Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

Deși de dimensiuni mai reduse înraport cu romanele premergătoare,Învinșii (1994), de pildă, sau Viațadupă Matei (2011), Iustina (EdituraTipoalex, Alexandria, 2012), nouacarte a lui Liviu Comșia, admirabilă,dă seama pe deplin de iscusința șifilosofia, ca să spun astfel, aromancierului: nu găsesc va să zicăaci o sinteză a acelora, dar cred căsunt mai limpede vădite motivele,temele, arta prozatorului, vocația; nuo sinteză, prin urmare, dar maidegrabă o schiță - aceasta nefiind,paradoxal, inițierea lucrurilor, e însădesăvârșirea lor, cum ar spune LucianBlaga (,,...acolo unde toate lucrurilese desăvârșesc/făcând un pas și încăunul înapoi spre schiță”).Este o dată, de exemplu, nu știudacă s-a mai remarcat aceasta, temacorpului. Trupul solid, consistent,trupul volatil – undeva, zice autorul,corpul se aburește, pe el, iată, caderoua, trupul se usucă, se pierdeprobabil în aerul de deasupra (,,Înbaie, în fața oglinzii, îmi descopărcorpul pe care l-am ignorat aproapepatru decenii. Dacă n-a cerut preamult, nu l-am luat în seamă. Acum,însă, mi se arată cu un început deuscăciune. Sub ochi, cearcănele s-auadâncit; deasupra gurii, două ridurisubțiri răzbat pielea uscată și maronie.Nu înțeleg cum s-au petrecutschimbările și întorc capul ca să scapde acest chip desfigurat”). E apoicorpul ca senzorium – cu corpul, neîncredințează scriitorul, simțim tot, neapropriem lumea; dar tot cu trupul,atenție, gândim și construim litera,cuvântul, deja duhul, corpul letransubstanțiază, le transfigurează, cucorpul, aici, litera nu devine oarespiritul? (,,Mă întind la loc, în pat, cucartea lui Gabriel Liiceanu, Ușainterzisă, deasupra capului. Privescrândurile ca și cum ar fi fost scrise petavan. Le urmăresc în liniște și lassensurile să ajungă din creier în restulcorpului care se destinde și se lasăcucerit. Deodată îmi dau seama, custupefacție, că în Liiceanu zac doioameni total diferiți: gânditorulîndurerat și individul social, lacom,erodat de dramele mărunte aleexistenței zilnice. Nu înțeleg și astaîmi risipește liniștea. Îmi vine să urlu.Mă întorc cu fața în sus și privescinsistent lustra turnată de tata înaintesă iasă la pensie în fabrica unde s-aîngropat de tânăr. Este momentul încare îmi pun gândurile în ghips. Cunemărginită delicatețe, iau mulajedupă ele și-mi dau seama că am înfață o ceată de monștri. Sar din patde-a dreptul îngrozit. Tăcerea lăsatăpeste spațiul camerei mi se sparge încreier. Pentru o clipă, luminile albe,roșii și portocalii, verzi și albastre măaruncă din nou pe pat. Un viermeimens mi s-a chircit în frunte,lăsându-mă fără vlagă”).Nu e doar corpul amoros, în prozalui Liviu Comșia, cu toate că e șiacesta acolo (tânăr, în faza, așazicând,autoerotică, eroul – un Petru,profesor secundar, musilianul om fărăînsușiri - își verifică detaliat, cu încântareși neliniște ustensilele procreatoare,pornirea sexuală), dar romancierulvizează, cu oareșice plăcere așspune, și corpul precar, trupul senect,pe acesta protagonistul, autorul însuși(al manuscrisului, deoarece, așa cumvom vedea, Liviu Comșia utilizeazăîn Iustina șablonul manuscrisuluigăsit) îl și ceartă pentru căderea îndecrepitudine; descripția aci eminuțioasă, fermecată de amănuntuldezagreabil, suntem în fața unuinarcisism invers (,,Două riduri mi seadânciseră de o parte și alta a gurii,conturându-mi parcă mai puternicbuzele arse de noaptea petrecută lamarginea somnului. Sub ochi, seîntinseseră altele care se buhăiseră șiele. Cearcănele se învârteau însemicercuri vineții în jurul ochilorpercă aburiți. Pleoapele căzute pesteochi tresăreau îngustându-mi luminași împărțind-o în cuburi mici care sestingeau repede”).Femeia (fie că e, în roman, Irinasau Iustina) este, la Liviu Comșia,vietatea catilinară, ca să folosim acitermenul eminescian: e desfrânata,tăinuitoarea de virtuți și păcate, deispite și secrete originare dar, deaceea, deopotrivă rezoneurul, ea, fiindadică menită a face și desface ursitele– acum, în economia prozei de față, ainiția, a propune și a soluționa, ea,trama. O intrigă, în Iustina, cuprecădere erotică, romanul fiind(după însăși mărturisirea autorului) o,,carte de dragoste sau despredragoste”, trăirile aferente evoluândaici de la erosul cumplit, erosul acelaabsorbant (despre care, cu PaulScortesco, am glosat cu alt prilej) laerotica pură și simplă. În aceastăordine, Liviu Comșia notează, au-38______________________________tocomentându-se (și dezvăluindtotdeodată cu aceasta ceva dinstructura postmodernă a cărții –fragmentarismul, scriitura ce seautogenerează etc.): ,,E cel mai greusă scrii despre iubire, pentru căiubirea are întotdeauna alt chip carenu seamănă cu nici unul știut sau trăitpână acum. Încerc. Scrisul îmi dă viațăca apoi să mi-o fure însângerată”.Tema scriiturii ce se scrie pesine, a cărții ce se autoconstruieștedeodată cu trăirea, cu evenimentul, cupercepția (,,Pielea de pe spate sestrânge ușor, apoi se destinde șitranspirația se imprimă în maieul carese răcește încet, înfigându-mi în ceafăsenzația de frig. Trântesc ușaapartamentului și bufnitura porneștesă coboare scara înaintea mea. Măgândesc că nevroza mea a început săia forme violente. Mă sperii și încercsă inventez o povestire. Adică, săcontinui cartea pe care am scris-opână acum câteva zile. Nu mai știucum s-o duc mai departe. Irina s-aretras în memorie, unde și-a găsitlocul. Îmi trebuie un alt personaj –continuă autorul – care să miștelucrurile, să complice acțiunea, sădezvolte miracolul existenței. Ce-amfi noi fără taină?”), această temăașadar nu e numaidecât o invențiune apostmodernității, scriitorii ultimelordecenii ale secolului 20 au frecventatoînsă mai des, au teoretizat-o, i-auadăugat în acest cadru noutăți fascinantedin logicile polivalente, din gramatici.Liviu Comșia, la curent cu i-novațiile din domeniu, o folosește fărăde ostentație în Iustina, cu o studiatănepăsare, omul e un rafinat →A. I. BRUMARU