la lumina fulgerelorpoeziei adevărate.ALEXANDRU JURCAN43
Uneori sunt urmărit de o serie deîntrebări: Se cade ca un poet să aibăspirit critic faţă de poezia altui poet?Nu e riscul ca el să cadă în subiectivismuldat de propria poezie, deconvingerea că aceasta e ”firul roşu”al poeziei din toate... timpurile? Cătotul în afara ei nu sunt decât devierimai mari sau mai mici faţă de drumulde urmat de către... poetul universal?Fără răspunsuri convingătoare, găsescun subterfugiu. Rândurile scrise de unpoet despre alt poet nu sunt cu adevăratrânduri de critică literară. Suntsensibilităţi la care poetul ce scriedespre alt poet a rezonat. Sunt bucuriide cititor, mai mult sau mai puţinversat, sunt decriptări după „forma şiasemănarea” poetului cititor.Astfel, sub amendamentul celorexprimate, mă încumet să scriu câtevarânduri despre Secunda de pământ,Ed. Nico, Tg.Mureş, <strong>2013</strong>, proaspătacarte de versuri apărută sub semnăturalui Lazăr Lădariu, iluministulmureşean al acestor vremuri, eruditom de cultură, publicist şi sensibilscriitor, harnic şi motivat luptătorsocial şi naţional. In extenso, un omîn slujba oamenilor, un român înslujba neamului său.Cartea menţionată e „extrasă” dintrunjurnal, ţinut în perioada februarie1983 - mai 2002, arătând faptul căpoezia izbucnea între două adnotări,între rânduri de scriere a sinelui, aconştiinţei şi conştientului, raportat înspaţiu şi timp, la situaţii şi situaţii. Eaarată un Lazăr Lădariu cu amplitudinide sensibilitate poetică izbucnite întrecontorsionările faptelor timpului defiecare zi. Poezia sa nu e una spectaculoasă,cu înălţări verticale şi apoicoborâri în vrie, e o poezie aşezată,echilibrată, dar expresivă în rafinamentulei. Aşa cum „esenţele tari seţin în sticle mici”, şi în poezie gândurimari pot găsi formule migăloase,imagini filigranice de exprimare:”......şi toţi cei care aţi urcat muntele/veţi fi nişte umbre ascultătoare/ sau,poate/ eu voi fi cel cu numeleUmbrei,/ cercel de piper la urecheadealului;...” (Şi la lună vă voicunoaşte), sau „Cineva ţipă în burtapământului,/ cineva se trezeşte şicască prelung,/ cineva din adânculmugurelui/ repetă cântecul învierii,/cineva mână din urmă/ o caravană derufe;/...” („Naşterea numelor”).______________________________Aşteptând înserarea e un poem altrecerii implacabile a timpului, căreiaautorul nu i se poate sustrage, o complaceresurdă sub care mijeşte regretul„marii treceri” blagiene: „Jumătate-iarbă,/cealaltă jumătate-copac,/creşte în urmă/ vremea mea dusă;//pasărea de sânge/ arde şi azi în metaforă,/fluturele deodată cu şarpeletrece;//…”. Zădărnicie, ar spuneeclesiastul, fiindcă „...doar numeleTău/ scris e în ceruri.”, spune LazărLădariu în poemul Numele Tău.În majoritatea poemelor, întâlnimexpresii care, ele însele s-ar puteaconstitui în mici poeme, deosebit deexpresive: ”..strig, şi cuvintele melecad pietre pe stâncă/ acoperite dearipi sub laţul subţire al morţii…”(Citind psalmii lui David); „..doaramintirea solemnă rămâne/ despre altearipi/ prin alt aer tăiat de o epifanieuitată…” (Decembrie); “Punte,/umbra ta între două maluri…” (Stopcadru);” Neîntrerupt,/ precumtimpul,/ copacul apelor curge...” (Cuproaspătă memorie); „Ţipătul coaseia fugit în pământuri sure...”(Zbordublu) etc. Citind poezia lui LazărLădariu în această cheie, constaţi că,aşa cum spune în versurile „asemeneaunei biserici/ ridicate în inima alteibiserici” (Viaţă dublă), în propriapoezie ascunde altă poezie, probabil,tocmai <strong>pentru</strong> a-i da poeziei saleconsistenţă şi durabilitate.„Chemarea străbunilor” este o altătemă a volumului, temă, de altfel,recurentă în cărţile de versuri ale luiLazăr Lădariu, temă ce-l prinde bine,deversându-i tumultul: ”E-un sufletde pământ ce, greu, mă cheamă,/ dince în ce mai tainic înapoi,/ prin44dimineţi târzii de vară beată,/ prin seride pergamute şi de ploi.//…Şoptescpăduri în orga lor vicleană,/ sub hainaumbrei eu să mă-ncovoi,/ e-un sufletde pământ ce, greu, mă cheamă,/ dince în ce mai tainic înapoi.” (E-unsuflet de pământ ce, greu, măcheamă)Pe alocuri, sunt răbufniri în stilpoetic propriu, dar în spiritul poezieilui Goga şi chiar a lui Ion Horea,absolut fireşti în contextul luptei şi a„cămăşii morţii” îmbrăcate de autor,deodată cu această înregimentare înapărarea valorilor şi spirituluiromânesc pe aceste meleaguri: „ Nu-ilapte pe lume mai dulce,/ Nici soaresă urce pe deal,/ Mai altfel, maiblândă chemare,/ Ca aici, la noi înArdeal.// Nu-i ninsoare căruntă pemunţi,/ Nici zăpezi să respire-n val/Prin pădurea pândită de lupi,/ Ca aici,la noi, în Ardeal.//…” (Aici, la noi, înArdeal). Sau poezia „Apele trec,pietrele veşnic rămân”, care măduce cu gândul la acel „sfânt alînchisorilor comuniste”, NichiforCrainic: „Fost-am Iisus chinuit încelule,/ fost-am şi lacrima din cântulpăgân,/ am scrâşnit şi am plâns,supus, că ştiam:/ apele trec, pietreleveşnic rămân.//....”. (E demn deremarcat faptul că Lazăr Lădariu nu ascos aceste poezii din carte, <strong>pentru</strong> aface o carte de sine stătătoare, scriseîn acest registru al „Mustului carefierbe” (licenţă poetică O.Goga), ci apreferat sinceritatea, de a le aşezaalături de poemele cu iz existenţial,cronologic, aşa cum „i-au venit” şicând „i-au venit”, în Jurnal.)Poemul „Secunda mea depământ”, poemul definitoriu al cărţii,este unul al convingerilor existenţiale,asemănător în idee, nu şi în formă, acelebrelor haikuri japoneze, cereflectă în mare măsură ideeacălăuzitoare a vieţii: „Să ascultcântecul unic/ la munte am venit cuinima-ntreagă,/ măr rotund pulsândumiîn carne;// la piatră am venit,/ maităcut ca niciodată,/ să învăţ lecţiacufundării/ în cuvântul fărăîntoarceri;// pe câmp am ieşit/ cu totalfabetul germinaţiei,/ să cunoscrespiraţia acelui mesteacăn;// <strong>pentru</strong> ogură de aer/ muntelui,/ pietrei,/câmpului/ le dăruiesc acum/ secundamea de pământ.// Secunda ce sunt.”.“Secunda ce sunt” a lui LazărLădariu este “… pata de sânge carevorbeşte” a lui Nichita!RĂZVAN DUCAN
Motto:„Viaţa e joc în jocEu sunt regina jocului.‖(Ileana Roman – G-ambitul reginei)Castanele comestibile din zonaTurnu-Severinului (în care locuieşteautoarea) pot fi prăjite, şi atunci ainevoie de dinţi buni să le îngurgitezi,sau pot fi fierte şi atunci poţi să lemesteci chiar fără proteze. Ca entităţiprăjite, castanele, în viziunea mea potfi omologate cu angoasele lirice aleIlenei Roman, pe când aceleaşi produse,fierte şi amestecate sub formadeliciosului piuré, pot simbolizaangoasele de-a-ndoasele din aceeaşicarte /1/.Focul care produce miracolulacestor transformări poetice antinomiceconţine în subtil dozaj ludiculşi ironia. Dacă lecturăm cartea de-andoasele,descoperim <strong>pentru</strong> angoasemotto-ul: „Viaţa mea e rană caldăprin care se vede ce scriu”, iar <strong>pentru</strong>angoasele de-a-ndosele: „Râsul şiplânsul – fraţi de cruce”.Angoasele sunt existenţiale şiculturale, iar cele de-a-doaselea le iauîn răspăr pe primele, dar nu la modulpostmodernist, ci umoristic.Prima angoasă existenţială oreprezintă trecerea timpului: „Aruncasemtoate ceasurile în Dunăre./Câteva milioane, câte luasem de laoameni/ după ce i-am convins s-oducă mai bine.” Şi iată cum aratăaceastă angoasă de-a-ndoselea: „Puteţicălări timpul pe deşălatelea,/puteţi dacă vreţi să-i puneţi şa,căpăstru, zăbale, valtrapuri/ <strong>pentru</strong>frumoasele întreceri hipo, hippz,/ leamspus.” (Orologos)Altă angoasă, legată de credinţeleancestrale, o constituie visul:„Viaţa omului vine din vis/ şi nimeninu vrea să viseze urât.” Şi pe trezie:„eu sunt visul vieţii mele”. Întreaceste două vise se instituie poezia. Înacest domeniu predilect, Ileana Romandevine, după Nichita Stănescu,cea mai importantă creatoare delimbaj poetic, inventând cuvinte noi,viabile ontologic, pe bază de prefixeşi sufixe cum ar fi: destipăresc,descrisăresc, înrămuresc, celestier,cuvântură, dumnezitudine etc.Prin aceste jocuri lexicale IleanaRoman devine o regină a cuvintelor,iar prin vis, chiar regina Elisabeta,______________________________închipuindu-şi o zi din viaţa acestuipersonaj cu protocoalele aferente, pecare le îndeplineşte şugubăţ,dezinhibant, lucidă la osanalelelinguşitoare care i se aduc: „Cefrumoasă e regina noastră,/ strigăcorsarii din albastrul mărilor,oceanelor,/ strigă toate gurile dinlargurile regatului meu/ şi limbilecare mă ling ca pe un drob de sare.”(Sunt regina Elisabeta)O altă angoasă o constituie, dela o anumită vârstă, însingurarea devastatoare,cosmică: „Sunt singură,atât de singură/ Încât mă rog de uşă săscârţâie cumva/ Uşa se deschide sedeschide/ Încet tot mai încet canesfârşirea/ Şi nimic nu e maipustiitor/ decât golul ce se cască dinafară.” (Golul)În patriarhatul contemporan,denumirile masculine ale străzilor şipieţelor oraşului de reşedinţă al IleneiRoman îi pricinuiesc o angoasăhaioasă: „În oraşul meu toate străzilesunt masculine (câteva neutre),/ deşioraşul este frumos şi trist ca ofemeie.” (Străzile masculine) Traian,Aurelian, Cicero, Mircea, Carol I,Ţepeş şi mulţi alţii se întretaie, seîncalecă prin pieţe sincronizândmomentele istorice incompatibile.Neîmplinirea ca fiinţă, constituiesuprema angoasă ontologică,datorată comunicării neîmplinite, subsemnul iubirii, cu semenii: „Am văzutcă e bine şi-am văzut că nu e bine./ Pedinăuntru eram perfect îngropată înmine/ pe dinafară eram neterminată.”(Despietruirea)Angoasele existenţiale serevarsă apoi cu duiumul datoritărelaţiilor sociale false, de-andoasele,dictatoriale, instaurate de tancurilesovietice după 1944 şi acum democratizatesclavagist de occidentul carene-a transformat în piaţă de desfacere,după 1989, cu sprijinul conducătorilorautohtoni.Angoasele de-a-doasele constituieo transmodernizare a angoselorcare devin în primă instanţă a-ndoaselea,prin ironie dezabuzantă, apoide-a-ndoasele ca antinomii transfigurateale angoaselor, cum de pildănebunii imită regina, mâna bătrânădevine mâna tânără în palmeleghicitoarei şi apoi nisip, iar poetadevine bărbat ca statut oniric, iar satulflămând cronic, sătul.Ce rămâne, în concluzie, dinpaginile cărtii? O foame de viaţă desorginte biblică, tratată cu multumor, o bucurie firesc omenească:„Nu există altă fericire <strong>pentru</strong> omdecât să mănânce şi să bea”,exemplificată prin evreii prezentaţi înVechiul Testament care făceau„arderi de tot spre miros plăcut/Domnului”, apoi „înfulecau hălcile deberbeci şi de viţei graşi.” (Foameni)Foamea Ilenei Roman estespirituală, de cultură şi poezie, deinovaţii lingvistice, de metafizică şide toate problemele omeneşti, de ieri,de azi şi de mâine.Cititorii vor găsi delicii sufleteştilecturând această carte rară, scrisă „cusufletul în palme”.La sentimentul dezmărginiriicontribuie şi tablourile lui RafalOlbinski.LUCIAN GRUIA1)Ileana Roman – Angoasele de-andoasele(Ed. PRIER, Craiova, 2012)●Carte-obiect de artă cu subtitlulcine-poeme cu zece compoziţii deRafal Olbinski. De altfel, poeziaIlenei Roman nici nu putea fi maipotrivit ilustrată decât cu Olbinski.Pentru a intra cât de cât, câtuşi depuţin, dar orişicâtuşi de puţin, enormcontează!, aşadar <strong>pentru</strong> a pătrunde înuniversul poetic al Ilenei Roman,cităm aici un scurt poem angoasant:„Sunt singură, atât de singură/Încâtmă rog de uşă să scârţâie cumva/Uşase deschide se deschide/Încet tot maiîncet ca nesfârşirea/şi nimic nu e maipustiitor/Decât golul ce se cască dinafară”.DUMITRU AUGUSTIN DOMAN45
tru cel care doreşte să păstreze liniacontinuă a vieţii: „intrăm sub pieleafrigului/ şi plângem în linişte/ aceleaşiVolumul „Jogging circular” alcuvinte” sau „să vină îngerii Domnuluipoetului Ovidiu Pojar, apărut la Edituramascaţi/ să ia de pe mine aceastăEikon, poate fi considerat un portret peprimăvară/ ce mi-a sărit cu scrâşnetcare însuşi autorul şi-l conturează prinmetalic/ în faţă”. În această atmosferăversuri la împlinirea vârstei de 50 ani.apăsătoare „numai cerul/ cu seninul lui/Poeziile surprind prin ritmicitatea cumă mai tulbură”, spune poetul, carecare sentimentele dau năvală în casa„asemenea/ turnului rămas fără clopote/poeziei, atunci când ceasornicele vechimă agăţ de aer/ şi-mi contemplusunt oprite <strong>pentru</strong> bilanţ: „mai rămăseserădoar câteva oase/ în stare/ să-misacralitatea cuvântului: „azi noaptezidirea”. În lupta cu îngerul câştigămenţină o relativă/ poziţie verticală”.m-am ridicat din ţărână/ să deschidÎn poezie, poetul poate fi stăpânulporţile tale cereşti/ să mă umplu iarăşipropriei lumi, pe care o ghidează dupăde lumină/ când pe cerul tău măbunul plac: „să fie toamnă, am zis/ Carăstigneşti”.pe-un măr lustruindu-mi/ regretele” sauOvidiu Pojar este poetul care aduce„între mine şi lume/ s-a lăsat o tăcere ________________________________ trăirile pe acelaşi calapod cu creaţia,firească”. Atunci când rădăcinile prind pustie”. În tot acest spaţiu al reuşind să surprindă prin modul în carecontur, omul devine una cu natura: „cât reconstruirii lumii, poetul are propria aşază în vers zbaterile sufletului.înfloreşte mărul/ şi-n palme ard caişii”. rugăciune: „şi dacă vrei să mai auzi de O carte prin care reuşeşte să străbată„Trag de timp/ ca-n copilărie de fusta mine/ fă-mi numai, Doamne, visele mai dincolo de poezia imediată, dându-i unmamei” spune poetul care, alunecând mari/ ca să nu trec ca un schior pe şine/ sens care îl individualizează în rândulpe coarda dimineţilor sensibile, intră şi să-mi îngheţe sufletu-n clăpari”. confraţilor.„în frigul de afară/ ca-ntr-o catedrală Anotimpurile sunt uneori o povară pen-MENUŢ MAXIMINIAN________________________________________________________________________________________________„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu,când mă gândesc la locul naşterii mele[…] parcă-mi saltă şi acum inima debucurie! Şi, Doamne, frumos era peatunci ... “ (Ion Creangă, Amintiri dincopilărie) Nimic nu poate să egalezebucuria ce o simţi în suflet atunci cândte gândeşti la locul natal. Te laşi cuprinsde un dor de rădăcini asemeneapărintelui Ion Turnea şi mai apoi teregăseşti în oglinda altor vremi.Cartea părintelui, Ion Turnea, Dorde rădăcini, a adunat pe filele ei toatăstrălucirea unei localităţi situate în Banatulmontan, Bolvaşniţa, toată frumuseţeacopilăriei, toată lumina diferitelorspecii literare în proză precum:povestirea, nuvela, teatrul drama.Sensibil la tot ceea ce ne înconjoară,un mare iubitor de privelişti, părintelea conturat localitatea natală ca peo aripă a paradisului coborâtă parcă dinvăzduhul nesupus timpului ca să mângâiepe cel ce a ajuns în deplină comuniunecu natura, pe cel care a lăsat săpătrundă în sufletul lui energia vie,plină de viaţă a originilor noastre: „Atunci,luând Domnul Dumnezeu ţărânădin pământ, a făcut pe om şi a suflat înfaţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omulfiinţă vie.“ (Facere, cap. 2, v. 7)Dor de rădăcini e nu doar o monografiea originilor, ci şi ochiul sufletescal artistului care ştie să prezinte prindiverse specii literare toată poezia uneieternităţi, toată poezia copilăriei.Bunicul este imaginea centrală acărţii, imaginea în jurul căreia aleargăca într-un cerc toată copilăria părinteluiIon Turnea. Bunicului, părintele îidedică un întreg capitol în cuprinsulacestei cărţi, însă bunicul îşi mai facesimţită prezenţa ori de câte ori un ommare e necesar să intervină cu sfaturimoralizatoare. Bunicul mai este şipersonaj în drama Alb şi negru saunuvela Transformare dar şi naratorindirect, prin vocea nepotului în diferitepovestioare precum Fiul Clopotarului.Drama Alb şi negru surprindeimportanţa virtuţilor în viaţa omului,virtuţile sunt puse pe seama unui obiect,cartea şi a unor personaje precumbunicul, Livius, ce au un rol importantîn viaţa personajului nepotul. Viciilesunt conturate printr-un animal, pisica,şi stăpânul acesteia, Mitruţ. PovestireaFiul clopotarului surprinde demersulunui om simplu, al unui fiu de ţăran,care luptă <strong>pentru</strong> a-şi împlini idealul înviaţă, visul de a deveni preot, avândpovăţuitor pe bunicul lui. Poveştilecopilăriei mele respectă structurapovestirii în ramă. La stâna Şcheiu suntdepănate diferite povestioare cu unconţinut moralizator, ca de exmplupovestea lui Miluţă, un cal ce a ajutat ofamilie de oameni simpli să se ridice şicare a fost abandonat de aceştia. Eiconştientizează abia în finalul povestiriicât de important a fost <strong>pentru</strong> ei Miluţăprin salvarea vieţii fiicei lor. Unelepovestioare de la stâna Şcheiu suntîncărcate de umor, ca de exemplu46povestea baciului Gheorghiţă, ce începecu un citat din opera lui Ion Creangă,Amintiri din copilărie, prin care se aratăimportanţa jocului în viaţa copilului.Temei jocului, părintele Ion Turnea îidedică şi un întreg capitol, Cerculjucăriilor, precizând că formareapersonalităţii unui om începe dinfragedă pruncie, prin joc. Până şi faţapastelată a naturii o prezintă la unmoment dat printr-un joc de imagini şicuvinte. Povestirea Rădăcini de Egherişpledează <strong>pentru</strong> valoarea prieteniei. Uncireş văratic, după multe încercări de a-şi alunga singurătatea prin găsirea unuitovarăş, şi-a găsit ca prieten un omcăruia îi oferă până şi viaţa. PovestirileRoua Timpului şi Flori de cais aratăfrumuseţea dragostei ce dăinuieşte întimp, dragoste conturată prin simbolulflorilor de cais şi al bobiţelor de rouă.Personajul Ionel Ceapă din povestireaBlestem îl simbolizează pe omulcondamnat să trudească o viaţă subsoare. Cu ajutorul descrierii, a prezentatfrumuseţea localităţii natale, Bolvaşniţa,naraţiunea şi dialogul sauuneori monologul unor personaje avândrolul să întregească lumea ideală asatului din Banatul de munte, cutradiţiile şi obiceiurile lui.Cartea părintelui Ion Turnea, Dorde rădăcini, are o inegalabilă valoareartistică prin conţinutul şi mesajul său şisunt convins că va fi lecturată cuplăcere de către toţi cititorii.Prof. ANA CRISTINA POPESCU
Acorduri subiective de lectură peclaviatura timpului în trilogia„Blestemul” de Ovidiu Vasilescu 30„Există o mână nevăzută, neştiută,mai mare şi mai puternică decât voinţanoastră, care ne va ţine împreună înaceastă frumoasă robie! Există o taină,care trece dincolo de puterea noastrăde înţelegere, care pune sufleteleperechi aşa... cum ai pune două cireşela un loc, şi cu acest gest magic, amplu,dar necunoscut nouă, ne umple dedragoste, cu aceeaşi uimitoare şineclintită voinţă, cum umple strugurii şipiersica de soare.” Iată condeiulscriitorului cum şerpuieşte parcă mânatde forţa Marelui Artist şi, ca pe un luciual apei, aşterne trăirea tainică a dansuluisufletelor pe scena princiară a spectacularuluivieţii. Ca magice ferestre dintr-uncastel aristocratic, deschizându-sedimineaţa spre grădină în mijirea zorilorse desfac petalele acestei cărţi spre aoferi miresme iubitorilor de frumos!Dacă eşti pregătit să treci pragul acesteicărţi, Cititorule, te avertizez că veidescinde într-o grădină nobilă, aşadar,te rog îngereşte, înainte de a păşidincolo de porţi, şterge-te pe picioare şilasă noroiul în lumea din care ai plecat;<strong>pentru</strong> că ceea ce începe dincolo esteartă: „numai oamenii sensibili,spirituali se emoţionează în faţaartelor, indiferent cum ar fi ele. [...]Poate misterul, harul tainic al artiştilorşi al artei, în general, ne dau fiorinecunoscuţi, emoţii pe care nu le putemstăpâni.”Trilogia „Destinul” a lui OvidiuVasilescu care îngemănează volumele„Jocul destinului”, „Paradisul nefericiţilor”şi „Cybill”, reprezintă o cronicăde familie care surprinde, pe parcursula patru generaţii, ascensiunea şideclinul familiei Tunner, o apreciatăfamilie din Hagenau, deţinătoare a unuiconsorţiu de porţelan şi obiecte casnicenumit„Tunner & Tunner”. Echilibruluifinanciar al respectatei familii din„frumosul şi umbrosul Hagenau” seadaugă şi prestaţia aristocratică,deţinătoare a unor trăsături moraledesăvârşite, o înaltă ţinută de caracter,distincţii care se vor transmise dingeneraţie în generaţie.Scriitorul e preocupat de psihologiapersonajelor, de intimitatea legăturilordintre oameni, de modul cum destinul30 Ovidiu Vasilescu, Blestemul (Jocul destinului,vol. I, Paradisul nefericiţilor, vol. II, Cybill,vol. III), Editura Călăuza v.b. Deva, 2010________________________________modelează viaţa acestora, cum sufletelezbuciumate de valurile vieţii înclină,nebănuit şi sub mirajul incertitudinii –deliciu al sorţii - între măreţie şidecădere, o arcuire sacră între viaţă şimoarte, o dramă a mai multor generaţiicare stă sub semnul blestemului. Acestaeste destăinuit încă de la început.Întemeietorul acestei nobile familii afost Johanne Tunner care, spunelegenda, şi-a ucis comandantul, iar acestfapt va supune trei generaţii la rând prinforţa blestemului: acela că toţi membriifamiliei vor muri de o moarte violentă.Fiul generalului, Wilhem Tunner, renumitjudecător al tribunalului din Hagenau,şi-a găsit sfârşitul căzând pescările tribunalului, Ludwig, fiul său, eucis în trăsură de către doi tâlhari, pecând se întorcea acasă de la fabrică, altmembru al familiei va suferi de un atacde cord, altul de alienare, soţia acestuiase sinucide. Fiecare se stinge înainteavârstei de 70 de ani, împlinindcumplitul blestem.Primul volum, „Jocul destinului”,urmăreşte, pe fondul dezvoltării fabriciide porţelanuri, ascensiunea investiţiei înera capitalismului, marea dragostedintre Gerhardt şi Helga, care sfârşeşte,ca toate relaţiile din roman, în căsătorie,simbolizând pecetea moralităţii şidecenţei, care conferă familieistabilitate: „Acesta-i semnul familieinoastre: statornicia.”Dragostea este liantul suprem, mareledar al omului care înnobilează:„Dragostea este sentimentul cel maiînalt la care poate aspira omul, cea maievoluată creaţie universală. Unsentiment care dă naştere altorsentimente nobile, cum ar fi iertarea,îngăduinţa, toleranţa şi nu în ultimăinstanţă, compasiunea, care va crea osolidaritate umană, mai puternică decâtorice forţă care ar încerca să o47despartă. Da, numai iubindu-se,omenirea a reuşit să execute acel marştriumfal prin care a trecut de la grotelereci şi neprietenoase la clădirileridicate după ultimele noutăţiarhitecturale. Dragostea, asemeni uneimuzici bune, ascultată în singurătate,are potenţa să ne ridice în sublim, să neemoţioneze şi să ne ducă până lalacrima bucuriei.”Romanul are frumoase pasajemoralizatoare, care educă şi formează,de aceea putem spune, într-un anumitcadru, că el se încadrează în ceea cenumim bildungsroman: „Viaţa-i o tainăfoarte adâncă pe care, dezlegând-o, nufaci decât să-i descoperi adâncimile”.Se simte un anumit suspans, care aremenirea de a contribui la dinamizareacategoriilor spaţio-temporale, <strong>pentru</strong> ainduce un aer de miraculos, de acontribui la crearea atmosferei, toatecondimentate de un fior gingaş alrelaţiei dintre bărbat şi femeie, legaţiprin inocenţa iubirii: „Tu eşti pasăreafrumuseţii, care zboară rotund pesteinima mea neobosită.‖ Aceastădeclaraţie de dragoste m-a dus cugândul la un poem magistral al mareluipoet Rabindranath Tagore: „inima mea,pasăre din sălbăticie, şi-a găsit cerul înochii tăi.” Intensitatea trăirilor şifrumuseţea iubirii fizice sunt redate încarte prin subtile rânduri în care dorinţaiese din cuvânt şi se umflă ca marea îndulce furtună; exprimarea erotică însăeste ţinută în braţele decenţei: „sânulacela fierbinte ca un bulgăre de magmăvulcanică abia eruptă, tremura măruntîn palma lui neprefăcută...[...], sânul eirămas liber, în bătaia roşie a Lunii,părea un superb ciorchine de struguri,umezit de rouă.”Viaţa familiei începe într-un ritmaristocratic, dovedit prin comportamentşi limbaj, prin eleganţa caracterului.Personajele au ocupaţii nobile:muzica, filosofia, literatura, artele îngeneral. Timpul cerne majestuos, caîntr-un salon nobiliar un ceas măsoarătrecerea într-un acord al eleganţei.Ritmul aristocratic creează o atmosferăaparte: mişcările sunt tacticoase, grabanu îşi află rostul, e importantă repauzarea,masa, îmbăierea, plimbările,timpul petrecut cu tine însuţi; aşadarpersoane distinse, cu un comportamentnobil, mereu îngrijite, în comportare şilimbaj, având o atitudine sobră,moderată. Se observă o relaţie elegantăşi cu semenii, cu localnicii, cu lucrătoriidin fabrică, cu servitorii. Chiar şi învâltoarea pasiunilor se regăseşte un uşorfrâu de cumsecădenie care struneşteîntru păstrarea unui echilibru care →LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI
denotă calităţi şi trăsături de caracter alefamiliei aristocrate, nobleţe cultivată întimp. Se discută profund. Divinitateaeste omniprezentă, ea modelează şiverticalizează: raportul se schimbă încazul celei de-a doua generaţii, cândrisipitorul familiei, Wolfgang, duce oviaţă uşuratică şi pătează însemnelenobile ale familiei Tunner.Al doilea volum, „Paradisul nefericiţilor,mută acţiunea în Budapesta,oraşul imperiului, unde tinerii căsătoriţi,Sabrinne Debelle şi Wolfgang Tunnerse stabilesc. Părinţii Sabrinnei nuprivesc cu ochi buni depărtarea de casă,dar plecarea este iminentă, datorităopoziţiei manifestate de Tunneri, caredoreau o noră germană, nu unafranceză. Frumoasa capitală este doarmartoră a spectacolului unui caractersuperficial, al lui Woflgang, care îşiînşeală nevasta şi duce o viaţă de huzur.Este „fiul risipitor”, care însă nu seîntoarce acasă decât după decesulpărinţilor, când afacerea familiei estefalimentată, întregul fost consorţiu esteîn ruine. De fapt, aceasta este urmareaatitudinii nefireşti a descendentuluifamiliei, Wolfgang. Când se urmăreştedoar folosul, iar viaţa nu are o acoperireîn aurul caracterului şi al moralităţii,totul cade în ruină, cum s-a întâmplat şiîn cazul familiei Tunner. Consorţiul,cândva prosper, a decăzut, fiind preluatde o firmă mai puternică.Cartea urmăreşte atmosfera din viaţaoraşului imperial, Budapesta, dezvoltareaspectauloasă a acestuia, coloritulunei lumi pestriţe, refugiate aici în urmaconflictelor armate franco-germane, datorităcărora şi tânăra familie Tunneralege să se mute în capitala ungară. Budapestadevine aşadar „paradisul nefericiţilor”,spaţiul escapadelor amoroaseale lui Wolfgang, iar frumoasa şicultivata Sabrinne rămâne în izolare,crescându-şi copiii, ea este o mamă carese sacrifică <strong>pentru</strong> binele acestora.Acţiunea romanului aduce în atenţie şifamilia surorii Sabrinnei, care, totdatorită pânzelor ascunse ale destinului,căsătorindu-se fără acordul şi binecuvântareapărinţilor fetei, ajunge să sestabilească în Budapesta, dar, în acestcaz, printr-o răsturnare fericită a destinului,ginerele, Pierre, nedorit datorităcarierei militare căreia i s-a destinat,este acceptat în familie, în urmareprofilării sale ca arhitect peisagist. Deremarcat acest detaliu, deoarece, prinbunăvoinţa cumnatului său, Sabrinnei ise amenjează o grădină japoneză, ooază de verdeaţă, un spaţiu care doreştesă compenseze dezamăgirea conjugală.Autorul pune faţă în faţă, pe lângăaspectele de amenajare peisagisticăurbană, meditaţia de pe aleile grădinii,cu forma de exces a confortului şiviitoarea problemă psihologică pe careo joacă stressul.O altă problemă majoră de care sepreocupă autorul este timpul, caremodelează omul, îl însoţeşte din leagănpână la catafalc. Îl poartă de la poartapasiunii şi până pe crestele disperării:„Timpul îşi împlineşte datoria, mai alescând, ca un hoţ subtil, fură pe nesimţitefrumuseţea noastră.‖Volumul al treilea e diferit decelelalte două. „Cybill” este ultimuldescendent al familiei, fiica Marlennei,urmaşă a celei de a treia generaţii aTunnerilor. Acţiunea din ultimul volumeste relatată prin personajul DavidBrown, care urmăreşte două planuri,anume suferinţele tânărului pilotamerican, captiv în Vietnam, şi acţiuneapetrecută în România perioadeicomuniste, când David o curtează pefrumoasa Cybill, care face trecerea sprea patra generaţie. Întâlnirea celor doiare loc în valurile Mediteranei, la Nice.O dragoste la prima vedere sedefinitivează cu o căsătorie în România,dar întregul parcurs este plin deîntorsături ciudate, la care sunt supuşitinerii de către aberaţiile din sistemulcomunist; în acest caz, <strong>pentru</strong> a se puteacăsători, tinerii trebuie să obţinăaprobarea Consiliului de Miniştri. Eiîntocmesc, împreună cu un avocat, undosar stufos şi aşteaptă deciziaautorităţilor de la Bucureşti. Este oatmosferă kafkiană, un proces alabsurdului tot acest timp al aşteptării.Aş face o conotaţie cu lumea MareluiGranit din cartea Guliver în ţaraminciunilor, scrisă de Ion Eremia.David Brown vine la Sighişoara, undelocuieşte ultima generaţie a Tunnerilor:„o familie care a cunoscut deopotrivămăreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase,[...] un destin tragic i-a urmăritcu perseverenţă, până s-au stins. [...]Ultima lor reflecţie sunt eu, povesteşteMarlenne, şi cumva, prin mine, ar fiCybill.”Acţiunea e dinamizată prin introducerea,alături de suspans şi legăturaacestuia cu blestemul familiei, a unorelemente ale fantasticului; Cybill, pelângă frumuseţe şi inteligenţă, are şidaruri paranormale, premoniţia esteevidenţiată, la fel puterea visului,comunicarea telepatică. Marlenne îidestăinuie lui David aceste calităţi alefiicei sale: „Pentru început, am să-ţispun că ea are nişte aptitudiniparticulare, nişte însuşiri naturale,chiar nişte premoniţii le-aş numi; nu depuţine ori ne-a anunţat şi pe noi despreevenimente pe care nu le bănuiam, dar_______________________________care s-au întâmplat aşa cum ni le-arelatat ea. În sfârşit, există o adevăratăimagistică, o magie plină de simboluri,mai ales în visele ei care, până la urmă,într-un fel, prevesteau ceea ce ni se vaîntâmpla. Să crezi, aşadar, tot ce-ţi vapovesti ea din visele ei. Am fermaconvingere că sunt oameni care, atuncicând dorm, trăiesc în viitor. Cybill esteunul dintre ei. Prin ea, m-am convins căomul posedă un arsenal de idei viitoare,cum ar fi anticipări ale unor evenimentece ar urma să vină, adică un şirde premoniţii. Este un mecanism în caresunt stocate informaţii revelatorii princare se profilează, chiar cu precizie,viitorul nostru dar pe care le poateselecta, dintr-un univers necunoscut,doar pe timpul somnului.”În urma unei asemenea previziuni,Cybill anunţă ziua în care oficialităţilevor aproba cununia. În cele din urmă,căsătoria are loc, primesc şi paşaportulşi tinerii reuşesc să emigreze înAmerica. Asocierea elementului fantasticcu Sighişoara e vizibilă. Atmosferamisterioasă a legendarului oraşmedieval se îngemănează cu absurdulsituaţiilor sistemului dictatorial: „ÎnRomânia, alături de nişte oameni maidegrabă ciudaţi, mă simţeam tot maideparte de liniştea şi pacea pe care leavusesem la New York. Nu puteam sănu simt acel sentiment al claustrării, alneputinţei de a fi tu însuţi. Oamenii,cum spuneam, păreau nişte ciudăţeniicare parcă nici nu auziseră desprelibertate. Nişte umiliţi, care acceptaupunerea la zid, fără nicio reacţie.‖ Suntcuvintele lui David Brown: „Pe planetaRomânia [...] omu-i făcut mai ales casă sufere, să se umilească şi să moarăde tânăr, aşa încât lutul din care El îşiva croi sfinţii, să fie frumos ca un ramde cais. Pe Planeta România, nesiguranţa– în general - era un sentiment→48
naţional. Uneori, datorită omniprezenţeisentimentului acela, ajungeai să tesimţi ca fiind singur în casa ta, dar cădin umbră, dintr-un ungher, cineva tepriveşte, îţi urmăreşte activitatea şi căera doar o chestiune de timp până te-arfi atacat fizic.‖ Pasajele sunt de undramatism acut. Induc un parfum deprezenţă. Uneori ţi-e teamă să vorbeştichiar şi despre fantezie.Citesc închis ca într-o geodă carteaDomnului Ovidiu Vasilescu şi simt,uneori, când personajele se apropie deRomânia, cristalele cavernei mă împungîn străfundul conştiinţei. Timpul interior,subiectiv, este darnic, dilatat, cuaripi care se deschid spre înăuntru trăindîn zborul răvăşit al pasiunii cafrunzele purtate de un vârtej în pastelautumnal, tranzlaţii temporale, perieghezeparadisiace; timpul exterior, fiziceste abolit. Curgerea este oprită. O lumeinterioară ţi se deschide, lumina lecturiise curbează în tine, un curcubeu feeric,iar această subducţie spre tine însuţi, înprofunzimea „până la care niciointeligenţă nu poate pătrunde” (LaoTse), trăieşti momente de tihnă, ca înacel salabo eliadesc.Cartea bună e o poartă de evadare,posibilă pe calea celor trei extazuri:arta, iubirea şi moartea 31 . Toate trei seregăsesc în această carte. Lectura eiînseamnă o profundă decorticare fizicăîn favoarea înnobilării spirituale, aumplerii cu frumosul divin. Şi prinacest miracol rotitor, unde, în lipsa legiigravitaţiei, totul zboară în încântare,timpul este dezaripat, închis şi dens, ostea în profundă senectute, o pitică albăcare îşi face trecerea spre oceanulluminii captive – ciudată denumire agăurii negre care, de fapt, nu e neagră.Am încercat, cititorule, să te scotdin robia cojii spre a te dărui miezuluicărţii. De vei fi în stare să mă urmezi înacest iureş, vei fi mereu singularuldescoperitor al unui tărâm, după ce veifi dat vamă, al nectarului zeiesc. Dacăvei bea, te vei îmbăta de beatitudine.Prinde această carte în mâini (nu o poţiciti zorit, atenţie, trebuie savuratemomentele), rogu-te, treci de copertă,de cerneală (dacă eşti în stare), derândurile ordonate, de litere şi cuvinte.Citeşte mai departe. Scoarţa e tare.Nuca de cocos e dură, dar în interior teaşteaptă lăpticul dulce. Nu orbecăi prinlabirinticele odăi, descrise cu eleganţă,treci în sufletul personajelor şi, ca lângăun orologiu de pe peretele unei camerearistocartice, ascultă bătăile inimilor,mersul timpului interior: „Măsoară31Charles Morgan, Sparkenbroke, EdituraUnivers, Bucureşti, 1989________________________________intensitatea cu care ai trăit, lasătimpul!” Ia aminte la saltul panterei,descoperă jocul: „În ideea tragiculuiintră libertatea ca element, iar înlăuntrulacesteia jocul. [...] Marea capacitate afanteziei omului ca prizonier în oricesens nu constă în cercetarea cauzelorultime, ci în aceea că fantezia dărâmă,dă la o parte unul din cei patru pereţi aioricărei închisori, <strong>pentru</strong> ca în felulacesta să se deschidă în spate Scena,Scena din spatele cortinei.” 32 [...] Înnaraţiunea-parabolă Cuşca 33 : leopardulînchis peste noapte cu capra nu seatinge de această pradă lipsită deapărare - pur şi simplu fiindcăîngustimea cuştii nu-i lasă loc <strong>pentru</strong>saltul cu care era obişnuit în libertate,saltul prin care „viaţa şi moartea” sembinăîntr-un arc, arc al ascensiunii şideclinului zilei şi nopţii, al somnului şiveghii, propus drept metaforă aimaginaţiei sau fanteziei, adică alelementului inepuizabil din om, opusoricărei constrângeri şi stări denonlibertate.” Nu te precipita îniluzoriu, simplifică şi bucură-te deospăţul împărătesc care ni se oferă clipăde clipă, <strong>pentru</strong> că Domnul, aşa cumscrie Steinhardt, dă ca un boier, clătinatşi îndesat, răsplătind înzecit, însutit,înmiit 34 ca un „autentic aristocrat” 35 .Trilogia „Destinul” a Domnului OvidiuVasilescu este un roman-fluviu, ocarte amplă în care curge istoria familieiTunner pe mai bine de un secol;de la o lume a decenţei până la una aabsurdului, de la bogăţie până la ruina-32 Rudolf Kassner, Zeul şi Himera, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2004, pag. 38433 Ibidem, pp.14-1534http://www.nistea.com/steinhardt-radu.htm,accesat la data de 10 ianuarie 201235 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19249re. Ceea ce rămâne peste timp este devenireacontinuă, iar ceea ce aparţinealtoiului bun nu se pierde. SabrinneDebelle face distincţia între a fi nobilprintr-un titlu moştenit sau a fi nobilprin ceea ce reprezinţi prin caracterultău: „Oamenii sunt nobili prin firea lor,ori nu sunt deloc! Nicio înnobilare nuschimbă cu nimic caracterul celuiînnobilat.”Cadrul natural şi istoric se bucurăde o frumoasă coloratură. Acţiunea sepetrece în regiunile de etern conflictfranco-german, Alsacia şi Lorena; înParis, în Budapesta şi în ultimul volumîn Sighişoara şi Mediaş din România.Autorul aminteşte marile evenimenteistorice, care oferă contur romanului defamilie. Acţiunea are ca nucleu centralun oraş din Germania, Hagenau, care sedoreşte a fi un spaţiu idilic, cu însemnătateşi personalizat, din care eroiiromanului se desprind încet-încet, sedepărtează, iau în piept viaţa şi ajungpână în spaţiul românesc, descris înculori sumbre, cenuşii, în care autorulse regăseşte, prin experienţele propriidin perioada dictaturii comuniste, iarprin personajul David Brown, americanulcare vine în România, pare să fieo suprapunere cu evenimente reale dinviaţa autorului.Acest mutatio în diferite colţuri alecontinentului deschide o viziune largăasupra Europei în opoziţie clară cu oRomânie închisă, plină încă deprejudecăţi. Eroii îşi urmează destinul,purtând sau nu stigmatul bleste-mului.Viaţa e urmărită în toate fluctuaţiile ei,de la fericire la deznădejde. Darcontinuitatea este liantul familiei, iarcăsătoria cea care conferă statornicie.Autorul a scris pagini de proză magistrale,îmbinând cu succes tehnicileromanului modern cu structura clasică acronicilor de familie, având ca modelcunoscutele opere ale scriitorilor Balzac,John Galsworthy, Thomas Mann;de amintit sunt însă şi cele din literaturaromână scrise de Duiliu Zamfirescu(„Romanul Comăneştenilor”), HortensiaPapadat-Bengescu (ciclul Hallipilor),Ionel Teodoreanu (La Medeleni).Trilogia „Blestemul” oferăcititorilor o cronică de familie binestructurată, cu pagini pilduitoare, alesegânduri despre devotament şi dragoste,convieţuire şi toleranţă.Aş încheia cu două reflecţii aleunui personaj din roman, CorneliusWots, profesor de filosofie: „Timpul pecare nu-l trăieşti lângă cei dragi nuexistă.” Şi tot acest om „plin decompasiune, amabil şi generos” spune:„Ăsta-i omul, un mister, de care se mirăşi el însuşi!”
