Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

(De ce privighetorile nu cântă înoraşe?!)În rătăcirile mele prin lume, cândputerile spiritului intrau în criză şi numai întrezăream drumul cătreveşnicie, totdeauna, m-a întăritgândul la vigoarea şi puterea derezistenţă a puilor de ţărani care,smulşi de valul schimbărilor, au datsatul pe oraş. “Sunt trist că nu mai potfi martorul vieţii naturii” – îmi spuneun prieten de la ţară, care a împlinitpatruzeci de ani de când se nevoieştesă îşi scoată din minte satul.“Ştii ceva?..imi zice: anul acesta nuam văzut gutuii în floare şi nicimirosul de iasomie n-a ajuns în oraş,şi port o durere în suflet din aceastăpricină”. De aceea, cuget eu încontinuare, la vorba lui, că sufletulunui ţaran care locuieşte la oraşseamănă întrucâtva, cu al unui copilce a fost înţărcat înainte de vreme.Lumina din florile gutuilor lipseştesufletului meu, ca unui călugăr ce i-afost luată candela din chilie. Darglasul clopotului!? Şi să nu mai spunde toacă, care în multe din sate nu i semai aude glasul de peste o sută deani. Toaca din satele noastre (dinsfintele Biserici) îi speria pe turci;păgânii nu îndrăzneau să pătrundă însatele unde bătea toaca. Şi nicidemonii, evident! O spune unpersonaj al lui Sadoveanu. Nu sepoate să lăsăm satele pustii. Atunci,cine mai priveghează la căpătâiulveşniciei? Cine mai ţine de urâtsingurătăţii?... dacă toate ţărăncilenoastre vor lua calea cimitirului. ŞiCrivăţului cine îi mai aude strigătul şijeluirea? Plânge melancolia pedealurile goale ale Moldovei şi doarcâte o cucuvea îi amplificădisperarea. Veniţi înapoi, oamenibuni, cât încă rădăcinile mai varsăcâte o lacrimă în zorile dimineţii.Credeţi că vor mai odrăsli, precumtoiagul lui Aaraon?! Nu înţelegeţi călegendele româneşti sunt pe cale să sestingă, şi noi plângem şi bântuim prinoraşele Apusului. Şi greierii auimigrat la oraş. Fiindcă am rămasstupefiat, cum povestea un scriitor căsoţia acestuia, auzind o augustină(specie de greier ce cântă pe mirişti înluna august şi septembrie), cântând înbalcon, şi l-a numit “manelist”! Da,din cauza singurătăţii, au venit înbalcoanele blocurilor şi “muzicienii”ogoarelor satului. Iar la sate câmpialăcrimează. Ştim însă cu certitudinecă privighetoarea nu intră în oraş săcânte, lipsa liniştii nu-i îngăduie să …privegheze. Şi nici cucul nu seoboseşte să încânte sau să trezeascăvreun orăşean cu suflet de poet, saupe un altul măcinat de furia alienării.Dintotdeauna în Moldova, atmosferaa avut şi are mai mult suprarealismdacât în alte provincii ale României,dar… tumultul realităţii a ceea ce sepetrece în linia întâi, nu poate fieludat. Adică, gata: ce mai tura-vura,cu ţăranii s-a terminat, ei semneazăultima filă a istoriei. Au început săapară fermierii, la depărtare de o sutăde kilometri unul de altul. Ţaraniisunt o entitate în agonie şi suferinţalor a fost perpetuuă. Nu i-a înghiţitnici un regim politic şi nici… regele.Singurul care i-a mângâiat în arşiţacumplită a câmpiei a fost şi esteDumnezeu. Pentru oamenii aceştiatoate sunt sfinte şi nimeni nu poatesă-i vrăjească sau să- îmbrobodeascăŢăranii nu sunt ameţiţi desuprarealism şi nici un soi de magienu îi extaziază. Ei au ochi să vadă şisă înţeleagă minunile şi frumuseţilece ne înconjoară pe toţi, iar trecereaîn stare de contemplare la celedumnezeieşti este firească; nu aunevoie de teorii. Mă cuprinde oneputinţă, numai când mă gândesc laversurile din “Sara pe deal”, ale luiEminescu, despre care spunea uncritic (romantic), că sunt cele maifrumoase din literatura română: ÎnSara pe deal, toaca şi clopotul adunăsuflarea satului de pe câmp, şi faceposibilă prezenţa nevăzută a aceloraplecaţi în cortul veşniciei. Si pe toţi îitransfigurează într-o stare decontemplare la masa tăcerii. Deaceea, oamenii de la sate sunt liniştiţişi nu-i scoate din fire niciuneveniment social - ei fiind conştienţică prin suferinţa îndurată, cu bucurie,au întărit testamentul care este un felde cod mistic prin care au dăruiturmaşilor “iubirea de frumuseţe” -,iar prin “urmaşi” înţeleg comunităţilecare formează acum oraşeleromâneşti. Şi dacă la sate, toaca şiBisericile de lemn sunt în multelocuri, în ruină sau chiar au dispărut,eu am regăsit toaca la o Biserică dinlemn situată la periferia oraşuluinostru. Această Biserică a fostînălţată pe locul fostului SpitalMilitar Lazaret ce a funcţionat în68RUGĂCoboară, Doamne, ochii înspre noiCei păcătoşi şi fără saţiu aziÎneacă lăcomia-ntr-un şuvoiŞi dă-ne semeţia de-din brazi.Coboară, Doamne, razele de lunăDin ochii Tăi, prea sfântă mângâiereBinecuvântă, Doamne, fapta bunăŞi mai alină, Sfinte, din durere.Coboră, Doamne, ochii spre pământŞi grijă ai de maica România!Îmbracă-ne cu duhul din cuvântMai stinge, Doamne, ura şi mania!Fierbinte rugă înalţăm spre TineA ne feri mereu de dezbinare!Credinţa-n Tine, Doamne, ne mai ţineÎn izbăvire şi-nspre alinare.PÂNZA DE ACASĂŞtergarului cu care-miMângâi faţa, dimineaţaPânza a ţesut-o mama…Mai păstrează-n firul eiAlbul iernilor cu lunaŞi zăpezi de ghiocei.Pânza a ţesut-o mama…Şi tresar din firul eiUn sărut al ierbii crude,Visul florilor de tei.Dar mai stau ascunse-n pânzăGânduri şi poveşti, o mie,Veghea mamei şi o filăCa de basm: copilărie…IOAN GLIGAtimpul războiului de Reîntregire(1917). Au fost înmormântaţi aicipeste două mii cinci sute de ostaşi,sanitari, asistenţi şi soldaţi de maimulte naţionalităţi. Aici se săvârşeşteSfânta Liturghie zilnic pentrupomenire, cinstire şi preţuire. Poate lamiezul nopţii, când liniştea cucereştemarginea oraşului şi câmpul gol dinvecinătate... atunci vine şi privighetoareasă psalmodieze singurătăţileostaşilor căzuţi pentru unirearomânilor şi pentru dreapta credinţă astrămoşilor noştri. Doamne ajută!TĂNASĂ VALERIU