Vatra veche nr.5_2013 - Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi ...

Eugen Axinte către fiii ploii, noi, ceicare ne credem ştiutori de carte(mincinoasă), realizez de ce i-a plăcutchestia cu Creta-Cretacic: el, geografulcu diplomă ştia că în Cretacic s-auformat rocile cristaline numite detoată lumea... dacite!În aceeaşi cămăruţă a avut loc şiaccidentul care i-a fost fatal, În sfântăzi de duminică (17 martie), cătremiezul nopţii, s-a urcat, pentru acăuta un text, pe scaunul mobil,instabil, din faţa calculatorului.Căderea s-a soldat cu fractură de colfemural (fracură de şold), inoperabilă(fapt care i-a afectat moralul) dincauza celorlalte afecţiuni, decimortală. Circumstanţele au determinatfamilia să afirme că l-au omorîtcărţile. La câteva zile după înhumare,am participat la lansarea unei cărţiintitulate «Implant de tăcere» (ChrisSamy) şi, inevitabil, gândul m-acondus la titlul ultimei cărţi a luiEugen, «Autopsierea labirintului»;doi termeni medicali, implant şiautopsiere, unul pentru vii, celălaltpentru morţi... Din nefericire, în„labirintul Eugen Axinte” au rămasprea multe care n-au mai avut timp săiasă la lumină!Despre poezia care a văzut(stereotip) lumina tiparului îi las pealţii, dar şi pe el, să vorbească. I sepărea extraordinar faptul că drumurilel-au purtat spre Braşov, unde s-auîntâlnit trei importanţi poeţi români,el fiind unul dintre aceştia (conştiinţavalorii).A afirmat, în intimitate, că emulţumit în ceea ce priveşte moştenireape care o lasă (premoniţie?!). Eumă întreb: cui?Revenit, în pelerinaj, în Braşov.Mihai Nadin îi consola pe poeţi:„Aveţi cititori puţini, dar cei maibuni”. Proştii par însă tot mai mulţi.Boierul eminescopat afirma că înpoezie e loc pentru toată lumea, decinu e loc de invidii, ci doar deîncântare (afla suficiente motive şi înversurile multor altora), că poeţii nusunt atleţi care trebuie să se lase dacănu pot depăşi recorduri. Să-i dămultimul cuvânt:„Întocmai elogiului unui triumfaşteptat/ sau harpiei în brazdestrunită/ fi-ţi-va înfruptarea memoriei//îmbrăţişa-vei zăpezile, cântavei/goliciunea supliciului// când fivaca timpul s-aleagă/ între tine şi unalb zăcământ.‖ («Elogiu»)...Citind din volumul „Autopsierealabirintului” (Foto Nicolae Băciuţ)L-am cunoscut acum treizeci de anilângă obcinele Bucovinei, pe cândASTRA căuta flori rare şi ecouri debucium vechi între Dornele care încămai păstrau vigoarea clorofilei şiîncreţiturile tectonice din Ţara de Sus.La vremea aceea, Eugen Axinte mi sepărea mai înalt, mai falnic, suferinţelenu-l împuţinaseră fizic, nu-i făcuserăpasul tremurător; părul lui bogat îidădea semeţie, iar privirea blândă şipătrunzătoare păstra o scânteie hiperionică.Mi-a tăiat calea într-o dupăamiază, când mă plimbam singur,fermecat de iarba grasă de la picioareleDornei. S-a recomandat şi mi-acitit câteva din poeziile sale. L-aminvitat să facă parte din echipanoastră şi l-am poftit în paginileASTREI. Echipa de turneu a revisteibraşovene mai avea în componenţa eipe Ion Itu, Radu Săplăcan şi GeorgePruteanu. (Odihneşte-i, Doamne!).Axinte a fost îndrăgit şi adoptatpentru puritatea lui sufletească,talentul evident şi spiritul său treaz,activ, decent iscoditor. Am participatîmpreună la mai multe evenimenteliterare şi, după un timp, Eugen s-amutat la Braşov. A publicat câtevacărţi, a citit de mai multe ori laSalonul Literar Arania, a păşit întremembri Uniunii Scriitorilor şiaproape că devenise ardelean.Eugen Axinte a ars pentru poezie şipentru vocaţia lui de dascăl pe care aiubit-o superlativ şi, de la un an laaltul, pe neobservate, se topea tăcut,adunat pe foaia de manuscris, pe filacatalogului sau pe tastaturacomputerului la care făcea dispeceratde informaţie şi prietenie întrescriitorii din patru zări. Devenise obibliotecă virtuală în generoasă şineobosită mişcare. Era preocupat deteme fundamentale: originea limbii şineamului nostru, umbrele nepătrunsedin istoria mai veche sau mai nouă dea căror limpezime el ştia că depindesănătatea morală şi libertatearomânilor, istoria fiind pentru el ocarte a cărei dreaptă citire nu vaînceta niciodată să ne fie poruncă şiimbold. Ştia mai bine decât cei maimulţi dintre noi tâlcurile adânci alesintagmei biblice calea, adevărul şiviaţa.A trăit frumos. Chinuit de boală,dar frumos, căutând să opunăsuferinţei nobila trudă a inteligenţeisale. Lumânarea trupului său a arsîncet, discret, dar neiertător. Cândinima a încetat să-i mai bată, lăsa înurmă o lecţie smerită de dărniciesufletească, de camaraderie şi despirit militant călăuzit de nobleţeostăşească şi de o mare, nestinsădragoste faţă de adevăr şi de vocaţiaconstructivă a omului.DANIEL DRĂGANUn poet s-a stins. Un gânditorîntors la rosturile propriului sine,consumate într-o armonie universală.Ca redactor de radio, în rubricamea săptămânală de la RadioRomania Cultural, am inserat, latimpul potrivit, un dialog cu poetulEugen Axinte, cu prilejul apariţieicelui de-al patrulea volum al său deversuri, „Autopsierea labirintului”,apărut la editura Minerva.Eugen Axinte mi-a vorbit, printrealtele, despre rosturile poetului, întrevibrările din trecut şi curgerea fioruluiîn realitate. Iată, la despărţire, dar nula încheierea drumului, câteva dingândurile sale:Poate că verbul poetului e însăşiviaţa noastră. Am dat, pe parcursulstrăduinţelor mele, peste o legăturăîntre verbele care modulează ADNul.M-am întrebat atunci dacă nucumva acel ADN nu e chiar cuvântullui Dumnezeu din Biblie. Pentru că,dacă este să observăm, toatedescoperirile ştiinţifice duc cătrecreaţie, către Creator, către aceasuperputere care există de fapt în noi.Aceasta, deoarece, obişnuiţi să →ADRIAN MUNTEANU10