Codrinei,Târziu, dar nu prea, îţi expediezepistola cu impresiile lecturii nouluitău volum de proze: Codrina Bran,Lumina şi umbra, Casa Cărţii deŞtiinţă, Cluj-Napoca, 2012.Mai întîi să-mi justific întîrzierea.Trebuia să finalizez ce aveam în lucru(eram tot în întârziere), apoi ştii căsunt încet la lectură şi redactare, fiindo fire analitică, nu agreez scrisulspontan-eseistic, care în cele maimulte cazuri bate apa în piuă. Acesteafiind spuse, trec la cestiune.Încep cu o primă constatare, lacald: noul tău volum îmi confirmăceea ce îţi spuneam în scrisoareaprecedentă: tu eşti născută <strong>pentru</strong>proza scurtă.Fericiri şi drame sunt peste tot şi<strong>pentru</strong> fiecare, dintotdeauna. Dramaticeste faptul că lumina şi umbra nusunt la paritate, mai des te lupţi cuumbra şi mai puţin te bucuri delumină. De aici şi fiorul dramatic careîţi tutelează povestirile. Subiectulprozelor tale confirmă spuselepoetului “O luptă-i viaţa, deci te luptă/ cu dragoste de ea, cu dor.” Texteletale au un sâmbure etic, dar, spremeritul tău scriitoricesc, nu devii nicimoralizatoare, nici moralistă. În jurulacelui sâmbure etic gravitează temeletale obsesive care îţi definesc universulscriitoricesc şi care se întâlnesc înclepsidră. Toate sunt abordate cusimplitate şi sobrietate, fără dezvoltăriepice inutile şi dezlânări analitice.Toate temele şi personajele sunt binemotivate socio-istoric şi psihiccaracterial.Prozele sunt “rezumate deviaţă”, scrise cu responsabilitatemorală şi grijă <strong>pentru</strong> text. Pentru aevita copierea sau simpla parfrazare,citez pe Ovidiu Pecican de pe copertaa patra: “Evocarea proximităţii şi aexperienţei de viaţă într-o cheiemetaforică ori prin ridicarea la rangde simbol nu poate scăpa celorîncântaţi de literatura care îşi înalţăconstrucţiile pe mai multe paliere.Sarcasmul amar ori ironia răzbat cuuşurinţă din anumite texte, tot aşacum retrospectiva infuzeză sentimentaldar şi analitic deopotrivă acestscris.” Fiecare povestire, bine personalizată,merită să fie consemnatăprin câteva rânduri.O înmormântare cu ştaif -imagine a unei lumi care disparedatorită timpului, dar şi presiuniiexercitată de un anumit momentistoric-social. Schiţa propune o dublădeschidere meditativă: diferenţaprofesională şi morală dintre foştii şiactualii slujitori ai Doamnei legată laochi, care se cam joacă din când încând cu balanţa, şi: ce este adevărul şicine îl deţine? În plan simboloic,reqviemul rostit verbal şi paraverbalde oratorul-jurist, la catafalculcolegului, este o încercare de a opritimpul, de a amâna trecerea dincolo.În viaţă eşti mereu în situaţia de ada examen. Într-un astfel de momentpoţi fi cinstit şi curajos sau laş. La unasemenea examen e supus mediculSarina din schiţa ce-i poartă numele.Personajul se impune prin puterea şionestitatea cu care suportă şirecunoaşte, mărturiseşte adevărul dur:natura i-a dat un handicap biologic.Sarrina impresionează şi prin capacitateade a dărui iubire celor din jur.Pe motivul fotografiei, ţi-aiconstruit schiţele Picioare frumoaseşi Fotografia. În prima, problemacontinuităţii şi discontinuităţii oexprimi prin diferenţa simbolicădintre fotografia alb-negru (de pe la1900) şi fotografia color de azi.Lumea bunucii şi a străbunicii a fostuna bine ancorată în lume, ordonatăîn ritmul calm al existenţei de familie.Cea a nepoatei este o lume adezordinii şi relativului, o lume caretrăieşte în ritmul nerăbdării şisuperficialităţii. Trecutul a rămas în“fotoliul cu rotile”, iar prezentul aplecat la petrecere. Afară ninge leneş.În cealaltă povestire, “fotografiailicită”, căzută din ascunzătoareasecretă a albumului de familie, esteclick-ul proustian <strong>pentru</strong> memoriaeroinei. Pe retina memoriei i sederulează iubirea care a început subauspiciile aurorei şi s-a sfârşit subcele ale apusului. Fotografia ilicită,după atâţia ani, îi dezvăluie că ea n-afost singura femeie din viaţa bărbatuluiconsiderat ideal şi pe care l-aiubit. Descoperirea o răvăşeşte. Crochiurilepeisagistice şi introspecţiilesusţin analiza. Tot pe tehnica rememorăriieste construită proza Sfîrşitullumii. Tema e generoasă şi te încadreazăîn tradiţia prozei contemporane:degradarea fiinţei, anularea eica personalitate de către un socialfabricat şi impus de o ideologieantiumanistă. Din păcate, ai pus un50______________________________accent prea puternic pe social şi aineglijat analiza. Nici meşteşugulrealizării opoziţiilor purtătoare desemnificaţii (personalitatea centruluiistoric al urbei / adaosul comunist –blocurile fără personalitate; masaoamenilor anonimi – poporul / foştiiilegalişti şi activiştii prezentului), niciironia amară a “bancului” cu cel care,întors acasă de la slujbă, a intrat în altapartament sau situaţia comicosinistră:copiii oraşului nou sunt camde aceeaşi vârstă, cam la fel îmbrăcaţi,cam asemănători la chip, nu saltăpovestirea dincolo de nivelul mediu,de ceea ce este cunoscut. Cel carepovesteşte, mai degrabă, este unjurnalist-analist decât un narator.Mult mai realizată consider nuvelaGiovanni. Te-ai întors la una dintemele tale preferate, pshologiilecomplicate cu urmările ei dramaticeîn plan moral. Prin povestea vieţii luiGiovanni, propui spre meditaţie situaţiacând omul aflat la o răscruce a vieţiitrebuie să ia o hotărâre de nerepetat,ulterior imposibil de corectat dacăa fost rea; e hotărârea care decideviitorul, iar dacă a fost rea devine“viermele” care roade la temelia existenţei.În planul profan al cotidianului,este echivalentul vinei tragice.Dintre prozele volumului, Giovannimi se pare cea mai apropiată de tragic.Prin povestea personajului ilustreziin concretum ideea de fatuumexprimată de naratorul - jurist, martoral întâmplărilor: “Giovanni a fostunul din acei oameni cu care ţi seîncrucişează drumul tău din când încând, ca nişte curbe într-un sistem deaxe care au mişcări în contratimp şicare se intersectează întâmplător veninddin direcţii opuse şi îndreptândusespre ţinte diferite.”→IONEL POPA
Urmând logica ideii, ajungi laconcluzia că viaţa este o tablă de şahpe care se joacă o unică partidă carenu mai poate fi reluată în intenţia de agăsi o altă soluţie.Unei răscruci dramatice din viaţăi-ai putea face faţă opunând vieţiivisul. Visul nu ca resemnare, carefugiu, ci visul ca speranţă. Aceastăsoluţie o ilustrezi prin povestireaStăpînul domeniului, poate cea maipoetică scriere. Am subliniatvocabula <strong>pentru</strong> a marca disticţiadintre poetic şi sentimentalism.Povestea e construită pe motivuloglinzii. În faţa ferestrei visândparadisul, eroina se opune realităţiidure care a condamnat-o la “fotoliulruland” călcând sentimente şi eticaumană: “Când te gândeşti că voiam oviaţă lângă el, iar el după ce mănenoroceşte în accidentul acela demaşină nu mai vrea nici să mă vadă.Cică nu-i trebuie o nevastă şchioapă.Mărgăritare <strong>pentru</strong> porci.” Morala:visul (voinţa, speranţa) te poate ajutasă depăşeşti accidentele vieţii.Problemele morale ale vieţii leilustrezi şi prin câteva povestirifabule:Câinele, Motănel, Iubire,temele lor fiind bătrâneţea şisingurătatea, augmentate de cei dinjur care te consideră o povară.Prozele pe care le-am trecut înrevistă confirmă ştiinţa ta de a realizaceea ce spune sintagma multum inparvo.Dodi (<strong>pentru</strong> mine un numeaproape de nedigerat) este o sagaconcentrată a două destine care seîntâlnesc şi se confruntă (vezi mai susfatuum şi jocul de şah). Am reţinutmotivarea veridică istorico-socială şipsiho-caracterială a personajelor.Fabula nuvelei e structurată în douăpărţi. “Ruptura” epică schimbă şiritmul şi tehnica narativă. În primaparte, în prelungirea realismuluiclasic, prin procedeul rezumatului,pezinţi ascensiunea socială a unuiRastiniac maramureşean. În partea adoua, povestea Mariei după alungareaei din pradisul iubirii se derulează înalt ritm prin “rupturi” în cronologie.Această parte pune mai pregnat înevidenţă ideea subterană a poveştii:viaţa se consumă dramatic în coliziuneadintre două forţe, ceasul de susşi ceasul de jos. Între părţi există orelaţie de simetrie, dar nu numaiformală, ci şi de sensuri. Astfel, luiAugustin, din prima parte, tata luiDodi, copilul familiei, îi corespundeîn partea a doua Păpuşa, ţiitoarea luiBebe, copilul capitalei (altă familie).Din altă perspectivă, Bebe seamănăcu Augustin din vremea tinereţii.Deosebirea dintre ei ar fi următoarea:Augustin este făcut “om nou”, pecând Bebe este născut “om nou”.Nuvela conţine două biografii ratate,cea a lui Augustin prin suficienţă,compromisuri, laşităţi, şi cea a Marieiprin persistenţa în speranţa, în pragulabuliei, că poate anula - uita stigmatul“fiică de condamnat politic”.Întrebarea generată de situaţiaexistenţială şi care îşi caută răspunseste, dacă am citit bine, următoarea:câtă vină <strong>pentru</strong> ratare revinesistemului şi câtă individului?Compoziţie de mai, acrilic pe pânză______________________________Familia lui Augustin reproduce lascară mică societatea “anilor şaizeci”,supusă controlului puterii. Tata esteforţa directă, brutală, este dogma;mama (negociatoarea) ilustreazăcealaltă faţă a puterii, cea amăgitoarecare manipulează prin “umor”,“drăgălăşenie”, “tact”, “diversiune”(termenii aparţin textului). Dardincolo de semnificaţia lor simbolică,Augustin şi Olivia sunt individualităţi“în carne şi oase” cu aspiraţii, dar cumulte slăbiciuni, mai mici ori maimari (mediocritate, egoism, laşitate,compromis). Conflictul l-ai costruitetajat: ideologic (individ/istorie,conştiinţă/ “prudenţă”, părinţi/ copii)şi moral (supunere/ libertate, curaj/laşitate, principii/ compromisuri.Acest complex problematic îl ilustreziprin una din temele tale preferate,familia. Sub lupa întrebătoare mai puio problemă cu miez: copiii trebuie saunu să fie epigoni ai părinţilor, iarvinovăţia este ereditară?51Dincolo de valoarea de mitpoetic, cuplul primordial ar trebui săfie, în viziunea ta, o componentăintrinsecă a familiei. Cuplul Dodi şiMaria este alungat din paradis şidistrus nu de Dumnezeu, ci deputerea familiei (a societăţii răuîntocmită).Ca şi subiectul, şi personajele(am în vedere pe Augustin şi peMaria) le-ai conceput, pe de o parte,în tradiţia realismului clasic (Augustinîn primul rând), iar pe de altăparte, în linia modernismului analitic(Maria în primul rând). Augustin esteun Rastiniac maramureşean căpos şiharnic care coboară de la munte şi,ajuns la oraş, îşi spune inter nos. Întradiţia noastră literară este un DinuPăturică care trece prin două sistemeideologice şi sociale diferite reuşindsă se adapteze fiecăruia. Tot ceea cereprezenta un potenţial pericol <strong>pentru</strong>ascensiunea şi apoi stabilitatea sa esteignorat şi înlăturat din viaţa sa:“Strângea din dinţi: nici film, nicifemei[…] În lumea aceea în care elvenea de la cel de mai jos, trebuie săfie atent cu toate cele […] El nu aveatimp de lucruri de prisos.”Ai înzestratpersonajul cu o ambiţie şi dârzeniedemonice. Prima parte a visului săuse împlineşte: “Încet-încet viaţa lui seîmblânzise după ce ajunsese medicspecialist în oraşul de provincie. Nurâvnise mai sus şi bine făcuse.Curând, ocupă un loc onorabil înierarhia locului.” Sper deosebire depersonajul lui Balzac ori de cel al luiFilimon, al tău, mai ales după ceajunge în “anii şaizeci”, nu aspiră la opoziţie supremă. Ceea ce îlcaracterizează ca trăitor în “aniişaizeci” este frica de a ieşi din celulafamiliei. Toată starea socială şimorală în care se simte mulţumit osugerezi, inspirată, prin simbolul“Wartburgul albastru”. Când a crezutcă s-a împlinit social şi profesional,Augustin trece printr-o criză…hormonală, îşi permite “să serelaxeze, să privească în jurul său[…], îşi permise să se îndrăgostească.”Ai avut o intuiţie de prozatoranalitic. Augustin trebuia să-şiconsume criza de creştere peste care asărit în tinereţe. Frustrările izbucnesccând te aştepţi mai puţin. Ironic, îl puipe Augustin, în plină maturitate biologicăşi socială, să facă “greşeala” pecare o reproşează despotic fiului săuaflat la vârsta adolescenţei. Instumentezibine biografia morală a →
Poeta Ana Zegrean propuneîntâlnirea cu epigramele sub genericul„Cui(ele) şi cucui(ele)”, volum apărutla Editura Romvimed Publishers.Dacă până acum, Ana Zegrean ne-aîncântat cu aceste epigrame doar înpaginile de satiră şi umor ale ziarelorsau în antologii de grup, de aceastădată şi le-a aşezat într-o carte caredescrie stările prin care trecesocietatea de azi. La fel ca învolumele de poezie, Ana Zegrean esteun bun observator al evenimentelorcare se derulează în societatea actualăpropunând, prin cele patru capitole –„Soacră, soacră”, „De-ale vieţii”, „Cusus-n jos” şi „Lume, lume” – pastileaşezate sub forme de epigrame caresă descreţească frunţile românilorstresaţi de capitalismul care seconturează de mai bine de 20 de ani.Urmaşă demnă a baronului AlexandruMisiuga, Ana Zegrean le dedicăsoacrelor un capitol întreg, cântânduleiubirea veşnică: „Pe soacră oiubesc şi recunosc/ Că sunt un tipextrem de fericit/ Doar <strong>pentru</strong> că detânără a murit/ Şi nici n-am apucats-o cunosc” sau „Se ruga mereusăracul/ Că-i creştin, nicicum ateu/ Şiîn sfârşit a dus-o dracul/ S-a mutat laDumnezeu”. Amarul este îndulcit însocietatea actuală prin metodele vechide când lumea: „Astăzi ştie ce-iamarul/ Suferă profund cât doi,/ Abăut doar cu paharul/ Jură: n-a văzutbutoi”. Însă Ana Zegrean ne atrageatenţia că toate păcatele vieţii aurăsplata lor: „Nu cu mărul, cu gutuia/Dama i-a venit de hac/ Şi un popă caun drac/ Îi descântă Aleluia”.Ana Zegrean, membră a UniuniiEpigramiştilor din România,construieşte prin această carte o lumeîn care putem evada atunci când viaţareală ne sufocă: „Maestre, vinu-idelicios/ Să nu crezi cumva că-sbeată/ Când spun că tare ar fi frumos/Să ai vârstă inversată”. Nu sunt uitaţinici coordonatorii destinelor noastre,fiind taxat fiecare ministru în parte.Este de ajuns exemplul cu cel care aregrijă de bugetul ţării: „A făcuteconomie/ E ministru şi nu-i pasă/Însă, vai de aşa domnie/ Îi lipsesc anii52de acasă”. Asta este lumea noastră, încare fiecare are un moţ în plus: „Leplace totul să blameze/ Cu tirulvorbelor să-mpuşte/ Doar latră, numai pot să muşte/ Că nu au dinţi, cidoar proteze”.Ana Zegrean este una dintre cele maiapreciate epigramiste din zonă,volumul de faţă întărind convingereacă prin umorul fin, de calitate,lucrurile pot fi privite altfel.MENUŢ MAXIMINIAN__________________________________________________________________________________________________________________________________________→personajului, încât nu surprindecă ajunge autorul unei dublecrime, fizică şi morală, supunând peiubita fiului unui avort. Personajul tăue mai abject decât Pilat din Pont:“doctorul se spălă pe mâini de sângelepropriului nepot, cât se poate demulţumit. […]- Când aţi început? De două luni?Află fiule că sarcina avea trei luni!- Nu se poate!-Ba da! Iubita ta nevinovată eragravidă cu altul.”Regretele ulterioare sunt inutile.“ […] a trăit până la nouăzeci de ani.Spre sfârşitul vieţii, o chema şi-i cereaiertare. Îl chema şi pe cel nenăscut.Erau lucruri ce nu le maiputea îndrepta şi asta îl scotea dinminţi.” Naratorul tău are 2-3 scăpări… ideologice Îţi amintesc una.Ceferistul Constantin, socrul luiAugustin, se întreabă “unde eraumarile dislocări sociale, martirii şivictimile?” Pentru Augustin şiConstantin, şi <strong>pentru</strong> toţi asemenealor, ―prudenţa‖ este legea existenţei.Nu departe de această laşitate, este şiDodi. Acesta, în locul luptei <strong>pentru</strong>iubirea sa, se face marinar. Plecatul înlume este numai pe jumătate salvare.Maria (o Evă nevinovată) este ovictimă a sistemului şi a familiei luiAugustin. Alungată de familie, înBucureştii studenţiei descoperă lascară mai mare realităţile dureroasetrăite în orăşelele de provincie princare destinul de fiică de deţinut politica purtat-o. În Bucureşti, lumea-teatru,ajunge ca un fluture fascinat delumină în speranţa că va putea uitatrecutul şi începe o nouă viaţă.Repede descoperă că lumea în care aajuns (lumea lui Bebe, a Păpuşii, arestaurantelor de lux etc. etc.) este omare piaţă în care totul se vinde şitotul se cumpără. Bulversată şi amăgită,încearcă să se răzbune cu cinism,lăsându-se târâtă în viaţa din Babel.La un moment dat, ca un Rastiniacrăsturnat, strigă către Babel: “domnilor,v-am oferit inima mea, v-amoferit trupul meu. Ce aţi făcut cudarurile.”Irina Petraş mi-a luat-o înainte(oficial!) aşa că nu-mi rămâne decâts-o citez: tipologia feminină a prozelortale e dominată de “eroineapatice, abulice, supuse masculinuluidominator şi egocentric şi incapabilesă-şi asume autonomia[…].” Aş faceo “corectare”. Eroina din Dodi ( saucea din Stăpânul domeniului) nu estechiar abulică. În coturareapersonajului ai estompat graniţa, maiales în ultimile secvenţe epice, dintrereal şi oniric.Nuvela ta are virtuţi de scenariude film. Poate un regizor de marcă vaajunge să-ţi citească nuvela şisecondat de o echipă asemenea, varealiza un film de calitate.Suplineşti restrângere epică şianalitică specifice prozei scurte, prinrecurgerea la simbol. Îţi amintesccâteva doar din Dodi: “geamantanulde carton”, “geamantanul verde”,“gara (peronul, şinele, copartimentul,biletul). Ai folosit şi o inversare desimboluri cu rezultate de sens: Dodi,bărbatul devine omul apei, iar Maria,femeia, devine (cel puţin <strong>pentru</strong> untimp) omul uscatului.Încă două observaţii şi închei, nude alta, dar paginile mele să nuîntreacă pe ale volumului tău. Înscrisoarea anterioară, te-am atenţionatasupra pericolului de a persevera îndescripţia în spirit expresionist.Constat că în volumul de faţă nu maiai asemenea pagini. Condeiul tău areînclnaţie spre impresionismul care îţisusţine introspecţia şi analiza.Reluând o idee anterioară te sfătuiesc(!) să nu te laşi amăgită de gândul dea scrie roman. Vocaţia ta este prozascurtă. Condeiul tău numai de ea vaascula.
