Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

(II)ELCircuitul epistolar disparecomplet în momentele când cuplulconjugal se aciuează sub acelaşiacoperiş. Această minune se întâmplăîntre 1912-1915. Şi se înteţeşte dinclipa unor despărţiri impuse deîmprejurări.Schimbul de răvaşe este însăprilejuit mai ales de plecările mameiîn turneu sau ale mamei şi fiicei învacanţă, în turism cultural sau pentrua o aranja pe Puia-Florica la o şcoalădin străinătate.Un moment aparte, însoţit de undramatic schimb epistolar, se produceîn 1918, când Rebreanu evadează dinarestul ungurilor şi părăseşteBucureştiul (27 iulie) ocupat de nemţişi austro-ungari. Fostul ofiţer dehonvezi, pe care ranchiunoasa„patrie” habsburgică voia să-l deferetribunalului, trece clandestin liniafrontului şi se refugiază la Iaşi.De regulă, scriitorul pare însă uncondamnat înlănţuit de masa de scris,pe care o părăseşte arareori şi doardeterminat de împrejurări speciale:deplasări în strict interes de serviciu,delegaţii, conferinţe, congrese etc.Scrie atunci detaliate răvaşe către ceide acasă.Când despărţirea e mai lungă,comunicările expediate au o frecvenţăaproape zilnică. Întârzierile saurătăcirea mesajelor provoacă neliniştişi chiar mari zdruncinări sufleteşti. Opauză de două săptămâni în fluxulepistolar, altfel neîntrerupt, îl pune pejar mai ales pe el. Sacra revoltă îlsmulge din inerţia existenţei, îi puneîn vibraţie fibra artistică, mesajulluând turnura dramatică a unuimonolog rostit sotto voce. Iată-l peRebreanu în rol de Othello ultragiat:„Dragă Fanny,[Iaşi], luni 15 [oct. 1918]Eu nu mai pricep nimic. Poimâinesânt două săptămâni în cap de cândnu mai am absolut nici o ştire de latine. Nu ştiu ce vrea să zică aceasta.Fiindcă e imposibil să nu fi primit eunimic-nimic, dacă tu ai fi scris.[…]______________________________Dar se vede că tu n-ai ce să-mi scrii.Mi-ai imputat mie când n-am scristrei zile, fiindcă aşteptam un răspunsde la tine. Te lăudai că o să scrii înfiecare zi, pentru că aşa şi pedincolo... Rezultatul e aici: douăsăptămâni nu-ţi sunt de ajuns pentru agăsi un sfert de ceas să-1 sacrificiunei scrisori mie...[…] Am ajuns însăsă mă conving că motivul este doar cănu-ţi face ţie plăcere să scrii. Fireştecă în asemenea împrejurări trebuie săte plictisească veşnicile şi zilnicilemele aiurări şi lamentări. Desigur cănu-ţi poţi închipui cât trebuie să mădoară constatarea aceasta. Pentrumine însă e pricina unei neliniştiperpetue care nu-mi îngădui[e] nicimăcar să-mi văz de necazurile mele.Nesiguranţa aceasta. Aşteptareaveşnică şi zadarnică îmi zdruncină totechilibrul sufletesc de care aş aveaatâta nevoie, ca măcar să folosescceva din exilul acesta nenorocit ce numai vrea să se sfârşească. […]Nu face nimic. Toate foloseauomului la ceva. Cel puţin de-acumaînainte nu va mai trebui să aştept, sămă prăpădesc de nerăbdări şi speranţezadarnice. Voi şti că am rămas singurşi că trebuie să-mi caut mângâiereanumai în mine însumi. Când chiarfiinţa în care ţi-ai concentrat toatăiubirea şi încrederea, care ţi-a ţinutloc de mamă şi copii, în care ai crezutcă găseşti suprema fericire, când şiaceasta e o himeră, într-adevăr cădeşertăciunea trebuie să te cuprindă.Fii deci sănătoasă şi mulţumităcă ai izbutit să-mi zdrobeşti tot prinnepăsare şi să te scuteşti de polologhiineroade. Iacă, îţi făgăduiesc că deacumanu-ţi voi mai tulbura linişteadecât atunci când îmi vei da prilejul.Când vei scrie, îţi voi scrie. Vei tăcea,17voi tăcea. Atâta energie şi ambiţie miarămas şi mie.Aşa, dragă Fanny. Cel puţin săfim înţeleşi. Altmintrelea tot cu drag,tot cu dor.Liviu“ (p. 102-103).Neliniştea tânărului soţ eexplicabilă: el e la Iaşi, ea e pecealaltă margine de război, înBucureştiul ocupat. Furtunasentimentală se calmează însă repedeşi toate îşi reiau cursul normal.Condeiele revin la irelevantulbalamuc zilnic: fasole, brânză, lemne,rochii, coafeze, zahăr, nuci, piper,întâlniri diverse, vizite la redacţii,contracte, sume de bani care vin şi setopesc în neantul vorace, săpun derufe, pesmeţi de ceai, legume etc.Era o stare de fapt a omuluiRebreanu pe care artistul Rebreanu omaterializa verbal în povestireaCalvarul, „proză cu substratautobiografic”: „În realitate, grijastomacului e cea mai cumplită, ea îţiiroseşte trei sferturi din viaţă”. Totaici: „În seara aceea toată avereanoastră era de şasesprezece lei şitreizeci şi cinci bani…[…] De multeori nu ştiam dimineaţa ce vom mâncaseara, iar ziua de mâine era veşnic oproblemă”.Un eventual prinos financiarridică tonusul bărbatului, care trebuiesă ţină o familie. Memorabilă în acestsens este vizita lui Liviu Rebreanu laChişinău. E anul 1918, Basarabiatocmai a devenit o provincie aregatului. La 21 octombrie, Liviu îiscrie soţiei de la Iaşi: „Ştii, Fănicule,că diseară e vorba să plec la Chişinău.Mâine e deschiderea anuluijudecătoresc acolo, cu alai mare. Einvitată şi presa. Din partea Luminiim-aş duce eu. Fireşte, tot e pesocoteala ministerului, călătorie,mese etc. Am sta acolo mâine, luni,iar marţi dim.[ineaţa] am fi înapoi.Dacă mă duc, îţi trimit cărţi poştale.Poate că trec pe la Irina Linteş, săvedem de nu fac rost de ceva zahăr”(p. 118). Peste câteva zile, îiraportează „Fănicului” întoarcerea învechea capitală a Moldovei. Adaugăapoi o scurtă relatare a sejurului pestePrut: „Am plecat la Chişinăuduminecă seara la 11 ½, cu un vagonspecial, – reprezentanţii presei. Seserba acolo deschiderea primului anjudecătoresc român în Basarabia, →EUGEN LUNGU