Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

identităţii cu nonidentitatea nu estegreu a se deconspira sub aserţiunileeminesciene. Se pot aduce argumentepeste argumente. De pildă, dindomeniul artei, Eminescu ridică un„îndemn” la nivel de exigenţă aoperei: cuprinderea „geniuluinaţional”; „…o adevărată literatură,trainică, care să ne placă nouă şi săfie originală pentru alţii – scrie el –nu se poate întemeia decât pe graiulviu al poporului nostru propriu, petradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pegeniul lui. Tot ce-aţi produce în afarăde geniul într-adevăr naţional (nupatriotico-liberalo-politic) nu va aveavaloare şi trăinicie, nici pentru noinici pentru străinătate.” (Timpul, 8mai 1880; M. E., Opere XI, p. 162).(Se cade să amintim pe creatorii care,după poet au ţinut seama de geniulpoporului şi opera lor s-a fost validat,confirmând nu intuiţia, ci dialecticaraţionamentului eminescian: V.Alecsandri, Gheorghe Şincai, AugustTreboniu Laurian, Cezar Bolliac, IonHeliade Rădulescu, Vasile Conta, B.P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, CostacheNegri, Titu Maiorescu, I. Slavici, I.Creangă; sau din domeniul istoric: Al.I. Cuza, Grigore Ghica Voievod,Matei Basarab, Tudor Vladimirescu,Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul,Mircea cel Bătrân sau Ştefan celMare – toţi fiind străbătuţi de „o ideesuperioară individualităţii” lor.)Geniul naţional se manifestă în şiprin clasa pozitivă, singura care seaflă într-un raport dialectic cu muncaşi creaţia, cu instituirile teleologice şiontologice din istorie. PentruEminescu, adevărata clasă pozitivă,„adevăratul popor românesc” eraţăranul. „Întâmplarea m-a făcut ca,din copilărie încă – scrie Eminescu –să cunosc poporul românesc, dinapele Nistrului începând, în cruciş şincurmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre,şi-am observat că modul de a fi,caracterul poporului este cu totulaltul, absolut altul decât acela alpopulaţiunilor din oraşe din care serecrutează guvernele, gazetarii,deputaţii ş.a.m.d. (…) Odată ajuns laaceastă convingere, totul era hotărâtpentru mine; era o datorie de a fi şide-a rămânea în partea poporuluiistoric, din care însumi fac parte, şiîn contra păturei superpuse devenetici. M-am convins că acea urăîn contra trecutului, acea aruncare înapă a tuturor tradiţiilor, acel abiscreat între trecutul de ieri şi prezentulde azi nu e un rezultat organic şinecesar al istoriei române, ci cevafactice şi artificial.” (Timpul, 8aprilie 1882; M. E., Opere XIII, p.96). Eminescu aduce determinantădupă determinantă acestui poporistoric, deosebindu-l de „păturilesuperpuse”. Numai „ţăranul”, parcăsustras din istorie, cu privirea mereuînapoi spre tradiţie, se înscrie înistoricitate, în acea ordine desfăşuratănatural din punctul de origine al său.El lasă istoria, pe deasupra capuluisău, să-şi învârtă „florile fără rod”,precarităţile, căci el ştie că stă înordinea cea mare, a universalului. Deaceea rabdă cu stoicism ordineaindividualului în nebunia sa, ştiind cănu-l va atinge. De aici, aceaseninătate, linişte ancestrală şitragism asumat. De aceea, fiinţaaceasta istorică, cea mai tragică şicare îşi vede periclitat clipă de clipăgeniul său, devine ironică precumzeii. Ştie că din cinci în cinci sute deani, aşa cum pasărea Phoenix, pe careo văd heliopolitanii trecând nisipurileroşii spre Templul Soarelui, spre a seaprinde şi renaşte, sau aşa cumretranscrie Eminescu basmul fiinţeiromâneşti, „omul pururea tânăr” vaintra în dialog cu istoria şi-i va arătadirecţia istoricităţii; ştie că va fi privitcu sarcasm de ochii fără orizont, darştie că în acel moment, „omul purureatânăr” a trecut prin acest (şi acelaşi)loc, născând nevoia de locuire,de a se simţi acasă fiinţa istorică.Râsul apare şi-n realitatea basmului,şi-n cea istorică, drept o compensareumană. Extrăgând din lucrarea lui A.V. Millo, Ţăranul, Eminescu notează:„el (ţăranul, n. n.) e în genereblând, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţşi onest.” (Timpul, 18 august,1881; M. E., Opere XII, p. 124).Pentru Eminescu, care s-a urcatla originea acestui popor şi i-adescifrat „sufletul” şi, în acelaşi timp,i-a analizat structura din prezentulsău, cu contradicţii, unele abstractizate,şi precarităţile în ordineafiinţării istorice, afirmarea geniuluinaţional a devenit o necesitate închiar momentul contrazicerii sale.Cine a scris despre ţăranii legaţi şivânduţi cu ziua pentru neplata imaginarelordatorii către pătura neofanariotă„superpusă”, cine s-a cutremuratla mizeria eroilor noştri de pecâmpiile Bulgariei, la absenţa valoriimorale din clipa cea repede aprezentului, nu se putea să nu-şi iasă16LUCEAFĂRUL (grafică în peniţă)(varianta IV) de ConstanţaAbălaşei-Donosă______________________________din fire. Sufletul său era o dureroasăşi continuă rană. Cine a strigat, de subiraţionalul istoriei căzut peste sine, pestrăzile Vienei: „România liberata!România liberata!”; cine a plecatdesculţ din Pensione Pera, dinFlorenţa, şi a rătăcit spre răsărit, sprea se întoarce acasă, unde „problemaţărănească” era nerezolvată (dupăcum a confirmat imediat istoria), nuputea să pară decât anormal, ca şi„omul pururea tânăr” din basmulfiinţei noastre. Acest om, se spune,intrase în ordinea răsturnată, areprezentării, în „Valea Plângerii”.Revenind din planul metaforic albasmului, geniul naţional al poporuluiva trece, printr-un salt dialectic, înopera celui care i-a dat maximastrălucire. Acesta trebuia mărturisit,mărturisirea să fie opera unui popor.Ca şi în transcrierea basmuluiTinereţe fără bătrâneţe şi viaţăfără moarte, unde „omul purureatânăr” se face „nevăzut”, şi cel care atrăit ca nimeni altul necesitatea şiexigenţa geniului naţional alpoporului român s-a făcut „nevăzut”,lăsând în urmă strălucitoarea operă.„Astfel se stinse în al optulea lustrude viaţă – scrie G. Călinescu în Viaţalui Mihai Eminescu (Ed. „Eminescu,Buc., 1975, p. 317) – cel mai marepoet pe care l-a ivit şi-l va ivivreodată, poate, pământul românesc.Ape vor seca în albie, şi peste loculîngropării sale va răsări pădure saucetate, şi câte o stea va veşteji pe cerîn depărtări, până când acest pământsă-şi strângă toate sevele şi să leridice în ţeava subţire a altui crin detăria parfumurilor sale.”Şi aceasta se va urma, din cinci încinci sute de ani!