MARIA MAGDALENANu-și mai credea nici sieși însășic-ar fi a ei. Se ofilise felinarul,și primul gând al Magdalenii amijit tot frică vorbind cu Grădinarul.O speriase și vedeniacu îngerul văzut și de femeila cumpănirea tot mai greu de îndurat:'' Dar dacă cineva L-o fi furat?''Și-așa se tânguia spre Grădinarcrezând că ar avea habar,sau poate firul tainei că îl știe.Chiar lângă ea era o păpădiecare de jaleîși aruncase lângă crucenăframa de petale,când Iisus , din spate, a chemat:'' Marie!'',întoarse capul către El, și fosta floarecrezând că numelepe-al ei l-ar fi strigat,cu Magdalena,când I-au văzut aureola,căzură în genunchi: ''Rabuni!''De-atuncialături de cuvântul sfânt și păpădia,de Paște,își aprinde ca în vârf de lumânare,rotundă ca argintul luni'corola -asemeni cu ecoul Lui, când înviat,pe cine oare dintre ele -o fi strigat:''Maria!'' ?FRATELE GEAMĂN AL LUITOMANu știu cu firea lui de seamăn.eu sunt cel rău, el - cel ales.E greu să fii cu Toma geamăn -o Galilee cu țărmuri diferite,dar mai presus de toatesă-ți duci povara de Boarghenes.El a intrat la Cină cu ceilalți,iar eu la poartă, sau la ușa-nchisă,după ce-am dus în fața lor ulciorul,cu vinul tainei sângelui, aseară.''Ce face Toma?'' întrebai pe Iuda,când primul dintre ei ieși afară.'' Iar te-a certat? Cum? Nu?că ochii îți sunt roșii,te-o fi lovit cu pumnu' ?''Dar Iuda n-a răspuns nimic.Stăteam plecat la ușăca semnătura unui spic;apoi ieșiră - cu toții triștide parcă ar fi mers la moarteMĂCAR O FRUNZĂ DE MĂSLINEu n-am văzut vreodatăînflorind măsliniiși cum sfiala albăle-o tălmăcește lemnul,atâta știucă untdelemnulstors din zdrobirea de măslinătămăduiește cu lumină.La Tine vincând de-ntuneric sângerși nu mai iscodesc de floaresub rouă cum aratăși nu Te-ntreb de îngerde-mi va veni pe laiță,ci-Ți cer un strop de untdelemnpe buza de opaiță.Iar dacă înflorireanecunoscutului văzduhn-ai timp să mi-o nuntești cu foc,mi-e de ajuns și Sfântul Duhmăcar o frunză să-mi aducă-n cioc.FLĂMÂNDUL PUI DE LOTUSCa mama care mă chema,tot mai puternic Marea se audeacum prin anii mei -alean urcând prin i și e.Sinaiului și altor munțieu nu le port zavistiecă de sărutul Tău sunt mai aproape.Îți mulțumesc de plânsul vechidin cântecele-mi crudecând steaua Ta mi-o îngânai pe ape.Mai e puținsă mă-ntâlnesc cu Tine.Mă bâlbâi vorbei cu retez,gângav încerc, dar vorba-i peltă.Ciudat Ți-am fost - copilul Tău răzleț-risipitor de frumuseți,dar iarăși mulțumesc,cum munții Tăi cu pot,de vremea să Te-mbrățișezcu miile de brațeca o deltă.Și mâl pe undeva de sunt( mocirlă sau noroi eu nu-s),de ciudățenie ai milă,în drum spre Tine am văzut plângândun pui flămând de lotusși-am împărțit lumina Tadin limpezitul mâl și restul de argilă.53DESPRE CIREȘI NUMAI DEBINE, DAR TOTUȘI- Așa este și iubirea noastră!Stăteam amândoi în fața cireșuluiînflorit.- Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu(am zis eu)când s-a născut în Betleem.- Nu spune asta, e păcat!Au nu ți-e frică de blestem?Si-n fața lui ne-am sărutat***Azi noapte-n vis parcă-mi spuneai:- Nu fii gelos, că nu-i nimic a greș;e doar un cireș!- O fi, n-o fi… ( răspuns-am eu pefață)Când el te ține-n brațăși înainte să te culceți-anină-n creangă steaua cea maidulcegăsită-n rugi cu diamantul rarși te-nvelește cu frunzarul lin,cu patimă, suspin după suspinși tu îmi spui că n-ai habar?De-a fost un vis, sau m-a mințit vreunval,cireșul încă mi-i rival.DE VORBĂ CU OLARULRău ai ieșit cu mine la socoată,tot asudând cu lutul meu pe roată.Troheul, iambii - ie pe ulcică -voiai să-i scrii în smalțuri,uitândde ghiontul ce-îți dă graba,dar tare-mi este fricăde mâinile-ți frumoasecă le-ai mânjit degeaba,că nici o strachină măcarnu ți-a ieșit din cântec și sudoare.Tot mai visezi în meșteșug de-olardin lutul meu – povestea de ulcioare?Cu mine întocmeala ți-a greșit,cercând din lutul aiurelii zăbăucsă scrii cu nelumitul brâu pe oalăîntreaga toamnă-a doinelor de nuc.Aruncă-mi lutulfără jale, fără frică;urzit a fost, de ce nu vrei să crezi,spre-a deveni o altă chibzuială?Mă va culege <strong>pentru</strong> cuib vreorândunicăasemeni mâinii Lui și eu asemănaresă-I țin cuvintele-n știubeu de lut,flămândele de psalmul Lui,până vor știca pe de rost lumina să I-o zboare.DUMITRU ICHIM(Ontario, Canada)
LUMEA VĂZUTĂ DIN TURNUL CHINDIEIIniţial, am vrut să scriu un articol intitulatImaginea maghiarului în literatura română.Documentându-mă pe internet, am descoperit chiar că, în2007, anul intrării României în UE, deci cu mult înainteca steagurile şi bentiţele să inflameze relaţiile românomaghiare,Universitatea Sapientia din Miercurea Ciucorganiza un colocviu internaţional dedicat Imaginiimaghiarului în cultura română. Mărturisesc, am fostpuţin dezamăgit că ideea le-a venit şi altora, înaintea mea.Şi mai dezamăgit am fost însă în momentul în care amconstat, cu surprindere, ce-i drept, că nu prea am desprece să scriu. Cu excepţia câtorva trimiteri mai consistentecare apar la Slavici sau la Rebreanu, figura maghiaruluieste aproape absentă dintr-o literatură în care, altfel, suntprezente motivic cam toate minorităţile etnice.Deşi ne despart de maghiari cam tot atâtea lucruricâte ne şi apropie, pare că cele două popoare au coexistat,dar nu au şi convieţuit. Ne despart de maghiari limba şicredinţa, ne apropie o istorie comună şi bucata de cer sprecare ne îndreptăm privirile. Se va spune, poate pe bunădreptate, că tocmai această istorie comună, plină de răniîncă necicatrizate, mai degrabă ne desparte decât să neapropie. Inutil să trec în revistă evenimente pe cât decunoscute, tot pe atât de controversate. Mi se paresuficient să amintesc că, aşa cum românii transilvăneni aufost, <strong>pentru</strong> mai mult de două secole, o minoritate încadrul Imperiului Habsburgic şi apoi în cadrul ImperiuluiAustro-Ungar, maghiarii au reprezentat, pe parcursulultimei sute de ani, o minoritate în cadrul statului român,că atât statul maghiar, cât şi cel român şi-au legitimatexistenţa prin apelul făcut la o ideologie naţională, îndetrimentul ideologiei sociale, de unde şi tendinţaambelor popoare de a derapa spre naţionalism, că politiciide maghiarizare a Imperiului Austro-Ungar îi vacorespunde politica de „omogenizare” a populaţiei,aplicată de regimul comunist pe parcursul ultimelordecenii ale existenţei acestuia. Românii din Transilvaniaau suferit de pe urma condiţiei de minoritari o perioadăîndelungată, dar care este mai îndepărtată în trecut,maghiarii s-au resimţit ca minoritari pe parcursul uneiperioade mai reduse ca întindere, dar care aparţinetrecutului recent.În aceste condiţii, ne putem întreba dacă, din punctulnostru de vedere, al românilor, maghiarul, departe de a fialtul, străinul, nu este mai degrabă celălalt sau chiarcestălalt, dacă, dincolo de glosele existenţialiste pe temaalterităţii, tocmai fiindu-ne asemenea, dar fără a fi dintrenoi, nu cumva este perceput, ontologic vorbind, ca fiindcu atât mai ameninţător.Dată fiind complexitatea problemei, complexitatecare nu putea fi decât fertilă sub raport artistic, rămâne demirare faptul că maghiarul este aproape absent dinliteratura română. Aceeaşi complexitate însă, decupată cudexteritate în adevăruri parţiale, prezentate cum altfeldecât tendenţios, a alimentat constant, pe parcursulultimelor decenii, discursul politicianist antiminoritar,discurs axat cu precădere pe tema ameninţării pe care arreprezenta-o comunitatea maghiară, în mod direct sau prinreprezentanţi, <strong>pentru</strong> stabilitatea statului român.Compoziţie, acril pe carton______________________________________________O analiză, cel puţin surprinzătoare prin rezultate, araporturilor pe care lumea modernă le-a instaurat întremajoritate şi minoritate realizează H.-R. Patapievici înOmul recent. Nu întru totul nejustificat, am spune, învolumul Extremismul de dreapta în România (Cluj-Napoca: Fundaţia CRDE, 2003), disponibil online pe siteulCentrului de Resurse <strong>pentru</strong> Diversitate Etnoculturală,Gabriel Andreescu îl include pe Patapievici în galeriapromotorilor discursului violent antiminoritar şiantimulticulturalist: Cel care a transformat atitudineaantiminoritară, homofobia şi antimulticulturalismul întrunlarg succes cultural este Horia-R. Patapievici. Tezelelui Patapievici opun „omul tradiţional‖ şi „modern‖celui al modernităţii recente, aflat sub ameninţareapoliticii corecte, a multiculturalismului, a politicilor prominoritare(p. 23-24).Una dintre tezele la care face referire GabrielAndreescu este aceea conform căreia, prevalându-se deconcepte care par profund democratice, precumcorectitudinea politică şi multiculturalismul, minoritateaexercită asupra majorităţii un veritabil terorism intelectualşi se plasează astfel la originea unui demers profundantidemocratic: Forţa minorităţii conştiente şi militanteeste progresul. Apostolii corectitudinii politice cunoscsensul desfăşurării istoriei şi, prin aceasta, suntprogresişti. Ei ştiu mai bine decât oricine altcineva ceanume le trebuie oamenilor <strong>pentru</strong> a trăi decent. Letrebuie corectitudine politică. Cei care se opun oriobiectează acestui nou criteriu de omogenizare socială —criteriu care, să nu uităm, nu a fost stabilit prin consensulmajorităţii, ci a fost impus prin terorismul intelectual alunei minorităţi „active‖ şi „conştiente‖ — sunt în modnatural decretaţi ca fiind reacţionari (deoarece se opun„progresului‖ reprezentat de idealurile minorităţiileniniste), duşmani ai drepturilor omului (drepturileomului aşa cum le înţeleg activiştii corectitudinii politice)pe scurt, inamici publici (H.-R. Patapievici, Omul recent,Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 289).Problema este că, produse de export ale culturii nordamericane,multiculturalismul şi corectitudinea politică nuau fost impuse acolo nici de majoritate, nici de minoritate,ci de necesităţile convieţuirii, într-o ţară în care se vorbescpeste 300 de limbi şi în care segregării rasiale i s-a puscapăt, cel puţin din punct de vedere legal, cu doar 50 →DANIEL TACHE54
BLESTEM LA BRADULPRĂVĂLITl-au prăvălit din vârf de munte bradulsă-şi facă cheful – pe tăblii de sânge...închisu-s-a din nou spre ceruri vaduliar Maica Cetinilor prinde iar aplângenu vă făliţi cu doliul gliei arse:vă-mpăunaţi cu jalnic jaf de naosdar ştiţi că astfel veţi cădea în haos -„oameni” vă zice doar în joc defarse...oştirea sumbră-a duhului păduriicu propriile groaze cetluieştepe veneticii ce-au spurcat augurii -un diavol palid li se potriveşte......voi – ucigaşii noştri de speranţen-aflaţi nicicând la poarta lumii –clanţe!CRÂMPEI DE PSALMDOSOFTEIANla muezinul bradcerul face vadde trec sfinţii şi părinţiilumini păsări ardplâng parfum de nardcu voi trecem punţi şi aprindem nunţise strâng frunte lângă frunţibălai serafi şi Hristospe un mal frumos...şi-i atâta gând luminătrece-alene o albină:văzduhuri de liturghievăpăi mari la temelieard îngeri o mie...suflete crin răstignireai ieşit din trup şi fireşi-ai venit la sfat de raicu toţi brazii de pe plai...cântece-n slăvit alai...***PREGĂTIRI PENTRU UNPRIETENin memoriam Mircea Dinutzdeşi în calendar e primăvarăprin bezna zilei – leneş - nori deciorise scurg – trăgând cu ei – ca pe-opovarăsecătuirea lumilor de floridegeaba-aştept vreo vizită decentăori caut scrisori şi gânduri: bunamiculbrazi flamuri de munţinu lasă-n uşi - din lumea inocentă________________________________________________________________________________________________→ de ani în urmă.Întrebarea ce merită pusă este dacă se justificăimportul acestor produse ale culturii americane într-oEuropă care are o istorie îndelungată şi în care relaţiiledintre minorităţi şi majoritate, înainte de a fi reglementateprin lege, au fost reglementate de tradiţie, într-o Europăcare, în ciuda deschiderii declarate şi transformate înobiectiv politic, rămâne, în realitate, destul deconservatoare. Personal, cred că da. Şi cred asta <strong>pentru</strong> că,mai nou, Europa, implicit România, trebuie să facă faţă,vrând-nevrând, unei realităţi pe care tradiţia nu avea cumsă o reglementeze: cea care implică existenţa mediuluionline. Iar multiculturalismul este o trăsătură definitorie aacestuia, după cum corectitudinea politică va deveni şiaici, într-un fel sau altul, o necesitate.Resuscitate şi de temerile cu privire ladezintegrarea/refacerea UE în interiorul unor noi graniţe,recentele tensiuni interetnice au demonstrat încă o dată,dacă mai era nevoie, că modul tradiţional în carecontinuăm să ne definim realitatea, excluzând din eamediul online, este anacronic, că distincţia pe care, învirtutea inerţiei, continuăm s-o operăm între realitate şi i-realitatea mediului online este nejustificată. După ce apurtat o bentiţă cu tricolorul românesc de ziuamaghiarimii, o elevă a primit pe Facebook o ameninţarecu moartea; au urmat protestele în stradă. Unde se terminărealitatea şi unde începe i-realitatea?55biletul-martor că nu sunt ridiculva trece-o vreme – şi-oi pleca pe calesă-l întâlnesc iar – faţă către faţăşi duhurile noastre – la taclalevor sta din nou – uitând de oriceviaţă......îmi strâng 'n boccea o ultimăamintireofrandă pentr-un zâmbet de primire!PRIMĂVARA NOULUI IONApădurea vrăjitoarelor e neagrăminuni nu ştiu – nici primăveri săchema da nu uit sufletului o viagrăca să re-nveţe tumba de hareme gheaţă groasă peste râul vieţiiprin miezul ei fulgeră şerpi mocnit:când eu nu voi mai sta la capul ceţiitrosni-va-şi oase – iar - regat în mit!...ocean al meditărilor tardivenu lua în seamă neputinţa measă nu te lepezi – Iona – de Niniveci să înfrunţi – senin – capăt de stea:n-am înviat pe nimeni întru duhdar vrejul mort aici – arde-n văzduh!ADRIAN BOTEZDeparte de a da nume puterii exercitate de către omajoritate (caz în care ar trebui să se numească„majorocraţie”), democraţia (exercitarea puterii de cătreîntregul popor) presupune (sau ar trebui să presupună), cafundament al exercitării puterii, relaţia contractuală dintreo majoritate temporară şi/sau relativă şi minorităţiletemporare şi/sau relative. Chiar dacă nu voi spune nimicnou (uneori este bine să ne amintim şi unele adevărurievidente), această relaţie contractuală nu poate exista înabsenţa dialogului autentic.Am împărţit, în ultimii ani de facultate, camera decămin din Grozăveşti cu un student la LLS, un ungur dinŢinutul Secuiesc. Respectându-ne, am reuşit performanţade a nu fi ridicat niciodată tonul unul la celălalt. Chiarînainte de a preda, <strong>pentru</strong> ultima dată, cheile camerei, elmi-a spus: Vreau să te întreb ceva… Da, zic eu. În primulan, chiar în primele săptămâni, începu el într-o românăcu sonorităţi maghiare, am găsit în cameră revista şi dănumele unei reviste cunoscute în epocă <strong>pentru</strong> discursulnaţionalist şi xenofob. Şi ţi-ai imaginat că eu am adus-o,demonstrativ, am continuat eu. Nu ştiu cum a ajuns acearevistă aici, ce pot să-ţi spun este că eu nu am cumpărat-oniciodată, i-am răspuns şi acesta era şi adevărul. În totacest timp, eu am crezut că…, continuă el, vădit încurcat.Ar fi trebuit să mă întrebi, i-am replicat. Acesta a fostmotivul <strong>pentru</strong> care întotdeauna ai ocolit anumitesubiecte? Da, mi-a răspuns el, dar dacă tot ai observat căle ocolesc, ar fi trebuit, la rândul tău, să mă întrebi…
OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT(3 mai 1933 - 30 aprilie 1994).Pot spune, oare, că l-am “cunoscut” pe acest imensactor care a fost George Constantin? Dacă ar fi trăit, ar fiîmplinit pe 3 mai 80 de ani. Dar a murit la trei zile dupăce împlinise 61 de ani, din care peste 40 dăruiţi scenei.Mărturisesc că încă şi astăzi mă încearcă o puternicăemoţie când scriu despre întâlnirea mea cu GeorgeConstantin. Era o zi călduriasă de toamnă în 1962 şi lateatrul Nottara se juca dramatizarea romanului “FraţiiKaramazov” de Dostoievski. Eu citisem romanele luiDostoievski, al căror sens îl savurasem cu sete şientuziasm. În spectacol, George Constantin îl juca peDimitri, fratele cel mare, dar şi pe tatăl celor trei fraţi, iarGruşenka, iubita cu care Dimitri ar fi vrut să secăsătorească împotriva voinţei tatălui, era jucată deLiliana Tomescu.Deşi n-aş vrea să scriu despre mine, ci despre GeorgeConstantin, nu pot să nu menţionez faptul că, atunci cândsunt în poziţia de consumator de artă, ca cititor sauspectator, intru complet în lumea fictivă care mi se oferă,mă las transportată în întregime dincolo de realitateacotidiană şi devin eu însămi personaj al acţiunii. Aşa amfost atunci, dar acum sunt la fel, anii trecuţi nu m-auschimbat.Când am văzut deci piesa “Fraţii Karamazov”, atâtacţiunea, ideile filosofice ale lui Dostoievski cât şi joculpasionat al actorilor m-au “furat” şi la numai câteva ziledupă vizonarea spectacolului, i-am scris o scrisoare luiDimitri cu semnătura “Gruşenka”. Intrasem în caracterulpersonajului jucat de Lilana Tomescu, dar îi dădusem ointerpretare “veroniciană” a ideilor şi am vrut să i-ocomunic lui Dimitri. Şi cui altcuiva să-i fi trimisscrisoarea decât actorului George Constantin, care-l jucape Dimitri? În fond, ăsta emarele merit al unui actor, să seidentifice perfect cu personajulpe care-l întruchipează.Nu după multă vreme amprimit un telefon de la GeorgeConstantin, care m-a întrebatdacă vreau să mă întâlnesc cu ella Cofetăria “Casata” de lângăTeatrul Nottara.M-am dus la cofetărie şi, cusurprindere, l-am găsit acolo peactorul George Constantin, nu peDimitri. Admit că eram o naivăşi recunosc că un actor nu poaterămâne “fidel” personajului pecare-l joacă decât pe timpullimitat al spectacolului; dupăterminarea lui, actorul redevineel însuşi, cu propria lui viaţă.Doar că atunci, acolo, eu eramGruşenka şi vroiam să-l fi văzutpe Dimitri. Uitasem că nu eu, ciDostoievski era “mânuitorul”personajelor lui. Dovedeam______________________________________________oare lipsă de respect faţă de autor, sau mai curând minteamea tânără era inundată de profundele idei ale piesei?Eram faţă-n faţă, eu am luat un profiterol, el o casată. S-au uitat la mine şi a început să mă întrebe, cu un zâmbetîngăduitor, cine sunt şi cu ce mă ocup. Mă pregăteam<strong>pentru</strong> facultatea de Chimie, dar pasiunea mea era muzica.M-a întrebat dacă mi-a plăcut spectacolul. Sigur, lanebunie, altfel n-aş fi scris. L-am întrebat şi eu: i-a plăcutscrisoarea mea? Da, i-a plăcut foarte mult scrisoarea, avrut să mă cunoască. Mâncam amândoi îngheţătă, eu eramliteralmente Gruşenka, el era actorul George Constantin.Făcea pauze lungi între cuvintele pe care le rostea, iar euîi urmăream fiecare mişcare. Nu, în mod cert nu eraDimitri, începeam să realizez asta. Mă aflam în faţa unuimare actor în timpul lui liber. După o mică pauză a venitbrusc o întrebare care m-a amuţit: de ce i-am scris? M-amfâstâcit şi am bolborosit un răspuns legat de Dostoievski,de ideile mele. S-a uitat amuzat la mine şi, după o micăpauză, mi s-a adresat direct: fetiţo, tu ştiai că oadolescentă, când scrie unui actor, vrea de fapt să-l“agaţe”?Iarăşi am amuţit, nici prin capnu-mi trecuse aşa ceva. A râs înhohote. Mi-a spus că şi-a dat seamacă nu era cazul meu, mi-a mulţumit<strong>pentru</strong> scrisoare, mi-a spus că e întradevărdeosebită şi că el nu omerită, dar m-a sfătuit să fiu atentăpe viitor cui şi ce scriu, <strong>pentru</strong> căbărbaţii au nişte bănuieli când fetetinere ca mine le scriu scrisori.Ne-am despărţit prieteni, el cubucuria de a-mi fi dat un sfat util, eucu cea de a fi avut privilegiul să măfi întâlnit în “tête à tête” cu mareleactor George Constantin.VERONICA PAVELLERNERToronto________Imagini din spectacolul―Fraţii Karamazov‖, cu GeorgeConstantin şi Lialiana Tomescu.56
„Multe sentimente și fapte se pot transmite printrunsărut. Știm că Iuda, printr-un sărut, L-a vândut peFiul lui Dumnezeu”.L.C.: Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop, amparticipat, cu mare bucurie, în vara anului 2012, lasărbătoarea hramului Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie” dinToplița, ctitoria primului patriarh al României, MironCristea, născut pe meleagurile binecuvântate deDumnezeu ale Topliței Române. Ați început atuncicuvântul de învățătură, ținut la slujba privegherii,mulțumind lui Dumnezeu care a chemat iarășicredincioșii la poalele Munților Călimani plini deverdeață, să-l prăznuiască pe Sfântul și Marele Proroc IlieTesviteanul. Vă rog să facem un popas spiritual înpaginile Vechiului Testament și să ne vorbiți despre acestmare profet și sfânt Ilie, despre sărbătoarea Sfântului.Î.P.S. Ioan: Sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie este osărbătoare de vară, un popas duhovnicesc <strong>pentru</strong> părințiinoștri de odinioară care trudeau la munca câmpului șiașteptau milă și har de la Dumnezeu <strong>pentru</strong> truda lor, s-obinecuvinteze Dumnezeu. Așa am învățat de la părințiinoștri, ca de Sfântul Ilie, să mergem la sfânta biserică sausă urcăm la mânăstirile care au hramul Sfântul Ilie Tesviteanul.Să cinstim pe unul din marii profeți ai VechiuluiTestament, o piatră de hotar în istoria neamului omenesc.Dumnezeu a deschis drumul către cer, prin Moise,dându-i tablele legii, spunându-i ce să facă sau ce să nufacă poporul lui Israel, ca să poată urca treaptă cu treaptăspre poarta Cerului. Dar iată aflăm că păcatul și diavoluls-au năpustit asupra omului, l-au orbit, <strong>pentru</strong> că păcatul,întâi, îl orbește pe om și o dată omul, orbit fiind depăcat, pierde cărarea spre Rai, spre Împărăția luiDumnezeu. Ne aflăm în urmă cu aproximativ 850 de aniînainte de Hristos și Dumnezeu văzând poporul lui Israelcă era pe punctul de a se prăbuși în credința sa, să sedepărteze de adevăratul Dumnezeu, le trimite un mareluminător, pe Sfântul Proroc Ilie. De nu s-ar fi născutSfântul Ilie, Dumnezeu știe unde ar mai fi fost astăzilumea aceasta! El a avut sabia cuvântului cu care atăiat răul din rădăcina poporului lui Israel și s-a oprit șis-a îndreptat înapoi spre cărarea care duce la Raiulbucuriei lui Dumnezeu.L.C.: Se poate asemăna Sfântul Ilie cu un alt sfântsau profet?Î.P.S. Ioan: L-am putea asemăna pe Sfântul ProrocIlie cu altă figură luminoasă a Vechiului Testament, ofigură strălucitoare pe bolta creștinătății și a lumii, SfântulProroc Înaintemergător și Botezător Ioan, care facetrecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament,despre care Sfânta Evanghelie ne spune că a venit curâvna și cu puterea lui Ilie. Dar câtă vreme a trecut, pestepoporul lui Israel, între cei doi sfinți? Aproximativ optsute și ceva de ani. Vedeți, la câte sute de ani se nascLa Mănăstirea “Sf. Ilie” din Topliţa, alături destareţul arhimandrit Telcean Emilian, binecuvântândexpoziţie Grupului de Artă Religioasă “Deisis” dinTârgu-Mureş, 24 aprilie 2009______________________________________________sfinți pe ai căror umeri se sprijină bolta cerului!L.C.: Atunci, la Mânăstirea Toplița, v-ați adresatcredincioșilor, spunându-le să nu deznădăjduiască că șifrățiile lor au fost chemați să devină sfinți în seara aceeala sfânta mânăstire, unde se află mai aproape de cer și,privindu-i, vedeți cerul așezându-li-se pe umeri. Mai mult,i-ați întrebat dacă este greu cerul, precizându-le că nu estenimic mai ușor în lumea aceasta decât să ții pe umerii tăicerul. Ați apreciat prezența lor la sfânta slujbă aprivegherii, faptul că s-au lepădat de lumea aceasta ca săvină la întâlnirea cu Sfântul Proroc Ilie. Dar,Înaltpreasfințite Părinte, pe cine și-a lăsat Sfântul Ilieurmaș al său?Î.P.S. Ioan: Urmașul Sfântului Proroc Ilie a fostucenicul său Elisei. Se poate pune firesc întrebarea de lace școală l-a luat profetul Ilie. Sau ce școală a terminatSfântul Elisei. Răspunsul este că l-a chemat de la muncacâmpului. Elisei ara împreună cu tatăl său când a trecutprorocul Ilie aproape de ei și l-a chemat să-i urmeze.Elisei l-a lăsat pe tatăl său și a plecat imediat. Deși Ilie l-aîndemnat să mai rămână cu tatăl său, Elisei a refuzat. L-aurmat pe Ilie. Și știm unde a ajuns Elisei. Dintr-unplugar simplu, Elisei a ajuns un sfânt al VechiuluiTestament și un reper <strong>pentru</strong> toți cei ce cred cu tărie înDumnezeu. Auziți! Sfântul Ilie și-a luat un ucenic de lașcoala plugului, de la plugărit. Oare de ce așa?! De ceSfântul Ilie și-a luat un om de la școala câmpului? Erau șipe vremea aceea puține școli rabinice; nu erau multe, darerau. Sfântul Ilie se duce pe drum și vede un om, cum sespune în Cartea Regilor, cu douăsprezece perechi de boi,iar la urmă, între ei, îl vede pe tânărul Elisei care ținea șiel de coarnele plugului. De ce oare nu și-a luat ucenic dinaltă parte?L.C.: Știm din lectura psalmilor că și pe regele Davidl-a luat de la păscutul oilor, încât putem spune că, demulte ori, Dumnezeu intervine prin mijloace care nouăoamenilor, minții noastre omenești ni se par întortocheate.Î.P.S. Ioan: Așa e. Și pe regele David, fiul lui Iesei,l-a luat de la păscutul oilor, cum spune în Psalmul 151 că„mic eram între frații mei și tânăr în casa tatălui meu”, darn-a binevoit Domnul întru ei, ci Domnul „a trimis pe →LUMINIȚA CORNEA57
îngerul Lui și m-a luat de la oile tatălui meu”.Așa și pe Elisei l-a luat de la munca câmpului, <strong>pentru</strong>că se împlinea probabil ceea ce scria prorocul David, înPsalmi, că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iarcelor smeriți le dă har. Dar acum poate cineva să spună căn-ar mai trebui școală. Nu este așa. Școala își are însocietate rostul ei binecuvântat de Dumnezeu, însă istoriaVechiului Testament ne spune că Dumnezeu îi chema peprofeți. Ei nu făceau școală. Erau chemări cu totulspeciale. Prin ei, Dumnezeu își trimitea mesajul său cătrepopor. Dacă ar fi fost școliți, atunci cei din societate ar fiputut să zică că ei grăiesc din înțelepciunea cărților. Iatăcă David era păstor la oi, de unde să învețe el carte?! Așacă profeții au fost chemați din anumite familii în careDumnezeu a văzut pace, liniște, înțelegere. Un copilcrescut într-o familie morală! Știind toate acestea, a zisDumnezeu: ieși din casa tatălui tău și vino și grăieștepoporului. Din mulțimea profeților Sfintei Scripturi, doarșaisprezece și-au scris mesajele, cuvintele lui Dumnezeuadresate poporului. Mulți dintre ei n-au scris decât îninimile contemporanilor lor. Cea mai mare parte dinînvățăturile primite de la Dumnezeu, prin profeți, au ajunsla noi prin viu grai și așa, milenii peste milenii, s-a formatși Sfânta Tradiție, care este mai amplă, la un moment dat,decât Sfânta Scriptură.L.C.: Iertați-mă, Înaltpreasfințite Părinte, înseamnăcă familia profetului Elisei era o familie morală cu totuldeosebită.Î.P.S. Ioan: Gândindu-ne la familia profetului Elisei,să vedem cum pleacă un tânăr binecrescut din casapărinților săi. Cum a plecat Elisei din casa părinților săi?Cu multă binecuvântare părintească, în primul rând. Darce i-a spus Elisei Sfântului Ilie când i-a zis să-l urmeze? I-a zis tânărul Elisei: lasă-mă să mă duc să sărut pe tatălmeu și pe mama mea. I-aș întreba pe cititorii acestei cărțidacă atunci când le-au plecat copiii din cuibul caseipărintești i-au sărutat. Să răspundă fiecare în taina inimiilor. Dacă au plecat din casă sărutând pe tatăl și pe mama,înseamnă că sunt bune semne, înseamnă că se îndreaptăpe cărarea pe care a mers profetul Elisei, adică spreDumnezeu. Multe sentimente și fapte se pot transmiteprintr-un sărut. Știm că Iuda, printr-un sărut, L-a vândutpe Fiul lui Dumnezeu.Dar știu că nicio mamă nu și-a sărutat vreodată fiulsau fiica, ca apoi să-l trădeze. Niciodată un fiu sau o fiicăcare și-a sărutat părinții, când a plecat din casă, niciodatănu le-a trădat învățămintele și cumințenia lor părintească,cuvintele primite de la părinți. Cine este mai în vârstăprobabil că își aduce aminte sau au citit despre aceibărbați care au plecat în munți. Și-au sărutat mama, soția,fiii și fiicele. Oare i-au trădat? Niciodată. De aceea cum sănu-l cheme Dumnezeu la El, să-i fie slujitor și profet, peElisei atât de bine educat în familia lui, când îi spuneSfântului Ilie: rogu-te, lasă-mă să mă duc să sărut pe tatălmeu și pe mama mea. Spun și eu credincioșilor: să văsărute Dumnezeu pe toți, pe inimile frățiilor voastre șiacolo unde își pune buza Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Elniciodată nu vă va trăda. Orice suferință și necaz vețispune în fața icoanei lui Hristos nu vă va trăda. Să-Ispuneți tot ce aveți în cel mai de adânc loc al inimii, El văva săruta pe frunte, nu vă va spune nimănui și vă va damângâierea Cerului.―Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, şi măocroteşte după mare mila Ta! ‖ (Neemia 13,22)Tot omul e dator a mulţumilui Dumnezeu, <strong>pentru</strong> atât demulte lucruri pe care le primeştede la El; <strong>pentru</strong> viaţă, <strong>pentru</strong>sănătate, <strong>pentru</strong> boală, <strong>pentru</strong>copii, <strong>pentru</strong> pâinea cea de toatezilele. Suntem datori a-I mulţumilui Dumnezeu <strong>pentru</strong> atât demulte lucruri, încât nici nu nedăm seama <strong>pentru</strong> câte ar trebui să-I fim şi recunoscători.Părintele Cleopa spunea că atunci când se trezeşte dedimineaţă omul să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-adăruit încă o zi. Când se aşterne la somn, să-imulţumească <strong>pentru</strong> grija ce I-a purtat-o în ziua aceea.Când e să plece spre treburile lui, să-I mulţumeasăDomnului că îl poartă, şi să se încreadă Lui, că altăîncredinţare nu are. Căci nimeni altcineva nu-i poate purtade grijă lui şi tuturora, decât numai Dumnezeu. Să-şi punăomul gândul bun <strong>pentru</strong> făptuire, dar să se lase în voia,paza, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Că Sfântului ApostolPavel este limpede în cuvântul său:―Bucuraţi-văpururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire <strong>pentru</strong>toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru HristosIisus, <strong>pentru</strong> voi.‖. (1. Tes. 5,18)În rugăciunile noastre, ar trebui să privim mai atent lamodul în care, în întâmplările vieţii noastre, Dumnezeune-a ocrotit, ne-a călăuzit, şi ne-a purtat pe braţele Saleiubitoare.“Se povesteşte despre marele gânditor şi filozoffrancez Blaise Pascal că, într-o zi, a dat întâlnire unuiprieten într-un castel, pe vârful unei coline. După ce l-a aşteptat puţin, acesta a sosit cu chipul tulburat,hainele rupte şi trupul plin de vânătăi şi răni. “Ce-aipăţit?”, l-a întrebat Pascal. “Nu-ţi poţi imagina minuneape care mi-a făcut-o Dumnezeu chiar acum”, areplicat prietenul său. “În timp ce veneam încoace,calul meu a alunecat aproape de o prăpastie, eu amcăzut şi, dându-mă peste cap şi alunecând, m-am opritchiar pe marginea prăpastiei. Imaginează-ţi ce minunemi-a făcut Dumnezeu chiar acum!” Pascal a răspunsla acea mărturie: “Imaginează-ţi ce minune mi-a făcutşi mie Dumnezeu chiar acum că, în timp ce veneam,nici măcar nu am căzut de pe cal!” (Ariel AlvarezValdes, Cum făcea Isus minunile Sale? Editura Sapientia,2008).Câte minuni face Dumnezeu <strong>pentru</strong> noi! Minuni pecare nu le vedem întotdeauna, de care, de cele mai multeori, nici măcar nu ne dăm seama! De câte ori nu ne va fiscos în mod surprinzător din dificultăţi, ne va fi vindecatde frică şi de nelinişte, ne va fi ajutat în momenteledificile şi ne-a făcut să ieşim teferi din atâtea pericoleasistându-ne în necazurile zilnice! Iar noi, prinşi înpăienjenişul vieţii, de atâtea ori uităm să-I mulţumim<strong>pentru</strong> toate darurile pe care ni le-a oferit. Aşteptămmereu celelalte minuni!Pr. dr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN58
(III)Scrie intens proză şi teatru , participăla unele dintre concursurile literareale vremii, semnând, de cele maimulte ori, cu pseudonimele ŞtefanIzvoranu sau Ioan Paşca, adăugate lacele din tinereţe: Şteg, GheorgheGheorghe(concursurileSadoveniana. Marin Preda, VasileAlecsandri , Tudor Arghezi , TudorMuşatescu , Afirmarea, OctavianGoga, Cântarea României etc.)Anul 1989 îl găseşte pe ŞtefanGoanţă la Zalău, în companiascriitorilor Mircea Tomuş, IonMircea şi Valentin Taşcu, pregătiţi sămarcheze, la iniţiativaBibliotecii Judeţene Sălaj - Zalău,centenarul morţii lui Ion Creangă.De-abia în 1990 ajunge să lucrezeîntr-o redacţie. Este vorba despreGraiul Sălajului, unde nu va rămâneprea mult, deoarece găseşte oposibilitate de pensionare şi o face<strong>pentru</strong> a se dedica scrisului.După această odisee, de la debutulabsolut al lui Ştefan Goanţă, din1956, de-abia în 1993 se producedebutul editorial cu romanul Altarulde nisip, apărut la EdituraUniversalia din Craiova, un romanpolitic şi parabolic excepţional [...] oviziune pur romanescă, după toateregulile genului (gândită de undăruit al cuvântului) a epociistaliniste din România[...](C.Zărnescu), un roman închinatanilor de detenţie ai tatălui său.La aceeaşi editură, apare, în 1995,romanul Patul de zăpadă, [...] unroman mult mai stufos, arborescent,contorsionat, sugerând, după teorialiteraturii, haosul, teroarea istoriei şiieşirea vieţii şi lumii din ţâţâni(C.Zărnescu).După această experienţă nu preafericită cu editura din Craiova,Ştefan Goanţă se mută la Cluj,publicând, în 1997, volumul Vinul depiatră ( zece nuvele şi un roman) , cuo prefaţă semnată de prozatorulConstantin Zărnescu. Bătrânul Cucu,un fel de Moromete montan,nemaiînţelegându-se cu ginerele său,„Licenţiatul‖, fost preşedinte CAP,activist de partid şi „participant‖ larevoluţie, primar şi apoi patron şi...magnat, peste noapte, se refugiază,se exilează din satul său – mutândusepe vârful unei coline stâncoase ,pe pământuri defrişate ale statului şiale nimănui, formând un nou sat[...]Scris în registrul ironiei crude şial tragicomicului înalt accentuat,Vinul de piatră este un memorabilroman despre schimbările de epocişi vremuri, despre lumea cea nouă[...] afirmă editorul.1998 este anul întâlnirii cu criticulliterar Irina Petraş, la EdituraDidactică şi Pedagogică, care vapublica, în colecţia Akademos,romanul Zodia Ţârului. IrinaPetraş va remarca valoarea scrisuluişi-i va reda lui Ştefan Goanţă loculcuvenit, în literatura română,remarcând atingerile cu NicolaeVelea, Marin Preda... [...] cele pestetrei sute de pagini sunt scrise dintr-operspectivă şi pe un ton în măsură săetaleze toate caratele talentului depovestitor[...] Imprecizia cuvântului– sursă de autonomie a imaginaţiei –îşi alătură o discretă infuzie defantastic, cât să ridice povestirea laputere, s-o facă prevestitoare şisubtil parabolică. Verbalizarea sepetrece cu o uşurătate a înlănţuirilorţinând de sud, dar se lasăcontaminată de o plasticitate vagagresivă,masivă, ardelenească,rezultatul fiind o proză uimitoare,captivantă, de o efervescenţăexpresivă grea de sens. Nici unadintre relaţiile importante <strong>pentru</strong>omul sfârşitului de mileniu nurămâne în afara fluxului romanesc.(Zodia Ţârului, pag. 7)La aceeaşi editură, apare, în anii1999-2001, trilogia Popescu ENapoleon , în colecţia DA, îngrijităde Irina Petraş, una din cele maifascinante proze ale literaturiiromâne [...] de o frumuseţe, de ooriginalitate şi de o adâncime rarîntâlnite (Ştefan Dimitriu).Volumul Teatru apare, în 2002, laEditura Casa Cărţii de Ştiinţă, subîngrijirea Irinei Petraş: Toate vorbelemari: eroism, curaj, datorie,patriotism, spirit de sacrificiu, dar şide conservare, sunt redefinite cu unfiresc excepţional al replicii, însecvenţe mereu memorabile fiindfoarte dramatice, în sensulexpresivităţii teatrale maxime.Atmosfera unui şantier din anii ’50 ereconstituită în „Eternul Prinţ‖ cuun umor dus până în pragulgrotescului, într-o piesă document,59_____________________________de bună calitate. „Ţărăniada‖ îşimută reflectoarele asupra uneicomune în plină tranziţie,surprinzând cu umor înfruntarea nudintre două mentalităţi oriperspective, ci dintre două imitaţii lafel de jalnice, protagoniştiiajustându-şi discursul şi gesticulaţiaîn funcţie de schimbarea de regim şipunând în primejdie autenticitateaînsăşi a schimbării. [...] în „Douămii şi...‖, scena întreagă e ocupatăde o groapă, în semi-întuneric, încare personaje alunecate unul câteunul aşteaptă apocalipsa. Toatemarile locuri comune ale vieţii şimorţii sunt forfecate cu un hazmacabru, silite să-şi arate falsitatea,ineficienţa, îngustimea. Nu de puţineori, o replică sau alta împingediscursul până în pragulmetafizicului. O veritabilă filosofiede viaţă se deconspiră pas cu pas,fără stridenţe, ironic mereu, dar şiînfiorat, Ştefan Goanţă dovedindu-seşi în teatru un scriitor stăpân pemijloacele sale şi în stare să propunăexperimente demne de luat în seamă.În 2003, la Editura Paralela 45, încolecţia Destin, i se publică volumulde proză scurtă Moartea efacultativă, lansat la Zalău cu prilejulcelei de-a 70-a aniversări ascriitorului.În toamna anului 2003, sestabileşte în localitatea Liebling,judeţul Timiş, cu gândul fermexprimat de a se dedica scrisului. Vaîncepe să lucreze la un nou roman,Zodia Fedeleşului, iniţial Fedeleşii ,din care apar fragmente în revistaCaiete Silvane şi în volumulalmanahCuvinte, editat de FilialaCluj a Uniunii Scriitorilor dinRomânia, în 2006. În 2004 ,probleme de sănătate îl determină săîntrerupă scrisul. Scrie cuintermitenţe, dar nu publică. I sereeditează primele trei romane, în →ŞTEFAN GOANŢĂ
