Vatra veche 8, 2011, Final

Incantaţia poetică primeşte încet semne ale durerii, pesimiste,neînţelese. Regretele îşi fac loc pentru un timp nevalorificat,pentru un destin la voia întâmplării, în care aparsemnele optimiste ale sentimentului iubirii: „Azi ochii tăi/Răsărit de singurătate”, „Tu eşti un călător ce n-a ştiut/ Săse oprească-n nicio gară”. Lumea e descompusă şi recompusăla loc, din altă perspectivă: „Încep golurile dintrearbori să cânte”, după „calendarele pietrelor”. „Împrăştiamcenuşa” e un poem de rezistenţă, ce cuprinde sentimentultrecerii şi al rămânerii, al transformării şi al purificării, aldivinităţii ce pătrunde în fiinţă: „Împrăştiam cenuşa./ Măpierdeam/ Prin fum şi văzduh./ Un hoinar al nopţilor/ Măpierdeam/ Cum busola rostul şi-l pierde/ La capătul fiecăreicălătorii,/ Călcând peste ciudate amnezii/ Când blând, cândresemnat, când fericit/ Simţeam că pământul şi cerul/ Suntuna/ Şi că-n trup/ Ar putea să-mi intre un zeu”.Marcat de imaginea copilăriei, „râde şi-acumCopilăria mea”, „Mâine cântecul acesta” apare ca omeditaţie pe tema trecerii timpului, prezent în metaforafântânii, a devenirii ca poet. Imagini din trecut, cumesteacăn şi flori de salcâm, cu muguri, încântă şi alinăsufletul sensibil, cu dor de mamă: „Mamă, care zodii oare/Mi le-ai dat să mă înşele?”, cu amintirea tatălui: „Ştiu cătatei îi plăceau florile”, „Ştiu că tatei îi plăcea albul”.Volumul caută forme moderne, abstracte, abandoneazăstrofa clasică. E o concizie de cuvinte, o sinteză a trăirilor:„Stele-n nisipuri/ Umbra ochilor tăi// Singurătatea lor/Portret pentru vise// Apoi/ Între noi/ Ca între vânturileprimăverii/ O păpădie/ Memoria:”Urmează trei volume, ce se înscriu aceloraşicoordonate stabilite până acum, cu multă diversitate.Preocuparea poetului este limbajul poetic şi căutareaoriginalităţii, frământări ale fiinţei, valorificarea inspiraţiei.În gândurile poetului se instalează îndoiala, teama – „mi-afost teamă/ de cuvintele spuse în urmă”, speranţa, în celedin urmă: „Vorbele vechi, ca un nou înţeles/ O să vină,nesfârşit, o să vină”, „Va răsări... ziua de mâine”. Tema„cuvintelor” nu este una pur livrescă la Emil Dreptate, nueste doar joc de forme, ci presupune o trăire a cuvintelor,nu doar „prin cuvinte”: „Iartă-mi de-acum cuvintele/ Recişi tăioase”. Unele rime, aparent banale, cum ar fi„ninsoare” cu „întrebare” vibrează la Emil Dreptate, ţinândde-o adâncime, de-o taină, de-o fântână – element/ motivcentral al preocupărilor poetice: „Aş dori să aud întrebăriletale/ Rostite încet ca un apus de ninsoare/ Şi să mai cred căse poate veghea/ La un prag luminat de-ntrebare”.Cu „Există un loc”, poezia lui Emil Dreptateprimeşte statut de poezie contemporană, după toateperegrinările pe la clasici. Locul este al poetului, al poeziei.Textele de acum sunt puternic şi expresiv esenţializate,tendinţă pe care o aveau, latent, de la bun început: „Săumbli prin sufletul lor (al întrebărilor)/ Ca o ninsoaretârzie”. „Pasărea de sub pleoape” este o frumoasă imaginea poeziei, găsită de Emil Dreptate, care accede, cu succes,la titlu de „poet canonic” în ţinutul literar Coşbuc-Rebreanu – Mureşanu - Retegan.Emil Dreptate creează discontinuităţi la nivelul sintaxeipoetice, cu topică neobişnuită, cu scopul de-a lăsaflux nestăvilit în valul poetic de el inventat. Exemple,precum: „Apropie-te, vezi n-a mai rămas”, chiar titluri„Mâine cântecul acesta” şi „Netălmăcit aşteptările” ilustreazăun mister, o forţă a ne-rostirii, cea de până la capăt.Uneori subiectele îşi aşteaptă predicatele, care lipsesc,adverbele nu mai au verbe, într-o invenţie de care doarpoetul e responsabil. Ideea unui testament literar îşi facesimţită prezenţa: „Desigur n-o să las la plecare/ Decât ospaimă blândă prin cuvinte” sau „Trebuie totdeauna uncântec mai mult/ Risipit în odaie/ Ca nişte boabe de grâu/Pentru o toamnă viitoare”. Utilitatea artei în general, apoeziei în special, e privită de către Emil Dreptate, aşa cumanticipau primele versuri, în spiritul „corolei de minuni alumii”. Drept pentru care, „Colina cu poezie”, ca o (altă)lume, a fost creată tot în şapte volume, ca şapte zile.Infatigabila corigenţă aRomâniei la materia„difuzarea cărţii”, mai alesdupă ’89, a făcut să nu ştiumai nimic despre creaţialiterară a lui GheorgheAndrei Neagu. Iar acum,intrat în posesia volumuluide proze Războiulmuştelor, Ed. Plumb, 2010,sunt surprins să aflu unautor de-o expresivitateepică în care interferenţadintre real şi fantastic esteun atu nu doarconştientizat, ci şi exploatat „fără milă” de domnia sa.Aproape de regulă, prozele încep cu o intrare în decorulsubiectului ales, într-un tempo cumva liniştitor-ardelenesc– fără să cadă neapărat în cuprinderea slavicianagârbiceeană–, după care urmează urcuşul spre conflictul,cel mai adesea greu previzibil. Aici trebuie adăugat căfinalurile happy nu sunt, pare-se, agreate de Gh. A.Neagu, dar nici ignorate sută la sută. De altfel, mai întoate cazurile, atunci când nu e nevoie de „măsuriextreme”, el găseşte calea de mijloc fără să atenuezevaloarea ori atmosfera textului. Ceea ce mai trebuieremarcat este aerul acela de… parcă-parcă traversămBărăganul fănuşian, dăm un ocol rapid pe la Teleormanullui Stancu şi Preda şi ne găsim faţă în faţă cu creaţiainteresantă a unuia dintre bunii prozatori românicontemporani. Nu, n-au fost decât nişte nervuri, un fel detentacule ale sale, o „aruncătură de ochi”, spre precursoriisăi, fiindcă originalitatea modului cum realitatea estetransferată în fabulos, îi aparţine, substanţial, lui Gh. A.Neagu. Fie că este vorba despre personaje singulare, fie căvorbim despre personajul colectiv care, în destule textedin carte, joacă un rol decisiv în desfăşurarea acţiunii..Prima proză, Războiul muştelor, asupra căreia apasă şititlul cărţii, este o demonstraţie deplin energică apersonalităţii autorului, în care legăturile sale cu prozavoiculesciană (Zahei Orbul) sau/şi proza lui A. E.Baconsky (Biserica Neagra), dacă nu cumva dăm un ocolşi pe la nişte exprimări cu iz discret de proză„márqueziană”, ceea ce nu e rău, adică îl „prinde” peprozator. Acesta este un lucru/adevăr care nu atenteazăcâtuşi de puţin la individualitatea şi personalitatea artisticăa lui Gh. A. Neagu, sau la construcţia a textului, ci este,→DUMITRU HURUBĂ17