Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

(II)În cele ce urmează, ne vom referi lacreaţia literară a primului dintre autoriimenţionaţi mai sus.Constanta - sau dominanta - stilisticăa întregii opere a lui Ramón María delValle-Inclán (reprezentant marcant alGeneraţiei spaniole de la 1898) s-ar puteadefini ca “liric-miraculoasă”. Am puteaafirma că Valle-Inclán este marele stilistal generaţiei sale. Producţia sa artistică, cutendinţe atât de contradictorii, are totuşi un elementcomun, unificator, definibil prin sintagma, de sorgintefilosofică, schopenhaueriană, “voinţa de stil” sau, cu altecuvinte, estetizarea dusă la extrem. Doar că aceastăstilizare este realizată, după cum vom vedea încontinuare, prin mijloace foarte variate. Luând ca punctde referinţă diversitatea acestor mijloace, adică aprocedeelor retorico-stilistice, criticii şi exegeţii i-auîmpărţit opera în două părţi bine delimitate, având fiecarecaracteristici foarte diferite una de alta, ca şi cum ar fivorba de doi autori diferiţi (s-a vorbit chiar de cei doiValle-Inclán). Este vorba, de fapt, de forţa şi abilitateaextraordinară a autorului, de a nu rămâne închistat înpropria-i retorică şi de a trece de la un registru stilistic cuanumite coordonate şi procedee, la altul total opus, dupăcum vom vedea în continuare.Primul Valle-Inclán se desfăşoară pe teritoriul celeimai rafinate poezii şi al unui lirism de maximăconcentrare. Caracteristicile esenţiale ale acestei primeperioade sunt expuse chiar de către autor - sub forma unuicorpus de principii stilistice, formulate într-un limbajpoetic, destul de obscur - în tratatul de estetică misticăintitulat La lámpara maravillosa (Lampa vrăjită).Atât proza, cât şi teatrul şi poezia acestei primeperioade de creaţie se desfăşoară sub semnul esteticiidecadentismului european, cu influenţe venind dinspreautori precum Rubén Darío, Gabriele D‟Annunzio darmai ales dinspre autorii reprezentanţi ai altor curentepoetice finiseculare, precum parnasianismul şisimbolismul francez (Théodore de Banville, Leconte deLisle, Théophile Gautier, Rimbaud şi, în mod special,Paul Verlaine). Valle-Inclán face referinţe directe lacâţiva dintre aceşti autori în tratatul sus-menţionat, tratatce se prezintă ca o operă curioasă, plină de reminiscenţeale preocupărilor ocultiste, ezoterice ale autorului.Doctrinele ezoterice, precreştine, filosofia neoplatonică,gnosticismul, cabala, teosofia, religiile orientale suntcâteva dintre sursele care l-au inspirat pe Valle-Inclán înalcătuirea acestui tratat de estetică mistico-religioasă.Concepţia lui poetică se bazează pe o analogie întreestetică şi mistică, între creaţia artistică şi experienţaextazului mistic. Noţiunea fundamentală prezentă aicieste aceea de “chietism estetic”, preluată de la misticulmedieval Miguel de Molinos, definită ca o trăire sauexperienţă de viaţă inefabile prin care poetul, asemeneamisticului, atinge starea de extaz prin contemplareafrumuseţii ideale, desăvârşite. Acesta este momentul încare el, poetul, reuşeşte să perceapă “miracolulmuzicalităţii cuvintelor” (“el milagro musical de laspalabras”). La fel ca pentru poeţii simbolişti şi decadenţi(Verlaine, D‟Annunzio), pentru Valle-Inclánmuzicalitatea cuvintelor constituie un factor esenţial,fundamental al expresivităţii artistice.Această muzicalitate se obţine prinintermediul unei retorici specifice care sebazează, în primul rând, pe ritmicitate. Unuldin exegeţii renumiţi ai autorului, AmadoAlonso, a scris un întreg tratat dedicat temeiritmicităţii frazelor în proza lui Valle-Inclán, analizând diversele formule ritmicegăsite aici: ritmuri binare, ternare, cuaternare,care, combinate cu alte procedeieavând acelaşi scop, precum adjectivarea - dublă, triplă,multiplă - şi sonoritatea cuvintelor, au drept rezultatconfigurarea unei proze ce se poate foarte bine situa subimperativul esteticii verlainiene, concentrate înbinecunoscuta formulă “de la musique avant toute chose”(“muzică înainte de orice”). Cultul frumuseţii, exprimatprin intermediul folosirii cu predilecţie a cuvintelorsonore, a exploatării la maximum a forţei lor evocatoare,auditive şi vizuale, apare, astfel, ca una din premizelemajore ale esteticii lui Valle-Inclán în această primăperioadă a creaţiei sale. La toate acestea se mai adaugă unprocedeu retoric specific modernismului, anumeintertextualitatea, procedeu ce are darul de a intensificaforţa evocatoare; în acest sens, Valle-Inclán intercalează,în diferite locuri din romanele sale, anumite fraze dinautori spanioli sau străini (unii comentatori, cu un spiritcritic mai ascuţit - Julio Casares, de exemplu - au merspână la a-l suspecta şi chiar acuza de plagiat din acestmotiv).Produsul desăvârşit al aplicării acestor procedee înconfigurarea unei proze poetice, ritmice şi muzicale îlconstituie romanul Las Sonatas (tradus în româneşte cutitlul Iubirile marchizului de Bradomín), scris între 1902-1905. Protagonistul acestui ciclu romanesc, alcătuit din 4volume ce reproduc denumirile celor 4 anotimpuri(Sonata de primavera, Sonata de estío, Sonata de otoño,Sonata de invierno) este Marchizul de Bradomín,încarnare perfectă a unui clişeu literar cultivat de mulţiautori aparţinând curentului decadent, anume “dandy”-ul.Mulţi comentatori au remarcat asemănarea cu unelepersonaje dannunziene care, şi ele, manifestă acelaşi tipcomportamental, ca de exemplu Andrea Sperelli, personajprincipal al romanului Il Piacere.Romanul lui Valle-Inclán se situează la confluenţadintre modernitate şi tradiţie. Pe de o parte, influenţaesteticilor finiseculare, pe de altă parte influenţa tradiţiei,concretizată prin faptul că preia şi reelaborează unul dinmarile mituri ale literaturii spaniole din Secolul de Aur,anume mitul lui don Juan. Este vorba despre un don Juanradical modificat, văzut pe de o parte din perspectivahedonismului decadent, pe de altă parte din perspectivaironico-parodică, proprie viziunii artistice a lui Valle-Inclán. Din această ultimă perspectivă, pe cât de inedităpe atât de surprinzătoare, Don Juan din Las Sonatas neapare ca fiind contrariul, opusul celui clasic, din epocaBarocului, inventat de Tirso de Molina în celebra lui piesăEl burlador de Sevilla. Valle-Inclán îi conferă eroului -sau anti-eroului său - atribute opuse don Juan-ului clasic.DAN RUJEA25