2008, sub titlul „Vinul de piatră – 3romane”, volum pe care prozatorulŞtefan Goanţă şi-l descrie astfel:„Într-un trecut predestinat să nerămână vecin şi pe care noi înşine l-am condamnat să trăiască şi mort,ţara ni se umpluse de mulţime dealtare de nisip în care, în limbacizmei şi a lanţului, sepropovăduia... credinţa ateistă.Târându-se pe iluzoria cocoaşă atrăiniciei mincinoase a nisipului –avorton al pietrei – pe fâlfâitul(blasfemie!) unui drapel şi al unuiimn, pe rătăcirea tâmpă care abinecuvântat cu venin, cenuşă şialuat de sânge istovit de bici şiţărână istovită de atâţia paşi, vremeaoricum, a fost şi ea de faţă... Darcum şi firele de iarbă ştiu să luptepână la moarte cu tălpile spinoase,patul de zăpadă s-a transformat îneconomicosul sicriu al patului luiProcust. Pribegit din viaţă, un omalungat a descoperit o mândrăpustietate, iar aceasta, de dragulmângâierii mâinilor lui, i-a oferitdrept mulţumire până şinemaipomenitul vin de piatră...‖Cele trei microromane – Altarul denisip, Patul de zăpadă, Vinul depiatră – adunate sub titlul celui dinurmă, transmit o morală: Nu tot cetrăieşte trăieşte şi nu tot ce moaremoare.O recunoaştere a valorii activităţiidesfăşurate de Ştefan Goanţă înSălaj vine de la Primăria comuneiBălan. A privit îndelung Diploma deCetăţean de onoare, apoi a aşternutrândurile ce urmează şi le-a expediatla Bălan.Prieteni, domnilor,Adânc impresionat, Vămulţumesc <strong>pentru</strong> gestulDumneavoastră de aleasă omenie şicinstire şi Vă asigur că, aşa cum ampurtat în minte imaginea satuluiGâlgău (în special) şi a minunaţilorsăi oameni, tot aşa o voi purta şi deacum înainte, fericit că la oricenecaz amintirile îmi vorbesc de aceaperioadă din zbuciumata mea viaţăde până la sosirea în Gâlgău. Vămărturisesc, de data aceasta public,că acei doi ani au însemnat <strong>pentru</strong>mine cea mai frumoasă perioadă dinviaţă şi – o nouă mărturisire – dacăam părăsit satul în care voiam sărămân, n-am făcut-o cu voia mea.Din cauza refuzurilor repetate de aveni la Zalău, „tovarăşii‖ m-auameninţat cu represalii, <strong>pentru</strong> căaş urma acelaşi drum cu tatăl meucondamnat politic la optsprezece animuncă silnică. Regret că nu am avuttimp să încerc mai multe <strong>pentru</strong> satulrămas <strong>pentru</strong> totdeauna al meu, darm-am reîntors în el şi prin căsătorieşi printr-o carte care poartă pecopertă chipul unui consătean,Gherasim Şimişnean, Ghira.Vă mulţumesc încă o dată, vădoresc sănătate, bucurii şi rezultatetot mai frumoase pe drumul pe caremergeţi.ŞTEFAN GOANŢĂN.B. De prisos să-mi exprim iarăşiregretul că, din motive de sănătate,nu pot fi alături de Dumneavoastrăîn aceste ceasuri de fericitărememorare.Altă ironie a sorţii. Deşi a scrispuţin <strong>pentru</strong> copii, primeşte, în anul2009, premiul USR, Filiala Cluj,<strong>pentru</strong> literatură destinată copiilor.În 2008, reia romanul ZodiaFedeleşului, care va rămâne pe masade lucru.În 2010, scrie cu înverşunare. Seaflă la tipar cartea „Mioriţa. Domnulde Rouă”, eseu, ( în colaborare cusoţia sa, Irina Goanţă), care vaapărea la o săptămână după trecere„dincolo”. Tot acum i se publicăproza „Crăciun fericit” în antologia„Varză à la Cluj”, Editura „CasaCărţii de Ştiinţă” din Cluj -Napoca.Şi tot în 2010, la 19 octombrie, treceStyxul, după ce rosteşte ultimelecuvinte: „Nu mai pot! Cedez!...‖A cedat în faţa inevitabilului, înfaţa celei cu care „cocheta‖ – ziceael – de mai multă vreme, dar pe caren-a mai avut puterea să o înfrângă. Aplecat cu gândul la romanul lui acărui ultimă parte trebuia scrisă lacalculator, la pomii pe care dorea săimai planteze în grădină, latrandafirii şi la toate florile care i-auînfrumuseţat ultimii ani ai vieţii...Privind menirea scriitorului însocietate, Ştefan Goanţă spunea: ―Însocietatea românească de azi,scriitorul ocupă un loc déjà ocupat.Se tot vorbeşte să se aducă niştetaburete... Dar, fie vorba între noi,de când un scriitor, dacă e cuadevărat scriitor, cerşeşte un scaun<strong>pentru</strong> şezutul lui scriitoricesc? Păişi el să ceară? Altceva e când i seoferă.‖Ştefan Goanţă ar fi împlinit astăzi80 de ani. Sigur, şi-a dat seama căomul nu poate pătrunde în toate60Poem din grădina duminicii...Duminică, 21 Aprilie <strong>2013</strong>Sufletul mi-e plin acumDe o tainică lumină,Se-aud florile duiumDând năvală în grădină.Precum zumzetul de-albineGândurile mele sunt,Dorul răzbunat din mineUmblă singur pe pământ;Pe sub pomi e-atâta pace,Parcă trece Dumnezeu!Ce Duminică se faceSfântă în cuvântul meu!Aerul se înfioarăȘi-i ascult oftatul clar,Fără el nu-i primăvară,Viața toată e-n zadar...Curge-n mine poeziaCa lumina din potir,Te rog, Doamne, dă-mi tăriaPân` la capăt s-o respir.Se-aud florile duium,Plin e cerul de petale,Fericit aștept de-acumZiua Învierii Tale!...NICOLAE NICOARĂascunzişurile minţii şi ale sufletuluisău, oricât de priceput şi de iscusit arfi. În ultimii ani, a fost revoltat dedegradarea vieţii spirituale, a culturiiromâneşti, de nonvaloarea şi prostulgust care au încătuşat ţara. Uneorivesel, alteori serios, ori sarcastic, ascris mult şi divers şi toate scrierilesale ne vor ajuta să-l cunoaştem, să-lrecunoaştem şi să nu-l afundăm înuitare. Om fiind şi el, scriitoruldispare de pe Pământ, dar urmele luirămân... E datoria noastră să vorbimcu seninătate despre Ştefan Goanţă,<strong>pentru</strong> că el şi-a îndeplinit misiuneape Pământ.Sursa: „Singur printre oameni” –manuscrisIRINA GOANŢĂ
Vasile V. Filip, Menuţ Maximinian,Cultura tradiţională imaterialăromânească din Bistriţa - Năsăud.Volumul I. Riturile de trecere, ClujNapoca, Editura Eikon, 2012, 488pagini.În 23 martie <strong>2013</strong>, la Sala Uniriide la Alba Iulia, în cadrulmanifestărilor Colocviilor deetnografie „Gheorghe Pavelescu‖,aflate la a X-a ediţie (simpozionnaţional organizat de ConsiliulJudeţean Alba, ArhiepiscopiaOrtodoxă de Alba Iulia, Universitatea„1 Decembrie 1918” din acelaşi oraş -de fapt de Facultatea de Teologie aUniversităţii -, Centrul Cultural„Augustin Bena”, Muzeul Naţional alUnirii etc.), a fost lansat volumulmenţionat, realizat de doi bistriţeniremarcabili ai vremurilor actuale(specificaţi anterior), în prezenţa unuipublic avizat, constituit nu numai dinparticipanţii la simpozion, înscrişi înprogram sau auditori preocupaţi desubiect, ci şi din preţuitorii culturii şimoştenirii tradiţionale româneştilocuitori ai Albei Iulia şi zoneiapropiate, mobilizaţi de popularizareade bună ţinută, care s-a făcutevenimentului, sau aflaţi atunci, dinfericită întâmplare, în trecere prinoraş, ca turişti. La momentulrespectiv, Sala Unirii a fost realmenteplină, ceea ce a asigurat un public debună calitate lansărilor de carte (şiexpoziţiei de icoane de Laz vernisatătot atunci), care s-au derulat, de locîntâmplător, într-un asemenea loc,încărcat de istorie, fondul lucrărilor„trimise la apă” în „largul”istoriografiei româneşti şi ambientulavând semnificative consonanţe.Participând cu comunicări lareuniunea ştiinţifică de la Alba Iulia,cei doi autori, Vasile V. Filip şiMenuţ Maximinian, au consideratnecesar (ca etapă a unui importantproiect cultural în care sunt implicaţi,al cărui prim rod este volumul înspeţă) să lanseze şi la Alba Iuliaconsistenta lor lucrare pe care auelaborat-o în 2012, ceea ce acorespuns pe deplin cu manifestareaculturală menţionată, inclusiv cuaccentul care s-a pus în contextul său,pe patrimoniul cultural şi spiritualimaterial al României, inclusiv prinprezenţa unor reprezentanţi aiministerului culturii etc., sau prin______________________________conferirea statutului de tezaur umanviu, ultimei descendente a cunoscuteifamilii de iconari pe sticlă de laLaz,Maria Poenaru, sărbătorită înmod special în cadrul manifestărilormenţionate de la Alba Iulia.Dar să ne referim, pe scurt, maiîntâi la autorii lucrării recenzate. AtâtVasile V. Filip 36 , îndeosebi, cât şi maitânărul Menuţ Maximinian 37 , suntcunoscuţi şi apreciaţi cercetătoribistriţeni în domeniul etnologiei, cu oactivitate tot mai bine definită în acestdomeniu de cercetare. Nu zăbovimasupra activităţii şi operei lor edite,ci, insistăm din start asupra numelorlor curat româneşti, de sorginte greco– latină - bizantină – străvechiromână!Desigur există foarte puţinedovezi ale continuităţii daco-romane(arheologice, istorice, culturale,habitudinale etc.), dar numele depersoane specifice anumitor zone, nusunt şi ele izvoare istorice, pe careetnologii, mai ales cei care sunt la36 Vasile V. Filip a absolvit cursurile Facultăţiide Filologie a Universităţii Babeş Bolyai dinCluj în 1979, a susţinut un doctorat înetnologie, sub auspiciile aceleiaşi Alma MaterNapocensis în 1998, actualmente fiind uncolaborator important al Institutului „Arhiva defolclor a Academiei Române‖ din Cluj Napoca,profesând şi ca profesor asociat al Universităţiide Nord de la Baia Mare etc. Are mai multelucrări publicate şi apreciate de către specialişti(peste 50 de studii ştiinţifice, cărţi) etc. Demenţionat este şi faptul că ambii autori ailucrării sunt membri ai Asociaţiei etnologilordin România.37 Menuţ Maximinian este tot filolog de Cluj,cu masterat în etnologie la Universitatea deNord din Baia Mare, jurnalist apreciat laBistriţa, membru al Uniunii ZiariştilorProfesionişti din România, al unor asociaţiiscriitoriceşti, director editorial al Răsunetuluietc.61bază filologi, ar trebui de asemenea săle cerceteze, tradiţia denaturându-setot mai mult inclusiv în privinţapreferinţelor actuale <strong>pentru</strong>antroponime care nu mai nici olegătură cu originea de neam saufamilială, ci cu efemerele mode şiconjuncturi actuale?Or, când nişte oameni, cu realeînzestrări intelectuale şi artistice (șisemnalăn desigur în acest contextbuna ținută vizuală a volumului,îndeosebi a ilustrațiilor acestuivolum, editate în CD-ul conex), cumsunt autorii de faţă au nume curatromâneşti, tradiţionale, te întrebi, înmod natural, cu atât mai mult, de ceacest lucru? Şi cum ar fi fost posibilătransmiterea firească a unor astfel denume, dacă ar fi existat un hiatus realîn existenţa acestui popor de origineromană, care îşi spune sieşi poporromân, chiar dacă în istoriografiaactuală se insistă pe regionalizări, peinexistenţa conştiinţei unităţii deneam, în perioadele istorice maivechi, în ton cu ideologiapredominantă la ora actuală, aproapeaşa cum ideologia anterioară a alteratinterpretările istorice dinainte de1989?Pentru autoarea acestor rândurirămâne o enigmă de ce un autor atâtde contemporan din zona Bistriţei sepoate numi Menuţ Maximinian, careare prenumele Menuţ (în mod evidentprovenind din latinescul Menutius),iar ca patronim familial numele deMaximinian (originar iarăşi dinlatinescul Maximinianus)! Caexplicaţie istorică, acceptabilă la oraactuală, el poate fi legat în primulrând de situaţia de după dualism,când preoţii, nu numai greco-catolici,ci şi ortodocşi, dar în mod special ceidintâi (şi în zona Bistriţei ştim cepriză puternică a avut grecocatolicismulprintre români!), subinfluenţa curentului latinizant alBlajului, care a fost creditat, cuexagerările sale cu tot, de la nivelulAcademiei Române, în perioadaamintită chiar, i-au învăţat pe cei pecare îi păstoreau să îşi boteze copiiicu nume curat latine, <strong>pentru</strong> a nuputea fi uşor traduse în maghiară, înmod special, sau în germană, limbileadministrației și justiței etc. vremiiaceleia!Dar, dacă explicaţia istoricărespectivă este mărginită, dacătradiţia utilizării acestor nume esteDR. GABRIELA MIRCEA
mult mai <strong>veche</strong>, dacă ea coboară spresecolul al XVIII-lea, sau mult mai jospe scara timpului, când preoţii româninu au dus o astfel de campaniemanifestă, când numele se dădeau înneam, după anumite preferinţe,obişnuinţe şi tradiţii legate destrămoşi, atunci cum am puteaexplica prezenţa acestor antroponimela un popor, apărut după unii dinneant, cum a fost şi este poporulromân?Dacă în perioada dualismului,preoţii nu au fost obligaţi să inventezepreponderent nume latineşti (de faptsă le reactualizeze din surse livreşti,culte, deoarece uneori au putut facechiar şi acest lucru!), dacă ele existausubstanțial în rezervorul lingvistic alneamului, în mod curent, prinperpetuare seculară, iar ei nu au făcutnimic altceva decât să îi îndrume peenoriaşi spre aceste nume, mai multdecât anterior, în detrimentul altornume, de asemenea tradiţionale, caIoan, Gheorghe, Petru etc., careputeau fi foarte uşor traduse în altelimbi 38 ?Consideraţiileacesteaneobişnuite la o recenzie cuminte îşiau totuşi menirea practică de a leatrage atenţia autorilor lucrăriirecenzate asupra necesităţii de aefectua şi în zona domniilor lor decercetare o cercetare aprofundată detoponimie şi antroponimie extrem denecesară, ceea ce ar duce, probabil, laadăugarea unui al 4-lea volum, încadrul proiectului de cercetare pe careîl au în curs de desfăşurare, sau, poateproiectul include deja și o astfel decercetare amănunțită, atât de visată decătre istorici.Dar să revenim, după atâteaacolade cam prea ample- dar poateutile totuși, la lucrarea în sine, care38 Un nume frapant, care îndeamnă şi el lapunerea unei astfel de probleme, este, deexemplu, şi cel de Sanflora, foarte popular de-alungul unor perioade istorice probabilîndelungate, devenit tradiţional <strong>pentru</strong> zonaMogoş- Micleşti, îndeosebi <strong>pentru</strong> crângulSulăreşti, din arealul aceleiaşi comune dinMunţii Apuseni, încât numele mai multorpersoane de acolo (în special cel de SulareaSanflora etc.), nu pot fi legate chiar atât de uşornumai de realităţile confesionale şi politiceromâneşti transilvane de după 1866, ci, cu,probabilitate, mai degrabă de un substrathabitudinal mult mai vechi! Sanflora sauSânflora, traductibil prin Sfânta Flora, poate filegat chiar de precreştinism, ceea ce puneprobleme speciale filologului, istoricului,antropologului etc.este de fapt doar primul volum(dedicat ”obiceiurilor cicluluiindividual și familial”, respectivmarilor ritualuri, ”de trecere”,nașterea, nunta, moartea șiînmormântarea etc., ale existențeiomului, ca individ sortit a fi pionsocial) al unui proiect mai amplu,care preconizează realizarea a încădouă volume, axate, cel de-al doilea,pe ”obiceiurile ciclului social șicalendaristic”, iar cel de-al treilea, pecreația literară folclorică, a căreirecuperare autentică integratoareautorii și-o propun de asemenea.Cercetarea are valențele uneiexpediții de salvare, realizată înechipă de doi numai (ceea ceevidențiază nu numaI o pasiune ieșitădin comun a autorilor, ci și cu un realspirit de sacrificiu a comoditățilorindividuale) a ultimelor zvâcniri alepatrimoniului cultural imaterial tradiționalromânesc din zona JudețuluiBistrița-Năsăud, materializată prinstudii de ”teren”, în stilul și pe bazaexperiențelor școlii sociologiceromânești interbelice și ale continuatorilorsăi, eșafodașul conceptual alautorilor fiind înnoit cu concepții deultimă oră, grație cărora caută, deexemplu, în mod special, ”înțelegereadinamicii interioare a fenomenelorculturale”, ceea ce conduce demersulîntreprins de la sincronie, ladiacronie, la deschiderea ”istorică” afenomenelor cercetate, abordaredeosebit de interesantă <strong>pentru</strong> doietnologi, care la bază sunt filologi,dar, iată, au valoroase abordăriinterdisciplinare, îndeosebisociologice și istorice.Sigur, caracteristica volumuluirezultat este dată de simplitateaexpresiei (care decurge din claritateaconceptuală și cea a redării textuale),de rigurozitatea sintezei operate, careare la bază o informație corectrecoltată din ambient, de obstinația dea recupera masiv tradiția, pe cale dedispariție, ceea ce presupune oorganizare și o reală îndârjire demobilizare <strong>pentru</strong> atingerea țeluluipropus.Pentru a afla structura, componențași înnoirile de abordare alevolumului și rezultatele la care auajuns autorii îndemnăm la lectură,vizionare și audiție.Ochean întors„Chiar şi în condiţii de crizăeconomică se pot înfăptui lucrurifrumoase şi trainice întru cinstireaculturii române"- Cu puţine prezenţe absente dela Festivalul "Nichita" de laPloieşti, puteţi face o prezentare câtmai obiectivă despre cum vi s-apărut ediţia 25? Vă rog!- Vreau să spun că această ediţie25 şi împlinirea a 80 de ani de lanaşterea unuia dintre cei mai importanţipoeţi ai naţiunii române, care stăalături, cu demnitate, de Lucian Blaga,de Tudor Arghezi - a fost o reuşită.Chiar şi în condiţii de criză economică,financiară, politică se pot înfăptuilucruri frumoase şi trainice întrucinstirea culturii române şi a celormai importanţi promotori ai acesteia.- La câte ediţii aţi fost prezent?- Nu am fost prezent la toateprecum Adam Puslojic, dar pot spunecă am fost la cel puţin 10 ediţii.Fiecare a avut specificul ei, farmeculei. La prima ediţie, laureat a fostGheorghe Tomozei, prinţul Tom, cumi se spunea, un poet extraordinar. Şiau mai fost laureaţi deosebiţi precumAnghel Dumbrăveanu, ModestMorariu, Angela Marinescu, NicolaeDabija, Adam Puslojic, Horia Zilierude la Chişinău, Marin Sorescu,Grigore Vieru, Radomir Andric,Adrian Păunescu, Constanţa Buzea.Mă bucur că printre aceştia mă numărşi eu. Nu spun un poet important, astae treaba cititorilor şi a criticilor.- Criticii au spus. Eu aş adăugafaptul că sunteţi un foarteimportant luptător şi simbol alRomâniei. Asta e ceva rar!- Sunt un scriitor din Bucovina,un reprezentant al intelectualităţii,alături de ceilalţi colegi ai mei,precum regretaţii Gheorghe Boston şiVasile Levinţki, de poeţicontemporani precum Mircea Lutic,Ilie Tudor Zegrea, Simion Gociu şi demulţi alţii, care ne străduim săpăstrăm şi să facem tot posibilul calimba română, patria noastră, aşa cumspunea Nichita Stănescu, să nu moarăacolo, în teritoriul unde s-a format.- Pentru că aţi vorbit de aceastăbătălie, exclusiv intelectuală, →DANIEL MIHU62
primiţi un ajutor din parteaRomâniei?- În primul rând, ajutorul este căexistă această ţară care este patrianoastră istorică. Apoi limba românăeste limba în care ne-am născut,limba pe care am primit-o moştenireprin moartea părinţilor noştri, parafrazându-lpe Nichita. Acolo noi suntemîn teritoriul nostru strămoşesc,suntem acasă, deşi nu suntem acasă.La fel, cum spunea Nichita, când amers la Chişinău, şi noi, scriitoriiamintiţi, făceam cel mai lung drumcând veneam de Acasă -Acasă. Până cândBucovina de Nord revineîn componenţa României,drumul acesta va fi lungşi, dincolo de viaţanoastră, nu ştiu când se vaîncheia. Am vrea un popasdefinitiv în ţară.- Dar aveţi speranţacă e posibil?- E posibil <strong>pentru</strong>Basarabia.- Pentru cât a rămas din ea...- Da, cea care este în componenţaRepublicii Moldova are toate şansele,prin copiii care învaţă în România,care au conştientizat faptul că suntromâni. La fel ca 27 martie 1918,când multe au depins de generaţia deexcepţie trăitoare atunci, mai poate fiîn viitor ceva asemănător.- Urmată de Bucovina...- Un alt eveniment epocal, pe 28noiembrie 1918. Şi chiar dacă laCongresul General al Bucovinei s-adecis unirea pe vecie cu patria mamă,vecia unirii noastre a durat doar 22 deani. Nu se ştie când vor fi lichidateaceste consecinţe.- Doar sperăm, deocamdată. Şine amintim de oameni lichidaţi deruşi, de NKVD, la Fântâna Albă.- Acolo, a fost un Katinromânesc, ca şi la Lunca - 7 februarie1941, când sute de români careîncercau să treacă Prutul au fostîmpuşcaţi şi aruncaţi sub gheaţarâului. Erau mulţi tineri, mulţi devârsta ta, care nu au recunoscutgraniţa impusă de UltimatumulSovietic - şi bine au făcut - încercândsă treacă în România. La Prut îiaşteptau ruşii - asta în urma unordenunţuri făcute de trădătorii noştri,că de ei nu am dus lipsă niciodată.Vina celor ucişi era că vroiau săpărăsească raiul comunist. Am văzutrecent acte cu condamnări din aceaperioadă în care se scria că eraupedepsiţi <strong>pentru</strong> că au încercat săpărăsească patria sovietică, trădândcauzele ei.- Deci, viaţa atâtor români adepins de modul în care a trecut pehartă creionul dobitocului sovieticsuprem.- Au depăşit şi crea ce marcasecreionul. Depăşiseră chiar Meccaneamului românesc, mănăstireaPutna. Noroc că acolo armata românăs-a împotrivit şi i-au respins pe ruşi.- Nu mi-aţi spus cum vă simţiţica academician român, calitate pecare, după părerea şi a mea, omeritaţi deplin, ea încununând omuncă asiduă şi o bătălieîndelungată.- Nu v-am vorbit despre asta<strong>pentru</strong> că nu ne-am întâlnit. Faptulacesta, care mă onorează foarte mult,nu s-a întâmplat la cererea mea.Intrarea în Academie se face pe bazaunor recomandări pe care le facinstituţiile Academiei Române saumembri actuali. Eu mă număr printremembrii de onoare datorită faptuluică unul dintre locurile care au fostrepartizate <strong>pentru</strong> nordul Bucovinei s-a eliberat prin regretabila moarte adistinsului profesor universitar, poet,Grigore Bostan. Atunci s-au făcutrecomandările necesare pe care le-asemnat acad. Mihai Cimpoi, acad.Nicolae Dabija, Institutul "Bucovina"de la Rădăuţi, condus deeminescologul Dimitrie Vatamaniuc.Având aceste recomandări, am depusce mi s-a cerut, un dosar cubibliografia şi lucrările mele. Amadunat cărţile tipărite, prefaţele lor,eseurile pe care le-am scris, datedespre activitatea culturală pe care amdesfăşurat-o şi le-am depus la secţiade Filologie. Examinarea lor a duratpatru ani, apoi candidatura mea s-asupus la vot. E complicat. Un marechirurg român, Irinel Popescu,membru al Academiei din Franţa,doctor Honoris Causa la mai multe63Universităţi din occident, nu a devenitmembru corespondent al AcademieiRomâne.- Eu cred că meritaţi acest titlude academician şi <strong>pentru</strong> neobositaşi inspirata dumneavoastră luptăcu ocupantul slavon. Am fost acolo,am văzut.- Da, dar în lupta aceea nu suntsigur, sunt cu scriitorii pe care i-ammenţionat şi a tuturor românilorbucovineni. De unul singur nu facinimic. La primul congres, din celepatru pe care le-am organizat cuFundaţia Culturală "CasaLimbii Române" pe careo conduc de mai mulţiani, am avut pe ordineade zi cele mai stringenteprobleme ale fiinţeinoastre naţionale, aleexistenţei noastre acolo.Meritul nu este numai almeu, ci şi al colegilormei, al intelectualilor dinBucovina.- Doream să ajungem la acestsubiect <strong>pentru</strong> a ne spune dacă s-aschimbat ceva în atitudineaocupantului. Totuşi, acum, aceştiavorbesc cu un academician român!- Eu fac ceea ce am făcut, chiaravând şi acest titlu care mă onoreazăfoarte mult. Încerc să fiu maiputernic, să lupt cu mai multăhotărâre de caracter <strong>pentru</strong> caobiectivele care stau în faţa fiecăruiromân din Bucovina de Nord, de apromova valorile noastre naţionale,de a păstra patrimoniul nostru careexistă acolo să aibă succes. Fac totposibilul ca să corespund acestui titlu.De schimbat ce se poate schimba? Nuam nevoie de nimic de la şefii deacolo, să-şi schimbe atitudinea faţă demine. Nu şi-au schimbat-o, precumnici eu nu mi-o schimb faţă de ei. Amaceeaşi atitudine refractară faţă depolitica pe care o promovează, depolitica de deznaţionalizare. Situaţia ecă titlul mă ajută.- Dar nu luptă în locul dvs.- Aşa e. Îmi dă o anumităprestanţă, tărie, siguranţă şi obligaţieştiind că am în spatele meu cel maiputernic for cultural, ştiinţific,spiritual. Cu lucrul acesta mămândresc şi mă simt puternic._______Foto: Vasile Tărâţeanu, înconjuratde scriitori şi oameni de cultură, laCasa memorială „NichitaStănescu”, 30 martie <strong>2013</strong>
Dar ce alarmă din abis s-a auzit?În pofida zgomotului din înăuntru,tipete și fluierături, gălăgie șialergătură,zgomotul străzii a fost ca nimic.NOPŢI DE SOMNAMBUL ÎNVREMURI DE VEGHEA treia noapte (I)Hoinăresc fără rost ziua toatăprin a Parisului toamnă cețoasă;uimit desigur, dar nu vrăjit,și admirând în felul meu.Prin tunele de var și cărămidăoamenii se împing înainte, fără odihnă;strada umedă ca o oglindă crăpatăde noroi și nămol este mânjită,reflectă încă frânturi de cer,dă o imagine distorsionată, ștearsă șiumbrită,a oamenilor căzute trăsături.Ochi înfometați pe leșuri înfometatedupă mâncare, cu invidie, iau o gustare:luxul dă nevoii un sprijin prost,pietrele caldarâmului dau pâine uscată.Căruțe încărcate bubuie și scârțâie,biciul vizitiului pocnește ca o pușcă,tramvaiul scâncește avertismente,omnibuzul suflă-n trompetă;un cățeluș călcat urlă și latră,vânzătorii și calfeleîși zbiară cântecul cu vocea produsului,și-acolo se-aude plângând un copil.Limba maternă este întotdeauna egală,<strong>pentru</strong> săraci și bogați,se face întotdeauna așa de bine înțeleasăde francezi și de necivilizați.De ce ai plâns, micuțule necunoscut?Îți face rău orașul cel mare,așa cum pe mulți alții i-a făcut fericiți?Întrebarea, întrebătorule! Răspunsul seneacăîntr-o groapă pe-o alee, unde viața sembâcseșteși unde niciodată nu-ntrebi în zadar.și-acum se trântește din nou, se facezgomot,sună, fluieră, huruie și bubuie,plânsete, râs, șuierături și tunete,și tu stai acolo consternat și te-ntrebidacă ești într-un spitalsau în partea de jos a iadului calvar.Asurzit, amețit, cu creierul fierbinte,el fuge <strong>pentru</strong> ca-n liniște,să mediteze la miezul problemeica să știe ce să mai creadă.Părăsește încet strada principală,dar amorțit de zgomot și de ceartăse trezește într-un labirint.Străzile se curbează, aleile seintersectează,ploaia începe să curgă din jgheaburi,piciorul obosit calcă greșit.Rătăcește mai adânc în desișulde haine de ploaie și umbreleși pierdutele urme a trăsurilor,gata să se spânzure singur de păr,clipește fără speranță spre cerulcenușiu.vede atunci că se luminează-nspre alee,și deschis se-ntinde un bulevard;printre mizeria platanilor săracieste-o biserică de târnăcop scăpată.Ca în deșert, când beduinulvede o oază verde și proaspătă,așa și rătăcitorului cu mina obosităprintre cafenele și magazineîi face semne o biserică gotică.El nu se duce acolo să se roage,nici să se închine la fetișuri,numai de tăcerea sacră se bucură,doar să dezlege lanțul greu,să uite unde este durerea și undenenorocirea.Trece un moment privind în liniște,aerisite, ornamentele pietrei;animale sălbatice care păzesc florile;oameni sfinți pe care cel puternic i-atrimis,iar cei puternici i-au ucis și i-au ars,du-te la leoparzi și dragoni,<strong>pentru</strong> credința care părăsește totulși care-a aprins focul iubirii,poate trece prin focurile iadului;nu întreba cine răsplătește durerea …Așa ceva se întâmplă și s-a maiîntâmplat!În sus cresc tulpinile turnulețului,în sus îndreptați sunt îngerii muțiîn sus se arcuiește arcada ferestrei,în sus însuși creștetul arcului seîndoaie…Dar acolo înăuntru se șopteste șifoșneșteprin fereastra ușor întredeschisă.Aude el rău? Un om care fluieră!și aici duhneste, desigur, a ars!Speriat el se grăbește spre portal,deschide ușor și intră,semiîntuneric misterios în sală domină;colorate lumini în pătrate atât de mici.64Ce viziuni? S-a rătăcit el oare?Biserica-i schimbată în magazin!Acolo unde au fost mormintele morțiloreste zidit acum un bazin cu apă;în care se învârtește o turbină cu palete,unde o piesă hidraulică funcționează;aici mașina cu înalta-i presiuneîn aburul compact își cântă piesa ceanouă,o laudă electromagnetului,care se răspândește cu telefonul.și la lumina electricăsfântul amurg se îndepărtează,și atunci vede el că biserica-i folosităca muzeu de meserii și meșteșuguri:Arts et metiers aici își are cultulaici utilitaristul este mulțumit!Vezi, ai aici un templu curățat,nicio icoană și niciun fetiș;aici totul poartă stampila geniuluiaici utilitatea și-a ridicat prestigiul.Dar iertați-mă, eu nu văd niciun rău?În cercul subțire-al coloanelorsus pe locul de cinste al coruluiși pe <strong>veche</strong>a podea a altaruluise află o statuie-a stăpânului caseicu un chip mohorât și sever,luminat pe deplin de lumina electrică –pe sfântul bisericii îl cheamă Papin!și la el se ridică melodiilede la turbină și locomobil;curele, scripeți, volante, pistoane,toate cântă în același stil:Iadul Papin și-a dracului tocana ta!Aici se duce epoca!Deși cu greu ar putea să te laude lumea,înainte ca un altul deja să fie aplaudat.În curând vei fi doborât în țărână,la fel ca ceilalți sfinți care-au plecat,Edison se ridică destul de curând pecolină,unde locul său așa de stabil a stat.Cu toate astea tu încă socotești zilemulte,turla din fontă încă este a ta.Iadul Papin și iadul aburului tău,Domnul lumii – dar nu al meu!Ai dezlegat tu un singur mister?Ai consolat tu o inimă?Copiii oamenilor încă plâng,și încă sângerează piepturi însângerate!Ai făcut tu omenirea mai bună,faci tu fericiți mai mulți decât înainte!Inima n-o atingi mai mult decât obucată de lemn,nici nu deschizi tu ușa libertății!TraducereDORINA BRÂNDUŞA LANDÉN
(IX)(Marile Chei ale Coloradoului)Tot cu avionul, pornind din SaltLake City spre Grand Canyon deColorado, în Arizona.Grand Canyon a fost explorat întâiaoară între anii 1869 – 1872, de JohnWesley Powell, director la “GeologycalSurvey”, din Statele Unite.Din Las Vegas, schimbăm avionul,<strong>pentru</strong> cel ce ne va duce la GrandCanyon.Doamna şi domnişoara R., soţia şifiica directorului Companiei deavioane din Grand Canyon, au ţinutsă ne întâmpine la Las Vegas. Amfost foarte măguliţi de această atenţie.Ne dădeau tot timpul feluriteexplicaţiuni. Călătoria începea decisub un foarte bun auspiciu. DoamnaR. ne-a spus că primul pilot, domnulCampbell, e cunoscut ca unul dintrecei mai buni piloţi din Statele Unite.Timpul ne-a arătat că doamna R. nuexagerase.Grand Canyon este o minune întreminuni, gigant, înfricoşător, uimitor.Dacă Yellowstone Park te desfătatot timpul şi te înveselea prin toată atmosferalui, în Grand Canyon te minunai,admirai, rămâneai chiar fărăsuflu în faţa măreţei naturi, dar te şiîngrozeai cum au putut fluviile să frământeatât de grozav pământul şi să a-jungă în aşa profunzimi. Malurile Coloradouluiating în unele locuri o înălţimede peste 2000 (două mii) metri.Am zburat două ore deasupraacestor chei (zise Canyone). Câtprindeai cu ochiul numai munţi rupţide ape. Tot platoul este tăiat decrăpături adânci; tranşee profundesăpate de falnicul Colorado şi deafluenţii lui. În drumul lor sprePacific, apele au tocit şi ros munţii cumăiestrie; în unele părţi, stâncile aparca blocuri mari de case sau în chip decatedrale, în alte părţi se desprindcoloane enorme de temple începutesau năruite de timp. Natura nu s-aostenit numai să dăltuiască frumosmunţii, dar şi să-i coloreze minunat.De sus şi până jos, fiecare 50 până la200 metri înălţime, au diferite nuanţede verde, cenuşiu, mai multe tonuride roşu şi alb. Culoarea şi-o datorescminereurilor din care sunt alcătuitestraturile.Nu ştiai ce aveai de adimirat maiîntâi. Treceam de la o fereastră la altaa avionului, <strong>pentru</strong> a nu pierde nimicdin frumuseţea apocaliptică. Eramăreţ ! Uitasem cu desăvârşire defrică ; nu mă mai întrebam ce vomdeveni, unde aterizăm dacă ne lasămotoarele. Şi <strong>pentru</strong> ca impresia săfie şi mai puternică, cu zece minuteînainte de sosire, ne trezim în ceaţădeasă. Abilul pilot o înconjoară, apoiaterizăm foarte lin.Aeroportul este departe de hotel.Ne-a trebuit o jumătate de oră până la“El Tovar”. Drum poetic, prin păduride pini şi mărginit de flori galbene. Înjurul hotelului şi în toată regiunea, unparfum suav, răspândit de un arbustîntâlnit de mine numai acolo.Interesându-mă, aflu că vegetaţiaMunţilor Stâncoşi are două specii dearbuşti numiţi “artemisia”, (armoase,în franţuzeşte) şi sages (sauges),exalând un miros puternic de camforsau terebentină. Se spune că prieşteftizicilor. Bănuiesc că parfumul ce neurmărea în Grand Canyon venea de laaceste specii de arbuşti. Explicaţiaexactă n-am putut-o avea.În anul 1540, un grup de 12spanioli, mergând spre Vest, doreausă traverseze fluviul Colorado pe aici.N-au reuşit, <strong>pentru</strong> că acest fluviueste mult prea vijelios. Erau primiialbi sosiţi printre indieni. Pe şeful lorîl chema Pedro de Tovar. În amintireaacestei expediţii s-a dat numelehotelului “El Tovar”.De pe terasa hotelului, situată lamarginea malului, ai o privelişte neînchipuitde frumoasă. Vezi la mari depărtărişi până în adâncimea abisului.Colorado, unul dintre cele mai marifluvii ale Pacificului, la începutpoartă numele de “Green River”,trece sub un viaduct al drumului defier “Union Pacific”, îşi face locprintre Munţii Uintah, se reuneşte curâul “Grande” şi numai după aceea ise dă numele de Colorado de Vest,<strong>pentru</strong> a-l deosebi de Colorado deEst, un fluviu al Texasului.Colorado, după ce părăseşte Cheile,curge de-a lungul unui deşert <strong>pentru</strong> asosi la Pacific pe o lăţime de unkilometru, dar cu o adâncime denumai 3 (trei) metri. Colorado aremulte chei, numite Cataract, Narrow,Marble Canyon. Nu zburasemdeasupra celui mai cunoscut, „Grand65(Casă indiană, desen de ing.Constantin I. Motaş,1936).______________________________Canyon”, lung de 350 kilometri.Platoul pe care ne găseam estecentrul lui „Grand Canyon”.Americanii au transformat şi acestplatou în Parc Naţional.Cheile (Canyon) cele mai strâmtese găsesc în preajma hotelului. Sus,de la un mal la altul, sunt între 12 –20 kilometri, iar platoul are oaltitudine de 2100 m, aerul esterăcoros şi vegetaţia bogată.Pentru geologi, o vizită la GrandCanyon este şi foarte instructivă, înformaţiunile malurilor întâlneşti toateerele de la începutul pământului şipână azi. Erele pot fi bine studiate înstraturile regulat suprapuse.Regret că nu cunosc geologia,<strong>pentru</strong> a înţelege mai bine pe marelegeolog şi Prix Nobel, profesorulTermier. În „La joie de connaître”, elscrie un articol despre „Le GrandCanyon”. Câtă dreptate are Termiercând scrie: „Vous qui me lisez et quisentez vivre en vous una âme d‟artisteou de poète, hâtez-vous d‟aller voir leCanyon de Colorado. Hâtez-vous.Plus tard, il scrait top tard”. Acum îlpoţi admira măreţ şi splendid, însingurătatea lui; nefiind decât douăhoteluri, sunt puţini excursionişti.Te poţi coborî şi până la fluviu, pedrumul destul de bun, pe jos saucălare. N-am făcut această excursiemult prea obositoare, ne trebuia şiprea mult timp, iar noi nu-l aveam.Ne-am plimbat însă cu automobilulpe platou. Şoferii îmbrăcaţi încostume de cow-boy, cu pălării mari,contribuiau şi ei la pitorescul locului.Într-un loc mai nimerit, au construitun turn rotund, aidoma vechilor turnuride pândă ale indienilor, foartereuşit, puteai să juri că e vechi, pânăşi vatra din sala mare de jos nu lipsea,iar nouă ne amintea vetrele româneşti.De la ferestrele turnului, priveamprintr-o parte munţii şi văileColoradoului; în partea opusă, ochiulîţi aluneca pe nesfârşitul deşert al Arizonei.Urcând o mică scară în spirală,ajungeai în vârful turnului. În depărtarese zăreau locuinţele indienilor,zidite în malurile Coloradoului.Ediţie îngrijită de M.N.RUSU
