Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

stăm la o cafea cu Dumnezeu, tottimpul Îl amintim, uitând că El existăîn noi. Însăşi Biblia spune undeva:‖să ne căutăm pe noi înşine!‖. Ceeace spunea şi Eminescu, „pe mine, mieredă-mă!‖. Ori, în momentul în careîţi cauţi propria fiinţă, pur şi simpluintri în fluxul energetic care facelegătura cu Cosmosul, cu realităţilecreaţiei. Bineînţeles că noi trăim întrolume în care construim. Ni s-a lăsataceastă latitudine, bine sau rău,datorită dualismului care ne-a fostimplantat prin creaţie. Avem dreptulsă alegem. În creaţie, însă, e bine săalegem în latura pozitivă. Mai alescând facem artă, indiferent de modulde exprimare, avem datoria săinfuzionăm semenilor noştri energiepozitivă, care înainte de toateînseamnă viaţă. Pentru că artatocmai asta e, asta trebuie săfie:Viaţă!Cu cât înaintez în alt şi altvolum, devin din ce în ce mainemulţumit de mine însumi. Citindmari poeţi ai lumii – dar Eminescurămâne simbol, căpătâi – mi-am datseama că m-am angajat la o trudăfoarte responsabilă şi mă întreb dacăvoi reuşi să răspund, în cele dinurmă, acestei chemări. Cuvântulzideşte. Ca ziditori, trebuie să avemgrijă de acest „material deconstrucţie‖, pentru că e o constrcţienoetică, o construcţie care vibreazăîn tot Cosmosul. Şi atunci meşterulcare îl foloseşte trebuie să aibă maregrijă, mare responsabilitate.Autopsierea - dacă ne referim lacea medicală – a avut multe surprize.Mulţi au fost autopsiaţi şi erauîntregi. Nu ştim încă ce resurse, ceresorturi împing viaţa mai departe.Un lucru e clar: venim din neant şi neîntoarcem în neant. Chiar dacă uniireprezentanţi ai religiilor spun căsuntem născuţi din humă. Ca simbol,ca metaforă, naşterea din humă esublimă, dar ca adevăr... Există totuşiun adevăr al creaţiei. Vreau să văspun un lucru clar: labirintul nu-lputem autopsia decât dinlăuntrul lui.Şi am spus dinlăuntru, nu dinăuntrullui ca spaţiu, ci din trăirea lui. Acestlabirint este foarte greu de vizitat,nemaipunând la socoteală că trebuiesă-l locuim în cele din urmă, ca să neputem autoflagela prin autopsiereapropriului labirint şi acolo să găsimlabirintul ontic, labirintul neamuluidin care ne tragem, labirintulcolaborării cu tot ceea ce există în______________________________univers. Ne-am învăţat să uităm deunde venim. Chiar în şcoală seîntâmplă asta. Cine este mamanoastră? Mama noastră poate să fieşi limba. Mămica mea spunea întinereţe: „copile, nu eu şi taică-tu îţisuntem părinţi. Adevăraţii tăi părinţiai să-i întâlneşti în viaţă‖. Atunci n-am prea înţeles ce-a vrut să-mispună. Cu timpul, peste ani de zile,mi-am dat seama că, într-adevăr,mulţi părinţi sunt şi răi şi buni şi cătotul depinde de o anumită educaţie.Educaţia artistică însă este mult pesteeducaţia socială.Rămas bun, Eugen Axinte!Dumnezeu să te primească în spaţiulcelor care îşi caută în continuarepărintele sublim, datul esenţial alcreaţiei care întrupează şi înalţă.Dragul nostru prieten, poetulnepereche Eugen Axinte, cel care neînvăța de netemerea de moarte, s-astins neașteptat: precum marelegânditor Constantin Noica, căruia-iînvăța în cumințenie neștiutelelumilor de sus și de jos, Eugen s-arăsturnat de pe un scaun, căutând,încăpățânat, în bibliotecă, o carte –necontenit, așadar, Eugen Axintecăuta spiritul și litera – spirit și literăîntruchipate în carte, adică în poemă,adică în cânt. A fost, prin urmare, nu11o cădere, nu o răsturnare, a fost –precum la mistici, precum la eroi,precum la poeții naționali – a fost orăsucire, Khere, cum spun germaniicu Heidegger al lor. La Eugen Axinte– a fost o răsucire în căutarea ființei.O va căuta încă în nesfârșireatimpului.Să recitim, în acest ceas, derostire deopotrivă a spiritului și aîndurerării, câteva stihuri din poemul,pe care atâția, vai, ar trebui să-lurmeze, din poemul intitulat Întruiertare: ,,Dar iertarea ?...Iertat-o-am!/Cugetare „nălțat-am. Flăcări ziditam:întru căile firii, întru/iubire, întrupace, /dăruiților întru lacrimă,călăuziților întru surpare. //Astfelșezum! Am țintit întru facere. Întrucuvânt, /iluminări închinat-am,/Kephalii confereau întru înstrăinare.Noi, din isvoară, /izbândeam lacunoaștere”.Dumnezeu să-l ierte și să-lodihnească pe Eugen!A.I. BRUMARUFără de astâmpăr căutător șicălător într-ale cuvântului, poetulEugen Axinte s-a dus... „să seodihnească puțin”, după ce a truditpe-aici, prin labirintul terestru, sărenatureze pulberile, precum însușispunea.„Moș Axinte” – căci așa își ziceacu tandră autoironie în ultimul timp,cumva alintându-se – a plecat sprealte zări în care credea și despre carevorbea mereu, scotocind taineancestrale prin cărți vechi și rare, cuîncăpățânarea, curiozitatea și entuziasmulcu care un copil iscoditorscotocește prin podul sau pivnițacasei părintești în căutare de comoriascunse ori de mult uitate.Și dacă, atâta vreme cât acălătorit prin lumea asta, a ostenitdeopotrivă să descifreze „alfabetulascuns într-o stea”, de-acum,urmându-și călătoria spre obârșii penecunoscute nouă căi, pe-acolo se vaîndeletnici, pesemne, la fel deîncăpățânat, curios și entuziast, cuceea ce el numea „încuvântareaneantului”.Fă-i, Doamne, parte de luminaTa!MIHAELA MALEA STROE