Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

Cronica literarăDedicat celor doi mari dispăruţidin viaţa sa, soţului şi fiicei, ultimulroman al doamnei Ileana Vulpescupune faţă în faţă două realităţi aleexistenţei umane: normalitatea, aşacum o percepem noi, şi nebunia, saumai exact anormalitatea. Cele douărealităţi sunt abordate şi analizate atâtla nivel individual, cât mai ales lanivel social. Concluzia – amară, dealtfel – se reflectă în titlul romanuluiNoi, doamnă doctor, cînd o să murim?,interogaţie ce sugerează nevoiade linişte, de împăcare, de trecereîntr-o altă dimensiune unde nedreptatea,durerea, boala, nefericirea, lipsade empatie nu-şi au locul.Firul narativ, sinuos, urmăreştedestinele a două doctoriţe, AntoninaMiulescu şi Mioara Văleanu, ale cărordrumuri prin viaţă se intersectează cuprilejul repartiţiei la un spital de psihiatrie,departe de Bucureşti. Structurilelor interioare îşi găsesc numitorulcomun în încercarea de a micşorasuferinţa bolnavilor cu orice preţ, înatitudinea faţă de viaţă şi familie, faţăde oameni, ceea ce va pune bazeleunei prietenii pe viaţă. Nu e singurulcaz, de altfel, în romanele doamneiVulpescu, când personajele principale,de o calitate umană deosebită, auşansa de a lega prietenii pe care timpulşi societatea nu reuşesc să le distrugă.Pare să fie răsplata pe care viaţale-o oferă pentru curajul cu careînfruntă amărăciunea, nedreptatea,lipsa de împlinire pe plan personal.Instanţele narative alternează,astfel că acelaşi eveniment sau acelaşipersonaj e prezentat din perspectivediferite, imaginea devenind maicompletă, dar şi mai complexă dinpunct de vedere al sugestiilor.Una din realităţile prezentate înroman este spitalul de psihiatrie de la„Cuca-Măcăii” – după cum seautoironizează Antonina când esteîntrebată unde lucrează. Găsit într-oreală paragină de cele două doctoriţe,este adus la stadiul de locuibil în aşafel încât cei care-l populează să-şipoată păstra o urmă de demnitateumană. Pentru a reuşi acest lucru,Antonina Miulescu trebuie mai întâisă schimbe mentalităţi, deoarece atâtcei care lucrează la spital, cât şi cei dela centru pe care doctoriţa îibombardează efectiv cu cereri demateriale au faţă de pacienţii de lapsihiatrie o atitudine departe de ceanormală, considerând că, odatădeclaraţi irecuperabili, nu mai aveaudreptul la o viaţă decentă. Zbătându–se să le asigure condiţii de viaţăumane, doctoriţa demonstrează, odată în plus, că omenia nu a dispărutîncă de pe pământ.În acelaşi context, cazurile pecare le găseşte descrise soţulAntoninei într-un carneţel rătăcitprintre lucrurile lui după divorţ, punsub semnul întrebării concepţiaobişnuită despre normal şi anormal şiaduc sub lupă atitudini faţă de viaţă,faţă de oameni, faţă de istorie. Merităamintit cazul Smarandei Vlădeanu,doctor biochimist, care vorbeşte cuextratereştrii, fiind însă în afaraperioadelor de transă o persoanăechilibrată, inteligentă şi muncitoare.La fel, cel al scriitorului S.M., a căruiviaţă interioară are de suferit atuncicând descoperă că propriul copil, pecare-l iubea ca pe ochii din cap, nu ede fapt al lui. Nu în ultimul rând,cazul femeii de 42 de ani ucisă înbătaie de soţul ei care, salvată dedoctori în urma unei încercări de a-şicurma zilele, se roagă cu disperare dedoctoriţă: Doamna, domnişoaradoctoră, faceţi-mi măcar matale cevasă mor, că nu mai pot, nu mai pot.Acelaşi semn al întrebării îlridică şi oamenii care-şi trăiesc viaţadeparte de un spital de psihiatrie:soţul Mioarei care nu ezită săsugrume un pui de pisică în faţapropriilor copii, îngrijitorii de la spitalcare dau mâncare opărită bolnavilorca aceştia să o arunce, iar ei s-o poatăduce acasă, cei care îi internează pebătrâni la psihiatrie, doar pentru că leatrecut vremea şi nu pentru că aravea nevoie de vreun tratament, ceicare votează exmatricularea dinFacultatea de arhitectură a unuistudent valoros doar pentru că nu-şitrecuse în autobiografie că avea un__________________________________________________________________________________________________________bunic condamnat la muncă la canal(un bunic a cărui singură vină fusesecă nu reuşise să facă pământul sărodească atât cât ceruse partidul!).Şi astfel, din secvenţe cutremurătoarese construieşte imaginea uneisocietăţi bolnave, în care laturaumană a indivizilor pare să ajungăpe cale de dispariţie. E o lume alecărei coordonate sunt tristeţea,dezamăgirea, lipsa de empatie faţă desemeni, nedreptatea, boala.Cu toate acestea, există şisecvenţe care pledează în favoareaoamenilor şi a umanităţii. Abţinerealui Miron la votul de excludere a luiFlorin de la facultate, gestul ţiganilorde a aduce în fiecare an câte ocoroană de flori la statuia lui Mihail,Kogălniceanu pe care-l consideraudezrobitorul lor, recunoştinţa unoradin persoanele care trec prin viaţacelor două personaje sunt doar câtevadintre acestea. Iar dincolo de ele,dragostea şi prietenia vin caargumente supreme în favoareapământenilor. Doar că, aşa cum seîntâmplă în mai toate romaneledoamnei Vulpescu, deşi prietenia şidragostea sunt de o frumuseţe şi ointensitate aproape nepământene şisunt… pe viaţă, deasupra lor, mai alesdeasupra iubirii zboară duhulneîmplinirii. Persoana iubită eîntâlnită prea târziu, când legăturiputernice o ţin legată de altcineva,legături trainice născute din respect,din recunoaşterea valorii celuilalt…Iar iubirea se transformă într-un fierînroşit care arde, lăsând urmeeterne… Prietenia este sfâşiată detrecerea dincolo a unuia dintre ceiimplicaţi… Durerea pare singuradimensiune care aspiră la eternitate.Iar într-o asemenea lume, existăîncă oameni care cred că La om totultrebuie să fie frumos, de la hainepână la suflet. Poate pentru că ştiu cănu sunt nemuritori, că vor trece într-oaltă dimensiune atunci când or să fielocuri, şi vor ca trecerea să le fie lină.CRISTINA BÎNDIU36