Jurnal(VII)După ceva timp, autobuzul seurneşte din loc dar, peste câtevaminute, se opreşte şi utecista vine lamine. Tot timpul comunica cu nu ştiucine prin fraze scurte, guturale.- You, zice, change the buss, şimiface semn s-o urmez.,, Păi bine deşteapto, dacă tottrebuia să cobor atât de aproape, nuera mai bine să stau mai în faţă?‟‟, oapostrofez în gând în timp ce măstrecuram pe intervalul strânt. Ajunspe trotuar, mă ia în primire altăfetişcană, care-mi arată un altautobuz. Mă conformez şi ajung totpe un loc spre spate în maşina plinăochi.,,Asta e băiatule dacă mergi laeconomic....mai bine luai avionul...‟‟Greoi, autobuzul s-a urnit şi s-aînfipt în trafic. Avea ce-i drept aercondiţionat, era curat, dar era plin....şinu ştiu de ce, mi se părea că pluteşteo atmosferă soldăţească, cazonă. N-am apucat bine să mă obişnuiesc cugândul, că tipul care încărcasebagajele vine la mine şi-mi face semnsă-l urmez.,,Să vezi că-mi dă un loc în faţă‟‟mustăcesc.Autobuzul trage pe dreapta,deschide uşa, tipul îmi face semn săcobor.,,Ei drăcia naibii‟‟...N-apuc să gândesc mai departe,că tipul deschide cala de bagaje şi-miface semn. Eu îi arăt valiza, el oscoate şi mi-o pune pe trotuar. Euînlemnesc.,,Ăştia ori îşi bat joc de mine, orice mama naibii‟‟.Gata să răbufnesc, mă înfig în el.N-apuc să dau drumul la presiune, căumflă bagajul şi-l pune în alt autobuz.Din uşa deschisă îmi zâmbea,,utecista‟‟.- Sir zice, acesta e autobuzul spreMui Ne.Rămas fără aer, nu ştiam ce sămai zic. Fata îmi face semn s-o urmezşi mă plasează undeva la mijloc, pescaunul de la culoar. N-am mai avutputere şi nici chef să mai vorbesc.Mai târziu, am aflat în vorbă cu alţiturişi că vietnamezii nu dauintenţionat locurile din faţă turiştilorstrăini, ci numai vietnamezilor!Având în vedere că turistul mai vreasă facă o poză sau să filmeze, că doarde-aia a venit acolo, chestia mi s-apărut o atitudine de neam prost. Decamionagii cu damfuri, mai bine zis.Să ne înveţe ei pe noi capitaliştii,ordine şi disciplină. M-am aşezatobosit. Autobuzul a luat-o din loc şipeste puţin timp a intrat pe magistralade nord. Un râu de motorete curgeaparalel cu noi, dar nu aşa...firav, ci înforţă. Am numărat front de până la 10vehicule care mergeau ,, umăr laumăr‟‟ pe banda specială <strong>pentru</strong> ei.Toţi purtau căşti! Când vreunul sesătura de mers colectiv, accelera,ţâşnea printre colegii de trafic şistrecurându-se, o lua printre autobuzeşi camioane grele fără să-i pese demugetele claxoanelor. Erau ca o marede capete cu căşti. Mai bine zis, ca oarmată de furnici care curge ca unşuvoi, armată acompaniată declaxoane. Parcă toţi aveau degetul peclaxon. Era o cacofonie de nedescris!Nu ca în India, dar pe acolo...Mi-am scos din rucsac dopurilespeciale <strong>pentru</strong> urechi, mi le-amînfundat bine şi m-am lăsat liniştit pespate.,,Ei poftim de mai deranjaţi‟‟, leamzâmbit zeflemitor în gând. M-amcufundat imediat în lumea ciudată a ,,umbrelor de zgomot‟‟. Am aţipit cuochii pe un copil de pe scaunul dinfaţă, care-şi lovea de zor tatăl în capcu o păpuşă de pluş, ţipând deîncântare. Ca într-un film mut. Cândam redeschis ochii, primul lucruvăzut a fost un mic deluşor de pământroşu. Lângă el, un arbore cu frunzeverzi, lucioase, de sub care atârnaunişte fructe ca nişte prune imense.66Culorile şi mai ales contrastul dintreele m-au făcut să-mi sucesc gâtul.Prea târziu să le mai filmez....,,Lasă domnule, mai vin ocazii,ce te-nfigi aşa!‟‟ Am pus camera pestand by, dar ca un făcut, n-a maiapărut nimic. După ceva timp m-amplictisit şi tocmai închisesem din nouochii, când, au apărut nişte cactuşiimenşi. Câmpii întregi, plantaţii decactuşi la rând, ca viţa de vie la noi.,,Te pomeneşti că vietnamezii facşi tequila‟‟, m-am gândit.Văzusem în Mexic cevaasemănător dar ...parcă cactuşii ăştianu erau agave. Arătau ca niştecaracatiţe verzi sprijinite de pari.Frunzele groase se lăsau unduind sprepământ. Erau zimţate, iar la vârful lor,din loc în loc creşteau nişte ,,mingi‟‟cu ţepi. De diferite mărimi, mingiileaveau şi culori diferite, între verde şigalben, care la cele mai mariculminau cu violet. La primul popasam văzut într-un coş din nuieleîmpletite, mingiile. Mai mult ovale,,,fructele dragon‟‟atrag în primul rândprin culoare. Ţepii erau de fapt micifrunzuliţe galbene îndoite spreînafară, care arătau a fluturaşi prinşide corpul mov al fructului.Arătau canişte vieţuitoare din altă lume. M-amdat mai aproape de cineva carecumpărase ciudăţenia. Vânzătoarea atăiat fructul în două, descoperind unmiez alb-cenuşiu, presărat cupunctuleţe negre ceva mai mari decâtseminţele de mac. Aspectul generalera atractiv: verdele sau galbenulfrunzelor, violetul cojii şi alburiulmiezului pigmentat cu negru dădeaufrumos, dar era şi ceva straniu.Imaginea tufişului arătând a caracatiţăla capătul braţelor cărora se umflaufructele, nu mă părăsea.,,Acum să văd...cum îlmănâncă...‟‟Cumpărătorul a luat o jumătatede fruct şi a apăsat coja spre interior.Miezul a ieşit afară frumos şi întreg.Arăta ca o îngheţată pusă într-o cupă.Apoi, tipul a muşcat pur şi simplu dinfruct. N-a scuipat niciosămânţă...nimic.,,E... stai nene, că eu ce-oiavea....‟‟ şi repede cumpăr unul.Vânzătoarea tot îmi punea pe cântarfructe mari...eu le dădeam jos de pecântar fiindcă nu ştiam ce gust aveau,şi dacă luam unul mare şi nu-miplăcea....ALEXANDER BIBAC
Portrete„Sufletul” şi „Îngerul păzitor”al Bibliotecii „Târgu-Mureş” dinChişinău (I)Bunul Dumnezeu care, precum bine seştie, lucrează prin oameni, mi l-a scosîn cale pe omul de culturătârgumureşean, Dimitrie Poptămaş, la29 august 1991, la inaugurareaBibliotecii „Transilvania”. Mi-a atrasatenţia făptura lui, înalt şi frumos ca unbrad, modest, vesel, şi felul lui de a seapropia de oameni, cu veneraţie,dragoste şi preţuire. Dimitrie Poptămaşfăcea parte din grupul de intelectualitransilvăneni, însoţiţi de Traian Brad,pe atunci directorul Bibliotecii „O.Goga”. Activa ca director la BibliotecaJudeţeană Mureş din Târgu-Mureş, iarde Traian Brad îl lega o prietenie dedurată, fiind şi colegi de breaslă.Dimitrie Poptămaş intenţiona săorganizeze o bibliotecă similară„Transilvaniei” la Cernăuţi, oraşultinereţii eminesciene. După multetratative nu s-a reuşit acest lucru, dar n-a renunţat la idee. În timpul uneia dintrevizitele sale la Zilele Bibliotecii„Transilvania‖, Dimitrie Poptămaş, îşiexprima tristeţea în legătură cu eşeculsău de a fonda o bibliotecă de carteromânească la Cernăuţi. Şi deodată faţai s-a luminat şi s-a întrebat: De ce sănu realizez această idee la Chişinău,unde există o atare deschidere cătrecarte? „Sămânţa” a căzut în sol fertil şide atunci toate eforturile lui DimitriePoptămaş s-au reorientat spre Chişinău,care avea să-i devină a doua casă. Timpde câţiva ani buni a trudit lamaterializarea ideii sale de a fonda aicio bibliotecă după chipul şi asemănareacelei de la Târgu-Mureş.Visul său nobil s-a relizat înmomentul semnării acordului decolaborare de către Lidia Kulikovski,directorul general al BiblioteciiMunicipale „B.P. Hasdeu” dinChişinău, şi Dimitrie Poptămaş,directorul Bibliotecii Judeţeane Mureşdin Târgu-Mureş. La 31 august 1996 s-a produs evenimentul inaugurăriibibliotecii „Târgu-Mureş”. Panglicainaugurală a fost tăiată de SerafimUrecheanu, pe atunci primarul mun.Chişinău, alături de Marcel Dinu,ambasadorul României la Chişinău. Laacest important eveniment, DimitriePoptămaş a fost însoţit de oamenii decultură din Târgu-Mureş: CornelMoraru, Nicolae Băciuţ, Mihai Suciu şide prietenul său, Traian Brad. O „lumeîntreagă” a venit să asiste la acestimportant eveniment desfăşurat însectorul Râşcani. Am fost onoraţi şi deprezenţa multor personalităţi marcantedin Chişinău.La festivitatea de inaugurare aBibliotecii „Târgu-Mureş”, DimitriePoptămaş a ţinut un discursemoţionant: „De cinci ani, sfârşitul deaugust îl petrec aici, la Chişinău,împreună cu Traian Brad cu ocaziasărbătoririi Zilelor Bibliotecii„Transilvania‖. Am sentimentul cum căaş fi acasă. Acasă, la Târgu-Mureş.Iată că a sosit şi acest moment când amadus aici o părticică din noi, dinsufletul nostru, din căldura pe care odă cartea, din lumina cărţii. Se spunecă biblioteca începe acolo unde se dăviaţă cărţii. Cea mai durabilă estecolaborarea prin cultură. Cartea esteesenţa cea mai pură a sufletuluiomenesc!‖La deschidere, Dimitrie Poptămaş apus temelia colecţiei Bibliotecii „Târgu-Mureş”, aducând în dar 5 mii de titluride carte, provenite din donaţiileBibliotecii Judeţene Mureş şi ale unorintelectuali târgumureşeni de marcă. Cumultă grijă, Dimitrie Poptămaş aselectat dicţionare, enciclopedii,surprize editoriale <strong>pentru</strong> copii şi cărţi<strong>pentru</strong> tineretul studios din toatedomeniile de cunoaştere umană, punândaccentul pe literatura română clasică şicontemporană, traduceri din literaturauniversală.Orice drum, cât de lung, începe cuprimul pas. Pentru Biblioteca „Târgu-Mureş” acest prim pas în formareaimaginii pozitive în comunitate a fostde bun augur. Apariţia unei instituţii noiîn context municipal nu a trecut pelângă „cronicarii‖ vieţii culturale.Evenimentul inaugurării Bibliotecii„Târgu-Mureş” a fost reflectat la TV,Radiou, în 14 articole publicate în presade la Chişinău şi Târgu-Mureş şi înfilmul documentar Deschiderea laChişinău a Bibliotecii „Târgu-Mureş‖,realizat de omul de culturătârgumureşean Nicolae Băciuţ.Dimitrie Poptămaş şi-a propus caBiblioteca „Târgu-Mureş” să devină unadevărat centru cultural şiinformaţional, accentul fiind pus nu pecantitatea, ci pe calitatea colecţiei decarte. Mă bucur că Dimitrie Poptămaş,pe parcursul anilor, venind cu diverseocazii, ne aducea cărţi unice, cărţi devaloare şi cele mai noi şi importanteapariţii editoriale din România.Întotdeauna se interesa de solicitărileneonorate ale cititorilor, programânduşicorespunzător donaţiile. Nu uita nicide copii, avea grijă să-i bucure cu celemai noi şi frumoase cărţi. În gazetamunicipală Capitala din 1999, ziaristaNadina Gheorghiţă scria: „În Oficiulcopii al Bibliotecii „Târgu-Mureş‖domneşte atmosfera de basm. Perafturile joase (să le fie micuţilorcomod să ajungă) am văzut cărţi decare până atunci nu mai văzusem înaltă parte – cărţi jucării, donate cudragoste de directorul BiblioteciiJudeţene Mureş, Dimitrie Poptămaş:puişori eclozând din oul-carte, iepuraşistudioşi cu ghiozdane-cărţi pe spate,balauri cu burţile „tobă de carte‖ şicâte şi mai câte minunăţii, executate încele mai bune condiţii poligrafice.‖În prezent colecţia Bibliotecii„Târgu-Mureş”, expusă integralaccesului liber la raft, constituie 38.214documente. Remarc cu mândrie că 50%din ele sunt donaţii de la Târgu-Mureşdin partea Bibliotecii Judeţene Mureş şia unor personalităţi generoasetârgumureşene, precum: NicolaeBăciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu,Cornel Moraru, Timotei A. Enăchescu,Ilie Şandru, Mihai Suciu, ZenoGhiţulescu, Livia Pop-Tofălean,Gheorghe Perian, Gheorghe Totoianu,Lucia Cridon, Ilarie Opriş, GenovevaPopa, Vasile Veriss, Mircea Mura,Vasile Copilul-Cheatră etc.Suntem recunoscători prof. TimoteiA. Enăchescu care ne-a donat întreagasa bibliotecă personală în număr depeste 1000 volume. În 2000, AnulEminescu, biblioteca „Târgu-Mureş” ainstituit Colecţia „Mihai Eminescu‖,fondată în baza donației de circa 100volume eminesciene, cu valoroasaediție Perpessicius a prof. Timotei A.Enăchescu, care în prezent reprezintă oimportantă sursă de informare ladispoziția cercetătorilor literari,profesorilor şi a tineretului studios.Acesta e meritul sufletistului şiprietenului nostru Dimitrie Poptămaş,care mândrindu-se cu Biblioteca„Târgu-Mureş”, a atras atenţiaintelectualilor târgumureşeni care cumultă generozitate au contribuit laîmbogăţirea fondului bibliotecii.CLAUDIA ŞATRAVCAşi colectivul bibliotecii „Târgu-Mureş”, Chişinău67
(De ce privighetorile nu cântă înoraşe?!)În rătăcirile mele prin lume, cândputerile spiritului intrau în criză şi numai întrezăream drumul cătreveşnicie, totdeauna, m-a întăritgândul la vigoarea şi puterea derezistenţă a puilor de ţărani care,smulşi de valul schimbărilor, au datsatul pe oraş. “Sunt trist că nu mai potfi martorul vieţii naturii” – îmi spuneun prieten de la ţară, care a împlinitpatruzeci de ani de când se nevoieştesă îşi scoată din minte satul.“Ştii ceva?..imi zice: anul acesta nuam văzut gutuii în floare şi nicimirosul de iasomie n-a ajuns în oraş,şi port o durere în suflet din aceastăpricină”. De aceea, cuget eu încontinuare, la vorba lui, că sufletulunui ţaran care locuieşte la oraşseamănă întrucâtva, cu al unui copilce a fost înţărcat înainte de vreme.Lumina din florile gutuilor lipseştesufletului meu, ca unui călugăr ce i-afost luată candela din chilie. Darglasul clopotului!? Şi să nu mai spunde toacă, care în multe din sate nu i semai aude glasul de peste o sută deani. Toaca din satele noastre (dinsfintele Biserici) îi speria pe turci;păgânii nu îndrăzneau să pătrundă însatele unde bătea toaca. Şi nicidemonii, evident! O spune unpersonaj al lui Sadoveanu. Nu sepoate să lăsăm satele pustii. Atunci,cine mai priveghează la căpătâiulveşniciei? Cine mai ţine de urâtsingurătăţii?... dacă toate ţărăncilenoastre vor lua calea cimitirului. ŞiCrivăţului cine îi mai aude strigătul şijeluirea? Plânge melancolia pedealurile goale ale Moldovei şi doarcâte o cucuvea îi amplificădisperarea. Veniţi înapoi, oamenibuni, cât încă rădăcinile mai varsăcâte o lacrimă în zorile dimineţii.Credeţi că vor mai odrăsli, precumtoiagul lui Aaraon?! Nu înţelegeţi călegendele româneşti sunt pe cale să sestingă, şi noi plângem şi bântuim prinoraşele Apusului. Şi greierii auimigrat la oraş. Fiindcă am rămasstupefiat, cum povestea un scriitor căsoţia acestuia, auzind o augustină(specie de greier ce cântă pe mirişti înluna august şi septembrie), cântând înbalcon, şi l-a numit “manelist”! Da,din cauza singurătăţii, au venit înbalcoanele blocurilor şi “muzicienii”ogoarelor satului. Iar la sate câmpialăcrimează. Ştim însă cu certitudinecă privighetoarea nu intră în oraş săcânte, lipsa liniştii nu-i îngăduie să …privegheze. Şi nici cucul nu seoboseşte să încânte sau să trezeascăvreun orăşean cu suflet de poet, saupe un altul măcinat de furia alienării.Dintotdeauna în Moldova, atmosferaa avut şi are mai mult suprarealismdacât în alte provincii ale României,dar… tumultul realităţii a ceea ce sepetrece în linia întâi, nu poate fieludat. Adică, gata: ce mai tura-vura,cu ţăranii s-a terminat, ei semneazăultima filă a istoriei. Au început săapară fermierii, la depărtare de o sutăde kilometri unul de altul. Ţaraniisunt o entitate în agonie şi suferinţalor a fost perpetuuă. Nu i-a înghiţitnici un regim politic şi nici… regele.Singurul care i-a mângâiat în arşiţacumplită a câmpiei a fost şi esteDumnezeu. Pentru oamenii aceştiatoate sunt sfinte şi nimeni nu poatesă-i vrăjească sau să- îmbrobodeascăŢăranii nu sunt ameţiţi desuprarealism şi nici un soi de magienu îi extaziază. Ei au ochi să vadă şisă înţeleagă minunile şi frumuseţilece ne înconjoară pe toţi, iar trecereaîn stare de contemplare la celedumnezeieşti este firească; nu aunevoie de teorii. Mă cuprinde oneputinţă, numai când mă gândesc laversurile din “Sara pe deal”, ale luiEminescu, despre care spunea uncritic (romantic), că sunt cele maifrumoase din literatura română: ÎnSara pe deal, toaca şi clopotul adunăsuflarea satului de pe câmp, şi faceposibilă prezenţa nevăzută a aceloraplecaţi în cortul veşniciei. Si pe toţi îitransfigurează într-o stare decontemplare la masa tăcerii. Deaceea, oamenii de la sate sunt liniştiţişi nu-i scoate din fire niciuneveniment social - ei fiind conştienţică prin suferinţa îndurată, cu bucurie,au întărit testamentul care este un felde cod mistic prin care au dăruiturmaşilor “iubirea de frumuseţe” -,iar prin “urmaşi” înţeleg comunităţilecare formează acum oraşeleromâneşti. Şi dacă la sate, toaca şiBisericile de lemn sunt în multelocuri, în ruină sau chiar au dispărut,eu am regăsit toaca la o Biserică dinlemn situată la periferia oraşuluinostru. Această Biserică a fostînălţată pe locul fostului SpitalMilitar Lazaret ce a funcţionat în68RUGĂCoboară, Doamne, ochii înspre noiCei păcătoşi şi fără saţiu aziÎneacă lăcomia-ntr-un şuvoiŞi dă-ne semeţia de-din brazi.Coboară, Doamne, razele de lunăDin ochii Tăi, prea sfântă mângâiereBinecuvântă, Doamne, fapta bunăŞi mai alină, Sfinte, din durere.Coboră, Doamne, ochii spre pământŞi grijă ai de maica România!Îmbracă-ne cu duhul din cuvântMai stinge, Doamne, ura şi mania!Fierbinte rugă înalţăm spre TineA ne feri mereu de dezbinare!Credinţa-n Tine, Doamne, ne mai ţineÎn izbăvire şi-nspre alinare.PÂNZA DE ACASĂŞtergarului cu care-miMângâi faţa, dimineaţaPânza a ţesut-o mama…Mai păstrează-n firul eiAlbul iernilor cu lunaŞi zăpezi de ghiocei.Pânza a ţesut-o mama…Şi tresar din firul eiUn sărut al ierbii crude,Visul florilor de tei.Dar mai stau ascunse-n pânzăGânduri şi poveşti, o mie,Veghea mamei şi o filăCa de basm: copilărie…IOAN GLIGAtimpul războiului de Reîntregire(1917). Au fost înmormântaţi aicipeste două mii cinci sute de ostaşi,sanitari, asistenţi şi soldaţi de maimulte naţionalităţi. Aici se săvârşeşteSfânta Liturghie zilnic <strong>pentru</strong>pomenire, cinstire şi preţuire. Poate lamiezul nopţii, când liniştea cucereştemarginea oraşului şi câmpul gol dinvecinătate... atunci vine şi privighetoareasă psalmodieze singurătăţileostaşilor căzuţi <strong>pentru</strong> unirearomânilor şi <strong>pentru</strong> dreapta credinţă astrămoşilor noştri. Doamne ajută!TĂNASĂ VALERIU
VÂNĂTOARE DE HIMEREPornită-i Vânătoarea... Câiniiaduc vânatul în ocol...Din smârcurile-nchipuiriiîmi va ieși în cale Fiara...Săgeata mea o va ucide?...Că-n mine duc un cosmic gol,care - jivină-nfometată -în carnea mea și-ascute gheara...De n-aș avea cuvântul, ziuan-ar trece poarta de santala bucuriei și-a tristeții,purtându-mi straiele de lut...și clipa n-ar luci... zăludă...precum o lamă de pumnal,la Vânătoarea de himeredus de-un hăitaș necunoscut...Pe tâmplă port arsura ghețiiunui sărut... și, printre gene,răsare vânăt, fără zare,ceva ce-ar vrea să fie... soare...Și unde umbra mă pasăcu degetul, presimt o rană...care - de ea când dau cu gândul -mă fulgeră... și crâncen doare...Se leapădă de mine veacul?...Că... ascuțind pe piatra morțiicuțitul sângelui... îmi pare -fără de vârstă - că mă nascdin miezul unor adevăruri,pe-o altă latură a sorții...pe-o altă latură a viețiicaii pământului săi pasc...Că... e pornită Vânătoarea!...De n-aș avea cuvântul... cinemi-ar prevesti că... nu se știecine pe cine hăituiește?...Soroacele întotdeaunaumblă cu ciuturile plineși-n rostul celor hărăziteînscrisul clipei se citește...Pe tâmple-mi drămuie lumina...cuvântul arde, sfânt, pe gură...genunchii sângeră prin smârcuri...sub talpă țipă iarba verde...în oase-mbătrânește frigul...și... cineva... din mine fură...și, fără umbră, cel ce pleacăîn colbul timpului mă pierde...Treaz... doar cuvântul mă mai ține:mai odrăslind câte o razăîn negura sub care ziuaîn mine căpriorii-și frânge...Dar... e pornită Vânătoarea...și... a trecut, de mult, de-amiază...Și... frigul scormone prin gânduri...Și... clipele au gust de sânge...Și-aud... tăcerea cum se lasăîn golul timpului... cum... ningepe lucruri... neagră... veșnicia...și-n sinea lui... cuvântul... mut...că se răstoară... fără nume...pe gură când, rostit, se stinge...Și toate... cum se-ntorc... în SemnulLuminii... de la Început...CU BĂNUȚUL ÎN PALMĂVorba adună aurul pierzării...Tu, pe un pod de vamă, stele numeri...gârbov, cu greul cerului pe umeri,lutului tău adaos... și uitării...Că te zidești într-o Mărturisire,ce-i pasă clipei?... Stelele de pradă,din cer, prin tine, așteptând să cadă,lumii nu-i sunt o... oarbă nălucire ?...Un joc perfid - în care ești oglindăa clipei - joci... pe chip cu strâmbămască...văpăile oglinzii hăuri cască,întreg, definitiv să te cuprindă...chiar dacă - în străvechile palestre -desfereci înțelesuri de poveste...Un pod de vamă viața pururi este !...dus... printre ziduri fără de ferestre,înalte până-n cer... și-ți cere vamă,către un „ce” râvnit... ce-ar fi să fie...... numai că... noapte e-n zădărnicie...Iar sufletul... bănuț e... de aramă...GEORGE L. NIMIGEANU69Comunism nichitian„Noduri şi semne” contraziceau„Măreţia frigului” din case,Se auzeau „Oase plângând”,Peste tot în ţară, numai oase.„Gânduri”despe mâncareDisimulate-n „Argotice”În farfurie „Oul şi sfera”Erau „Obiecte-le cosmice”.„Strigarea numelui” „Alfa”Din „Cartea de recitire”,Era „Antimetafizica”„Laus Ptolemaei” de iubire.2 aprilie <strong>2013</strong>PrimăvaraMugurii puşcă precumfloricelele-n ciur,Ramurile poartă, astfel, contur.Cu gravitaţia, de-o ceartă sepune,Bulbi, rădăcini, seminţe şi rune.Se pune şi de-o împăcare,Cu lumina slobozită de soareÎn rest, în picioarele gânduluiSe pun condurii cuvântului.Trec astfel, poeţii, contaminaţi,Cu vise arzând, la milioane dewaţi.SomnLumina soarelui e mai greadecât plumbul,de aceea ea cade glonţ prinfluturi,până la noi.În fundul ochilor noştri einversatăşi e mai uşoară decât gândul,atâtor nevoi.Lumina stelelor este mai uşoarădecât gândul,de aceea ea pluteşte prin noapte,ca un dor.În fundul ochilor noştri einversatăşi e mai grea decât plumbul,somnului uşor.7 februarie <strong>2013</strong>RĂZVAN DUCAN
Ancheta „<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>”Ca să ajungi în Hordoul Năsăudului– azi localitatea George Coșbuc –pleci din Năsăud însoțit de apaSălăuței. În orice anotimp ai trece peValea Sălăuței, panorama te încântă.Privești locurile prin care treci, caselemari și frumoase ce demonstreazăhărnicia locuitorilor „tot unul și-unul”ai acestor meleaguri. Intri în fostulHordou, unde „liniștea-i deplinstăpână”. În mijlocul satului, se aflăcasa memorială a celui ce a fost„inimă-n inima neamului”. Este casaoriginală construită, în 1860, dinpiatră solidă de către preotulSebastian Coșbuc, tatăl poetului.Și astăzi, după ce au trecut„repezi..., cu vifor, anii”, casa estefrumoasă ca aspect exterior, zugrăvităcu var alb, prevăzută la ferestre cuobloane, acoperișul fiind din șindrilăneagră. În fața casei, parcă străjuindo,se află bustul poetului GeorgeCoșbuc, realizat de Corneliu Medrea,iar pe peretele din stânga al fațadei,pe colț, vezi o placă de marmură(dezvelită cu ocazia sărbătoririicentenarului nașterii poetului, în1966) în care sunt încrustate douăversuri din poezia Poetul: „Sunt sufletîn sufletul neamului meu / Și-i cântbucuria și-amarul”, sugerândafinitățile poetului cu poporul, faptulcă G. Coșbuc a reprezentat glasulnațiunii în ce privește eternitateadreptului și existenței noastre peplaiurile românești. Legătura strânsăcu poporul o dovedește toată operasa, dar și amănuntul semnificativ că,de tânăr, cei apropiați, și nu numai, l-au numit „Badea Gheorghe”, cu toatecă, la data aceea, nu era deloc un„bade” în toată puterea cuvântului, căavea abia 36 de ani (Onisifor Ghibu,Oameni între oameni, Ed. Eminescu,București, 1990, p. 176).Intri, cu toată sfiala cuvenită, încasa unde, la 20 septembrie 1866, s-anăscut George Coșbuc. În aceastăcasă, în anul 1922, a luat ființă unuldintre primele muzee memoriale dinRomânia. Prima cameră (de faptholul) cuprinde, în jurul unei vetre,obiecte simple specifice oricăreigospodării țărănești. Tresariamintindu-ți versurile: „Pe vatra<strong>veche</strong> ard,/Pocnind din vreme-nvreme /Trei vreascuri rupte dintr-ungard,/iar flacăra lor geme.” Primaîncăpere din stânga prezintă lucruricare au aparținut preotului SebastianCoșbuc, mobilier, scoarțe populare,fotografii și cărți care atestăpreocupările și cultura tatălui. Acestacunoștea bine latina și germana.Desigur de la tatăl său va fi moștenitpoetul dragostea de carte și pasiunea<strong>pentru</strong> limbile străine. Tot de la el aprimit îndemn de a traduce înromânește capodopera lui Dante,Divina Commedia. Poetul povesetște:„Tatăl meu era popă. Dumnezeu știecum a ajuns la urechea lui că Dantear fi scris ceva în care se vorbea deiad, purgatoriu și rai.- Măi Gheorghe, îmi zice el într-ozi, tu care ai învățat și știi atâtea șiatâtea, de ce nu-mi cauți ceva despreDante ăsta?- Da, tată, am să caut, i-amrăspuns fără multă hotărâre... Însăbătrânul stărui și eu sfârșii cucumpărarea traducerii nemțești și cutraducerea în românește numai acelor dintâi trei cântece aleInfernului. Din clipa aceea, Dante apus stăpânire pe mine.” Și Coșbucîncheie mucalit, ardelenesc șiadmirativ: „- Măi, mare șarlatan!”De la mama sa, Maria, născutăAvacum, viitorul poet a auzitminunate basme, strigături și tot felulde „colăcării”, în care era meșteră. Dela ea a primit poetul căldura eposuluipopular.În a doua încăpere din stânga, teoprești cu emoție în fața „băncuței”poetului: pupitrul și scaunul pe care astat școlarul Coșbuc. Apoi privirea îțieste atrasă de un leagăn de copil, opendulă, precum și de pelerina,pălăria și trusa de voiaj, toateîntregind tabloul evoluției dincopilărie, tinerețe, până la maturitate.În prima încăpere din partea dreaptă aholului, privești, cu gândul la anii deșcoală ai poetului, câteva obiecte careau aparținut liceanului Coșbuc Gh.,de pe vremea când era elev la liceulgrăniceresc din Năsăud: șapca,ghiozdanul, cravata, prosopul. Tot înaceastă cameră, poți admira edițiileprinceps ale volumelor Balade șiidile, și Fire de tort, cele maicunoscute opere ale poetului născut înHordoul Năsăudului. Octavian Goga,alt bard al Transilvaniei, aprecia just,la adevărata valoare, primul volumtipărit de George Coșbuc: „ca unproaspăt vânt de primăvară, pătruns70______________________________brusc în liniștea obosită a unui iatac,a zguduit puternic nervii discordațidimprejur, a înviorat atmosfera, adeschis un orizont nou și a avutmarele merit de a reintroduce principiulsănătății în literatură.” Și I.L.Caragiale se exprima, atunci, metaforicși previzibil: „... pe câmpul vastal publicisticii românești pe care creșteatâta spanac des și abundent, aapărut în sfârșit și un copac – și eașa de mândru și așa de puternic, cămii de recolte de buruieni se vorperinda și el tot va sta mereu înpicioare.”Vizitatorul mai poate cerceta cuprivirea, în această cameră a muzeuui,vitrina cu facsimile (Noi vrempământ, Noapte de vară) și multe dinrevistele în care G. Coșbuc a publicat:Lumea ilustrată, <strong>Vatra</strong>, Albina, Tribuna,Sămănătorul, apoi fotografii șiinscripții ce evidențiază multipla saactivitate. Afli astfel că, în 1900,autorul volumului Balade și idileprimește titlul de membru corespondental Academiei, iar în 1916, devinemembru activ. Revistele și colecțiileexpuse reliefează bogata activitate depublicist. De reținut că, deși revista<strong>Vatra</strong> (1894), „una dintre publicațiilede real prestigiu de la sfârșitulsecolului al XIX-lea”, apare sub conducerealui Coșbuc, Caragiale și Slavici,elementul dinamizator, adevăratul„spiritus rector” a fost Coșbuc.Acest fapt îl recunoaște chiar Slavici:„Când noi, Caragiale, Coșbuc și euam luat cu C. Sfetea (librar și editor,cumnatul lui Coșbuc) înțelegerea săpublicăm „<strong>Vatra</strong>”, ne puneam nădejdeaîn Coșbuc, pe care îl știam omînzestrat cu multe și mari destoiniciiși totodată om muncitor... Coșbuc alegeabucățile ce urmau să fie publicate,el le ordona, el alcătuia, potrivit cugustul său, revista. Pe lângă aceasta,cea mai interesantă și mai caracteristicăparte a revistei era redactată deel și – pot zice – numai de el.”LUMINIȚA CORNEA
Starea prozeiISTORISIRI MĂRUNTEPe bunicul Ștefan (Nica), tatăltatălui, nu l-am cunoscut, nu l-amîntâlnit, nu ne-am văzut. A plecat dinlumea asta cu mult înainte ca eu să fiajuns pe-aici. Mi s-a povestit despreel. Era pictor. Picta în ulei, înacuarelă, în pastel, pe pânză, pecarton. Locuia, cu bunica și cu ceitrei copii, tata și surorile lui, înBucurești, undeva pe strada Cuțitulde argint. Am fost o singură dată încasa aceea, a bunicilor din parteatatălui, (părinții mei se despărțiserăcam la trei ani după venirea mea pelume, iar legăturile se rupseserăaproape de tot). Aveam opt ani, erade Crăciun, iar bunica Ecaterina m-a„văzut” atunci pipăindu-mi delicatchipul cu degetele, căci era, de cevavreme, oarbă. Familia, aveam săaflu, fusese pe timpuri în relație cuBrătienii, cu Dina Cocea, mă rog, semișca pe undeva prin zonaprotipendadei bucureștene.Bunicul devenise, cel puțin însânul familiei, o figură legendară deaiurit nonconformist, liber de oricepreocupări materiale, pe seamacăruia se țeseau povești cu sâmburede adevăr.Una dintre legendele familieispune că, într-o bună zi, buniculȘtefan picta liniștit în atelierul lui, nudeparte de casă (picta mai ales flori,portrete, mai rar peisaje; au ajunspână la mine trei tablouri de-ale lui,și unul singur din colecția de tablouriale altora, pe care a avut-o).Și cum picta el, așa, liniștit sauabsorbit, numai ce dă năvală înatelier un vecin de pe Cuțitul deargint, cu o veste urgentă și rea:71- Ștefane, e incendiu, hai,repede, că-ți arde casa!!!Bunicul se răsucește, deranjat denăvala vecinului, și zice peste umăr:- Ei, și?! Incendiul e treabapompierilor, nu a mea!Apoi se întoarce, calm, spreșevaletul lui.Bunicii mei… Din partea tatăluinatural – stirpe de protipendadăinterbelică bucureșteană cu ștaif. Dinpartea mamei – țărani ardeleni,înțelepți de categorie grea. Cehybrid, ca să nu spun corcitură, maisunt și eu pe lumea asta! Pe liniepaternă – ultima și singuradescendentă, căci surorile tatălui,Gina și Nuți, n-au avut copii. Seodihnește toată familia la Bellu,undeva în vecinătatea lui Iorga.MIHAELA MALEA STROE_________________________________________________________________________________________________________________________de-am fi scoborâtori,/C-o moarte tot→În ultima încăpere, vizitatorul areposibilitatea de a vedea un facsimil alsuntem datori”.Deși se încadrase cu toată putereacoperții Musa Someșană, foaiaîn lupta <strong>pentru</strong> întregirea țării, inimaSocietății literare „Virtus RomanaRediviva‖, apoi o serie de fotografii:cu soția, cu fiul Alexandru Coşbuc,cu „fântâna lui Coşbuc”, ridicată demare a poetului n-a mai săltat debucuria realizării ei, <strong>pentru</strong> că „eradator” cu o ... moarte. George Coșbuca murit departe de Hordoul copilărieipoet pe locul unde a fost accidentatși adolescenței, în București, submortal Alexandru (când nu împlinise ______________________________ ocupația germană, în primăvaraîncă 20 de ani), aproape de „Badea Gheorghe” din Hordoul Năsăuduluiprimește, în 1897, la pro-B.Șt. Delavrancea, care se stingea laanului 1918, aproape în aceeași zi cumânăstirea Tismana, o fotografie cumai mulţi colegi din Năsăud, la 25 de punerea lui B.P. Hasdeu, marele Iași. Astfel doi stâlpi ai națiunii auani de la absolvire. Totodată, în premiu Năsturel-Herescu al AcademieiRomâne.de la mormântul poetului dincăzut ca loviți de trăznet. Pe cruceaaceastă încăpere, se mai află, unmanual didactic la elaborarea căruia a Părăsind casa familiei preotului cimitirul Bellu, sunt săpate în piatrăcontribuit şi poetul: Carte de cetire Sebastian Coșbuc, vizitatorul este aceleași versuri, artă poetică, care se<strong>pentru</strong> Divizia a III-a rurală, anul al îndemnat să facă o scurtă plimbare la pot citi și pe peretele casei memorialeII-lea şi partituri <strong>pentru</strong> poeziile: La moara Coșbucenilor. Locuri ce din vechiul Hordou: „Sunt suflet înoglindă (cor bărbătesc de A. Istrate), trezesc aduceri-aminte. Privind roata sufletul neamului meu/Și-i cântRea de plată (muzica de V. Șumski). morii, îți amintești: „sub plopii rari bucuria și-amarul/.../Sunt inimă-nCa vizitator, te oprești interesat de apele sună/Și plopii rari vâjâie–n inima neamului meu/Și-i cânt șivitrina cuprinzând traduceri din opera vânt/Iar roata se-nvârte nebună.” iubirea și ura.”lui G. Coșbuc și diverse volume Câte alte versuri îți pot veni în minte Criticul C.D. Gherea l-a numit pecritice: monografia scrisă de Gavril călcând pe potecile bătătorite G. Coșbuc „poetul țărănimii”.Scridon și Ioana Domșa, eseul G. odinioară de pașii poetului! Gândind Desigur a avut în vedere tematicaCoșbuc și creația populară de Adrian la operă, constați că prin glasul operei sale, dar și bucuria, vitalitatea,Fochi, volumul lui Traian Sofonea, G. poetului nu se exprimă atât realitățile optimismul specific poporului român.Coșbuc (1866-1918) – Del Centenariodella nascita etc. Fără îndoială, îți țară, care găsește, <strong>pentru</strong> întrebările prezent în toate manualele de română,rurale, cât mentalitatea omului de la În decursul anilor, a fost un poetatrag atenția volumele din bogata lumii, răspunsuri în înțelepciunea din toate ciclurile de învățământ. Aactivitate de traducător: Odiseea de neamului transmise din generație în fost un poet mult recitat la toateHomer, Divina Commedia a nemuritoruluiDante, Bucolicele, Georgi-lașii se-ngrozesc de ea”; „O fi viața Casa memorială „George Coșbuc”,generație: „Viața-i datorie grea/Și serbările școlare. A fost. Vizitândcele și Eneida de Vergilius, Antologia chin răbdat, /Dar una știu: ea ni s-a vom pătrunde în universul operei șisanscrită, Sacuntala de Kalidasa, dat/Ca s-o trăim”; „Cei buni n-au activității poetului. Vom primiDon Carlos de Schiller, Mazepa de vreme de gândit /La moarte și la imboldul sufletului de a-i citi opera,Byron etc. Pentru tălmăcirea în limba tânguit”; „Trăiește-ți, doamnă, viața deoarece se cuvine să ne cunoaștemneamului său a operelor lui Vergilius, ta/Și-a morții lege n-o căta”; „Din zei valorile.
Jurnalul meu indian(XXIX)Martie <strong>2013</strong>Împlinesc 35 de ani. Dintre careultimii aproape 4, în India. Existătentaţia aceasta, era să zic firească, dea face bilanţuri. E ca un fel de AnNou personal. Trebuie să admit că adispărut în totalitate exotismulsărbătoririi primei mele zile denaştere în India. Atunci, şi îmi aducaminte în detaliu senzaţia, mă opreamîn mijlocul unei conversaţii sau, purşi simplu, priveam de jur împrejurulmeu, uimit până la bulversare defaptul că-mi pot sărbători ziua denaştere înconjurat de oameni carevorbesc, ca nativi, cel puţin 5-6 limbidiferite, niciuna dintre ele fiindromâna. Era o uluire uşor infantilăsau care devine infantilă, odatătranspusă în cuvinte; de nenumărateori, parcurgeam drumul din livingspre bucătărie, <strong>pentru</strong> un nou pahar devin sau rom, purtând cu mine oimaginară hartă a lumii, undemarcasem, mental, poziţia geograficăa oraşului în care m-am născut, a ţăriial cărei cetăţean sunt şi, mai apoi, asubcontinentului indian unde îmitrăiam prezentul. Mai apoi, pe aceeaşiimaginară hartă am încercat să-i aşezpe fiecare dintre invitaţii mei.Rezultatul avea ceva din intensitateaunei revelaţii. Între timp, exotismulacesta s-a refugiat în alte zone;uimirile mele s-au deplasat dinspresimple constatări de naturăgeografico-afectivă spre teritorii pecare le consider cu mult mai fertile.Mă interesează acum, bunăoară,modul în care fiecare dintre noipurtăm prin lume limitările societăţiiîn care am fost educaţi, ale culturii încare am fost crescuţi. Deşi cred încontinuare că naţiunile nu au suflet,că statele nu sunt realităţi emoţionale,ci doar birocratice, privesc în jurulmeu şi-mi văd prietenul latinoamerican(A.M) deconstruindIluminismul european, pe cel spaniol(X.) vorbind expansiv despre ultimeleaventuri ale lui Juan Carlos, o ascultpe S.C vorbind despre secolul XV înEuropa şi cum a fost el influenţat deportughezi, conversez cu S.H despretraumele istoriei recente a Germanieiş.a.m.d. Desigur, avem cu toţii punctede tangenţă, dar condiţionările noastre______________________________naţionale sunt încă acolo, nu neapăratsub forma unui stupid naţionalism saupatriotism.De fiecare dată când voi fiîntrebat, odată ce mă voi întoarcedefinitiv în ţară, despre India, îmi vafi greu să răspund fără a dezamăgi.Cel care întreabă se aşteaptă,inevitabil, să povestesc câte cevadespre exotismul prezumat al acesteiţări, despre modul în caresupravieţuirea în acest spaţiu m-aschimbat şi în ce fel. De fapt, dacă aşrăspunde onest, ar trebui să spun cănu India în sine, nu contactele cuspiritualitatea, prezentul sau oameniiIndiei sunt cele care m-au influenţat,ci tocmai extraordinara şansă de aîmpărtăşi idei cu cei care, ca şi mine,sunt străini de India. Cele maifecunde momente ale ultimilor treiani şi jumătate nu au venit ca urmarea interacţiunii cu India, ci au fostgenerate de apropierea de cei care,asemenea mie, percep India ca pe unbizar animal mitic. India are marelemerit de a fi atât de alienantă, încâtne-a împins pe toţi unii către ceilalţi,într-un instinct de supravieţuiresocială şi culturală.Toţi oamenii aceştia pe care îivăd acum în apartamentul meu,râzând relaxaţi, dansând, spunândglume, ar fi trecut, în condiţiinormale, în Europa, unii pe lângăalţii, fără a-şi acorda o prea mareatenţie. Aici, însă, India creeazăsolidarităţi dintre cele mai nebănuiteşi deloc probabile în orice alt context.Or, tocmai aceasta este sursadiferenţei între ceea ce sunt acum, înmartie <strong>2013</strong>, faţă de ceea ce eramatunci, în octombrie 2009.Am recitit de curând primeleînsemnări ale acestui jurnal. Dacă îlvoi publica vreodată integral, cititorulva trebui să se înarmeze cu o dozăimpresionantă de răbdare. Început casumă de însemnări despre India,textul se transformă în aşa fel, încât,după vreo 50 de pagini, el înceteazăsă mai fie un jurnal exotic, devenindunul personal. Despre India încă nuştiu nimic. Majoritatea lucrurilor pecare le-am scris sunt rodulexperienţelor mele în Delhi. Or, începsă înţeleg din ce în ce mai bine, Delhinu e deloc India. În Mumbai şiKolkata, în Goa sau în Kerala, nupuţini sunt aceia care privesc cuironie, condescendenţă sausuperioritate către Delhi, spaţiul undevulgaritatea şi violenţa, corupţia şibirocraţia îşi trăiesc apogeul. Înaceste condiţii, îmi e din ce în ce maigreu să scriu. Constatasem deja, cuceva timp în urmă, că jurnalul acestaîncepe să devină nu unul despreIndia, ci despre tentativele deexorcizare a propriilor meleprejudecăţi, a propriilor melestereotipii. Or, dacă transformareaaceasta va ajunge să fie completă,întreaga raţiune de a continua acesttext va dispărea. Care cititor nu se vasimţi înşelat, crezând că citeşte untext despre India şi constatând că, defapt, lecturează unul despre autorînsuşi?!Pentru ca jurnalul să sesuprapună perfect experienţei meleindiene, ar trebui să mai scriu optpărţi. Mă vad tentat să continuu, doar<strong>pentru</strong> ca, la final, textul acesta să fieunul rotund, să se suprapună întregiiperioade pe care o petrec în India. Vafi, însă, din ce în ce mai greu.Conferinţa internaţionalăorganizată anual de cătreDepartamentul unde predau e destulde plictisitoare. Aceleaşi feţe ca înultimii trei ani. K.A, noua şefă decatedră, are serioase limităriintelectuale, un caracter de om mic,însă un orgoliu care compensează.Când vorbeşte, nu reuşesc să scap desenzaţia că mă aflu în faţa unui omcare nu crede în nimic, a unui om fărăconvingeri, fără lecturi fundamentale,fără personalitate. Cel puţin V.M,fosta şefă de catedră, de care mădespart raportările pe care fiecare leavem faţă de comunism, are o scarăde valori, e coerentă, capabilă să facăgreva foamei <strong>pentru</strong> ideile în carecrede, capabilă să articuleze şi să-şipună intelectul în slujba a ceva. Puţincontează daca, din propria meaperspectivă, acest ceva este o utopiecu serios potenţial de a se transformaîn distopie. →OVIDIU IVANCU72
Deşi furtunile şi ploile relativfrecvente din ultima vreme fac aeruldestul de respirabil, se simteapropierea verii. Câteodată, esufocant.Dorm din ce în ce mai puţin şimai greu, aşa că, atunci când primescpe mail o ofertă de nerefuzat <strong>pentru</strong>un hotel de cinci stele în suduloraşului, nu stau foarte mult pegânduri.Mai am de făcut ultimele retuşurimanuscrisului pe care, în câteva zile,îl voi trimite editurii spre publicare.Două zile departe de praful şizgomotul nordului nu pot fi decâtbenefice.Pe drum, încerc să îmi temperezentuziasmul. Nu toate experienţele înhoteluri de cinci stele sunt, totuşi, oreuşită. Mă înşel. Aşteptările melesunt cu mult depăşite. În primul rând,hotelul pare aproape gol, ceea ceexplică oferta. Fără turişti extaziaţi şizgomotoşi, care adorm târziu dupămiezul nopţii, fără copii care ţipă…Nimeni la saună, nimeni la piscină,personalul discret, aproapeinexistent...De la etajul şapte, de pemarginea piscinei, Delhi apare şi maibizar decât din balconul meu; printr-ofantă destul de îngustă văd, în acelaşitimp, conturul de sticlă al hotelului,cu arhitectura lui ce-mi aminteşte deo catedrală, şi, nu foarte departe, ozonă periferică, murdară, în care potzări permanent siluete umane, intrândşi ieşind din corturi improvizate saucase modeste, din chirpici.Eu vin dintr-o ţară în carediscursul despre egalitate socială şi,în general, discursul clasic de stânga,au fost compromise de comunism şiceauşism.De aceea, în desele discuţii cu izpolitic, sunt unul dintre puţinii careapără societatea neo-liberală. Cu toateastea, în faţa acestei imagini, nu măpot gândi la altceva decât lanecesitatea de a-l reciti pe Marx.Serios, fără a purta în mine, caprejudecată, experienţa proprie.Desigur, nu <strong>pentru</strong> a mă convertibrusc la marxism, pe care încă îlconsider incomplet şi potenţialpericulos, ci <strong>pentru</strong> a încerca săgăsesc sensuri.În Europa, luxul extrem şi sărăcialucie nu se află unul în proximitateaceleilalte. De aceea, totul e mai uşor.De pe geamul unei camere de hoteldin Lisabona, Düsseldorf sau Dublinnu poţi vedea zeci de oameni ieşinddin corturi dimineaţa, zeci de copiigoi jucându-se în praf şi folosindu-şidegetul <strong>pentru</strong> a se spăla pe dinţi. Deaceea, ai oarecum iluzia că lucrurileastea se întâmplă undeva departe, căele sunt marginale.Aici, însă, retina mea, simţurilemele, înregistrează simultan senzaţiade bine de după saună şi imagineaunei comunităţi unde femeile carăciment în vase enorme pe care lepotrivesc pe creştetul capului, bărbaţiisapă şanţuri impresionante, în plinăarşiţă iar copiii, cu părul în dezordine,uşor albit de praf, se aleargă unul pecelălalt, de jur împrejurul unormormane de gunoi, deasupra căroraroiesc în voie muştele şi ţânţarii.Nu am intenţia de a patetiza; dealtfel, sentimentul pe care încerc să îldescriu acum e, mai degrabă, un soide tristeţe raţională, la care se adaugăun gând deranjant: acela că sunt, înmomentul acesta, privilegiat.Cu un an în urmă, dacă îmiamintesc exact, am fost invitat săvorbesc despre India unor elevi deliceu din România. Îmi aduc amintecă unul dintre ei m-a întrebat dacă măsimt privilegiat. I-am spus că da, deşiatunci nu am reuşit să înţelegîntrebarea la dimensiunile care mi serevelează astăzi.Mă gândeam la un privilegiuintelectual, la faptul că am şansa de acălători şi de a-mi dedica oimportantă parte din timp cititului şiscrisului, un lux pe care mi l-am doritdintotdeauna. Acum, în minutele încare privesc de pe marginea piscinei,prin fanta îngustă dintre ziduri,întrebarea capătă alte înţelesuri. Câtde sănătoasă este o societate carepermite existenţa unei asemeneaimagini şi, mai ales, care este viitorulei?!Nu sunt un idealist şi nu îmiimaginez că sărăcia poate fi eradicatăprin renunţarea la capitalism, prindenunţareamonopoluluimultinaţionalelor sau sistemelorbancare. Însă, cumva, suntem departede Umanism şi Iluminism, deşi, laatâtea secole de la apariţia lor, lucrulacesta nu ar fi trebuit să se întâmple.Cobor în cameră şi, mă aşez în faţalaptopului, pornesc aerul condiţionat,sun la recepţie şi comand ceva demâncare…Câtă schizofrenie!73Cântecul lebedei negreSă ies, nu pot: uşa e-ncuiată pedinafară.mă văd rânjindu-mi din poeme,cu cheia atârnând de gât cu-osfoară:rămăşiţă din funia spânzurătoriide care m-a scăpat, de fiecaredată,tăişul sabiei celei iuţi acuvintelorîmprăştiate-n aer.Ele cad acum de pe pereţica nişte lipitori sătule,ca fructele neculese la vreme,cu mirosul lor răscopt,dulceag drog al amânărilor,prevestindcântecul lebedei negre.Chiriaş în mine însumichiriaş sunt în mine însumiplata e răsuflarea-mipurtându-te printre odăiprin pereţii de duh care despartanevoieceea ce este, de închipuirisfinţeniile de cele obişnuiteuneori cad fărâme din tencuialăuscată de aprigă arderesau de frigul prelungit pesteanotimpu-iatunci mă ascund în odaiaîndepărtatăcu intrarea străvezie de dincolode zidacolo aşteptprecum pomul întoarcereapăsărilorşi mă rog crengilor melesă poarte şi să păzească-n eleputerea pământuluidintre rădăciniANDREI FISCHOF
În apropiere de Santa Clara,Stanford şi renumita Silicon Valley,vizitatorul mai mult sau mai puţingrăbit poate vizita misiunea iezuitădedicată lui San Juan Capistrano. Încultura populară, misiunea estedemult cunoscută. Acţiunea primuluiroman dedicat popularului Zorro, esteplasată aici. În 1915, Mary Pickford,celebra vedetă a filmului mut, secăsătoreşte tot în acest loc. Fondată în1776 de către părintele JuniperoSerra, misiunea iezuită avea sarcinileobişnuite unui astfel de aşezământ:convertirea şi aculturarea indienilor,consolidarea dominaţiei colonialespaniole în Lumea Nouă.Astăzi acest monument istoric nefarmecă, în primul rând, prinfrumuseţea grădinilor care par un colţde rai în contrast cu mediul arid dinaceastă zonă a Californiei. Bazinelecu peşti multicolori sunt adevărateoglinzi <strong>pentru</strong> azurul boltei cereşti.Clădirile de lut care au supravieţuitunui mare cutremur din secolul alXVIII-lea vorbesc despre trudacălugărilor convinşi că fac bine celorpe care se străduiesc să îi facă să îşiuite obiceiurile, limba, religia.Chiliile monahilor sunt înguste şiîntunecate. Vorbesc despre o viaţă desacrificii şi mortificări. Regretele,dacă vor fi existat, s-or fi tradusprintr-un surplus de zel în a-idisciplina pe indienii refractari,obligaţi să trăiască, să muncească şisă-şi împartă roadele în comun.Femeile învăţau să brodeze, să coase,să tricoteze. Bărbaţii şi femeilemunceau la camp <strong>pentru</strong> hrana detoate zilele. Consumul de alcool erainterzis. Mai mult, toţi băştinaşiitrebuiau să mulţumească noilor veniţi<strong>pentru</strong> că i-au adus la supunere.Trebuiau să se supună atât unei puteriîndepărtate pe care niciunul dintre einu spera să o vadă vreodată, cât şiacelui Dumnezeu însângerat care s-asacrificat şi <strong>pentru</strong> ei. Reprezentărilestatuare sunt toate supuse acesteiordini ierarhice. Indienii se închină,copleşiţi sub asuprirea cuvântului şi aimaginilor sfinţite. Călugării îimângâie cu blândeţe <strong>pentru</strong> că ei,indienii, îşi cunosc lungul nasului şiştiu cine e mai aproape de Dumnezeuşi cum se poate cineva apropia deacest dumnezeu venit dedeparte.Misiunea a fost dedicatămemoriei lui Giovanni daCapistrano/Kapistrán János (1386-1456), călugăr franciscan de originemaghiară cunoscut ca predicator,teolog şi diplomat la Vaticanului.Capistrano s-a născut în Italia, laSulmona. Tatăl său venise în Italia camembru în suita regelui maghiarLudovic de Anjou. In 1454,Capistrano participă la Dieta de laFrankfurt care hotărăşte o mobilizareeuropeană de tip cruciadă <strong>pentru</strong> aapăra Ungaria de turci. Conducereamilitară a acestei ofensive antiotomaneaparţine lui Iancu deHunedoara, nobilul român catolicizat.Capistrano participă la lupta de laBelgrad cu sabia în mână, în frunteaflancului stâng al armatei creştine,ceea ce îi aduce şi re-numele de“soldatul sfânt”. Ambii eroi se stingîn 1456. Călugărul maghiar va fibeatificat în 1694 şi canonizat în1724. Iancu de Hunedoara este şi elinclus în canonul eroilor naţionali.Românii şi maghiarii şi-l revendicădeopotrivă. Astăzi Capistrano esteconsiderat patronul spiritual alpreoţilor militari. O statuie a lui segăseşte pe una din străzile principaleale Budapestei.În timpul Contrareformei, curajulşi zelul anti-otoman al lui Capistranoau fost considerat demne de a fiamintite şi re-considerate într-unclimat colonial în care militarismul seascunde în dosul blândeţiievanghelice militante. Comună celordouă momente este animozitateadintre Eu şi Celălalt dusă la extremîntr-o luptă de tipul care-pe-care, încare învinsul era obligat să seconvertească la valorileînvingătorului. Europa luptătoare,Europa militantă răzbeşte <strong>pentru</strong> cănu ezită să transforme semnul cruciiîn sabie. Smerenia şi umilinţa ei sunt,de fapt, orgoliu.MIHAELA MUDUREBig brotherde pretutindeni big brother vegheazădin ochi de pește și vârtejuri de vântdin verbe mârșave cu guler răsfrântși genele razna din metastazăce au cu moartea în secret legământputerea din vârful limbii reteazăvoința de-a fi din capăt de razăși-mpotrivirea la real din cuvântde neschimbat toți suntem cuDumnezeucum negura cu seninul din varăpotcoava de aur din curcubeuși roua din neființa avarăpoemul cine-l întocmește mereusă plimbe stelele-n iarba cea rarăadevărul înjunghiatcopacul piatra azurul și visuladapă un boabab la amiazăsilabe de cântec însămânțeazăîn îndoiala ce clatină gândulrepetă marea istoria treazăîngăduind să-și trăiască prezentulvăzduhul rugina roua și verbulcocori ce-n Calea Lactee migreazășopârla pârâul și soarele beatse plâng de monotonia naturiide valuri ce-n maluri de-a pururea batde entropii și cvartale incuriistrig <strong>pentru</strong> adevărul înjunghiatde ura din ascuțișul securiisperanțe opacedin cer se cern pe străzi raze de pacevăzduhu-i deasupra lalelelor blândcapriciul azurului norul plăpândbrodează-n amurg speranțe opacestea văduvă dorința vie din gândspoiește timpul cu vrere sagacese surpă realu-n cranii buimaceîn vis fuzee din neant scăpărândpe mare lunecăm Ova de-o vremeca bărcile fără cârmă pe valuritandem de rime răpuse-n poemede lupii cuvintelor și aleanurirugina roade gloria din stemebujorii roua și umbra din maluriGEORGE HOLOBÂCĂ74
Starea prozeiBătrâna se legăna pe balansoarul eivechi. Și-l dorise mult. Văzuse înfilmele americane cum mai toată lumeastătea pe verandă și se legăna înbalansoare. I-l cumpărase Alexandru dela un târg. Între timp se stricase, dar, cumici reparații, o mai lăgăna și acum, însus și-n jos. Avea pe umeri un pledgros, cu toate că afară era destul deplăcut. Privea strada. De fapt era o ulițăpe care arar trecea cineva. Dar ea seîncăpățâna să privească. Era ca un ecranpe care putea să-și proiectezeamintirile: se-nvălmășeau, se rânduiauapoi, ea le trimitea în timp pe unele, lealunga pe altele și tot așa, <strong>pentru</strong> cădoctorul îi spusese că emoțiile puterniceîi pot agrava boala de inimă. Aveadreptate. Ori de câte ori își aminteaceva ce voise să uite șimțea un nod îngât și în piept o bobouitură puternică.Totul începuse după moartea luiAlexandru. Fuseseră împreună aproapepatruzeci de ani. O înșelase când ea îladora și nici nu și-ar fi închipuit un altbărbat în viața ei, apoi îl înșelase cândel s-a liniștit și hotărâse că familia eportul cel sigur. Produsese durere, dorși bucurie bărbaților cu care se iubise.Era mereu în căutarea afecțiunii lor,dragostei lor, atingerilor lor.Ce mi-o fi lipsit? – se întreba adeseași fugea repede la copilăria încărcată dealint, dar și de frică, de exaltare, dar șide disperare.Simți cum toba inimii începe să bată.Închise ochii și văzu munții, zăpada,pârtiile de schi, primăvara pomilor dinlivada casei. Toba se liniști.Nu suport să fiu obligată să faceceva, își spuse Lili uitându-se la ceas șitrecând grăbită mașina de călcat pestebluza cu volane. De ce nu mi-am luatun pulover subțire croșetat? Știu de ce!Ar fi fost încă un prilej de aducereaminte <strong>pentru</strong> mătușa Maria: N-avea chef deîntoarceri în tmp, de reproșuri saulaude. O cunoștea bine. Stătuse la ea întimpul facultății. O păzise când a vrutsă se sinucidă, îi ascultase văicărelile, oadmirase <strong>pentru</strong> pofta de viață și ourâse când a aflat că se culcase cunepotul ei, cu 15 ani mai tânăr. Da,mătușa îl sedusese pe fratele ei, Costin.Într-o zi, mama i-a găsit goi înbucătăria de vară. Atunci i-a gonit peamândoi de acasă. A fost un scandaluriaș. Frate-meu era încă elev la liceu.A vuit tot satul. Ne făceam vacanțele șiconcediile în casa bunicilor de la țară.Acum e numai casa mamei. Volanele selăsau greu călcate și ea nu mai avarăbdare.Costin număra orele. Pe peretelecelulei își făcuse, ca toți pușcăriașii, uncalendar. Tăia anii, lunile, zilele. Acummai avea câteva ore și va fi liber. Libersă ce?Nu știa ce va face dincolo de poartacu sârmă ghimpată. Să-și ia de lucru, nuprea avea chef. Poate-I va face o vizitămătușii lui dragi care-l băgase în belea,o va chinui puțin să vadă și ea cum e cudurerea fizică, o va ocoli pe sor-sa cusmiorcăielile ei de fată bătrână și-o vaucide pe hoașca aia care i-a fost mamă.Știa că nu va sta mult afară. Seobișnuise aici. Douăzeci de ani eraumai mult decât avusese el când îlcondamnaseră. Se va-mbăta, sigur, și-șiva căuta o femeie. Nu, o fiemeie, nu. Ofemeie îl convinsese că ucidereabărbatului ei le-ar fi salvat dragostea.Dragoste… Nici măcar nu tșia ce e aiala vârsta lui. Sexul, da, sexul îlobsedase. O pândea noaptea când sespăla la pompa din curte, venea și seașeza pe patul ei din bucătăria și e-l lăsasă-I mângâie țâțele cu sfârcuri tari șiîmbietoare. Se fereau de maică-sa.Mergeau în grădină. Porumbul crescuseși nu se vedeau acolo. Aștepta vacanțelela țară ca pe niște premii. Maică-sa erafericită că lui îi plăcea să muncească șică mătuși-sa Maria îl ajuta lamatematică și chimie, doar era inginerchimist. Lucra la București, la oîntreprindere plină de femei. Îi spuneacă e bărbatul cel mai viril pe care-lîntâlnise și că pămpălăul de-acasă nu sepricepea s-o facă fericită. Ce tâmpitfusese! O crezuse.Auzi pași. Era Eugenia, vecina dinspatele casei. Venea de două ori pe zi săvadă dacă mâncase. Îi lăsase ei în grijătoată gospodăria și pământul de pesterâu. Se gândea chiar să-I facă acte peele. Merita. De la moartea luiAlexandru închisese poarta și nu maivoise să vadă pe nimeni. Nu de durere.Nici măcar <strong>pentru</strong> că ar fi copleșit-odispariția lui. Se obișnuise cu ideea încă75din tinerețe, când îi făcea bagajele și segândea dacă să-I pună tot dulapul saunumai strictul necesar. Lua douăgeamantane cu el în concediu. An de anea rămânea cu copiii acasă, iar el pleca.La început îl aștepta, apoi, după ce aucrescut copiii, se ruga la Dumnezeu sănu se mai întoarcă. Dumnezeu i-aascultat ruga târziu, când simpla luiprezență nici n-o mai simțea.Eugenia intră în sălița cu vedere spreuliță, scutură perna de pe scaunul dealături și-i spuse <strong>pentru</strong> a mia oară: Ecea mai răsfățată pisică pe care o știu.O ții pe pernă curată, iar dumneatadormi pe sulul ăla care-ți sucește gâtul.Era o femeie cumsecade, Eugenia. Ocunoscuse de copilă, o ajutase să/șitermine liceul și apoi îi găsise de lucrula primărie, Mirose a grajd, dar și aiarbă, a prăjeală, dar și a pâine coaptă.O simțea după miros.-Zău, doamnă, n-ați mâncat nimic!Păi de-aia gătesc eu?Cuvântul gătesc o duse în bucătăriade vară. A dărâmat-o după ce a prins-ope soră-sa Maria cu Costin. Băiatul ei.Lumina ochilor ei. Bucuria luiAlexandru și mândria ei. Sângeblestemat, gândi, și-o auzi pe Eugeniabodogănind prin curte.Era micuță când o găsise pe maică-saplângând, plină de sânge. Îl văzuse petaică-su plecând, trântind ușa șiînjurând. Apoi unchiul, fratele tatălui, adispărut de acasă. A aflat mai târziu cămurise pe front. Și-acum se-ntreba dacăfusese vreo legătură între precipitată aunchiului și bătaia pe care o primisemaică-sa.Se opri din legănat. Pisica torcea pescaun. Privi calendarul. Trecuseră 23 deani de când nu-și mai văzuse sora șifiul. Pe Lili n-o punea la socoteală. Eavenea, mai lua câte ceva din casă, îifura ceva bani din portofelul lăsat înadinsla capătul patului, o săruta rece peobraz și pleca. Nefericita! Nefericiții!Dar ea, ea fusese fericită?Lili sună la ușa mătușii Maria. O găsiîn furou, fardată puernic.-Nu știu cu ce să mă îmbrac, Lilidragă. Dacă-mi pun taiorul o să măcreadă o băbătie, cu dungi mă îngrașă,iar fusta și bluza galbenă îmi dau opaloare nefirească…Peste tot erau haine aruncate. Marian-o avusese niciodată cu ordinea, dar cucât îmbătrânea, cu atât apartamentularăta ca într-un continuu inventar. Liliobosise s-o mai certe. Oricum, tot cunvoia ea se îmbrăca: în culori stridente șiniciodată asortate. Spunea că asta-iacoperă doliul din suflet. Rahat. Trecusepeste toate ca un somnambul. →MIRELA GRUIŢĂ
După ce Costin încercase și aproapereușise să-I omoare bărbatul, devenisevictoma geloziei unuia și brutalitățilorceluilalt, rol pe care îl jucase foarte bineși la tribunal. Apoi, scăpată de oricesuspiciuni, stătuse un timp în garsonieralui Lili, cumpărată de Alexandru, iarcând Lili a vrut să stea singură, cu gândsă se mărite, a închiriat un apartamentconfort II într-unul din cartiereleBucureștilor.Cum o fi arătând?, se-ntrebă bătrâna,și toba din piept începu din nou să bată.Ar fi trebuit s-o pedepsesc pe ea și să-liaert pe el. Era copil. Dar să omori unom <strong>pentru</strong> o femeie care putea să-i fiemamă?! Să iei viața cuiva crezând căașa vei fi fericit! Continua să se legene.Privea ulița cu drag. Văzuse și trăiseatâtea. După pensionare, îi făcuse luiLili oferta de a se muta în apartamentullor. Refuzase. Spunea că-I al lui Costinși că, atunci când va ieși din închisoare,trebuie să aibă o casă. Avusese dreptate.Așa că plecase aici, să-și petreacăultimii ani în casa în care se născuse.Stătea numai într-o odaie. Nu treceacu zilele prin celelalte camere. N-aveade ce. Eugenia venea, deretica și pleca.Și asta – de ani și ani. Era ca o moartăîn balansoar. Nimic n-a atingea, nimicn-o interesa. Dacă n-ar fi fost bubuitultobei și nodul din gât ar fi putut spunecă e doar un trup.N-am să apuc prânzul, gândi Costinși râse. Prânz. Mâncarea aia cu carepână la urmă se obișnuise și pe care orefuzase la început. Sor-mii i-am zis căies la 4. Nu vreau să le văd mutrele.Precis că i-a spus și mătușicăi.Mătușica Maria. Așa i-am scris dinpușcărie. S-a supărat foc. Zicea că-ispuneam, cândva, Maricuța. Cândva.-Hai, mătușă, că se face 4 și noi nicin-am plecat. Până luăm autobuzul, pânăajungem, Costin va sta cu ochii beliți înmijlocul drumului. Ce dracului tefoiești atât? Ce, crezi că o să-ți sară degât, o să-ți zică mulțumesc și o să tepupe? Ți-am zis că nu e o idee bună săvii…Maria se așezase pe scaun și-și aprinsesețigara. Își vopsise părul și unghiile,se epilase și-și pensase sprâncenele. A-cum se uita fix la nepoata ei șleampătă,pe care n-o suferise niciodată, dar care afost singura care n-o scuipase dupăproces. Avea dreptate. Sunt onenorocită și i-am nenorocit și pe ei.Se ridică, își trase la întâmplare orochie pe ea, își puse pantofii de piață,trecu pe lângă oglinda din hol și zise:-Hai!Alarma ceasului o trezi. Ațipise. Eora să-mi iau medicamentele.Alea demifac inima să bată. Sau aproape.Eugenia i le pregătise pe măsuța delângă balansoar. Nu făcu nicio mișcare.Întinse mâna și apropie scaunul pe carestătea pisica. Puse perna pe el și-o așezăcât mai vizibil.E singura și cea mai ușoară cale dea-mi opri respirația, își spuse bătrâna.Nu-l văd strângându-mă de gât. Artrebui să mă privească în față saumăcar reflexia mea în geamul verandei.Cuțitul l-a folosit <strong>pentru</strong> amărâtul ălacare-i stătea în drum. Perna e cea maisimplă cale.Se ridică și și, după 23 de ani,descuie singură poarta. Aștepta.Costin pipăi buzunarul hainei.Cheile de la apartamentul din Bucureștierau acolo. I-l lăsase maică-sa. Așa i-aspus Lili. El nu credea. El n-aveamamă. Era doar o femeie pe care aveas-o omoare și <strong>pentru</strong> care se va întoarcedin nou, pe vecie, aici.Porni pe jos spre oraș. Spre stațiade taxi.Întâi femeia, apoi Maria și, în final,îi va da lui Lili cheile apartamentului.Nu-I erau de folos. Cum nu i-au fost defolos nici scrisorile ei, nici ale tatălui,nici ale Măricuței. Minciuni, minciuni,minciuni. Fusese înșeleat, batjocorit,lepădat, urât, alungat.Îl întrebă pe taximentrist cât costăcât costă drumul până în satul N. Eraubanii lui, câștigați la închisoare.Taximetristul refuză să-l ia. Văzusemoarte îm ochii bărbatului.Ziua era frumoasă. Avea chef deun pahar cu vin. Dorința unuicondamnat. Îi era lene să se ducă încămară. Păstra pe rafturi conserve de la1907, cum zicea Eugenia.Continua să se legene, și fiecarelegănat avea puterea unei undeelectromagnetice: departe, departe, câtmai departe…Costin scăldându-se lafântână, Lili spălând rufele păpușii,Alexandru dormind sub nuc, mamaalergând de colo-colo, tata măsurândzarea și ghicind vremea, și ea, ea –undeva, în poala bunicii, ascultândpovești de război.Ajunse spre după amiază. Satul erapustiu ș, oricum, numeni nu l-arrecunoaște. Gardul fusese schimbat cuunul nou și mai înalt. Poarta eradeschisă. Câini nu mai aveau demult,de când Lăboanță se spânzurase depropriul lanț. Fusese prima lui zi deînlănțuire. Mușcase un vecin careintrase în curte cu un băț în mână.Oricine îți arată bățul înainte de a șticine ești trebuie omorât, fusese, probabil,deviza lui Lăboanță. Era și a lui.Se lăsa amurgul. Toba mare dininimă avea pauză. Toba mică bătea rar,ce-i drept, dar putea respira. Ce viață-iFoc, acrilic pe PFL_______________________________asta, dacă totul depinde de unmedicament?, își spuse bătrâna cânddesluși pași în partea din față a casei.Mai e puțin, își spuse, și ființa ei serelaxă între brațele balansoarului. Îisimți mai întâi mirosul. Nu și-lschimbase: un amestec de acru cu sprayde proastă calitate.Stătea în fața ei și o privea. Unghem de oase înfășurate într-un pled.Părea că doarme. N-o mai recunoșteasau, mai bine zis, n-o cunoscuse niciodată.Și, totuși, un val cald venea dispreființa prăbușită în balansoar. Frânturi,flasch-uri din copilăria reprimatăîncercau să-i găurească memoria.Luă perna și-o ținu îndelung înmâini. Nici măcar ură nu mai simțea.Era gol. El și mama lui, față-n față după23 de ani… Doi străini. Totuși, gura îiamintea de râsete și chemări, pomeții desăruturi, fruntea de încruntări. Ladracu cu toate! Ridică perna.Acum o s-o facă, gândi bătrâna.Toba mare își pornise ritmul, nodul dingât pulsa. Ar fi deschis ochii să-l vadă,dar știa că asta l-ar fi oprit din mareaîncercare. Ritmul tobei era tot maiputernic. Deschise gura să respire.Privi perna din mâinile sale. I sepăru apoi că mama vrea să spună ceva.Deschisese gura. Degetele lui Costinîncleștară perna pisicii.Paznicul închisorii le spuse cănumitul Dumitru Costin plecase la ora11. Cele două femei rămaseră în fațapușcăriei neștiind ce să facă.Maria fu prima care exclamă,bătându-și palmele una de alta:-Doamne, Veronica!Lili o privea buimacă. Într-untârziu, înțelese:-Doamne! Mama!76
CurierMulţumesc <strong>pentru</strong> revistă. O excelentăpublicaţie de cultură!George BaciuMulţumesc frumos! Un nou număr deosebit!Sănătate, voie bună şi succes în toate!Sânziana BatişteDomnule Băciuţ,Am primit cu plăcere noul dvs. număr derevistă, la fel de consistent că întotdeauna, șimi-am dat seama că am rămas în culpabilărestanță față de aceasta, căci n-am mai trimisnimic de multă vreme. Așa că m-am gândit săvă trimit o proză scurtă, căci acesta a fost, defapt, genul literar în care am performat din ceamai <strong>veche</strong> etapă creativă și unde am avut șicititori legendari care m-au încurajat (MarinSorescu, Marin Preda ş.a.). Așa că va trimituna dintre acele proze scurte care sunt, de fapt,nuclee de roman, întorcâdu-mi astfel atențiamult timp concentrată spre alte obiective cătrevraful de proze care așteaptă să le acord atențieși să le valorific.Cu felicitări și urări de necurmată performanță,Lucia Olaru NenatiP.S. Întrucât mesajul precedent s-a întors lamine ratându-și destinatarul, vă scriu pe toateadresele disponibile poate vreuna dintre ele vafi fiind validă.Stimate domnule Băciuţ,Mulţumesc <strong>pentru</strong> numărul 4/<strong>2013</strong> şi, maiales, <strong>pentru</strong> publicarea comunicării melereferitorlaNichita Stănescu la Teremia Mare. Succes şicele bune, al dv.Hans DamaCa de obicei, frumoasă şi consistentă VATRAta, dragă Nicolae!LucianBună ziua, domnule Băciuţ,Mulţumesc <strong>pentru</strong> revistă! Scuzaţi-mă că nu v-am mai contactat! Momentan, mă aflu înGermania şi, din păcate, nu prea am internet.Urări şi gânduri bune!Cristian IanzaMulţumiri. Foarte reuşit!DimoviciStimate maestre Nicolae Băciuț,Mulțumesc, am primit revista „<strong>Vatra</strong> Veche”pe luna luna aprilie, nu e păcăleală, după cumadevărat este că:Pentru-a nu știu câta oară,Consecvență dovedim:Chiar de este cald afară,„<strong>Vatra</strong>” nu o părăsim!Vasile LarcoStimate domnule Nicolae Băciuţ,Am primit şi am citit revista. Faceţi un lucrumare şi mereu mai bun. Mulţumesc mult.Ion BerghiaVă mulţumesc foarte mult şi cele mai alesefelicitări!Gh. BuzatuVă confirmăm primirea revistei și vămulțumim foarte mult. Totodată, vă trimitem șio invitație, ar fi o onoare să vă avem alături denoi.Cu deosebit respect,Ioan GodjaMulțumesc mult <strong>pentru</strong> acest ultim numărprimit! De asemenea, mulțumiri și <strong>pentru</strong>cronica volumului “Anina Steierdorf: Viziuni /Visionen”.Observ că tot mai mulți cărăşeni își exprimăpunctul de vedere despre publicațiaDumneavoastră. Acest fapt mă bucură foartemult!Cu toată stima și considerația,Erwin Josef ȚiglaDomnule Băciuţ,Mulțumesc <strong>pentru</strong> revista trimisă în formatPDF. Ne-am cunoscut la Zalău și m-am bucurat<strong>pentru</strong> privilegiul de a vorbi cu dvs. Dacă esteposibil aș dori o părere a Domniei voastre înprivință scrisului meu.Cu prețuire și respect <strong>pentru</strong> un OM minunat!Dr.jr. Vali Niţuwww.impactdb.roMulțam fain! Ce viteză de lucru!!Ecaterina Ţarălungăwww.tzaralunga.orgStimate Prietene și Tiz,Dau de știre c-am primit superba “Vatră Veche”,în care m-am regăsit și eu cu un fragmentdin capitolul unu (Rai fără poartă) alromanului Încă Octombrie, al cărui manuscrisaproape l-am gătat. Surpriza a avut efectdeosebit, cu atât mai mult cu cât s-a produs întredouă sărbători dragi mie: a împlinirii celor63 de ani tereștri și a scurgerii celor 163 devăleaturi de la nașterea Jandarmeriei Române,din care-am făcut parte, Arma oamenilor dearme venind pe lume în același an cuEminescu! Mulțumesc din suflet și vă urez debine întru dorită perenitate spirituală. Augmentată!Nicolae LXIIIStimate domnule Băciuţ, Am primit revista şiam citit-o, ca de obicei, cam cu sufletul la gură.Un regal de informaţie şi cultură. Mulţumesc şi<strong>pentru</strong> postare.Cu întreaga mea admiraţie,M.B.B.Stimate domnule Băciuţ,Doamna Michaela Mudure mi-a recomandat unarticol despre Iulia Haşdeu <strong>pentru</strong> paginilerevistei <strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>. Din păcate, o fotografiepotrivită nu am să vă ofer, iar scurta biografiesună astfel: Născută la 7 iulie 1990, Târgu Jiu,absolventă a Facultăţii de Litere, în cadrulUBB, specializarea Literatură comparată -Limbă şi literatură română; în prezent, urmezcursurile masterului Studii Literare Româneştiîn cadrul aceleiaşi facultăţi.77Cu consideraţie,Eliza Purcaruhttp://hateginromania.wordpress.com/<strong>2013</strong>/04/02/am-primit-de-la-domnul-baciut-nicolaerevista-vatra-<strong>veche</strong>-nr-4/Mulţumim frumos! Numai bine!Ştefan MartinescuDumnezeu să-l odihnească pe Eugen "nicicândnu vei şti ce e tristeţea acestei dimineţi infirme", zicea el ştiind cum ştiu poeţii ceea ce nouă,muritorilor de rând, nu ne este dat să ştim, iarcând aflăm, ne este oprit a spune. El ştia...Vera GogolDomnule Nicolae Băciuţ,Mulţumesc <strong>pentru</strong> revista <strong>Vatra</strong> Veche nr.4/<strong>2013</strong>. Un număr dens, cu un conţinut devaloare, literatura pendulând între trecut,prezent şi viitor. De remarcat vitraliile cuMarin Preda şi Nichita, un număr aniversar încare arde o flacără. Am postat revista pe blogca semn că literatura e vie! Emoţionantă şiîntâlnirea de la Haţeg prin poemele recitate dedvs., prin luciditatea zicerii de Ziua Mondială aPoeziei!. Sunt <strong>pentru</strong> recitarea poeziei de poeţi!E în glasul lor ceva care vine de departe...C. StancuStimate domn,Vă mulţumesc <strong>pentru</strong> această promptăgăzduire, in numele meu şi al dlui Basangeac...Mi-a trimis cărţile în Franţa, nu îl cunosc decâtca autor braşovean, a trăit traumatismuldispariţiei Astrei braşovene, deci aţi făcut şi ooperă de binefacere morală.Cu stimă, primiţi mulţumirile meleAngela Nache MamierIdee genială cu materialele despre MarinPreda! Genială!Mulțumesc,TitusMulţumesc, dragul meu Domn Băciuţ!Din nou, nu ştiu ce mă bucură mai tare: festinulliterar pe care mi-l oferă revista încântătoare,densă şi isteaţă, poetică şi realistă în acelaşitimp, sau mândria pe care mi-o induceincluderea propriului meu text în sumarul pecare îl preţuiesc atât de mult.Felicitări şi mulţumiri, în spiritul inspirat dereculegerea pascală neortodoxă, care seaniversează ceremonios peste tot în jurulnostru, aici, printre strămutaţi. Numai bine dinSpania! Aceeaşi, a Dumneavoastră,GabrielaVă mulţumesc <strong>pentru</strong> revistă. Domnule NicolaeBăciuţ, dacă în vară este o sărbătoare religioasăşi culturală la Târgu-Mureş, o să vin şi eu întrunpelerinaj. Vă doresc numai bine. Cu aleasăpreţuire,Tănasă ValeriuBună ziua mult stimate Nicolae Băciuț!Vă trimit niște versuri .Unele din ele au fostpublicate în Literatura şi arta. Îmi placefoarte mult revista Dumneavoastră și aș finespus de bucuros ca cititorii ei să citească șidin versurile mele.Iacob CazacuStimate şi dragă domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulțumesc mult, <strong>pentru</strong> trimiterea revisteidomniei voastre, "<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>", Anul V, nr. 4(52), aprilie <strong>2013</strong>!Felicitări, <strong>pentru</strong> un număr dens ideatic șiplăcut ochiului și citirii! ...În atach, va trimitcâteva poeme inedite.Doamne,-ajută!Cu, mereu, aceeași prețuire și caldă prietenie,Adrian BotezVă mulțumesc mult <strong>pentru</strong> revistă. Vămulțumesc <strong>pentru</strong> gândul cel bun și generos.Am răsfoit acum la primirea ei, dar voi citi cade fiecare dată cu mult drag. Mă bucur <strong>pentru</strong>
Eminescul meu! Aștept cu mare nerăbdare, să-lvăd cuprins între coperți.Cu tihnă în speranța revederii, vă admir, văprețuiesc.Cu alese sentimente,ConstanțaDistinse domnule, Nicolae Băciuţ,Onorat, vă trimit alăturat, recenzia literarăsemnată de profesor dr. MONICA GROSU,la volumul de versuri "IUBIRI DE TOAMNĂTÂRZIE", apărut recent la Editura "ArmoniiCulturale" , al cărui autor sunt. Vă adresezrespectuos rugămintea, ca atunci când va fiposibil - în limita spaţiului disponibil, să opublicaţi în paginile revistei "<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>", pecare o conduceţi, spre informarea cititorilor.Adânc îndatorat, vă mulţumesc! Cu preţuireadintotdeauna,Victor BurdeAm primit revista - mulțam fain! Continuă săfie una dintre publicațiile câștigătoare - absolutdin toate punctele de vedere.Felicitări, cu tot dragul!D.H.Mulţumiri <strong>pentru</strong> trimitere, felicitări <strong>pentru</strong>conţinut!"Capitolele" Marin Preda şi Nichita Stănescusunt de antologie. Rodica Lăzărescu nareazăodiseic despre avatarii titlurilor prediene-n"desfăşurarea" lor editorială (Da: "Pămînturi"trebuia păstrat ca atare, fiind un toponim,indiferent de toana/moda celor cu zeţăria pemînă.). Iar AAG (ce-i parcă geamăn cu AD, altcopil teribil al Neamţului) rememoreazămagistral soarta premianţilor lăsaţi de izbeliştede către "organizatorii" preocupaţi numai deinvitaţii de marcă (Kent, Papastratos, visichi,coinac - tot un drac, dar mai scumpi şi maiinfluenţi.). Umorul ambilor e stenic şi face binetare la astenicii de primăvară, ce mai au denfruntatşi cele 40 de furci ale postului...De sunteţi, de aveţi catolici în redacţie, le urezcu anticipaţie un Paşte cu urmări luminate. Altanu pot, că ne-aflăm în a lor Vinere Neagră...N.C. – CulaiMulțumesc, domnule Nicoale Băciuț.Până acum luam mesajul ca orice trimitere derevistă, nespecificat, nemarcat, un mesaj printrealtele, dar acum îmi trimite un prieten. Sunt înItalia <strong>pentru</strong> câteva zile, fără reviste româneștila mine, iată un bun moment de citit <strong>Vatra</strong><strong>veche</strong>. Numai bine, cu drag,Hanna BotaStimate Domnule Nicolae Băciuţ,Doamna Svetlana Paleologu Matta, din Elveţia,cunoscută scriitoare, autoarea celebreicărţi Eminescu şi abisul ontologic, mi-a trimisaceastă autobiografie, cu rugămintea de a-icorecta diacriticele şi de a recomanda sprepublicare într-o revistă românească.Cu înaltă consideraţie,George PopaMulţumesc <strong>pentru</strong> revistă, n-am putut-o lăsadin mână, ca să zic aşa, până nu am parcurs-ode la cap la coadă.Ovidiu PojarStimate D-le Nicolae BăduţAzi 29.3.<strong>2013</strong> am primit revista <strong>pentru</strong> care vămulţumesc. Mă miră că nu a fost publicatarticolul meu despre cartea scriitorului VarujanVosganian care a fost prezentată la Târgulinternaţional de carte de la Ierusalim.Materialul l-am expediat prin email pe data de3 martie.Aş dori să cunosc dacă aţi primit carteamea,,Martiri anonimi''pe care va expediat-oeditura ,,Stef'' de la IaşiÎn aşteptarea răspunsurilor, cu consideraţii,dr. Paul Leibovici... Vă felicit din nou. Număr frumos şi bogat!Am să-l citesc mai atent după ce îmi termincursul universitar pe care îl ţin în prezent laBucureşti. De aici voi pleca la Chişinău şi apoimă înapoiez în America, unde voi continua săvă citesc.Prof. Dr. Nicholas DimaFormele lui David Buzgar şi textele lui AugustStrindberg m-au încântat. D-na DorinaBrânduşa Landen este un bun traducător cemerită toată lauda. Întreaga revistă este odovadă de rezistenţă în faţa tăvălugului XXI. Oaştept mereu cu interes.Irina IorgaMult stimate domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulţumesc din suflet <strong>pentru</strong> bucuria pe caremi-o faceţi, trimiţându-mi lună de lună "<strong>Vatra</strong><strong>veche</strong>", această revistă minunată, care oferăsatisfacţii intelectuale deosebite atât cititorilorcât şi creatorilor de frumos.M-am simţit onorată de fiecare dată când amapărut în paginile acestie reviste, alături deatâtea personalităţi cunoscute şi dragi inimiimele.În speranţa că vă vor părea interesante, vătrimit spre publicare câteva dintre poemelemele cele mai recente.Vă doresc multă putere de creaţie şi noiîmpliniri în această minunată lucrare depromovare a valorilor culturale!Florica CeapoiuMulţumesc frumos <strong>pentru</strong> floarea literară pecare mi-aţi trimis-o pe adierea iernii!Cadar KatalinStimate Domnule Nicolae Băciuţ,Vă felicit <strong>pentru</strong> iniţierea dezbaterii cu privirela „Actualitatea lui Marin Preda”, din numărulpe aprilie al excelentei Dumneavoastre reviste„<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>”, pornind de la ultimile cărţiconsacrate Marelui Singuratic. Asemeneadezbateri sunt binevenit din când în când, ele arputea, cumva, să contribuie la normalizareaclimatului literar actual, uneori preaîncrâncenat în contra unor scriitori importanţidin a doua jumătate a veacului trecut, între careMarin Preda trecea, atunci, drept „cel mai iubitdintre scriitori”, astăzi având parte prea des deatacuri nedrepte la adresa sa şi a operei sale.Dincolo de unele „derapaje” de epocă, ce i sepot imputa, Marin Preda rămâne totuşiscriitorul a cărui operă şi conştiinţă îi daudreptul la o individualitate inconfundabilă nudoar în rândul generaţiei sale, cât şi <strong>pentru</strong>întreaga perioadă postbelică a literaturiiromâne.Vă mulţumesc, totodată, <strong>pentru</strong> includerea îndezbaterea pe care aţi iniţiat-o şi a unei recenziila ultima mea carte, „Marin Preda. Reperebiobibliografice”, o lucrare pe care MarinPreda merita pe deplin - şi este şi primul dingeneraţia sa care o are.Dorindu-vă multă sănătate şi împliniri în tot cefaceţi, vă rog să primiţi expresia deosebiteimele preţuiri. Cu îndatorare şi cele mai bunegânduri,Stan V. Cristea30 martie <strong>2013</strong>Stimate domnule Băciuţ,Chiar dacă mai aveți materialul ,,La castelulMacea", vă trimit un alt articol de suflet despreun mare duhovnic cel care a fost părinteleTeofil. Din păcate filmul care l-am făcut laîntâlnirea cu părintele n-a ,,ieșit"! Mai încolo asă va trimit ,,Cu plută pe Mureș". Toate celebune și felicitări <strong>pentru</strong> ce faceți !Cu prietenie,Adalbert GYURISDomnule Băciuţ,Citesc, pescuind-o de pe net, revista <strong>Vatra</strong>78<strong>veche</strong>. În urmă cu mulţi ani, când RomulusGuga trăia, am călcat şi eu prin "cele locuri",fiind cătană, anii 1971-72. L-am şi zărit într-olibrărie, pe centru, în Piaţa Trandafirilor. Dupămulţi ani, prin 1982-83, împreună cu pictorul şipoetul Mihai Olos l-am căutat pe redactorulşef,dar era plecat din localitate. A făcut oficiulde gazdă poetul Dumitru Mureşan. A fost onoapte de poezie în camera unui hotel. Poemelelăsate de Olos <strong>pentru</strong> Romulus Guga au apărutîn revista <strong>Vatra</strong>. Făcând eu ordine printrelucrurile din bibliotecă, am aflat şi un numardin <strong>Vatra</strong> 6 /20 iunie 1984. Număr în care esteevocat Romulus Guga. Fie ca în acest momentde nesomn şi nostalgie să vă ajungă acestfragment de proză.Cu prietenie,Ştefan JurcăStimată redacţie a revistei „VATRAVECHE”,Vă mulţumesc frumos <strong>pentru</strong> publicarearecenziei “Ghidului turistic al zonei Săcele” deprof. Nicolae LUPU.Am plăcerea de a vă mai trimite şi un al doileaarticol cu rugămintea de a fi publicat în revistăce cu onoare o conduceţiintitulat: „PROTECŢIA MEDIULUI –CONDIŢIE DE BAZĂ PENTRU ODEZVOLTARE DURABILĂ‖, deoarececonsider că această temă este foarte importantă.Statele member ale U.E. pun un accent foartemare pe protecţia mediului înconjurător,întrucât resursele naturale suntlimitate. Informarea şi educarea publicului înmaterie de mediu, începând din grădiniţă –familie şi continuând în mediul social este onecesitate pe care se vor baza generaţiileviitoare. Anexez articolul şi 4 fotografiireprezentative cadrului natural din aceastăzonă şi o fotografie cu subsemnatul.Vă mulţumesc frumos şi vă doresc multăsănătate şi succes în continuare. Pe 22 aprilieeste ziua Pământului.Cu respect,prof. Miklos Levente,Membru în comitetul de conducere aDespărţământului „Fraţii Popeea” SăceleASTRA, Preşedinte – prof. Liviu DÂRJANMulțumesc <strong>pentru</strong> VATRA VECHE, care asosit astăzi, luni, punctuală ca întotdeauna. Șifelicitări <strong>pentru</strong> întreaga osteneală, spre bucuriaiubitorilor de... lucru bine făcut și cu folos<strong>pentru</strong> cei cu „aplecare” <strong>pentru</strong> litera scrisă.Sper că s-a rezolvat problema aceea privitoarela revistele <strong>pentru</strong> liceul din Mediaș. (...)Cu bune gânduri,George L. NimigeanuDragă Nicolae Băciuţ,Îți mulțumesc <strong>pentru</strong> revista "<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>" pecare mi-o trimiți on line și te felicit <strong>pentru</strong> căfiecare număr este deosebit în ceea ce priveșteconținutul, aspectul grafic, personalitățilegăzduite.Îți propun și eu o cronică pe care dl TitiDamian, scriitor și profesor, a scris-o desprecartea mea recentă "Sub steaua câinelui",dânsul lăsându-mi mie libertatea de a alegerevistă la care să o expediez.Cu mulțumiri anticipate și urări de sănătate șirealizări,Victoria MilescuDomnule Băciuţ,Vă trimit un grupaj consistent (zic eu) cusubiectul "Eugen Axinte": -Evocarea- "Drumbun printre stele, Eugen Axinte!"- AnicaFacina; Cronică "Eugen Axinte – Încolţiseacanta cea sfântă şi dreaptă" - Mirela Neagoş;-Foto- pe biroul de lucru al lui Eugen, cartea
mea, la care scria o cronică; -Foto-28 iulie2001, după lansarea volumului "Cavalerul defrig" -E.A. şi "Întoarcere", de C-tin Bărăcan, înSala Oglinzilor, din Primăria <strong>Vatra</strong>Dornei; dorneni şi braşoveni, în faţă, al doileaeste E.A., apoi Anica Facina, Ion AurelBrumaru, Constantin Bărăcan; -Foto-EugenAxinte-28 iulie 2001, Sala Oglinzilor (alăturieste A.I. Brumaru, apoi Anica Facina); Cronicaneterminată la volumul meu "Insomnii lirice"-"Terapii în cuvânt".Vă rog să confirmaţi primirea!Anica FacinaMulțumesc Nicolae!Să nu se stingă în veci lumina din Vatră!Nicolae Nicoară-HoriaCa întotdeauna, ne faceți să ne simțim atât debine în compania scriitorilor clasici șicontemporani! Ne înseninaţi această primăvarăîn care s-au dizolvat interminabilele ploibacoviene! Va mulțumim <strong>pentru</strong> "Vatră..."!Carmen și Felix SimaBună ziua domnule Nicolae Băciuţ,Mulțumesc <strong>pentru</strong> revistă.Va doresc succes înviitor. Cu stimă,Gavriil PredaStimate Domnule Nicolae Băciuţ,Revenind în ţară, am fost plăcut impresionatăde primirea şi conţinutul revistelor comandateprin intermediul doamnei Ileana Lucia Floran.Mulţumesc <strong>pentru</strong> promptitudine şi <strong>pentru</strong>dăruirea cu care realizaţi difuzarea luminiispirituale în rândul celor care o caută şi care văapreciază competenţa şi apreciatele intenţiide promovare a valorilor autentice, dar şi deîncurajare a unor trăiri şi aspiraţii transpuse încuvântul care vibrează. Ataşez şi un eseu, înideea că ar putea fi potrivit în preajmaSărbătorilor Pascale. Fie ca LUMINAÎNVIERII să vă aducă Dv. şi celor dragibucuriile şi împlinirile dorite. Sărbătorifericite Dv. şi familiei!Cu preţuire şi admiraţie,Livia FumurescuVă mulţumim mult din <strong>pentru</strong> Sărbatoarea cene-aţi trimis iar în Casele noastre.Elena CioriciPS: Am realizat la ONU un concurs interşcolarşi o conferinţă cu participarea elevilir de la Liceulde Seminarişti din Chișinău. Evenimentula coincis cu Zilele Nationalel A. Mateevici.Am mai multe dedicaţii Poetului-preot spiritualal Liceului „A. Mateevici”. Se poate să văexpediez unele materiale ale elevilor şi altaspect intrigant version, ajutor profesorilor delimba şi literatura română? E o Tehnică deLucru cu elevii – principiul: descifrarea simbolicăa numelui. Cred că ar trezi interes, întrucâtsuntem version ajunul sărbătorilor dePaşte şi sunt Tangenta. Vă mulţumesc anticipat...Domnule Băciuţ, mă încearcă un sentiment dejenă, datorita faptului că mi-aţi trimis ultimulnumăr al revistei de două ori, iar eu n-am datniciun semn de viaţă. Vă mulţumesc mult,inclusiv <strong>pentru</strong> faptul că îmi mai găzduitţcărţile. După cum se vede, şi "primăvăresc" ladvs., dar cel de-al cincilea anotimp nu le vaapuca în mod sigur.Dorindu-vă numai bine,Doina CherecheşMulţumesc, prietene! O primăvară frumoasă!ValeriuVai de mine, dar esti supraocupat. bine, darcand faci revista? inteleg ca n-ai deschiscomputerul ieri sau poate nu ti-au parvenitineditele trimise. sunt curios ce zici de ele.te apelez. sanatate si grija la...militienii, ha, depe traseele tale .Salutari Kirei, candva M.L.Cristescu, d-zeu s-oodihneasca, ma ruga sa scriu despre o carte akirei. poate iti spune ea despre acest episod, eunu mai stiu cum s-a incheiat., batranetea,geografiile, lumile...‟MNRva multumesc frumos! felicitari si succes siputere <strong>pentru</strong> multe multe numere de revista!Adala ChiforIertati-ma, stimate domnule Baciut,ca de obicei, am trecut in fuga prin paginilerevistei, frumos scrisa, cu texte consistente, pecare din pacate nu le pot citi in intregime, nuam destul timp.Cu Marin Preda am vorbit la telefon in douaranduri, ii aparuse Cel mai iubit dintrepamanteni, am citit cele trei volume fiecare incate o noapte, imprumutate de la bibliotecaCentralei editoriale, eram prietena cubibliotecara si mi le-a imprumutat peraspunderea ei. Eu lucram la AGERPRES, carescotea si o revista <strong>pentru</strong> strainatate, in englezasi franceza, Romanian News/ ActualiteRoumaine, cred ca nu gresesc. Ii propusesemredactorului sef - nu mai stiu cine era - uninterviu cu Marin Preda, acela a fost de acord,asa incat l-am sunat pe Marin Preda, m-amrecomandat si l-am intrebat daca este dispus samiacorde un interviu <strong>pentru</strong> ActualiteRoumaine. A incuviintat, dar intre timpconducerea revistei primise indicatii sa nu maipublice decat texte despre tovarasul si tovarasa,asa ca am vorbit la Luceafarul sa intreb dacami-ar gazdui ei un interviu cu Marin Preda.Raspunsul a fost da, l-am sunat pe Preda carecred ca mi-a confundat vocea cu a cuivaapropiat, incat mi-a adresat un cantat Bonjour!, dar cand a auzit ca am inlocuit ActualiteRoumaine cu Luceafarul, nu a mai fost deacord cu interviul. La putine zile dupa aceastadiscutie, la 16 mai 1980, ma aflam in birouldirectorului Muzeului National de Arta,Alexandru Cebuc, cand l-a sunat cineva sa-lanunte ca a murit Preda. Si am avut tristaintaietate de a anunta prin Emisia <strong>pentru</strong>strainatate a AGERPRES moartea marelui scriitor.La inmormantarea caruia am fost si am sifotografii. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!Maria NeaguBuna ziua domnule Baciut,Din pacate nici nu stiam ca a aparut, doaralaltaieri am primit primul e-mail de la Dv. M-ar bucura mult daca l-ati putea trimite, ca dealtfel daca ati mai avea 1-2 exemplare pt.colectia mea. Daca ati putea aduce la albaatunci cand va fi targul de carte.Salutari si urari de bine din orasul lui LucasCranach!Cristian IanzaDomnule Nicolae Băciuţ,Sincere (şi recunosc tardive) mulţumiri<strong>pentru</strong> primirea mea în rândurile preţioşilor (nueste un simplu epitet) colaboratori ai revistei<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong> (graţie prietenului nostru comun,Marin Iancu).La Bacău sunt cunoscute atitudinea,punctele de vedere, complexitateaşi deschiderea revistei. Felicitări !Inspiraţie, aceeaşi perseverenţă sisifică şivoinţă poetică!Cu aleasă preţuire !Petre IsachiMulțumesc. Lectura revistei e un evenimentdeosebit <strong>pentru</strong> mine. Succes și inspirație.George HolobacaVestea dispariţiei lui Eugen Axinte a precedat"<strong>Vatra</strong> <strong>veche</strong>", nr.4. Bucuria apariţiei prozeimele şi a unei cronici elogioase la volumulfostei mele eleve, Emilia Popescu Rusu, a fostştearsă de această veste neaşteptată.Rememorez episoade demne de încadrat înramă...,cu Eugen şi cu A.I.Brumaru, cu Eugenşi cu cenaclul "Lucian Blaga" , de la Dorna, cuEugen şi cu familiile noastre..., cu Eugen şi cuAlexandru Ţenchea, profesorul de germană...,prieten comun, dispărut şi el mult preadevreme...Cred că sâmbătă mă voi găsi în cortegiulfunerar, la Braşov...Încet-încet, în juru-ne serăresc oamenii adevăraţi şi talentaţi..., prieteniidragi.Dumnezeu să-l aibă în pază şi să-l aşeze în...cenaclul îngerilor, acolo, în ceruri!Anica FacinaNu am cuvinte sa-mi pot exprima durerea,<strong>pentru</strong> trecerea dincolo de zare a DomnuluiEugen Axinte.Am ales acest mod de a transmite condoleanţeprietenilor şi familiei îndoliate.Cu profund regret,Emilia Popescu RusuMaestre Nicolae Băciuţ,<strong>pentru</strong> că știu că sunteți un poet deosebit,îmipermit să va trimit două poeme din Fruct întorsîn floare, volumul la care lucrez acum.Iulia PaţiuStimate Poet Dr Nicolae Băciuţ,Stimaţi creatori şi redactori de la VATRAVECHE, cu cȃtva timp în urmă mi-aţi trimis oinvitaţie de a publica în revista d-voastrădin Tȃrgu Mureş.De atunci am citit, am studiat şi m-am bucuratcu scrieri din <strong>Vatra</strong> Veche.Poet N. Băciuţ, v-am reîntȃlnit la lansarearevistei Creneluri Sighisorene (<strong>2013</strong>) în alecărei pagini sunt prezent. Întȃlnirea a fostmetaforică, evident. Eu nu am călătorit înRomănia încă de la plecarea mea în SUA, pe26 mai 1991, unde am fost invitat la Congresulde Matematică Discretă şi Aplicată, organizatde Universitatea de Stat din New Jersey, NewBrunswick. La acel moment, comunicarea pecare am susţinut-o în limba franceză“Information Elements and Cyberneticsin Physics” era o prioritate mondială. Totuşi,am trecut frontiera în Canada de două ori cȃte 5ore ca să fac reclama cărţilor mele.Ca o foarte mică notă: prima mea facultate,FIZICA, am terminat-o la Cluj Napoca. Întimpul studiilor de atunci am frecventat cursurila filologie audiind-l pe Mircea Zaciu, Petrescuş. a. De altfel am frecventat cursuri lamedicină, istorie (l-am audiat pe HadrianDaicoviciu), arte plastice, drept, matematică(am studiat geometria lui Lobacevski înfranceză), am organizat o masă rotundă cupsihologul Nicolae Mărgineanu care atuncifăcea naveta săptămȃnal cu avionul înGermania să predea psihologie (după ce trecuseprin ani grei de închisoare politică)…Sora meadoctor din New York a absolvit medicinagenerală la IMF Tg. Mureş. Am scris poeziifiind în Transilvania. Am făcut parte din cenaclulEchinox. De Transilvania mă leagă multeamintiri şi împliniri plus faptul că principaliimei strămoşi sunt din Răşinarii de Sibiu.ATȂT DEOCAMDATĂ.Dr. Nicholas Andronesco79
LUNA MAIE luna când sunt flori pe plaiCe-ndeamnă grabnic la iubire,Și-i luna viselor când maiSperăm la câte-o ieftinire!REȚETA IEȘIRII DINSPITALE o hârtie ce-nglobează:Parafa, semnătura, dataȘi care se eliberează,Doar dacă ai plătit COPLATA!ADERAREA LA U.E.Românul s-a aliniat,Enorm își prețuiește vatraȘi-n rândul lumii a intrat…Din cea de-a treia în a patra!POSTUL PAȘTELUIE post cu multe rugăciuni,Mătănii, spovediri, iertareȘi-atunci când nu se spunminciuni…Dar cei de„sus” au dezlegare.LA ÎNVIERESperanța-n suflet va renașteUniți în jurul unui cleric,Primind lumină toți de Paște,C-am stat destul în întuneric!DE PAȘTE, PRIN MAGAZINEAzi oamenii din tot orașulSe-agită: Vine Iepurașul!Dar când la prețuri ei privescToți iepurește o zbughesc.FRUNZA, DESTINAȚIEE-a pomului „bucătărie”În care seva se prepară,A fost a Evei lenjerie,Iar astăzi este brand de țară.PERSONALIZAREIubita e ca o lalea,Ca un bujor bogat, frumos,E o gingașă viorea…Dar și un trandafir… spinos!UNUI GIMNASTSă-i spun, atât mi-a mai rămas,De când din sport făcu un țel:El doar la „paralele”- i as,Că-n rest, cu toate-i paralel!SUPERSTIȚIOSULLEGUMICULTOREl cultivă păstârnac,Roșii, vinete, spanac,Dar de-o frică nefirească,Sfeclă nu, să n-o sfeclească!SCOPUL HĂRNICIEIAlbinița iute zboară,De cu zori și până-n seară,Ca să-i facă, permanent,Trântorului trai decent.OMUL ÎN ÎMPĂRĂȚIATIMPULUIEl, omul știutor de carte,Ocupă locul său aparteȘi-i un segment din infinit,Iar ca segment, e mărginit.SONETUL PĂDURIIPădurea e izvor de sănătateDin care-ar trebui să bem întruna,Îl luminează Soarele şi Luna,E nesecat din vremi îndepărtate.Mirobolante plante-i ţin cununa,Copacii-s scut ca zidul din cetate,Iar cântătoarele viu coloratePrin trilul lor inundă văgăuna.Sub strălucirea miilor de steleJivinele, pân` se revarsă zorii,Aleargă iute, cât e noaptea-ntreagă,Se hârjonesc, dar asta nu e şagă,Fiindcă se mănâncă între ele,Dar nu, ca de o vreme scriitorii.*DIN BUCOVINA CĂTREBUCOVINAE despărţită-n două BucovinaDe o fâşie ce-i adânc brăzdatăŞi peste care nu se trece, iată,Decât prin vama rece, bat-o vina!80Aceeaşi mămăligă-i mestecată,La fel de aurită e făina,Cam la aceeaşi oră este cina,Dar nu e toată lumea invitată.E trist, mâncăm la mese diferite,Deşi ne-adună Creangă, EminescuŞi Putna, Ştefan Vodă,Porumbescu.Cum azi nici moartea nu ne maidezbinăŞi aburesc bucate felurite,Poftim la masă-ntreaga Bucovină!RONDELUL PAPUGIULUINicicând nu este prea târziuCând vrei să faci un bine-n lume,Sunt vorbe vechi şi nu sunt glumeCe se transmit din tată-n fiu.Aşa-i la toţi cei cu renume,De la cel blond la tuciuriu:Nicicând nu este prea târziuCând vrei să faci un bine-n lume.Dar este câte-un papugiuCe are-o datorie-anumeEl o şi trece la „postume”,Aflând de fapt ce toţi o ştiu:Nicicând nu este prea târziu.VASILE LARCO
Prezenţe româneşti:Smulşi din patria lor, armenii aufugit care încotro. Au traversat deşerturi,au străbătut continente, oceane şimări. Au luat-o spre est şi spre vest,către nord şi spre sudul îndepărtat.Cei rămaşi în viaţă, cu şi fărăfamilie, s-au împrăştiat pe întregulglob pământesc căutându-şi un colţliniştit, o bucată de pâine, un refugiu.,,Cartea şoaptelor'' e un adevăratstrigăt al acestui popor a căruitragedie e descrisă pagină cu pagină,rând cu rând, ba chiar multe dinfaptele celor disperaţi le-am imaginatîntre rândurile bine scrise de unul dinnepoţii care a crescut şi a cunoscut oalinare caldă în casa bunicilor.Armeni sunt pretutindeni. Generaţiinoi. Amintiri vechi. Amintiri dintrecutul îndepărtat care trec de la ogeneraţie la alta. Uniţi. Risipiţi.Visători. Luptători. Păstrători aimoştenirii milenare. Veghetori aitradiţiilor care s-au perpetuat de la ogeneraţie la alta. Ani după ani.EI NU UITĂ, NU IARTĂ.Câte generaţii... două patrii... unasingură e cea adevărată... cea de undeau fost alungaţi! Aceea unde s-apetrecut marea urgie... holocaustularmenean! Omorâţi, schingiuiţi,îngropaţi –neîngropaţi. Peste ani,secole, armenii rămân un popor.Se caută unii pe alţii - de generaţii.Se zbat. Luptă uniţi - dar nu laolaltă.Drumul nu-i neted. E bolovănos!Drumul e unul. Şi ei cred în acestdrum. Tineretul e viitorul.Nu vorbe... fapte!,,Cartea şoaptelor'' e strigarea lungă,puternică, prelungă! Nu e o tânjire.E o răbufnire. Poate un semn?!Poate un îndemn!?,,Cartea şoaptelor'' e scrisă cu atâtacăldură sufletească, pricepere, documentaţieîncât devine un mesaj! Unstrigăt care răscoleşte suflete şisimţuri, care îndeamnă, încurajează!,,Cartea şoaptelor'' e istorie, folclor,povestiri. Iar povestirile nu rămânsimple desfăşurări ale unor întâmplări.Povestirile sunt amintiri selectate,concentrate. Ele sunt apele a cărorizvoare rămân vii de-a lungul vremii,izvoare puternice de unde pornescapele învolburate, clocotitoareşi se revarsă în râuri, fluvii care trecdintr-o ţară în alta, dintr-un continentîn altul. Apele sunt învolburate şi, dincând în când, ele se revarsă. Ici coloai potenţialul unor inundaţii.Istoria e povestită cu căldură. E-xemplificarea susţinută, argumentată.Istoria poporului armean care secufundă în vremuri unde ura era dusăpână la sângerare, ura care nucunoaşte margini. Pofta de sânge careclocoteşte. Spumegă. Ura în faţacaimacanilor turci, acelora care aucomis crime... Genocidul sec. XIX.Perfidia turcilor şi nu mai puţin aruşilor!!! Am ajuns la pag. 521 avolumului şi am simţit necesitatea dea mă apleca din nou peste paginilevolumului. Simţeam necesitatea de alega evenimentele; să dezleg drumullung al eroilor, să străbat cu ei locurileîntortocheate ale ţărilor pe undeau ajuns, să respir aerul munţilor, alapelor învolburate. Să beau din apeleizvoarelor nesecate. Să ascult, săreascult glasurile care răbufneauparcă din ce în ce mai dârze!(...)Am citit <strong>pentru</strong> întâia oarăaceastă istorie a armenilor, pe care, pedrept cuvânt, Varujan Vosganian onumeşte o înşirare întâmplătoare :-Întâmplări pe care le-am evitat-Întâmplări pe care le-am aşteptat-Întâmplări care i-au luat total penepregătite.Această cronică a faptelor neaşteptatepe care bătrânii - care nu erauîncă aşa de bătrâni - le-au povestitprecizând date şi fapte - de la sfârşitulsec. XIX, când otomanii au masacratde-a latul şi de-a lungul Anatoliei dela Trabizonda şi până la Adana.Unul din personajele povestirilor vaexclama: ,,Prea mult sânge!'',constatare pe care a făcut-o unul dinbunicii autorului încă în anii ,,cândşuvoaiele de sânge nu umpluserăsuficient pământul” - după cum vomvedea în continuarea lecturii.Cu toate că povestitorul V. Vosganians-a născut în 1958, are prilejul săasculte din gura bunicilor şi străbunicilorlui, a preotului, clopotarului dela biserica armeană din Focşani, cât şide la o seamă de rude, despre suferinţelepoporului său; să privească fotografiileautentice păstrate cu grijăde membrii societăţii armene, să asistela conversaţiile din biserica armeanăde la Focşani, între preot, străbunicul,bunicul său şi alţi membri aiacestei comunităţii.Cel care scrie rândurile de faţă aînvăţat, cel puţin paralel, din folclorulbogat, din tradiţiile poporului armean81păstrate peste generaţii, aşa precumne sunt înfăţişate.Cel care semnează cronica de faţăva sublinia doar parţial o parte dinsuferinţele, catastrofele dar şieroismul poporului armean.Popor a cărui fapte eroice cât şieroii sunt descrişi, înfăţişaţi într-unmod demn de faptele lor.Nu consider, la fel ca autorul:,,Cartea şoaptelor'' nu este o istorie, cio înşiruire de povestiri a căror eroi nesunt plăsmuiţi în mod autenticUnul din aceştia e Misak Torlakian,care relatează despre timpul în care adomnit Abdul Hamid, când au fostdeclanşate primele masacre dinImperiul Otoman. Acestea au începutîn Trabizonda, răspândindu-se pânăîn sud la Adana. Acest prim masacrue datat 2 oct. 1895. Numai dupăcâteva zile, la 5 oct. 1895, reprezentanţiiAngliei, Austro-Ungariei,Belgiei, Spaniei, Franţei, Greciei,Itali,i Persiei şi Rusiei s-au adresatvaliului Kadri Bez din Trabizonda,cerând să pună capăt masacrului şi săprotejeze populaţia armeană. Listanominală prezentată de episcopiiarmeni, cel ortodox şi cel catolic,precizează că s-au omorât 591 dearmeni şi 81 de săteni, iar la acestease mai adaugă jafurile şi pagubele.Acest eveniment sângeros nu a pututfi şters din memoria, sufletul şisângele vreunui armean, ci şi-a găsitadepţi ai răzbunării, ai plăţii cu procente,a tinerilor care în acele vremurierau fiecare foarte tineri sau chiarcopii.Firul povestirii se opreşte în 1915,când izbucneşte războiul ruso-turc.Cartierele armene au fost pustiite,părăsite, răscolite. Mii şi mii dearmeni au înroşit cu sângele lor apeleEufratului şi câmpiile de la margineadrumurilor ori gropile comune de laDeir-ez-Zor. Femeile au fost separatede bărbaţi şi de copii, fiind sugrumateşi aruncate în mare.Cu toate că în 1919 Curtea Marţialăi-a condamnat pe conducătoriimasacrului, aceştia din urmă aupărăsit imperiul.Şi iată că, după un secol, nepoţii şistrănepoţii se mai caută unii pe alţii.Unii s-au găsit, alţii sunt încă încăutare. Din mijlocul armenilor, de-alungul anilor s-au ridicat noi conducătoriprecum generalul Dro, s-auformat organizaţii ca ,,Federaţia Revoluţionarăarmeană'', care a avut →PAUL LEIBOVICI
menirea de a aduna voluntari cu care,sprijiniţi de armata ţaristă, să ajute laeliberarea armenilor din ImperiulOtoman.Un astfel de prototip este MisakTorlakinian, care şi-a adunat în jurulsău câteva sute de partizani. Aceştiaau traversat ajungând până la Baturi,organizând la Tiflis o adevăratădivizie de soldaţi, cărora la Erevan lis-au alăturat tinerii republicii armene.În anii '20, au organizat subcomanda lui Garo, împreună cuŞaham Natali, un corp special HaducMarmin, apoi congresul Daşnac.Toate aceste încercări de a plătiturcilor o poliţă <strong>veche</strong> nu au avut rezultate.Lista celor implicaţi în genocidularmean era lungă şi numărauprintre ei miniştrii, funcţionari superiori,căpetenii ale armatei otomane.Grupul armean care i-a urmărit peaceşti criminali se intitula ,,Nemesis''(Zeiţa răzbunării).Peste ani, s-a format o altă asociaţie,,Legiunea armeană'', care a recrutatbărbaţi - asociaţia fiind sub tutelanemţilor. Erau conduşi de TateusBedroniam, iar comandantul era înOlanda Din legiune au făcut partemembrii comitetului românesc,comercianţi, cerealişti ş.aEi au luptat în rândurile armateigermane, murind la încercuirea de laStalingrad.Visul acestora de a recuceri Armeniaa fost utopic. Stalin, la rândulsău, a propus armeniilor să emigrezeîn Armenia sovietică, în fapt a fost onouă înşelăciune.Dovadă numeroşi armeni care auemigrat şi-au găsit sfârşitul în Siberia.Republica Armeană s-a destrămatşi apoi s-a împărţit, astfel că o partedin teritoriu a intrat în stăpânireaGeorgiei şi alta la Azerbadjan.Autorul urmăreşte cu interes nunumai evenimentele, transformărileprin care ţara trece şi odată cu eapopulaţia în general şi minoritateaarmeană în mod special.Fiind în general comercianţi,meseriaşi armeni păstrează tradiţiilepoporului lor, căutând în acelaş timpsă se adapteze.Cartea lui VARUJAN VOSGA-NIAN este ,,mai mult decât opovestire - tragica istorie a poporuluiarmean.Folclorul, tradiţiile pe care ledescoperim în volumul de faţă sunt ofrumoasă trecere în revistă a vieţii şitragediei poporului armean.PLASTICAConstanţa Abălaşei-Donosă, oîmpătimită de Eminescu, pictoriţă,arhitectă, poetă şi scriitoare, în carteaei „Avem nevoie de Eminescu”,editată de Nicolae Băciuţ, cu oPrefaţă de Î.P.S. dr. Casian Crăciun,ne înfăţişează cu peniţa şi penelulatmosfera de vis a opereieminesciene, aducându-ne în faţăportretele lui Eminescu, ale VeronicăiMicle, ale celor care l-au iubit şi auscris despre poet, peisaje din Ipoteşti,cu casa natală, aspecte din„Luceafărul”, din „Sara pe deal”, din„Floare albastră”, din „Somnoroasepăsărele”, din „Sonete”, din „Lacul”,din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulceRomânie?”. Din „Povestea codrului”,din „Ce te legeni” etc., apoi imagini(grafică în peniţă) din Botoşani, cubisericuţa Uspensia, colecţie de cărţipoştale cu poetul ilustrate cufragmente din poeziile lui Eminescu.Trece apoi la cei care au scris sauau iubit opera eminesciană şi peEminescu, începând cu Maiorescu,apoi cu Iorga, Ibrăileanu, Caracostea,D. Popoviciu, G. Călinescu, D.P.Perpessicius, T. Arghezi, Edgar papu,L. Blaga, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, G. Vieru sau Ion IonescuBucovu, făcându-le portretele cucitate din operele scrise sau cuamintiri despre poet.Născută la Brăila, încă de mică aîmbrăţişat arta şi în special pictura,absolventă a Institutului deArhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti,82membră a Ligii Scriitorilor dinRomânia, debutează ca scriitoare înanul 1970, în „Convorbiri literare”,publică apoi în „Luceafărul”, revistele„Dunărea” şi „Ţara fagilor”, apare înantologii literare cu poezie şi proză.A făcut parte din CenaclulLiterar „Mihu Dragomir”, unde a fostremarcată ca poetă, cu texte de odeosebită frumuseţe. În poezie cântăiubirea, natura cu toate frumuseţile ei,dragostea de ţară şi de pământul natal.A publicat „Sonate”,„Anotimpuri <strong>pentru</strong> prietenii mei”,„Amintiri care nu mor” etc. Poeta eprezentă şi pe net cu poezii de otulburătoare zbatere sufletească,cultivând un lirism temperat, ăn careeul se desfăşoară în plenitudinea lui.Constanţa Abălaşei-Donosă seremar-că în special prin talentul săude pictor şi grafician. Este membră aAsociaţiei Artiştilor Plastici dinTârgu-Mureş, a Asociaţiei „Les artsitpentrede Macon”, Franţa. Aparticipat cu expoziţii personale înBrăila, Botoşani, Suceava, Galaţi,Rădăuţi, Putna, Dragomirna, Iaşi şiTârgu-Mureş. Apoi, în străinătate, înFranţa, Canada şi RepublicaMoldova. A participat cu expoziţii degrup în România, Franţa, Turcia şiItalia. A fost laureată a concursurilorde artă plastică şi grafică între 1982-1988, cu patru premii întâi, douăpremii trei şi un Premiu Special alJuriului.Are lucrări de grafică şi picturăîn colecţii particulare din România,Grecia, Franţa, Italia, Canada, SUA şiRepublica Moldova.Prof. ION IONESCU-BUCOVU*Dorind să-şi exprime « nevoiade Eminescu », ConstanţaAbălaşei-Donosă a recurs lamijloacele care i-au asiguratdintotdeauna garanţia întâlniriloradmirabile.Simţindu-se în largul săuîncercând să şi-l descopere sieşi peEminescu, ne-a dăruit din darul ce is-a dat, dobândind astfel colţul decer ce-i ocroteşte pe cei merituoşi.Rafinamentul interpretărilorsale plastice sunt întru câştigulsituării lui Eminescu într-un orizontcontinuu de vizibilitate şiactualitate.NICOLAE BĂCIUŢ
TripticBiografieArtistul plastic DanielaCaraman s-a născut la Botoşani în 17aprilie 1973. E absolventă din 1996a Institutului de Arte Vizuale dinCluj- Napoca.Începe să expună în 1994,participând la expoziţia "Tinerii şimarea" de la Paris, Franţa. De-alungul anilor o întâlnim cu pânze înexpoziţii colective şi personale la:Galeria “Aurel Mihailopol”dinBotoşani, Galeria “ŞtefanLuchian”Botoşani, Casa de cultură“C.Porumbescu”Suceava, GaleriaPorta all‟Arco- Siena(Italia),”GoetheGalerie”-Bolzano (Italia), Galeria„Gesu e Maria- Roma(Italia), apoi laFirenze, la Prata di Pordenone,Udine, Pisa, Luca(Italia),Graz(Austria), Ipoteşti-RomâniaForli(Italia), Galeria "Il Torchio" dinMilano etc.În ultimii doi ani expune laGaleria Capo d'Orlando din Messinaşi la Galeria "Porta all'Arco" dinSiena(Italia).Lucrările ei se regăsesc încolecţii private din România, MareaBritanie, Franţa, SUA, Italia etc.I. Autoportret. Daniela CaramanPo(i)etica―Cel mai important element înartă e lumina care poate fi simbolică,la diferite nivele, sursa vieţii, afericirii. Lumina... este orice. Nu eîntuneric.‖―Pentru a descrie puterea luminii înpădure trebuie să desenăm umbracopacului. Pe albul pânzei luminaeste mult mai puternică atunci cândsunt desente pe ea umbre.”“Dacă aş prinde lumina unui lac aşajunge la esenţa, adevăr şi realitateaacelui lac.”“Lumina este energia lui Dumnezeu<strong>pentru</strong> a concepe materia(vezi CarteaGenezei)”.“Să te identifici cu natura, cumodelul, să ai sentimentul că înţelegistarea, să fii încrezător în ceea cefaci, să depăşeşti obstacolele legatede intelect, de critici, graniţe fărăgândire, să remarci proporţiile, să leignori, să faci fluid, iată ideea.Prezent să fii aici, să-ţi defineşticorect prezenţă mentală în gândireaartistică, să fii atent, să laşi energia săte ghideze în desen.Desenul nu este o expresie asufletului…este foarte important săfii calm şi energia care vine dinmodul de lucru să fie palpabilă.Scopul desenului e să ridice minţileumane şi viaţa însăşi, de aceea fiecareartist are responsabilitate <strong>pentru</strong> ceeace face. A te apuca de lucru ½ h estela fel de important cu ½ h înainte de ate apuca de lucru, <strong>pentru</strong> că nu poţida picturii decât ½ h din viaţa ta,cealaltă jumătate este în cei care oprivesc. Aceasta se vede atunci cândun subiect, oricât de mic ar fi, e unpunct pe care se bazează opera.”―În pictura orice este posibil <strong>pentru</strong>că mai ales, înainte de toate, esteimaginaţie, imprevizibil.‖II. Critica―Apreciez modernitatea viziunii,desprinderea din figurativ, măsura încare stăpână este culoarea, culoarealimpede şi clară, de obicei artiştiiajung mai târziu la acest lucru, latalentul de-a îngemăna culorile.Daniela Caraman ne redă un universimagistic de încântătoare frumuseţeşi armonie cromatică‖.Aurel Dorcu, 1997, BotoşaniDaniela Caraman nu poate ficonstrânsă într-un curent precis: esteabstractă, uneori informală darîntotdeauna cu o urmă de figurativcare consimte o interpretare maipuţin ermetica a operelor. Linia pepânză este materică, iar imaginea senaşte din tuşe esenţiale şi culoritransparente. Florile tind să culeagămai curând esenţa botanică decâtdescrierea speciei, portreteleanatomia profundă decâtasemănarea cu modelul, formeleemerg dintr-o magmă confuză parcăspre a aminti momentul naşterilor.Fiorello F. Ardizzon,2001, Roma―În Daniela Caraman totul esteinterior. Lumea dinafară este doarsugerată că există. Atenţia captivă nuse manifestă pe existenţial, ci maicurând pe ―esenţialul spiritual‖ alunui detaliu care devine aproapeabsolut, aproape abstract, iar înacelaşi timp rămâne viu,supravieţuind morţii, accentuatuneori de cromatica care stabilizeazăcalmul în dificultatea comunicării.‖Fabrizio Orlandi, 2008, RomaIII. Crochiu: Ascultând vociletăceriiPoetica reflexivă a culoriiAm vrut să o cunosc mai îndeaproapeşi a acceptat, după oarece insistenţe,să răspundă la câteva întrebari. Emai degrabă un solilocviu decât unclasic interviu, şi asta <strong>pentru</strong> căpersonajul însuşi e diferit de boemalume a plasticienilor. Introvertită şimeditativă, Daniela Caraman nu eartista comunicării în sine ci desine...Întrebare: Crezi că în arta plastică aultimilor ani s-a schimbat ceva?Pentru tine actul creator înseamnăinovaţie? Lucrările tale reflectăun“homo faber” sau un “homoideatus”?Daniela Caraman : Nu ştiudacă un profesor se mai plimbă caaltădată prin sălile unui muzeu explicândstudenţilor modul în care estecompus un tablou clasic. E posibil,deşi totul s-a schimbat. Asta ar fiaproape instructiv <strong>pentru</strong> un neofit,cu condiţia să nu creadă că “a înţelege“ e sinonimul lui “a simţi”. →Pordenone, martie <strong>2013</strong>, ItaliaA consemnat MIRELA CHINDEA83
PoemÎn rana mea nu poate locui oricineo noua mască drastic riscantăaprinde șanse interpretative <strong>pentru</strong> aînțelege și scapătărecuperând în întregime urmele dinmărunțimesă păstreze versul și contextulploaie de licurici în ceața diminețiideghizată în veșmânte inocenterăsucește ochiiasumând intenția secundă și fracturafecundăși mă întreabă de ce plac explicatelucrurileînca miros a sânge și regretstrecor un decor fără siguranță întrecaricatură și portrettaina e minunată <strong>pentru</strong> că e tainănu se cade deslușită, ea se cere trăităși am să-i caut ritmulsă-l frâng pe cântare și-n formulamuzicală să aud tonul și mesajulvremuind pe ecranul din artere șivenetruda,umbletul ori vitejia nu te facmai breazcând poți trăi o viață fără a fi treazîncă miros a murmur durutpe pânza fără ramă cenușă albă aș fivrutstrecor de luni confesiuni într-un blocde ramurăbandaju-i ca un tăiș ce-ndură arsură încardiogramănu pot să mă astâmpăr deloc și calcpicătura ritmului pe loctimpul urcă cu o piatră de râu șicoboară cu sânge rece pe brâumă gândesc la anii promiși și cumîntizi mâna spre irișicum zboară scurgerea fumului printrecriniiluziile peste orga de luminiîn rana mea nu poate locui oricinenota de la baza neînceputuluieste geamăt de solitudinepoem - din agresiunea degustăriimai am o stea de răsărit la miezulnopțiisă-mi cumpene în raza ei puterea meași-a sorțiipe când destinul troienind tâmplapribeagși eu voi fi înșiruire fără drag să-miscuture curaj în largsă nu-mi pară norocul joc, zarurilehazard și focsă-mi fie haina gândului glas verde lapoarta cuvântuluiși întorcându-mă -n cântare cu valuldintr-o suflaresă cresc un stol de rânduri să areadevărul în scânduriVin FloriilePrin noaptea vișinieȘoptind bujorilor în decolteul de la ieVin FloriileCu Sărbătorile PascaleDin adâncul cerului cu stele albastrecăzătoarevântul de duminicăînfioară castelele de borangicridicând florile spiralatdin izvorul cosmologicpe podul vlăstarilor din Ierusalimchipul spălat de mâna de salciestă într-o rugăciune fără de sfărșittribut întoarcerii din pruncievin Floriilete îmbrățisez luminăcu degete de primăvarăIULIA PAŢIU________________________________________________________________________________________________Nu mai este forma cea caredetermină conţinutul , ci invers.Tensiunile interne sunt cele care,prin cristalizare, fixează învelişulîncetul cu încetul.Întrebare: Pictura ta trebuie interpretatăca “o cale spre Centru” ?Daniela Caraman: În procesul ei,creaţia va semăna cu evoluţiaembrionului care este ex-centrică, şinu va mai aduce deloc cu aceea ainteligenţei, care este concentrică.Pentru ca opera să trăiască trebuie săfie străbătută de un mare suflu, aerulsă circule prin toate elementele care oconstituie , ea trebuie să poată faceconcurenţă unui organism.Embrionul are o şansă pe care pânzanu o are: să se dezvolte conform uneistructuri care este previzibilă, cu toatecă nu-i determinată. Dar pânza, dupăaruncarea sămânţei, nu începe să seînmulţească. Artistul e cufundat întroîncurcătură complet diferită deaceea pe care puteau să o cunoascăpredecesorii săi: nu el e acela careconduce evoluţia operei sale, nici nutrebuie. Singura lui munca,covârşitoare de altfel, constă în a daatenţie tendinţelor pe care operaînsăşi le poate manifesta şi favoriza.Printre trăsăturile care s-au îmbulzitla prima etanşă care va învingeasupra celorlalte şi ce le va antrena pecelelalte sau le va face să dispară ? Laasemenea întrebări nu există altrăspuns decât acela aşteptat de lapată sau linie.Artistul rămâne acela care înfruntândabsurdul şi incoerenţa şi expunândusela cele mai mari riscuri, impuneceva ce seamănă, mai curând cu unordin, un ordin dinamic ale căruitrăsături însemnate se vor manifestamai târziu…84
TeatruPentru omul sfinţeniei, IisusHristos a îngăduit „sfârtecarea” din„Grădina Ghetsimani”, un ţinut alsuspinului, plângerilor şi suferinţeiceluilalt / celeilalte. Pentru IisusHristos, după 2000 de ani, omul încăare pregătită o cruce, iar Iisus Hristosdeşi a sfinţit Crucea <strong>pentru</strong> întreagalume, omul nu ezită să-şi repetepovara deicidului, din cauza sminteliinelimpezirilor luciferice...La Studio „Euphorion” în Cluj,am avut înainte un altfel de manifestal Actorilor înaintea omului. Există înunele piese de teatru atâta tărie amesajului, încât orice deşetăciune arfi în mintea omului şi orice împietrirea inimii ar afla omul, actorii reuşescsă afirme pe Scenă ceea ce lumii îieste teamă, şi anume „Adevărul”.„Cealaltă moarte a Ioanei d'Arc”este o scenă perpetuă, unde cealaltăIoana este „însoţită” de un Hristos,rămas pe Sfânta Cruce adăstând parcărevenirea omului la cele dintâi„inocenţe”. În spaţiul carceral,cealaltă Ioana are punctări„penitenţiale” de tortură fizică şiremuşcări „inexpiabile” de gravurăsufletească. Cealaltă Ioana se aflăîntr-un monolog cu Ioana d'Arc, înfapt un dialog al firii aflate larâspântie de gând, gest şi„mântuire”...Şi Hristos „tace”. „Tace” şi„zace” pe Sfânta Cruce careadumbreşte plângerea celeilalteIoana, penumbreşte ignoranţaoamenilor trufaşi, farisei, ipocriţi şiduplicitari. Şi Hristos „tace”. Nu-Lmai impresionează nici scenasărutului picioarelor <strong>pentru</strong> fiecaredintre cei penumbriţi.El „tace” fiindcă a înCuvântatlumea, dar omul pus-a peceteasângelui peste Cuvânt şi de atuncirostirii i-a mai rămas doar ecoulplângerilor din freamătul Norului totmai răzleţit privirii omului.Hristos a Cuvântat înainteaomului vreme de aproximativ trei anişi şase luni (un teolog ortodox mi-aspus aceasta); mai apoi au trăit întruCuvânt creştinii vreme de 2000 deani, adică ieri, astăzi şi mâine până înApoi. Hristos „tace”, însă creştinii aupurtat Cuvântul, astfel El a fost mereuîn preajma omului...Dacă România pare a fi un cazclinic, omenirea nu a depăşit stadiulcronic, iar Dumnezeu nu îi dă şansenici celui rău „să le rezolve” dacă eleste dezamăgit de în cel hal şi-a ajunsîn sine, Creaţia Sa ridicată din noroi,în amurgul Imnului Împărăţiei, omul.Atunci când Hristos „tace”,Dumnezeu se apropie şi se aşeazăalături de cealaltă Ioana. Astfel apareşi Dumnezeu într-un loc de care nueste „legat” decât poate prin„sfinţenia” Ioanei d'Arc. De aceastădată, fără Arhanghelul Mihail, carelipseşte, din pricina iuţimii sale ladezamăgire. Un Dumnezeu uşor„prins” de „o zăpăceală”, care nudovedeşte slăbiciune, ci mai repedesmerenie (refuzată de om / carelipseşte omului). Cu veşminteapostolare, Dumnezeu vine spreredescoperirea Ioanei d'Arc, însă nufără a lăsa un foarte clar mesajcătre alţii...Din vreme în vreme apareşi celălalt, numit prin vremi călău. Elface vocalize cu poruncile, tot eladmiră pe Ioana d'Arc, dar pe cealaltăIoana vrea să o violeze; tot el rămânedin pricina nesocotinţei şi îndrăzneliifără bărbăţie, ca într-un final să nu îşimai dorească nici demnitatea.Versatil din interes mărunt,Viclean din exemplul numiţilor alţii,dar care înţelege totuşi aservit pepotentatul ce are totul din cei 30 dearginţi, însă iată că odată cu el şiFranţa are totul, doar el este la rându-icel dintâi francez.Dumnezeu îi demască pe alţii.Atât de mulţi sunt încât parcă____________________________________________________________deşertăciunea lor sufocă pământul şivrea pare-se să sugrume cerurile.Înconjuraţi de toate voluptăţile firii,luciferizaţi prin amorul de eul celsacrificial de aproapele <strong>pentru</strong>plăcerea de sine, alţii sunt consecinţavanităţii duse la marginea celor maifireşe, trufaşe şi ipocrite dedublări.Fie că sunt potentaţi, fie că estepoporul, fie că sunt ierarhii, fie căsunt cărturarii, alţii îşi dovedescticăloşia, nemernicia şi josnicia printocmai nesocotirea valorilor prindeicid şi refuz perfid de învăţăturaunui Dumnezeu prea drept <strong>pentru</strong>gustul acelor alţii.Dacă pe Hristos L-au osândit lamoarte, Dumnezeu nu se aşteaptă la osentinţă mai blândă. Pentruaceşti alţii, Dumnezeu nu mai poate finici măcar ridicarea „Ceva”-ului lanivelul „Unui Zeu Necunoscut”. Pebuzele lor murdare de necurăţia vieţiipe care o săvârşesc, Dumnezeu numai poate să culeagă nici măcar tina,ci doar întinarea să o vadă, cu silăprivind la cândva făptura, căreiaastăzi doar firea ipocrită i-a rămas.Aceştia sunt acei alţii prin carecealaltă Ioana vrea viaţa, dar <strong>pentru</strong>care Ioana d'Arc alege „mucenicia”...Într-un final, Dumnezeu, celălaltşi Ioana d'Arc sunt cei rămaşi,împreună spre desăvârşirea patimilor,care mistuie firea. Şi a fostrugăciunea, iar împreună cu aceastaau fost cealaltă Ioana, celălalt şi dinnou Dumnezeu, alţii au lipsit, însăurma lor s-a risipit în flăcări...Impresionant joc şi uriaşăîmbinare de măşti, cei trei Actori -Cornel Răileanu, Eva Crişan şiEmanuel Petran - îşi poartă rolulfiecare precum o evocare. Nu-i demirare că Actorii dau Scenei o nuanţădin eliberarea care poate duce omulcătre Adevăr prin rostirea de aceastădată cinic a manifestului din „Cealaltămoarte a Ioanei d'Arc”. De reţinut, derevăzut şi de dumirit !!STEFAN-MIHAI MARTINESCU85
Literatură şi filmA fi sau a nu fi... Şi dacă în Edenulcopilăriei am şti ce obstacole ne aşteaptă,am renunţa la viaţă? Copiii dinromanul Să nu mă părăseşti de KazuoIshiguro (vezi traducerea de la Polirom,2006, semnată de Vali Florescu)sunt fericiţi <strong>pentru</strong> că nu ştiu ce vaurma. Madame le spune mai târziu:„Da, în multe privinţe v-am păcălit,însă v-am oferit o copilărie. Nu v-aţi ficufundat în artă, dacă aţi fi ştiut ce văaşteaptă... Tuturor ne e frică de voi...”.Uluitoare parabolă a existenţei umane!Adică vine vremea donării de organe.Prima donare, a doua... şi tot aşapână la „centrul de sfârşire”. Numaicopilăria a fost perfectă, deoarece auavut grijă alţii să ne ferească deasprimea înverşunată a lumii exterioare.Poţi rezista şi după a treia donare,chiar dacă devii o legumă. În orice caz,E motto-ul de pe blogul RalucăiMoisoiu. Fie şi numai <strong>pentru</strong> atât,fără a-i vedea lucrările, adorându-leu pe Nichita, Raluca mi-a stârnitimaginaţia şi dorinţa de a o invita săexpună în micuţa noastră galerie, dela cotidianul “Cuvântul liber”.Miercuri, 20 martie, Soarele atraversat ecuatorul ceresc, trecânddin emisfera australă în cea boreală.A fost aşadar, Echinocţiul deprimăvară, ziua devenind egală cunoaptea, şi ne-am agăţat de triumful(doar astronomic, din păcate) alaşteptatei lumini, în continuă creşterede-acum, faţă de noapte, care se vamicşora, se va micşora…, necăjindmuzele şi pe artiştii romanţioşi.Capricioasă şi înşelătoare estevremea aceasta, în care, iată, iarna îşiface curăţenie mare, de Paşti,scuturându-şi de dimineaţă cerga de„nu există amânări”, implacabilul e lael acasă. Donarea e, desigur, ometaforă subtilă a încercărilor vieţii.Poţi supravieţui unei despărţiri şisuporţi boli, ba chiar moartea celordragi. Te târăşti neputincios, nu te poţiopune. A câta donare? A câtaînfrângere? Te revolţi? Cine te aude?Ce ţi-e scris... Fatalism bătut în cuie.Donori şi donatori. Te bucuri de viaţăîn nişte limite. Atâta e rostul tău, nupoţi dezerta. Poate un strigăt, ca laPasolini, în filmul Teorema ?Filmul lui Mark Romanek- Neverlet me go - nu e altceva decât o bunăecranizare a romanului lui Ishiguro, cuCarrey Mulligan (din filmul An Education),Andrew Garfield (The SocialNetworks), Keira Knightley (Ducesa).Kathy, Tommy şi Ruth, adică un triocu o existenţă impusă: „Vei daorgane!”. La început nu se vede sabialui Damocles. Cutia Pandorei va fideschisă mai târziu. Au fost crescuţi sănea peste timidul fir al ierbii. Parcănici soarele nu se încumetă să-şiscoată chipul, sub biciul ploiinehotărâte dacă să fie sau nulapoviţă, ori binefăcătoare, umedă,cămaşă germinaţiei.Dar nouă, acum şi aici, nu nepasă! Nu ne pasă, fiindcă, într-o lumea degringoladei totale, avem câţivastropi de certitudine. Şi aceastăcertitudine este vibraţia, TRĂIREA –emoţia aşteptării a ceva… imaterial,indicibil, dar minunat, prin culoare şisens. Culoarea, total dezinhibată,pătrunzându-ne porii inteligent,rafinat, persuasiv, ademenitor şifermecător, printr-o anume, foartespecială, inocenţă a privirii,comparabilă, poate, cu traiectoriamirată a creionului strâns tare, tare,în mânuţa de copil. Copiii nu auinhibiţii, ştiţi. Spun şi fac lucruri…trăznite. Cel puţin aşa considerăoamenii mari şi serioşi. Vai de ei!Când nu mai suntem copii, înseamnăcă am murit, spunea Brâncuşi. Iar unartist care nu mai e copil ar fi bine săse ocupe de altceva!Raluca se joacă. Şi se joacă atâtde frumos! Blaga spunea, parcă: „să86se supună doctrinei sociale, să nu fugă.Nu au noţiunea alegerii. Pentru ei,gardienii sunt nişte protectori. Destinelelor sunt sacrificate din raţiuni egoiste.În film există un terifiant contrastîntre formă şi conţinut, dacă ne gândimcă peisajele au un lirism liniştitor.Parcă e abolit orice stres şi te invadeazăun calm protector, derivat din fatalismulasumat. Filmul are un impact total,graţie actorilor şi curgerii ireversibilea secvenţelor. Pluteşte flagrantun inefabil strigăt stopat, amputat.Ishiguro a scris şi tulburătorulroman Rămăşiţele zilei, ecranizat deJames Ivory, cu Anthony Hopkins.Majordomul Stevens nu este şi el unprizonier al... destinului? Nu e legat deideea de acceptare, fatalitate? JaponezulIshiguro a mai scris şi Amintireapalidă a munţilor, Nemîngâiaţii, Unartist al lumii trecătoare etc.ALEXANDRU JURCAN________________________________________________________________________________________________Pictori mureşenijoci popice cu planetele”… Cam aşa!Tablourile ei sunt pline de sori, destele, de izvoare – ori poate de„Visează-te pe tine însuţi, ca să poţidiscrete urme ale lacrimii, căci unelesă fii, când te trezeşti”…flori au şi ghimpi. Se joacă Raluca,…„Dar mai înainte de toate,ore şi zile şi nopţi, se simte acolo, înnoi suntem seminţele şi ne pregătimpânză, un tremur, ca în muzica luidin noi înşine să ne azvârlim înDebussy, ori ca în pânzele lui Seurat,altcevaori ca la Barbizon, dar, pardoxal, măcu mult mai înalt, în altceva…gândesc şi la clipa când s-ar puteacare poartă numele primăverii…îndrăgosti de plutirile lui Chagall oriA fi înlăuntrul fenomenelor, mereude geometriile lui Paul Klee sauînlăuntrul fenomenelor.Vassarely. Nu că ar coborî de acolo,A fi sămânţă şi a te sprijinideşi fiecare dintre noi coborâm dinde propriul tău pământ.”„mantaua” cuiva, ci fiindcă(Nichita Stănescu,temperamente artistice fiind, neA unsprezecea elegie)îndrăgostim, în fiece secundă, defrumuseţe, oricât de diferite ar fiformele ei. În plus, dincolo devibraţie, în pânzele Ralucăi, ca şi înfotografiile ei, se simte, se vedefericita împletire a unei memoriigenetice, moştenite de la părinţicultivaţi, cu IQ-uri remarcabile, cu osensibilitate lucid convertită întrebarierele, nescrise, ale gestuluiartistic de cea mai bună calitate.Raluca Moisoiu este un artistadevărat. Ea se caută încă, nu fiindcăe tânără, ci fiindcă aşa e firesc. Celcare nu caută veşnic izvoadelefermecate ale vieţii, ale TRĂIRII, etrist şi sărac, incapabil de a dărui şide a se dărui. Iar aici avem un artistgeneros, care ne-a umplut sufletelecu frumuseţe, culoare şi lumină. Îimulţumim!MARIANA CRISTESCU
Născută la 23 octombrie 1975, în Braşov, România ;1995 – absolventă a Liceului Pedagogic, Braşov;2002 – absolventă a Universităţii Naţionale de ArteBucureşti, Facultatea de Arte Plastice, secţia Pictură(clasa prof. Sorin Ilfoveanu);2003 – membru al U.A.P. România;2003 – membru al A.I.A.P.Din 2008 – doctor în Arte Vizuale la UniversitateaNaţională de Arte Bucureşti (coordonator ştiintific: prof.univ. dr. Zamfir Dumitrescu);2008 – membru al Academiei Româno-Americane deŞtiinţe şi Arte (A.R.A.)A avut zeci de expoziţii în ţară şi străinătate, personaleşi de grup. Premii şi distincţii în ţară şi străinătateReferințe critice de: Corneliu Antim, VictoriaAnghelescu, Gh. Achiței, Gh. Crăciun, Paul CornelChitic, Rasvan Theodorescu, Gh. Vida, A.I. Brumaru,Ovidiu Cosuletu, Daniel Nicolescu, Jean Louis Avril(Franța), M.N. Rusu (SUA), Abraham Lubelski (SUA),David Kastner (SUA).- Lucrări în colectii particulare şi instituţii din :Austria, Germania, SUA, Italia, Danemarca, Franta,Irlanda, Canada, China, România ;Website: www.luminitagliga.roe-mail: luminitza_ro@yahoo.comLuminița Gliga a făcut, de un răstimp dejaconsiderabil, pasul în arta mare. Aceasta înseamnă, dupăpriceperea mea, a ridica meșteșugirea în substanțe și înfrăgezimea senzorialului la măsura gândirii.Este vorba aci (firește că, îndeobște, în gândulfilosofic) de ceea ce grecii vechi numeau poiesis: adică nudoar aducere (sau înfățișare) pură și simplă, ci o aducere aceva din ascunsul (ne)lumii în prezență; pro(-)ducere. Oînvățătură, iată, pe care dacă Luminița Gliga nu a preluatonumaidecât din patrimoniul teoretic, ea, ca artist șicugetător totdeodată, o va fi intuit-o: peste ingenuitateainspirației, la creatorul autentic (va să zică la autor) seaplică întotdeauna, în chip lucrător, meditarea. Așadar, înopera picturală a artistei (din ultimii ani mai ales,începând probabil cu expunerile încununate cu premii dinFranța) tehnicile plastice – ca rod al asimilărilor metodiceprecedente dar, atenție, și al talentului genuin – fiind dejapro(-)ducere, depășesc ceea ce s-ar putea numi (și chiar seregăsește în mod obișnuit la îndemâna multora dintrespecioșii domeniului), confecționarea artizanală; depășescdeja, cum ar spune gânditorul cunoscut, chiar și actulartistico-poetic menit doar construirii imaginii. Lucrareapoietică, precum aceasta a Luminiței Gliga este – maimult – dincolo și de, așa-zicând, actul natural alproducerii, care se traduce (cu un exemplu din gândireaheideggeriană evocată) în înflorirea unei flori. Aceastălucrare, repet, este o pro(-)ducere ce-și găsește declicul,declanșarea nu în sine, ci în artistul însuși; mai exact înspiritul care făurește. Din acest motiv – prin urmare subastfel de determinări – pictura Luminiței Gliga se înscrieîn ținutul artei intersectate de lumini filosofice.A.I.BRUMARU„Culorile aerului”, acrilic pe pânzăPeisaj, acrilic pe pânză87
Luminiţa Gliga, „Peisaj interior”, acrilic pe pânză_____________________________________________________________________________________________________________________Starea prozeiNicu Decusară a muncit vreo trei ani peste hotare.Acuma toţi fac aşa: cei săraci se duc ca să iasă din nevoi,cei avuţi nu vor să rămână în urmă.A vopsit corăbii în Israel. Lucru greu, condiţii nocive,că băştinaşii nu-s proşti să le dea la cei veniţi locuri demuncă bune.Încă din tinereţe avea un vis: să-şi cumpere o camerăvideo şi să filmeze tot ce-i place. Revenit acasă, şi-aprocurat o cameră video digitală, simpatică, miniaturală,ca o bijuterie. Din cele care filmează şi lacrima din ochiimiresei şi roua de pe trandafir.N-a trecut mult timp şi a împlinit 45 de ani. A hotărâtsă facă o petrecere în toată legea: a angajat bucătărese,care, sub diriguirea soţiei, au pregătit o masă dincele mai alese bucate. Pe lângă răciturile şi sărmăluţeletradiţionale, salamuri, şunci, caşcavaluri aranjate înfarfurii etajate, era chiar şi friptură de raţe sălbatice ornatăcu felii de ananas, talere încărcate cu fructe exotice...Prietenii i-au găsit şi orchestră. Au petrecut o zi şi onoapte. Pentru ca distracţia să fie ca la nimeni, le-apregătit musafirilor o surpriză: a invitat o firmă care afăcut focuri de artificii. Când oaspeţii, ghiftuiţi de bunătăţişi obosiţi de dans au ieşit în ogradă să se mai răcorească,atunci au început a izbucni focurile de artificii. Musafiriise uitau ca la o minune, nu mai fusese aşa ceva în satullor. „Ce eveniment o fi fiind la Nicu Decusară?”, seîntreba lumea din sat. Şi, desigur, a avut angajat un omcare prindea totul în obiectivul camerei de luat vederi.Când e vorba de petreceri, omul are mulţi prieteni. Îimai rău la o nevoie.Peste vreo câteva zile unii prieteni i-au reproşat, cumadică ai uitat de noi... A hotărât să mai invite un rând deoaspeţi la un frigărui pe malul unui lac. „Bani de pestehotare am, o dată trăiesc, mama măsii”, şi-a zis omul.Iarăşi veselie, muzică, dansuri. Cuprinşi de euforiapetrecerii, amfitrionul cu un musafir au arendat o bicicletăde apă. Nicu Decusară se urca pe bicicletă şi sărea în apăcu capul în jos. Oamenii de pe mal aplaudau furtunos.Înainte de a sări în apă, Nicu striga: ”Filmează!”. A săritnu ştiu a câta oară şi nu mai ieşea la suprafaţă. Oaspeţii depe mal, învăluiţi de aburii alcoolului, aşteptau cu înfriguraresă aplaude. Prietenul de pe bicicletă a sărit în apăsă-l scoată. N-a mai ieşit nici el.Peste trei zile au avut loc două înmormântăripompoase. Înaintea procesiunii funerare, mergea uncetăţean şi filma, filma, filma...LUDMILA BULAT_______________________________________________________________________________________________Directori de onoareMIHAI SINADAM PUSLOJICRedactor-şef adjunctVALENTIN MARICARedactori:Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, GeoConstantinescu, Luminiţa Cornea,Mariana Cristescu, Melania Cuc, IulianDămăcuş, Darie Ducan, Răzvan Ducan,Alexandru Jurcan, Mioara Kozak,Vassile Larco, Lazăr Lădariu, RodicaLăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, BiancaOsnaga, Mihaela Malea Stroe, IoanMatei, Menuţ Maximinian, Miruna IoanaMiron, Liliana Moldovan, Marcel Naste,Cristian Stamatoiu, Gabriel Stan,Gheorghe Şincan, Victor Ştir, GabrielaVasiliuCorespondenţi: Raluca Andreea Chiper(Spania), Claudia Şatravca (Chişinău),Flavia Cosma (Canada), Mirela CorinaChindea (Italia), Andrei Fischof (Israel),Ovidiu Ivancu (India), Dorina BrânduşaLandén (Suedia), Gabriela Mocănaşu(Franţa), Ionela van Rees-Zota(Germania), Dwight Luchian-Patton(SUA), Raia Rogac (Chişinău), M.N. Rusu(New York), Adriana Yamane (Japonia)Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞIPROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢTiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. Nicio parte amaterialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright©Nicolae Băciuţ 2012 *Email :nbaciut@yahoo.com; vatra<strong>veche</strong>@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29,cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitateaasupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.88
Change language